Skip to content

Antisemitismul lui C.V. Tudor filtrat prin miturile romantice ale voievodului român simbol al „primei uniri” şi „poetului naţional” etern

Septembrie 24, 2013

 

“CORNELIU VADIM TUDOR

    … [textul înfăţişază] două sacrilegii:

calomnierea gravă a lui Mihai Eminescu

şi, respectiv, jignirea

memoriei lui Mihai Viteazul.

 

MEMORIU

 

În legătură cu discuţiile declanşate şi întreţinute în ultimii ani pe probleme de cultură şi istorie românească, de către Excelenţa Sa domnul dr. Moses Rosen, şeful rabin al Cultului mozaic din România, mă simt dator să fac următoarele precizări:

1. Domnul Moses Rosen a jignit grav demnitatea noastră naţională prin calomnierea în scris a poetului Mihai Eminescu, pe care l-a acuzat de fascism, rasism, antisemitism, demenţă, pornografie, minciună şi incitare la huliganism.

2. Domnul Moses Rosen a jignit, de asemenea, grav istoria poporului român şi unele personalităţi din trecutul patriei noastre.

3. Domnul Moses Rosen mă calomniază sistematic, de cîţiva ani, atît în scris cît şi în interviuri acordate unor posturi de radio străine, ostile României.

Am să expun în continuare, concret şi la obiect, modul în care Eminenţa Sa a ajuns la aceste performanţe regretabile, care constituie încălcări flagrante ale Constituţiei ţării şi legilor noastre.

1. În ziua de 12 octombrie 1980 domnia sa a expediat o scrisoare (a se vedea fotocopia) preşedintelui Academiei Republicii Socialiste România în care protesta vehement faţă de tipărirea volumului IX din operele complete ale lui Mihai Eminescu, exprimînd în final „rugămintea noastră de a retrage din circulaţie volumul sus-amintit”. Voi cita din acea scrisoare cîteva din cauzele care l-au determinat să solicite o asemenea enormitate fără precedent în istoria modernă a României: „În cuprinsul acestui volum se află numeroase articole violent antisemite”; afirmînd că în 1876 existau 600.000 de evrei în România, Eminescu ar fi fost după opinia domnului Rosen autorul „unei enorme denaturări a adevărului”; unul dintre articolele lui Eminescu „fundamentează „ideologic” toate calomniile antisemite”; Eminescu a scris „poezii pornografice” pe care domnul Rosen spune că le-ar fi văzut personal în manuscris la un prieten; în acest context domnia sa aminteşte că „soarta vitregă a lui M. Eminescu l-a făcut să-şi piardă minţile în perioada finală a vieţii”; „Încercările D-lui Al. Oprea (pag.32-36) de a da o interpretare nouă ideilor xenofobe, antisemite, rasiale din articolul cuprins în acest volum reuşeşte (sic !) doar să le dea o justificare ceea ce e şi mai grav”; „Ne exprimăm deci consternarea că este cu putinţă ca în anul 1980 în Republica Socialistă România sub egida Academiei să se publice asemenea material care incită la ură rasială, care afirmă idei de bază ale fascismului, care îndeamnă la huliganism”.

