Skip to content

Unesco şi gestiunea arhivelor serviciilor secrete de securitate ale fostelor regimuri represive

Septembrie 24, 2013

Memorie şi istorie. Statele europene în faţa drepturilor cetăţenilor din secolul al XXI-lea

(Masă rotundă la Bucureşti/România, 25-27 septembrie 1998)

Unesco şi gestiunea arhivelor serviciilor secrete de securitate ale fostelor regimuri represive

I. Cadrul etic şi juridic: drepturile omului

Discuţiile despre deschiderea arhivelor publice în noile democraţii din Europa de Est, mai ales a arhivelor care mărturisesc despre traumatismele secolului al XX-lea, ca cele ale represiunii, nu pot să aibă loc fără o privire asupra drepturilor omului ca model etic şi juridic al oricărei reflecţii asupra rolului cetăţenilor într-un stat democratic.

Istoria umanităţii este jalonată de eforturile depuse pentru asigurarea respectării demnităţii umane. Noţiunea de drepturile omului a fost introdusă şi dezvoltată de gânditori aparţinând unor tradiţii religioase şi culturale diferite. Oameni de stat şi jurişti au contribuit mult la progresul acestei idei, iar normele scrise privind protejarea drepturilor individuale şi-au găsit în mod progresiv locul în legislaţiile diferitelor state.

S-au făcut eforturi, de asemenea, pentru stabilirea normelor internaţionale în materie de drepturile omului, în particular în cursul secolului al XIX-lea şi după primul război mondial. Cu toate acestea, abia în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, a fost constituit, în esenţă, datorită eforturilor ONU, ale instituţiilor sale specializate şi a organizaţiilor inter-guvernamentale regionale, un vast sistem internaţional de promovare şi protecţie a drepturilor omului.

Carta ONU exprimă determinarea statelor membre de a proclama „credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea drepturilor bărbaţilor şi femeilor”. Al doilea război mondial a dovedit că violările masive ale drepturilor omului, pe plan intern, pot conduce la ruperea păcii internaţionale. După ororile acestui război, n-a mai fost posibil să ne îndoim că „recunoaşterea demnităţii inerente a tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”. Această dispoziţie este înscrisă în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, piatră unghiulară a dreptului internaţional relativ la drepturile omului, care s-a constituit în anii imediat următori celui de al doilea război mondial. Cele două Pacte internaţionale privind drepturile omului, care definesc drepturile civile, culturale, economice, politice şi sociale, fac parte şi ele din acest proces.

Dacă eforturile codificării şi dezvoltării dreptului internaţional privitor la drepturile omului au obţinut rezultate indiscutabile, nu se poate spune că respectarea drepturilor omului a cunoscut un progres comparabil: trista realitate este că, din contră, drepturile omului sunt încălcate în fiecare zi în multe părţi ale lumii.

În ultimii ani, evenimente de importanţă majoră s-au produs în lume. La finele confruntării Est-Vest, controversa ideologică a cedat locul asentimentului general: în loc să ne întrebăm asupra noţiunilor fundamentale şi a priorităţilor esenţiale care disting între ele diferitele categorii de drepturi ale omului, să ne înţelegem astăzi pentru a recunoaşte că respectarea tuturor drepturilor este indispensabilă menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Un mare număr de ţări admit faptul că statele nu trebuie să poată invoca pretextul suveranităţii pentru a evita să răspundă la acuzaţiile privitoare la violarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Câmpul de aplicaţie al jurisdicţiei naţionale se restrânge, deci, şi interpretarea principiilor neamestecului şi neintervenţiei se subţiază. Am văzut, astfel, creionându-se noi posibilităţi pentru a face mai eficace mecanismele internaţionale de control. În relaţiile bilaterale şi multilaterale, respectarea drepturilor omului a căpătat o nouă importanţă, datorată în mare parte procesului de democratizare la care am asistat în numeroase părţi ale lumii. De o manieră generală, concretizarea drepturilor omului apare ca un criteriu major de adeziune la valorile democratice.

II. Arhivele represiunii şi drepturile omului: rolul UNESCO

De peste 50 de ani rolul UNESCO este de a promova, nu numai drepturile omului, dar şi o cultură a drepturilor omului: la nivel intelectual, prin dialog şi educaţie, în practică, prin instrumente de normalizare şi de creare a standardelor. De fapt, sarcina UNESCO este să convingă statele membre de necesitatea adoptării unei norme comune care rezidă în valori împărtăşite de toţi şi care sunt indiscutabile. Chiar dacă expresia „drepturi” nu apare în toate activităţile UNESCO, drepturile omului joacă un rol esenţial în toate proiectele noastre.

Acum 50 de ani, fondatorii UNESCO şi-au exprimat în preambulul Constituţiei Organizaţiei credinţa lor în importanţa „liberei căutări a adevărului obiectiv” şi a „liberului schimb de idei şi de cunoştinţe”. Formarea unei culturi a drepturilor omului prin promovarea libertăţii de a căuta adevărul obiectiv şi a libertăţii de a schimba idei şi cunoştinţe – iată cadrul de interes al UNESCO pentru serviciile de securitate ale fostelor regimuri represive.

Gestiunea adecvată a arhivelor represiunii nu este doar o problemă tehnică pe care administratorii şi arhiviştii sunt chemaţi să o rezolve. În aceeaşi măsură ea este o sfidare etică şi politică pentru orice stat care este pregătit să garanteze pentru cetăţenii săi libertăţile şi responsabilităţile care sunt înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Arhivele represiunii constituie ansamble care au fost create ca instrumente de represiune. În multe cazuri, ele păstrează o putere potenţială, o putere care este inerentă valorii informaţionale pe care ele o menţin chiar dacă ele nu mai sunt active. Noile democraţii trebuie să găsească mijloacele pentru a păstra această informaţie care are un caracter foarte exploziv, pe care au lăsat-o moştenire predecesorii lor [regimurile politice comuniste – n.n.]. Avem de a face în aceste cazuri cu o grea succesiune de responsabilitate.

Deci este necesară fie convertite aceste arhive într-un instrument care să permită crearea de noi structuri legale şi etice şi să fie asumate formarea de noi relaţii sociale şi politice. Maniera în care tinerele democraţii gestionează şi utilizează aceste arhive demonstrează, într-un mod deosebit de evident, capacitatea lor de a fi adevărate democraţii.

Păstrarea patrimoniului documentar universal implică, totodată, salvgardarea dovezilor şi erorilor trecutului, precum şi a mărturiilor nedreptăţii organizate. Totuşi, şi mai important decât valoarea lor simbolică şi patrimonială, ca monumente ale terorii intelectuale şi psihice, este interesul pe care-l suscită aceste documente ca dovezi legale şi ştiinţifice. Trebuie să ne asigurăm că valorile informaţionale ale acestor documente sunt înţelese bine şi că ele vor fi utilizate pentru reabilitarea legală a victimelor, pentru a ajuta urmărirea în justiţie a responsabililor şi pentru a determina avansul cercetării istorice şi sociologice. Prin urmare, salvgardarea lor, gestiunea lor adecvată şi accesibilitatea lor sunt extrem de importante pentru societăţile noastre.

              III. Directivele UNESCO

–          1993 – a douăzeci şi noua conferinţă a Mesei Rotunde a Arhivelor din Mexico.

–          septembrie 1994 – sediul UNESCO din Paris – UNESCO şi un grup de experţi CIA au redactat un proiect de directive pentru gestionarea arhivelor represiunii.

–          Cod deontologic pentru arhiviştii care lucrează în domeniu.

–           Prima exigenţă pentru salvarea documentelor este buna cunoaştere a existenţei lor (colectarea informaţiilor despre arhivele instituţiilor de represiune de la grupul de experţi şi din câteva ţări: Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia şi Zimbabwe), printre informaţiile de bază despre aceste arhive aflându-se: mărimea aproximativă, starea de păstrare, anii limită.

–          Obţinerea de informaţii practice: de exemplu, despre utilizarea dată acestor documente de noile regimuri politice şi condiţiile acestei utilizări.

[…]

Mai întâi este necesară definirea arhivelor represiunii. Bineînţeles, această definiţie este strâns legată de definiţia instituţiilor represiunii. Grupul de experţi s-a pus de acord cu faptul că respectivul concept de represiune nu priveşte doar ideile politice, ci şi comportamentul ideologic şi privat, religia, ideile filosofice, comportamentul sexual şi alte domenii pe care Declaraţia Universală a Drepturilor Omului le pune în rândul libertăţilor.

În acest spirit, experţii au stabilit categoriile următoare de instituţii ale represiunii: – servicii de informaţii; – organizaţii paramilitare; – tribunale excepţionale; – lagăre de concentrare; – închisori speciale; – centre psihiatrice de reeducare.

În plus, structuri în serviciul represiunii pot să se regăsească în sectoare mai tradiţionale ale administraţiei care au continuat să existe după sfârşitul regimului totalitar. Grupul de experţi a stabilit, pentru acestea din urmă, categoriile următoare: – forţe armate; – organisme de poliţie şi securitate; – tribunale civile; – alte sectoare ale administraţiei civile.