Consternarea, adevărata consternare, au simţit-o însă numeroşi oameni cinstiţi din această ţară, dar nu faţă de opera eminesciană ci faţă de acuzaţiile incalificabile cu care acela ce se autointitulează „Părintele Graţiei” l-a pîngărit pe poetul naţional. Aşadar, – fascism, huliganism, antisemitism, ură rasială, minciună, calomnie, pornografie, boli mintale – sînt cuvinte şi idei extrem de grave pe care domnul Rosen le brodează în jurul geniului tutelar al civilizaţiei româneşti. Prin forţa lucrurilor, destul de puţini oameni din România ştiau de existenţa şi numele domnului Moses Rosen, pînă în 1980 cînd domnia sa a ieşit în arenă şi a declanşat scandalul în jurul marelui Eminescu. În mod paradoxal, prin slăbiciunea de care au dat dovadă unii tovarăşi ce conduceau problemele culturale în urmă cu cîţiva ani, ameninţările proferate de Eminenţa Sa au dat roade: volumul a fost retras din librării. În urma aceleiaşi terori, iată că nici astăzi, după patru ani, nu a mai fost publicat nici unul dintre volumele de articole şi eseuri politice ale lui Eminescu, de la volumul IX trecîndu-se direct la …volumul XIV care conţine traduceri. Acest hiatus este o ruşine pentru activitatea noastră editorială şi grăieşte de la sine despre eficienţa protestului-şantaj cuprins în acea scrisoare nefastă. Reacţia intelectualităţii române nu s-a lăsat aşteptată. În ziua de 1 noiembrie 1980 prof. univ. dr. Pompiliu Marcea (căruia i s-a alăturat prin semnătură istoricul literar şi editorul Zigu Ornea, coreligionar al domnului Rosen) a expediat pe adresa Eminenţei Sale o scrisoare-document sub titlul „Antisemitism, stimate concetăţean, nu există în România”. Pe un ton ponderat, profesorul Marcea îi reaminteşte domnului Rosen că nu este la primul abuz de acest gen, în anul 1957 fiind acela care a solicitat eliminarea primei pagini din romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu. Domnul Rosen a fost ascultat şi atunci, într-o epocă a tuturor posibilităţilor antiromâneşti, ceea ce nu l-a împiedicat pe marele prozator ultragiat să califice actul drept „o inepţie nemaipomenită”. În scrisoarea sa, profesorul Marcea afirma printre altele: „… Eminescu n-a fost, nu putea fi teoretician sau practician al antisemitismului, al xenofobiei descalificante. El a fost un suflet de o totală onestitate intelectuală şi morală, un martir al adevărului şi dreptăţii. Şi nu altceva. Finalul scrisorii Domniei Voastre este calomnios şi de aceea regretabil – nişte versuri pornografice (manifestare ludică cu care se pot îndeletnici şi spirite elevate, vezi Rabelais, Boccacio, Voltaire, Creangă şi chiar timidul Leopardi) nu cred că vă autorizează să profanaţi statura poetului. De aici şi pînă la reluarea practicilor lui Savonarola nu e un drum prea lung”. Într-o scrisoare de răspuns domnul Moses face dovada că nu a înţeles nimic şi persistă în aceleaşi erori, acuzîndu-l în continuare pe Eminescu de antisemitism şi maculîndu-i proverbiala probitate: „Veţi recunoaşte, Dv. care sînteţi critic literar, că nu prin articolele sale antisemite, scrise pentru a-şi cîştiga o bucată de pîine, Eminescu a devenit Luceafărul poeziei româneşti.” Mai direct spus, Eminescu şi-ar fi vîndut conştiinţa pentru hrana cea de toate zilele. Într-o a doua scrisoare-document, profesorul Marcea repune lucrurile la punct: „Stimate Moses Rosen, această singură convingere a Domniei Voastre, după care unul dintre cele mai intransingente [intransigente] caractere din cultura română ar fi fost un fel de mercenar intelectual, care şi-a negustorit spiritul (dacă ar fi fost astfel, cu geniul său ar fi devenit un adevărat nabab cînd, se ştie, poetul a dus o viaţă de sărăcie), această singură afirmaţie a Dv. îmi dă măsura exactă a ignoranţei ce o dovediţi în materie de Eminescu şi ar fi fost de ajuns să închei aici discuţia”. De altfel, însuşi Zigu Ornea a simţit de datoria lui să revină, în ianuarie 1981 (în volumul „Comentarii”) asupra acestui regretabil incident, scriind: „Singurul gest negativ nedevenit public în presă cerea – incredibil – nimic mai puţin decît retragerea volumului din librării”. Este, prin urmare, limpede că domnul Rosen a vorbit la mînie, în necunoştinţă de cauză, împiedicînd tipărirea operei integrale a scriitorului nostru de frunte care, fiind naţional, înseamnă că este şi al domniei sale. De ce oare n-a protestat Preafericitul Părinte Justin – Patriarhul României, faţă de romanul „Vara baroc” al scriitorului evreu din România Paul Georgescu unde găsim penibilul joc de cuvinte „cris-tos” şi „cris-cubic”, care bagatelizează pe Isus ca pe o bucată de zahăr din acelea cu care sînt gratulaţi cîinii la circ, glumă ineptă care a fost gustată şi lăudată nespus de alt confrate al scriitorului, Ovid S. Crohmălniceanu, în volumul de critică „Pîinea noastră cea de toate zilele” ? ! De ce oare acelaşi Patriarh, care păstoreşte cîteva milioane de creştini ortodocşi şi exprimă religia oficială a României, n-a cerut retragerea de pe piaţă a întregii opere a lui C. Dobrogeanu-Gherea care, era, după cum se ştie, anticreştin şi ateu convins, sau a romanului „Octombrie ora opt” de scriitorul evreu din Bucureşti, Norman Manea, unde se afirmă că în România socialistă bisericile ortodoxe sînt deschise şi goale, dar uşile sinagogilor sînt bătute în cuie, sau a volumului „Eseuri critice” de H.H. Stahl care e o invectivă grosolană la adresa poporului român, a credinţei şi datinilor sale străvechi ? ! Preafericitul Justin n-a făcut aşa ceva şi nici nu putea să o facă întrucît menirea religiei într-un stat civilizat cât timp va mai supravieţui ea este aceea de înfrăţire între oameni prin valorile spiritului, nu de vrajbă şi pedepsire. La urma urmei, între propunerea de a se retrage o carte fundamentală din circuitul public şi aceea de a fi arsă pe rug, nu există nici o deosebire de esenţă, ci numai de formă. Ambele procedee sînt la fel de barbare. Şi totuşi, în urmă cu numai cîţiva ani, domnul Moses Rosen îl lăuda pe Eminescu pentru umanitarismul său faţă de evrei ! Iată un fragment din Cuvîntarea rostită la Iaşi cu prilejul Centenarului teatrului evreiesc, în august 1976: „S-au întreţesut aici, de aproape şase veacuri, culturi, cîntece, jocuri româneşti şi evreieşti. Au convieţuit aici Eminescu şi dr. Karpel Lippe, Sadoveanu şi Mangar, Creangă şi Gropper, care au împletit doruri şi zbucium, bucurii şi tristeţe, ale celor două neamuri ce au suferit laolaltă şi s-au bucurat împreună”. Într-o altă cuvîntare, rostită de data aceasta la Congresul Frontului Unităţii Socialiste în ziua de 24 mai 1974, domnia sa exprima aceleaşi generoase idei: „De altfel, în această ţară, la Iaşi, a fost leagănul teatrului idiş şi e plin de un înalt înţeles faptul că printre cei dintîi care au sesizat semnificaţia sa, cel dintîi care a publicat o cronică într-un ziar românesc despre un spectacol al teatrului idiş al lui Avram Goldfaden, a fost însuşi Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu”. Să nu fi ştiut domnul Rosen pe atunci de opera gazetărească a poetului ? Eu cred că a ştiut din moment ce face referire la ea. Atunci cum de a fost posibil ca numai după cîţiva ani Eminescu să fie asimilat fasciştilor, să fie numit antisemit, rasist şi incitator la huliganism ? Ce forţă obscură a conştiinţei domniei sale, ce raţiuni conjuncturale interne sau externe, i-au forţat mîna să declanşeze acel scandal monstruos în jurul celui mai de seamă produs al geniului românesc, al celui mai integru caracter pe care l-a avut cultura noastră ? De ce vrea domnul Rosen să se asemene acelor confraţi care, prin 1950, ne predicau marxism-leninismul cu un exces de zel care a făcut mari victime în epocă, pentru ca după două decenii să-şi întoarcă pe dos haina ideologică şi să împroaşte comunismul, ţara şi valorile ei de pe la posturile de radio străine ? Nicăieri în lume nu ar fi fost tolerată o asemenea revoltătoare ofensă, nici în Anglia faţă de Shakespeare, nici în Germania faţă de Goethe, numai în România bunătatea şi toleranţa au triumfat, ca de obicei, şi s-a ales calea unei tăceri aproape generală. Dar un principiu juridic ne spune că a tăcea înseamnă a consimţi, ceea ce poate facilita lansarea nestingherită a altor valuri de imprecaţii împotriva poetului naţional. Şi cînd te gîndeşti că un mare poet ca Al. Macedonski a tras toată viaţa şi toată posteritatea sa ponoasele unei epigrame cu mult mai inofensive decît atacul domnului Rosen !