III.1. Trebuie păstrate arhivele?

[…]

Experţii sunt unanimi: arhivele produse şi adunate de organismele de represiune sunt importante pentru memoria indivizilor şi a popoarelor şi sunt o mărturie de neînlocuit. Deci trebuie păstrate. Dar argumentul cel mai important pentru prezervarea lor de noile regimuri democratice rezidă în importanţa pe care ele o reprezintă pentru persoanele afectate de fostele regimuri represive, cărora le-au fost victime directe sau indirecte. Arhivele perioadei represiunii sunt esenţiale pentru exerciţiul drepturilor individuale sub noile regimuri politice: amnistie, indemnizaţii, pensii, drepturi civile (moşteniri, proprietăţi …)

III.2. Rolul arhivelor în procesul de tranziţie

Procesul de tranziţie este un proces de „schimbare negociată” sau „reconciliere naţională”. […] Totuşi, după cum experţii notează, în orice situaţie de tranziţie politică, arhivele sunt mijloacele esenţiale pentru întărirea drepturilor colective şi individuale. Succesul procedurilor de reparaţii şi de despăgubire a victimelor represiunii, ca şi epurarea responsabililor care au servit sub regimul precedent, va fi condiţionată de utilizarea documentelor instituţiilor represive. Păstrarea lor şi crearea de instituţii responsabile cu păstrarea lor şi cu accesul la ele în noul stat sunt factori determinanţi în procesul de consolidare a democraţiei. Experţii enumeră funcţiile fundamentale ale arhivelor în consolidarea drepturilor colective şi individuale:

–          Drepturile colective: – dreptul popoarelor şi naţiunilor să-şi aleagă propria cale

spre tranziţia politică; – dreptul popoarelor la integritatea memoriei lor scrise; – dreptul la adevăr; – dreptul de a identifica responsabilii de crime contra drepturilor omului.

–          Drepturile individuale: – dreptul de a descoperi destinul rudelor dispărute în

timpul regimului represiv; – dreptul de a cunoaşte ce tipuri de informaţii cuprind arhivele represiunii; – dreptul la cercetare istorică şi ştiinţifică; – dreptul la amnistie pentru prizonierii şi deţinuţii politici; – dreptul la compensaţii şi reparaţii pentru pagubele suferite de victimele represiunii; – dreptul la restituirea bunurilor confiscate.

III.3. Cadrul legal

–          Necesitatea legiferării în materie de arhive ale represiunii.

–          Arhiviştii trebuie să ia iniţiativa în problema legiferării pentru salvarea, prin mijloace legale, a drepturilor colective şi individuale.

  1. Arhivele produse sau create de fostele organisme de represiune trebuie să fie

plasate sub controlul noilor autorităţi democratice. Experţii recomandă crearea de comisii responsabile cu gestiunea acestor arhive. Comisiile trebuie să fie, de asemenea, responsabile de arhivele serviciilor de informaţii care continuă să existe sub noul regim. Ele trebuie să selecţioneze dosarele de care poliţia, organismele de informaţii şi securitate nu mai au nevoie pentru îndeplinirea misiunii lor sub regimul democratic. Organismele de securitate trebuie să asigure predarea arhivelor şi dosarelor selecţionate fie Arhivelor Naţionale, fie instituţiilor având ca sarcină despăgubirile şi reparaţiile pentru victimele represiunii şi epurarea foştilor responsabili, fie, din nou, comisiilor pentru adevăr.

2. Pentru organizarea administrativă experţii recomandă păstrarea arhivelor represiunii fie în instituţii de arhivă relevante pentru sistemul arhivistic naţional, fie în instituţii special create (temporare, urmând ca la final arhivele să intre în serviciile arhivelor istorice naţionale), pentru necesitatea studierii lor (număr mare de cereri, personal specializat etc.).

3. E necesară o legislaţie specială pentru protejarea arhivelor represiunii (vezi şi dispoziţiile legale privind patrimoniul cultural naţional), care să cuprindă între prevederi şi caracterul cultural al acestor arhive.

            4. Trebuie iniţiate proiecte legislative pentru garantarea dreptului indivizilor de acces la arhivele represiunii, fie prin votarea unei legi generale asupra arhivelor naţionale, fie prin modificarea circumstanţială a legii existente deja.

Drepturile ce trebuie garantate trebuie să cuprindă: – dreptul tuturor de a avea acces la arhive cu scopul de a şti dacă există sau nu documente care îi privesc, asigurând întotdeauna respectul vieţii private a terţilor; – dreptul victimelor represiunii de a decide dacă comunicarea/publicarea arhivelor conţinând informaţii cu caracter personal poate fi autorizată terţilor; – dreptul victimelor represiunii de a putea corecta sau face declaraţii despre informaţiile conţinute în dosarele personale care le privesc; – dreptul de a avea acces, în conformitate cu condiţiile de securitate fixate prin legislaţie, la dosarele agenţilor represiunii.

III.4. Respectarea principiilor de bază ale arhivisticii

Conform experţilor principiile de bază ale arhivisticii sunt valabile în egală măsură şi pentru marile linii ale arhivelor represiunii.

III.4.1. Identificarea fondurilor (provenienţa documentelor, evoluţia istorică a acestei structuri şi responsabilităţile ei, relaţiile organice şi instituţionale)

Cheia pentru clasarea arhivelor unei instituţii stă în analiza corectă a structurilor şi a competenţelor sale. A clasa documentele fără o asemenea analiză prealabilă constituie, în acelaşi timp, o dificultate şi o eroare. Ordinea primară a documentelor convine cu organizaţia însăşi, adică răspunde misiunii sale represive. În mod paradoxal, cu cât organizarea documentelor cu scopuri politice a fost mai eficace, cu atât utilizarea lor pentru reabilitarea drepturilor civile sub noul regim politic (ori reparaţiile cuvenite pentru încălcarea acestora) este mai mare dacă ordinea iniţială a fost respectată.

III.4.2. Evaluarea

Arhiviştii au două sarcini: 1). Studierea diferitelor categorii de documente cu scopul de a determina valoarea lor pentru protecţia drepturilor persoanelor şi valoarea lor ca probă pentru istoria regimului represiv şi a ţării în general; 2). Selecţionarea dosarelor care privesc violarea drepturilor omului cu scopul de a le separa de restul documentelor agenţiilor neutre care continuă să funcţioneze sub regimul democratic.

Aceste sarcini privesc în aceeaşi măsură evaluarea fondurilor deschise, ca şi a fondurilor închise.

III.4.3. Respectarea fondurilor

De subliniat caracterul atipic al arhivelor serviciilor de informaţii faţă de cele ale altor instituţii represive (tribunale, închisori, spitale etc.). Ele cuprind frecvent documente confiscate persoanelor, instituţiilor civile şi oamenilor politici, care au fost integrate în dosarele unde apar şi documente de altă provenienţă ca ziare, rapoarte de agenţi etc. La predarea arhivelor serviciilor de informaţii către Arhivele noului regim democratic, trebuie respectată această organizare.

III.4.4. Integritatea fondurilor

Restituirea masivă a dosarelor către persoanele care au fost victime ale represiunii ar constitui o ameninţare pentru patrimoniul naţional. De aceea trebuie realizat un compromis, constând în realizarea unei distincţii între documentele pur personale (care pot fi înapoiate proprietarilor sau moştenitorilor acestora) şi cele relative la fapte şi gesturi individuale cu rol public sau politic (care trebuie să rămână în arhive). Trebuie recunoscut dreptul la compensaţii financiare pentru proprietarii unor asemenea documente sau pentru moştenitorii lor, în măsura în care ei nu le-au lăsat intenţionat în arhivele publice.

Nu este acceptabilă decât o singură excepţie de la principiul menţinerii integrităţii fondurilor: doar atunci când dosarele represiunii se află păstrate împreună cu altele, care sunt necesare la continuitatea de funcţionare a unui organism statal. În acest caz, dosarele pot fi temporar disjunse.

III.4.5. Descrierea

Este similară celei a celorlalte arhive, obiectivul fiind producerea de instrumente de cercetare generală (ghiduri şi repertorii) care permit cunoaşterea largă a conţinutului arhivelor, protejându-se, totodată, viaţa privată. În cazurile documentelor ce conţin fapte despre viaţa privată, nivelul descrierii trebuie redus la titluri, date extreme şi cota articolelor sau grupurilor de articole componente, deci nu trebuie să depăşească pe cel al repertoriului numeric.

III.4.6. Administrarea arhivelor

Arhiviştii trebuie să vegheze la securitatea arhivelor represive conservate. O mulţime de persoane interesate de aceste documente şi, mai ales, foştii angajaţi ai organelor de represiune pot avea interesul să le distrugă. Este recomandabil ca să fie introduse măsuri de securitate pentru păstrarea lor, iar ele trebuie să fie la fel de stricte cum erau şi înainte.