Este departe de mine gîndul de a-l jigni pe domnul Rosen, dar, intervenţia nesăbuită a domniei sale îmi aminteşte un ziar de epocă în care se relata sărbătorirea la 10 noiembrie 1934 a 175 de ani de la naşterea lui Schiller. Atunci, în Germania funebră a începuturilor nazismului, Goebbels îl omagia pe marele poet dramatic ca pe un precursor al … naţional-socialismului ! Pe el, care a suferit atît după apariţia piesei „Hoţii”, pe el care a emigrat şi a murit sărac lipit pămîntului, pe el care a fost poetul libertăţii şi al înfrăţirii oamenilor, care a scris „Oda bucuriei” şi care, atunci cînd i s-a acordat cetăţenia de onoare franceză a spus: „S-ar putea ca strănepoţii mei să aibă nevoie de ea într-o zi…”. Mai mult, în lucrarea „Legiferarea lui Cricurg [Licurg] şi a lui Solon” marele poet a avut o viziune genială a ceea ce avea să devină statul totalitar naţional-socialist, pe care l-a condamnat aprioric, ca nimeni altul. Similitudinea de idealuri ale lui Schiller şi Eminescu este deplină, ca şi aceea dintre improvizaţii exegeţi care s-au grăbit să-i numească … precursori ai fascismului ! La asemenea paralele nedorite poate conduce exclusivismul …

„Să merităm deci, cu adevărat, numele comun al tuturor preoţilor, acela de pontifex, de ziditori de poduri. Peste oceanul de suferinţă al trecutului, să durăm un pod care să fie făcut din ceea ce avem comun în minunate idei etice, în principii de înaltă morală, în învăţătura de luptă pentru dreptatea socială, un pod al prieteniei şi înţelegerii reciproce, al dragostei de Dumnezeu şi de oameni” – rostea domnul Rosen la o întrunire religioasă din Elveţia, în august 1965. Iar într-o altă alocuţiune, pronunţată la Iaşi în iunie 1976 afirma că „blestemata teorie rasistă-antisemită” a fost adusă în România „pe vîrful baionetelor hitleriste”. Asociind această frază cu ceea ce scria domnia sa Academiei în 1980 se pot naşte două raţionamente, la fel de aberante: ori Eminescu a fost în armata lui Hitler şi a adus „pe vîrful baionetelor hitleriste” teoria rasistă-antisemită, ori Hitler s-a inspirat din publicistica lui Eminescu. Vedeţi la ce speculaţii elucubrante şi primejdioase pot duce afirmaţiile care se bat cap în cap, mai ales cînd e vorba de probleme atît de delicate ? Iată deci că Eminenţa Sa nu mai vrea să fie „pontifex” şi locul împăcării l-a luat în concepţia domniei sale instigarea la intoleranţă. În felul acesta Eminenţa Sa terfeleşte tot ce are mai sfînt spiritul românesc, încălcînd în mod brutal legile ţării, politica luminoasă a Partidului Comunist Român privind valorificarea superioară a moştenirii lăsate de înaintaşi. Aşadar, după 107 ani de Independenţă naţională, visată, cucerită şi consolidată atît înainte de 1877, cît şi după aceea, prin jertfa a milioane şi milioane de fii ai patriei, noi nu-l putem tipări astăzi în totalitate pe Mihai Eminescu ! Aceasta e realitatea crudă şi, indiferent ce vor spune unii şi alţii, faptele rămîn fapte şi de patru ani n-a mai apărut nici unul din volumele de publicistică eminesciană ! Datorită unui om, a umorilor sale personale, îl putem oare sacrifica pe Eminescu şi putem trăi într-o atmosferă de clandestinitate culturală, în propria noastră ţară ? Este incredibil şi totuşi adevărat ! Toate ţările civilizate ale lumii au tipărit de mult operele integrale ale scriitorilor naţionali, pentru că aşa este moral şi folositor. În Uniunea Sovietică, încă de pe timpul lui Stalin, opera lui Tolstoi a apărut în 90 de volume, în cuprinsul acestora figurînd chiar şi scrierile antisocialiste ale titanului de la Iasnaia Poliana. Tot astfel, Shakespeare, Cervantes, Byron, Goethe, Balzac, Hugo şi mulţi alţi corifei ai spiritului au operele tipărite în întregime, atît în ţările lor, cît şi pe alte meridiane, chiar dacă unele pagini nu mai corespund sau chiar contravin flagrant unor realităţi contemporane. Numai în România distinsul „Părinte al Graţiei” se opune cu virulenţă ! Ce şi cît înţelege domnia sa din cultura majoră a lumii vom desprinde şi din cugetările despre un alt ilustru spirit. Într-un articol intitulat „Raze pe chipul lui Moşe”, publicat în volumul „Învăţături biblice” (Bucureşti, 1978) domnul Roses Mosen [Rosen Moses] îl face praf şi pulbere pe … Michelangelo. Comentînd cele două coarne pe care marele florentin le-a aplicat statuii lui Moise, domnia sa se arată extrem de intrigat: „De unde pînă unde coarne ? Ghizii au grijă să vă lămurească. Moşe cel mînios, pe care îl înfăţişează statuia, e cel care a zărit păcatul viţelului de aur. Textele versetelor biblice, din cartea Exodus (34-29, 30 şi 35) care încheie acest dramatic capitol, vorbesc despre „razele care au emanat din chipul lui Moşe”. Cuvîntul ebraic Keren are însă pe lîngă traducerea sa de rază şi aceea de corn. Săracele cunoştinţe ale lui Michelangelo în limba sfîntă l-au făcut deci să creadă că e vorba despre… nişte coarne pe care le-ar fi avut Moşe şi s-a grăbit să i le aşeze pe frunte (…). Între concepţia noastră şi aceea a lui Michelangelo se află deci ceva mai mult decît o simplă traducere a unui cuvînt. Se află o filozofie despre viaţă”. Într-adevăr, sărmanul Michelangelo ! Cum n-a priceput el nimic din Biblie, ce precare erau cunoştinţele sale ! A învăţat atîta carte la Academia neoplatonică din Florenţa, a revoluţionat sonetul, pictura şi, mai ales, sculptura lumii şi iată că după mai bine de patru veacuri ignoranţa i-a ieşit pînă la urmă la iveală ! Domnul Rosen mai argumentează irezistibil: „Astfel vom înţelege şi ceea ce Michelangelo a interpretat greşit în scena coborîrii de pe munte a lui Moşe. El sfărîmă tablele legii nu datorită unei explozii de furie, cum ar vrea să arate expresia ochilor plini de fulgere ale mîniei, din cunoscuta operă de artă din Roma, ci pentru a evita o nouă primejdie şi mai gravă, ca aceea a viţelului de aur (…). Coarnele sînt simbolul instinctelor agresive animalice, ele sînt făcute să împungă, să sfîşie, să distrugă; ele sînt menite să nimicească. Razele simbolizează însă căi de lumină…” Numai că neobositul exeget al Bibliei nu cunoaşte, în chip paradoxal, însuşi textul biblic. În subcapitolul intitulat chiar „Mînia lui Moise” (Exodul, 32) stă scris negru pe alb: „Şi pe cînd se apropia de tabără, a văzut viţelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mînie, a aruncat tablele din mînă şi le-a sfărîmat de piciorul muntelui”. Aşadar, „explozia de furie” există chiar în cartea sfîntă şi nu văd cum ar putea ea să impieteze asupra memoriei reformatorului. Cît despre coarne povestea e mai lungă şi mai complicată. Îmi amintesc că nu de mult chiar o revistă în limba română din Tel-Aviv publica un articol despre semnificaţia numerelor, în descendenţă pitagoreică, iar cifra doi era exemplificată prin cele două coarne ale lui Moise care se opuneau prin sacralitatea lor celor două coarne ale Diavolului. Semnificaţiile pot fi căutate şi în unele practici străvechi de iniţiere, în cultul lui Mithra, sau în misterele lui Pan (divinitatea tutelară a Florenţei lui Michelangelo) sau chiar într-o operă oarecum asemănătoare semnată de El Greco, cunoscută sub numele de „Logodna Fecioarei” (tablou aflat chiar la Muzeul de Artă al R.S. România) în care marele pictor înfăţişează un preot iudeu cu o bonetă cu două coarne, ceea ce indica înaltul său rang sacerdotal. Ar fi mult de discutat, nici experţii cei mai rafinaţi nu s-au pus încă de acord asupra problemei, dar de la dezbaterea civilizată şi pînă la ironizarea şi stigmatizarea unui colos ca Michelangelo este o mare diferenţă. În mod logic, ia naştere o întrebare: dacă domnul Rosen ar fi fost rabinul-şef al Italiei ar fi cerut retragerea sau distrugerea statuii lui Michelangelo ? Înclin să cred că da, din moment ce faţă de Eminescu a procedat aşa după cum se cunoaşte… În legătură cu acest ultim aspect voi cita finalul unui articol semnat de Beatrice Goldstein într-o revistă tipărită la Paris, în limbile română, engleză, franceză şi germană, la 15 decembrie 1980: „Ridicîndu-se cu vehemenţă împotriva unui act de cultură cum este editarea operelor complete de Eminescu, şeful rabin a dovedit că nu înţelege vremurile în care trăim şi reactualizează practici vechi, dogmatice, profund dăunătoare interesului statului Israel şi păcii în lume”. Pentru înţelegerea corectă a umanismului eminescian (deşi aceasta nu schimbă cu nimic situaţia, sacrilegiul comis rămînînd tot sacrilegiu) îi recomand domnului Rosen studierea operei celui mai bun cunoscător al etalonului nostru cultural şi moral, anume G. Călinescu. Într-unul dintre masivele sale studii de eminescologie divinul critic afirmă: „Interesul lui Eminescu pentru lumea ebraică nu-i prin urmare superficial, cum s-ar crede la întîia vedere, dimpotrivă, poetul pare într-o vreme obsedat de destinul poporului lui Israel. Antisemit n-a fost niciodată şi ceea ce se socoteşte antisemitism e numai o anume poziţie fiziocratică faţă de „clasa sterilă” după expresia lui Quesnay. Lucrurile vor trebui puse odată la punct. În 1876 la Iaşi, Eminescu merge la reprezentaţiile în idiş ale unei trupe de teatru evreiesc şi rămîne încîntat de jocul actorilor pe care-l descrie amănunţit (Scr. pol. şi lit. [Scrieri politice şi literare], p.363-364). Că el era mai iniţiat în lucrurile ebraice (şi se vădeşte o simpatie pentru viaţa naţională autentică a evreilor), rezultă şi din hîrtiile sfîşiate din Gemara… Gemara e o parte a Talmudului (împreună cu Mişna) şi acest lucru nu-l ştie oricine (…) Eminescu a arătat totdeauna gingăşie faţă de prietenii evrei şi cu prilejul unor maltratări mărturiseşte în plină campanie „economică” împotriva evreilor că dezaprobă „aplicarea” de bastoane sau păruială”. De altfel, personal am reprodus acest citat şi în ultimul meu volum de publicistică, intitulat „Istorie şi civilizaţie”, unde adăugăm: „Să-l completăm pe critic şi să precizăm că cel pe care îl punea poetul la punct nu era altul decît Th. Codrescu, o somitate a vieţii culturale şi politice a vremii, părintele unei apreciate colecţii de documente istorice”. Să nu ştie oare domnul Rosen că Eminescu a avut numeroşi prieteni evrei pe care i-a ajutat în mod concret, atrăgîndu-şi adversitatea unor antisemiţi adevăraţi care bîntuiauprin epocă ? Despre tînărul violonist Toma Micheru poetul scria în „Timpul”, în 1877, nu mai puţin de şapte articole, note şi anunţuri elogioase, în urma intervenţiei sale Titu Maiorescu acordîndu-i tînărului virtuoz suma de 1000 de lei pentru a-l trimite la Conservatorul din Viena. Pentru această sumă (considerabilă pe atunci, avînd în vedere că onorariul lui Eminescu pentru întîiul său volum de versuri a fost de numai 700 de lei !) mentorul „Junimii” a şi fost interpelat în Senat pentru deturnare de fonduri ! Cu distinsul filolog Moses Gaster poetul a colaborat direct şi mărturiile junimiste ale epocii atestă o reciprocă preţuire între ei. Exemplele sînt mult mai numeroase şi nu aş vrea să insist asupra lor. Sau poate domnul Rosen consideră prieteniile evreieşti ale lui Eminescu drept „alibiuri clasice” ale tuturor fasciştilor, aşa după cum a insinuat sau a afirmat direct, în dialogurile pe care le-a purtat cu profesorul Pompiliu Marcea sau cu semnatarul rîndurilor de faţă ? Nimic nu e exclus, din moment ce l-a răbdat inima să facă o paralelă între opera publicistică a lui Eminescu şi pretinsele sale poezii pornografice scrise, nu-i aşa, atunci cînd soarta „l-a făcut să-şi piardă minţile”… Şi cînd te gîndeşti că în articolul „Lumină şi întuneric” publicat în 1978, domnia sa avea acest acces de sinceritate: „N-am căzut niciodată în greşeala de a nu respecta credinţa altuia. Celor care nu împărtăşeau convingerile noastre n-am căutat să le impunem prin autodafeuri, iar însăşi ideea de misionarism ne era şi ne-a rămas străină (…). Nimeni nu se poate încununa cu nimbul infailibilităţii absolute, după cum nimănui nu i se poate aplica stigmatul infamiei absolute”. Cînd era sincer domnul Moses ? În anul 1978, cînd scria aceste frumoase cuvinte, sau în anul 1980, cînd devenea „infailibil” şi punea vreascuri la autodafeul operei lui Eminescu ? Ce deosebire este între domnia sa şi, de pildă, I. Ludo care cerea, imediat după 1944, interzicerea operei fundamentale a lui Călinescu ? Absolut niciuna. Într-o ţară ca a noastră, sensibilizată la maximum atît de geniul fără de moarte, cît şi de existenţa tragică a lui Eminescu, într-o ţară de milioane de ţărani şi muncitori cinstiţi care se trezesc şi adorm în vraja slovelor sale şi pentru care poetul e o legendă vie, ca Dunărea şi Carpaţii, injuriile domnului Moses Rosen seamănă cu o profanare de mormînt şi cu o pălmuire a poporului întreg.

2. Eminenţa Sa nu se opreşte însă la calomnierea poetului naţional ci întreţine, de ani de zile, o campanie surdă împotriva multor altor valori şi realităţi ale istoriei româneşti. „Sabia n-are nimic comun cu altarul, căci nu există o contradicţie mai flagrantă”, – afirma domnia sa într-un inspirat articol din cartea menţionată anterior. Şi, cu toate acestea, contrar crezurilor sale verbale şi misiunii religiei pe pămînt, este cel dintîi care scoate sabia împotriva tradiţionalei omenii româneşti. Într-un Cuvînt rostit la 1 noiembrie 1976, domnia sa afirmă despre prezenţa de-a lungul timpului a evreilor în România: „Sîntem o comunitate cu o istorie multiseculară, care a fost decimată pe vremea lui Hitler, dar care, după eliberarea României a renăscut din propria-i cenuşă”. Facem abstracţie de semnificaţia română a cuvîntului subliniat de noi (pedepsirea unei unităţi militare prin execuţia fiecărui al zecelea soldat) întrucît e anacronică şi nu se potriveşte cu situaţia evreilor din România, care n-au fost constituiţi în unităţi militare şi nici n-au fost ucişi de cineva din zece în zece. Rămîne, aşadar, celălalt sens al cuvîntului, pe care ni-l comunică orice Dicţionar explicativ al limbii române: „uciderea în masă”. Sub semnul acestei primejdioase convingeri, domnul Moses Rosen pune şi celelalte referiri la situaţia evreilor români în timpul celui de-al doilea război mondial. Astfel, într-o altă cuvîntare, din mai 1976, spune: „În anii cumpliţi ai dominaţiei fasciste în Europa, obştea noastră a trecut prin cea mai cumplită dintre încercări, Holocaustul, marea şi neasemuita catastrofă care a decimat rîndurile poporului evreu. În pogromurile de la Iaşi şi de la Bucureşti, în deportările din nordul Transilvaniei şi în Transnistria au pierit sute de mii de evrei, fraţi şi surori de-ai noştri”. Aşadar, şi în România ar fi fost un holocaust, care a decimat rîndurile poporului evreu ! Am compătimit cu toţii soarta tragică a victimelor evreieşti ale nazismului, dar nu putem accepta nici o mistificare a adevărului şi o respingem cu hotărîre, indiferent de la cine emană ea ! A pune în fruntea holocaustului de pe întreg teritoriul românesc pogromurile de la Iaşi şi Bucureşti în care au murit numai cîteva mii de evrei şi a lăsa pe planul al doilea, fără explicaţiile istorice de rigoare, masacrele comise de fascismul hitlerist şi de acela horthyst în Nordul ocupat al Transilvaniei şi în Transnistria militarizată de nemţi, înseamnă nu numai o ofensă condamnabilă a proverbialei bunătăţi româneşti, ci şi o mutilare a adevărului istoric. De altfel, în urmă cu circa 3 ani în Revista Cultului Mozaic, pe care o patronează domnul Rosen, a fost reprodus articolul unui rabin străin în care erau susţinute aceleaşi enormităţi conform cărora în România ar fi fost ucişi aproape o jumătate de milion de evrei ! Cine are interes, atît în ţară cît şi în străinătate, să acrediteze ideea că românii ar fi un popor de asasini ? Domnul Rosen suferă de o stranie amnezie pe care ar trebui să i-o vindece rapid propria sa conştiinţă: Românii, chiar sub regim militaro-fascist, impus din afară, în condiţiile istorice cunoscute, nu şi-au cedat evreii şi nu au îngăduit nici o clipă deportarea şi genocidul lor ! O recunoaşte şi Radio „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”, în emisiunea din 5 aprilie 1984, cînd afirmă că România nu a cedat, pînă la capăt, presiunilor din ce în ce mai insistente exercitate de Hitler. O recunoaşte, printre rînduri, chiar Eminenţa Sa, în predica de comemorare a 35 de ani de la progromul din Bucureşti: „În memoria celor 120 de martiri a căror viaţă s-a săvîrşit în chinuri cumplite în ianuarie 1941, ca şi în memoria celor 6 milioane de victime ale fascismului şi rasismului canibalic, rostim un cutremurat Kadiş”. Desigur, orice crimă este odioasă, dar pot fi asociate cele 120 de victime din Bucureşti cu cele 6 milioane de victime din lume,poate fi inclusă capitala României pe harta holocaustului mondial, alături de Auschwitz, Maidenek, Oradour ? „Aşa o minune nu putem săvîrşi” – vom spune şi noi cu însuşi vorbele domnului Rosen, pronunţate cu alt prilej şi despre cu totul alte situaţii. Numai că, din nefericire, „minunea” s-a săvîrşit ! Trebuie, într-adevăr, să fii dominat de un cumplit complex al persecuţiei şi să fii extrem de pornit împotriva unui popor pentru a putea scrie asemenea cuvinte: „Cîrmuitorii de ieri ai României spuneau că sînt religioşi şi în numele lui Dumnezeu săvîrşeau tocmai ceea ce interzice Dumnezeu: ne prigoneau, ne umileau, ne ardeau sinagogile, ne ciopîrţeau trupurile”. La ce cîrmuitori ai ţării s-o fi gîndit domnul Moses Rosen ? Nu trebuie să fii istoric pentru a şti că marii noştri ctitori de ţară vorbeau „în numele lui Dumnezeu”, înseşi formulele lor protocolare de pe hrisoave, pravile şi epistole debutînd cu aceste cuvinte intrate în obişnuinţă, specifice limitelor epocii. Să-i luăm, bunăoară, numai pe doi dintre marii domnitori, şi anume pe aceia care au putut „de facto” să reprezinte nu doar o provincie românească, ci patria unită: Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza. Sînt ei cîrmuitori de ieri ai României ? Sînt. Vorbeau ei în numele lui Dumnezeu ? Vorbeau. Atunci cum de vor fi ars sinagogile şi vor fi ciopîrţit trupurile evreilor ? Raţionamentul domnului Rosen este un ecou al unor mai vechi convingeri pe care nu mă sfiesc să le numesc sioniste, conform cărora marii bărbaţi din trecutul poporului român au comis acte bestiale faţă de evrei. Într-o publicaţie israeliană, care apare în limba română, şi anume „Revista mea”, (numărul din 14 decembrie 1979, a se vedea fotocopia) sub genericul „Documente ale tragediei genocidului în România”, se scrie că România este „o ţară eminamente antisemită”, după care apare următorul anunţ în chenar: „Ambasada română a patronat un turneu în ţară cu filmul lui [? !] Mihai Viteazul. De ce nu şi filmul cu Vlad Ţepeş, care, după unele date istorice, ar fi ucis şi jefuit mai mulţi negustori evrei decît a reuşit marele voevod Mihai”. Nu trebuie uitat că distinsa comunitate românească din Israel este formată, în imensa ei majoritate, din evreii sosiţi din România. Prin urmare din foşti enoriaşi ai domnului Moses Rosen. A-l numi asasin şi hoţ pe cel mai de seamă voievod al istoriei româneşti constituie o barbarie ce depăşeşte cu mult graniţele unui posibil proces la Haga. Aceeaşi publicaţie scria exact acum un an (numărul din 25 martie 1983) că Eminescu şi Căpitanul de tristă amintire C.Z. Codreanu aveau comun „antisemitismul lor visceral”. Iată deci cum ideile domnului Rosen intră în rezonanţă, de aici, de la Bucureşti, cu ideile cîtorva dintre foştii lui enoriaşi, de acolo, de la Tel-Aviv. Bine i-a mai păstorit ! Încercaţi să murdăriţi şi să suprimaţi cele două vîrfuri ale unui popor: eroul naţional şi poetul naţional. În clipa aceea, poporul respectiv nu mai există ! Calomniaţi sistematic şi scoateţi pe uşa din dos a istoriei Franţei pe Ioana D’Arc şi pe Victor Hugo, a istoriei Angliei pe Richard Inimă de Leu şi pe Shakespeare, a istoriei Rusiei pe Petru cel Mare şi Puşkin; aceste ţări şi popoare vor fi lipsite de principalele lor filoane istorice şi temeiuri ale demnităţii naţionale ! Ce-i drept, domnul Rosen l-a pîngărit numai pe Eminescu în mod direct. Domnia sa nu a pronunţat şi numele lui Mihai Viteazul, dar a vorbit despre „cîrmuitorii de ieri ai României !” şi pînă nu va face o precizare publică la cine anume s-a referit, fie-mi îngăduit să consider fraza veninoasă din „Revista mea” ca pe un reflex al unei prejudecăţi evreieşti mai largi faţă de Mihai Viteazul. De altfel, domnia sa a declarat în scris că nu face parte din poporul român, ci din poporul evreu. Într-o cuvîntare prilejuită de sărbătorirea a 20 de ani de la apariţia „Revistei Cultului Mozaic”, reprodusă în volumul „Învăţături biblice”, Eminenţa Sa spune: „În limba ebraică s-au dăruit umanităţii, pentru prima dată, marile idealuri de progres, dreptate şi pace. În limba aceasta se reclădeşte viitorul poporului nostru”. Trecînd peste ciudata vanitate de a atribui evreilor paternitatea acestor idealuri (afirmate cu mult înaintea lor, cel puţin tot atît de strălucit, de chinezi şi indieni) ne reţine atenţia formula „poporului nostru”. Care „poporul nostru” ? Fireşte poporul evreu, pe care, în ceea ce mă priveşte, îl admir pentru istoria sa şi marile calităţi de care dă dovadă, dar, prin forţa destinului, fac parte din poporul român, aşa cum toţi cetăţenii români, inclusiv domnul Rosen, fac parte. Mă întreb cum oare rosteşte domnul Rosen jurămîntul în palatul Marii Adunări Naţionale, text în care e vorba, printre altele, de slujirea şi credinţa nestrămutată faţă de poporul român ? ! Nu seamănă aceasta puţin a sperjur ? şi apoi, care alt deputat român, sau din alte ţări comuniste, mai acordă interviuri „Europei libere”, campioana anticomunismului, oficina unde s-au cuibărit toate scursurile mapamondului pentru a aţîţa ura împotriva patriilor lor de origine ? Nu ştiu cîte interviuri a acordat pînă acum domnul Rosen la Radio Bucureşti (probabil că nici unul), dar la „Europa liberă” este abonat şi în fiecare an discută pe unde scurte cu transfugul Nestor Rateş de la Washington şi cu alţi satrapi, făcîndu-se a uita de legile româneşti. Să fii născut la Moineşti, în România, să fii deputat de circa 30 de ani, nu în Knessett, ci în Marea Adunare Naţională, să te bucuri de toate drepturile Constituţiei socialiste şi de tradiţionala omenie românească şi totuşi să declari că poporul tău nu este cel român, ci acela evreu, este o sfidare făţişă care necesită lămuriri ! Una dintre lămuriri ne-o dă chiar domnul Moses Rosen într-o cuvîntare rostită în iulie 1972 cu ocazia sărbătoririi vîrstei proprii de 60 de ani: „sfintele noţiuni pentru care ne rugăm de trei ori pe zi: Sion şi Ieruşalaim”. De ce nu şi-o revărsa „Părintele Graţiei” potopul de rugăciuni şi binecuvîntări şi asupra acestei ţărişoare care l-a născut,  l-a hrănit, l-a dat la şcoli înalte şi l-a adus în demnităţi publice pe care nu ştiu dacă le-ar fi cunoscut pe alte meridiane ? ! România, care e patria noastră comună, deci şi a domniei sale, nu este o „sfîntă noţiune” ? Să trăieşti în România, sa te rogi de trei ori pe zi pentru Ieruşalaim şi să te şi lauzi cu asta, iată o nouă minune a „ziditorului de poduri” !. O altă contestare directă a apartenenţei la poporul român o produce domnul Rosen în articolul „Flacăra iudaismului se înalţă curată în obştea noastră”, unde scrie: <<Aşteptăm de la Ereţ Israel, „centrul Menorei”, lumina Torei, lumina culturii iudaice, sprijin pentru ca străduinţele noastre aici, „ca lumina să nu se stingă”, să fie încununate de succes, căci soarta noastră este comună>>. Cum au putut fi tipărite în românia asemenea declaraţii incalificabile ? Să trăieşti în Bucureşti, să aştepţi sprijin din afară şi să declari că soarta ta e comună cu a statului Israel, e o provocare dintre cele mai perfide. E tot atît de absurd ca şi cum maghiarii, germanii, ucrainienii şi turcii care trăiesc în România s-ar trezi peste noapte că cer sprijin de la Budapesta, Berlin, Kiev şi Ankara, cu care ar avea o „soartă comună”. Exemplul domnului Rosen mi se pare primejdios pentru naţionalităţile familiei unite care e România. Ce şi cît anume cunoaşte domnia sa din istoria naţională a românilor reiese şi dintr-o altă frază, enunţată la Congresul Frontului Unităţii Socialiste, din mai 1974, şi publicată în volumul menţionat. Referindu-se la contribuţia, reală şi deloc neglijabilă, a coreligionarilor domniei sale la istoria poporului român, domnul Rosen spune: „E destul să ne gîndim la generaţia de la 1848, la generaţia Unirii Ţărilor Româneşti, la luptele duse la Griviţa, Rovine (sic !) şi Smîrdan pentru cucerirea independenţei naţionale (…)”. Una din două: ori domnul Rosen consideră că Mircea cel Bătrîn a trăit şi a luptat la 1877, ori crede că la Rovine, în 1394, au luptat şi au murit evrei ! Sau, cine ştie, poate confundă Rovine cu Rahova sau Vidinul. Toate posibilităţile stîrnesc ilaritate şi ne edifică definitiv asupra cunoştinţelor istorice ale domniei sale. În aceste condiţii apare cu atît mai ciudată sentinţa dată de domnia sa „cîrmuitorilor de ieri ai României” pronunţată cu o agresivitate pe care numai diletantismul istoric ţi-o poate da, dar nu şi justifica. Într-o scrisoare adresată pe 8 octombrie 1980 revistei „Săptămîna”, domnul Moses Rosen mă acuza că am cerut în articolul „Idealuri”, pe care îl publicasem în urmă cu o lună, „editarea cuvîntărilor lui Brătianu, Iuliu Maniu şi alţi (şi altor – n.n.) duşmani ai comunismului, alţi (ale altor – n.n.) conducători reacţionari ai României de altădată”. Las la o parte necunoaşterea genitivului limbii române (voi reveni asupra problemelor de limbă) şi semnalez că domnia sa ieşit din generalităţi, printre vechii „cîrmuitori ai României”, care, nu-i aşa, au ars sinagogile şi au ciopîrţit trupurile evreilor, se numără şi Ionel I.C. Brătianu şi Iuliu Maniu. Rolul istoric al acestora în făurirea statului naţional unitar român este binecunoscut tuturor oamenilor de bună credinţă din românia şi, prin grija partidului nostru iubitor de istorie, în ultimii ani meritele lor în această direcţie au fost recunoscute. Prim-ministru al guvernului în perioada extraordinar de grea a neutralităţii şi a războiului, Brătianu a fost o personalitate ce a văzut limpede în epocă, militînd neobosit, în ţară şi în exterior, pentru pregătirea armatei, pentru înfrîngerea rezistenţei interne (condusă în ultimii ani de viaţă chiar de regele Carol I), pentru asigurarea garanţiilor internaţionale ale Unirii ce avea să se producă la 1 decembrie 1918. Cît despre Iuliu Maniu, acesta a fost unul dintre liderii revoluţiei româneşti din Transilvania, „desfacerea totală” de Austro-Ungaria purtînd, într-o măsură apreciabilă, şi pecetea patriotismului său din tinereţe. Nu vreau să spun prin aceste cuvinte că cei doi, şi alţii ca ei, nu au comis şi erori, unele considerabile. Chiar în articolul incriminat de domnul Rosen scriam că unii dintre ei „au fost tributari unor greşeli şi excese”. Dar de aici, de la tratarea lor cu discernămînt, şi pînă la a-i numi „conducători reacţionari ai României de altădată” este cale lungă – drum de fier, este cam aceeaşi distanţă care separă istoriografia ştiinţifică a Partidului Comunist Român de istoriografia ulcerată de patimi antinaţionale a lui Mihail Roller ! Şi, ca dovadă că cei doi bărbaţi politici au avut unele merite remarcabile este faptul că în ultimii ani o serie de reviste de profil şi tratate de istorie le-au consacrat numeroase pagini şi le-au publicat fragmente din cele mai importante cuvîntări. I-ar conveni eminenţei sale ca, în aceeaşi manieră exclusivistă, cineva să elimine din istoria religiei sau existenţei poporului evreu o seamă de figuri marcante, numai pentru faptul că activitatea lor nu e conformă astăzi cu o viziune sau alta despre lume ? Cu siguranţă că nu.

3. Eminenţa Sa, domnul Moses Rosen, este persecutat în ultimii ani de o idee: aceea că semnatarul acestor rînduri este fascist, antisemit, huligan şi rasist. Avînd în vedere că toate aceste acuzaţii le-a mînuit cu nonşalanţă şi în diatribele rostite împotriva lui Eminescu, este clar că avem de a face cu un sindrom tipic. Pînă în anul 1980, domnul Rosen avea cu totul alte convingeri. În 1976 rostea o predică în care era cuprins un mare adevăr: „În această ţară domnesc forţele antirasiste, au fost smulse din rădăcini toate discriminările rasiale, naţionale sau religioase”. Dacă au fost smulse din rădăcini, cum or fi renăscut ele după numai cîţiva ani ? Pe „vîrful baionetelor hitleriste” nu mai puteau intra în ţară, normal şi nu le-a adus nici duhul sfânt, atunci de unde şi cum au apărut ? Sau poate n-au apărut, e vorba numai de o obsesie a domnului Rosen pe care, dacă n-am şti ce se ascunde aici am fi tentaţi să o punem pe seama vîrstei sale vulnerabile ? ! Este cunoscută butada pe care i-a spus-o Toulouse-Lautrec unei doamne căreia i se părea că un tablou de-al său trăda sexualitatea exacerbată: „Nu, doamnă, vi se pare, viciul e în mintea dumneavoastră”… Revenind la problema noastră, să vedem ce îmi reproşează concret domnul Moses Rosen. În scrisoarea adresată revistei „Săptămîna” în octombrie 1980 se fac referiri la o poezie de-a mea intitulată „Pamflet” care avea şi o dedicaţie: „Postului de radio auto-intitulat Europa Liberă”. Omiţînd deliberat această dedicaţie aşa după cum avea să procedeze şi în privinţa unei alte poezii din volumul meu „Saturnalii”, domnia sa scrie: <<În poezia Pamflet, pe care a publicat-o D-sa tot în „Săptămîna” la 14 decembrie 1979 (nr.471) de data aceasta, sub semnătură, el vorbeşte despre o înfrăţire între „foşti fascişti şi victimele lor” (care or fi oare victimele fasciştilor ?) şi precizează: „le ştim prea bine limba de pumnal ce s-ar împlînta chiar şi în Isus din nou”>>. De aici un întreg scandal ! Ce-o fi văzut „antisemit” domnul Rosen într-o poezie adresată textual şi expres trădătorilor de ţară de la „Europa Liberă” ? Are domnia sa, ori altcineva din comunitatea [pe] care o conduce, interesul să-i apere pe mercenarii de la „Europa Liberă” ? Este cunoscut faptul că foarte mulţi dintre cei care s-au perindat pe la acele microfoane au fost legionari. Doi dintre ei, Ion Caraion şi Constantin Dumitrescu-Zăpadă, au fost demascaţi şi eliminaţi din acel angrenaj al minciunii în urma unor serii de articole scrise în „Săptămîna” de Eugen Barbu şi, respectiv, semnatarul acestor rînduri. Cît despre victimele fascismului, domnul Rosen se complace în situaţia de a crede că acestea au fost numai de origine evreiască, cînd toată lumea ştie că fasciştii au ucis şi persecutat şi români, maghiari, germani, sîrbi, francezi, greci, spanioli, englezi, italieni, polonezi, cehi, ruşi ş.a.m.d. De ce oare domnul Rosen nu oficiază şi nu rosteşte cuvîntări şi în memoria românilor ucişi la Moisei sau la Ip, bunăoară, din moment ce este cetăţean român ? Ce i s-o fi părut infamant domnului Rosen de a sărit ca ars, unde am făcut eu vreo referire la evrei sau măcar vreo aluzie ? Cît despre uciderea lui Isus, domnia sa îşi pune mîna în cap fără a fi nevoie. Acolo era vorba despre un mit extrem de răspîndit în arta şi literatura tuturor popoarelor creştine, despre simbolul trădării divinităţii, dar şi a patriei. Dacă tratăm totul foarte terestru, la maniera mură-n gură, întreaga poezie a lumii n-ar mai avea nici o valoare, totul ar putea fi răstălmăcit şi ne-am trezi că mişună fascişti chiar în operele lui Homer şi Heine ! Îi voi răspunde domnului Moses în limbajul în care tratează domnia sa simbolurile poetice: să facă dovada că Isus a fost ucis cu pumnalul ! Nu e aşa că ajungem la performanţe groteşti ? În aceeaşi manieră, domnia sa desprinde din contextul articolului meu „Idealuri” trei cuvinte: iude, gheşeftar şi tartan. Întreaga literatură şi publicistică a lumii cuprinde [cuprind] aceste cuvinte. Ele figurează în orice dicţionar al limbii române, sînt expresii intrate de mult timp în uzul limbii noastre şi a multor altor popoare, numai domnul Rosen le întoarce pe toate părţile, le combină după bunul său plan [plac] şi face asociaţii care l-ar pune pe un necunoscător în perplexitate. Am încercat încă de atunci în toamna lui 1980 să am o explicaţie cu domnia sa, dar văd că m-a înţeles greşit şi a afirmat ulterior la posturi de radio străine că aş fi venit să-mi cer scuze (? !) ceea ce, pentru cei care mă cunosc şi care ştiu că nu aveam nici un motiv real să mă scuz, a constituit o surpriză de proporţii ! În cadrul unui interviu radiofonic acordat postului de radio „Coll-Israel”, reprodus şi de publicaţia apărută la Paris în decembrie 1980, domnul Rosen m-a numit „fascist”. Avînd în vedere că ştiam ce înseamnă acest cuvînt pentru Eminenţa Sa şi că i-a aplicat şi lui Mihai Eminescu aceeaşi etichetă am preferat să închei discuţia şi să-mi văd mai departe de treburi. Aflu însă acum, după patru ani, cî domnia sa proferează, în două întruniri anticonstituţionale desfăşurate la Templul Coral din Bucureşti, în interviuri la Europa Liberă [„Europa Liberă”] şi într-o serie de materiale răspîndite ilegal, acuzaţii din ce în ce mai insistente şi mai grave împotriva mea. Într-o Rezoluţie (?!) a Şedinţei lărgite a Comitetului de Conducere a Obştei Evreieşti, tutelată de domnia sa, colaboratorii săi apropiaţi, avocatul Emil Sachter şi inginerul Th. Blumenfeld, scriu delirant, fără a le cădea condeiul din mînă, că eu aş fi fost „autorul primului articol fascist” din România socialistă şi că acesta a apărut nu întîmplător pe 5 septembrie 1980 „în anul împlinirii a 40 de ani de la venirea la putere a mişcării legionare din România”. Fraza de mai sus mi se pare absolut stupidă şi cred că dacă autorii ei îşi practică avocatura şi, respectiv, ingineria, în aceeaşi manieră triumfală, atunci vai de bieţii infractori pe care-i apără, vai de sărmanele construcţii pe care le execută ! Pentru a vă face o idee chiar şi sumară, despre caracterul „fascist” al acelui articol, vă voi informa că printre autorii pe care îi propunem să fie tipăriţi într-o posibilă colecţie intitulată „Biblioteca naţională” figurează la loc de cinste Armand Călinescu şi Nicolae Iorga. Aşadar, două victime ale intoleranţei fasciste, două personalităţi secerate de gloata legionarilor înarmaţi de Berlin. Referitor la Iorga scriam chiar în volumul „Istorie şi civilizaţie” la pag.137 că moartea sa cumplită a fost „grăitoare pentru ferocitatea fascismului de pretutindeni şi din toate timpurile”. Acesta este adevărul şi acestea sînt convingerile mele net antifasciste ! Cum a putut patrona şi gira domnul Rosen apariţia unei asemenea „rezoluţii” care conţine afirmaţii stupefiante şi iresponsabile ? În acelaşi text, avocatul şi inginerul mă acuză într-un limbaj suburban care îi dezonorează pe deplin, că în volumul meu de versuri „Saturnalii” aş fi împroşcat cu „insulte ordinare” pe domnul dr. Moses Rosen după care mă asociază… călăilor de la Auschwitz ! Caracterul de ultimatum adresat autorităţilor româneşti („înfierăm cu ultimă indignare”, se scrie acolo) face casă bună cu jignirea altor scriitori şi ziarişti de partid numiţi în corpore „bandă de neolegionari”. După cunoştinţele mele, această „rezoluţie” a fost răspândită, fără încuviinţarea legală, atît în ţară cît şi în străinătate, ea fiind preluată şi citită automat (se putea altfel ?) de trădătorii de la „Europa Liberă”. Erorile grosolane comise în acest document i-au scandalizat pe toţi intelectualii cinstiţi cu care am discutat ulterior şi ele sînt prea multe ca să insist asupra lor. Din păcate toate aceste diatribe necontrolate se cuplează cu o serie de „proteste” externe despre care am motive întemeiate să cred că au fost instigate din Elveţia, unde s-a aflat recent la „odihnă”, de către domnul Rosen personal. aceste presiuni infernale, care lasă de înţeles că evreii din România sînt puşi la stîlpul infamiei şi persecutaţi sălbatic, sînt o nouă expresie a practicilor imperialiste din occident şi, dacă ultragiul va continua, solicit să mi se ofere posibilitatea