Gestiunea utilizatorilor acestor arhive este, de asemenea, un punct important. Crearea unei săli de lectură specializată în interiorul Arhivelor este recomandată. Serviciul care va avea ca sarcina să gireze arhivele trebuie să aibă şi responsabilitatea elaborării ghidului drepturilor individuale şi colective pe care le garantează legea şi despre care arhivele dau mărturie. Acest ghid trebuie, de asemenea, să furnizeze informaţii de bază asupra fondului condiţiilor de comunicare şi a serviciilor oferite cititorilor.

IV. Concluzii

UNESCO consideră că munca grupului de experţi, care va fi publicată peste puţin timp pe suport de hârtie, dar care este deja disponibilă pe site-ul nostru WEB, trebuie să fie privită ca prima etapă a unei acţiuni internaţionale pe cale să se extindă. Constituirea unui vast forum internaţional asupra arhivelor fostelor regimuri represive, la care vor participa arhivişti, jurişti, reprezentanţi ai partidelor politice şi ai grupurilor de apărare a drepturilor omului şi chiar ai altor instituţii, este de dorit.

Accesul la arhivele represiunii nu este doar o problemă tehnică care poate fi rezolvată prin punerea la punct a cadrului legal şi a uneltelor de cercetare. Accesul la arhivele represiunii este expresia unuia din elementele de bază ale drepturilor omului: dreptul la informaţie. Acest drept este foarte important în contextul dezvoltării societăţilor democratice şi în procesul care îi este strâns legat, deci trebuie să ştim să dăm indivizilor responsabili condiţiile politice şi sociale în care ei doresc să trăiască. Gradul de accesibilitate a arhivelor, inclusiv a arhivelor serviciilor de securitate ale fostelor regimuri represive, demonstrează întinderea responsabilităţii pe care guvernele sunt gata să o cedeze cetăţenilor lor.

V. Codul deontologic

Arhivele represiunii fac parte integrantă din patrimoniul poporului. Ele trebuie să fie păstrate în integralitatea lor, ca amintire împotriva intoleranţei, rasismului şi totalitarismului politic.

Arhiviştii sunt executorii voinţei poporului în aplicarea dispoziţiilor legale alese pentru a înfăptui tranziţia; ei trebuie să se supună în întregime legii.

Drepturile individuale ale victimelor represiunii politice prevalează asupra întregii cercetări istorice.

Arhivele nu trebuie să procedeze la eliminarea de documente, care vor fi catalogate doar pe baza interesului pe care îl prezintă pentru cercetarea istorică.

Arhiviştii nu sunt cenzori. Legea stabileşte ce documente să fie date publicităţii şi cum.

Dacă legea nu este suficient de detaliată, arhiviştii pot să o interpreteze în lumina sfaturilor juridice ale experţilor în drept administrativ. În cazurile unde respectarea vieţii private şi interesele cercetării istorice sunt opuse, soluţia poate consta în a comunica copii ale documentelor în care vor fi ocultate numele victimelor şi ale terţilor.

Arhiviştii trebuie să trateze cu cea mai mare grijă orice cerere de certificare sau de autentificare a fotocopiilor destinate să valideze plângerile victimelor represiunii sau ale altor indivizi.

Arhiviştii trebuie să pună la punct controale indispensabile pentru a proteja documentele sensibile. Arhivele represiunii trebuie să fie păstrate în sânul serviciului Arhivelor, dar în magazii distincte, în condiţii speciale de securitate. Doar personalul Arhivelor trebuie să poată avea acces la ele.

Arhiviştii trebuie să limiteze dezvoltarea de baze de date nominative ale victimelor represiunii la strictul necesar pentru a constitui un „habeas data”. Aceste baze de date nu trebuie să fie utilizate decât ca instrumente de cercetare. Orice altă utilizare administrativă sau guvernamentală trebuie să fie interzisă.

(traducere şi adaptare de GABRIEL CATALAN)

Am considerat necesară publicarea traducerii acestui document, având în vedere stadiul actual încă incipient al gestionării arhivelor Securităţii în România, vinovăţiile fiind împărţite între serviciile secrete moştenitoare ale arhivelor Securităţii, puterea politică şi Colegiul CNSAS, care au încălcat legea, au refuzat sau au ezitat să o aplice. Semnificativ este şi faptul că există o mare discrepanţă între prevederile acestui document şi realitatea românească de azi, inclusiv legislaţia în domeniu, diferenţele putând fi sesizate cu uşurinţă: de la definiţia dată arhivelor represiunii şi (ne)respectarea principiilor arhivistice de bază până la modalitatea de păstrare şi administrare a acestor arhive, rolul lor (utilizarea lor reală) şi garantarea respectării drepturilor omului (individuale şi colective), precum şi a deontologiei arhivistice.

(1998)

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: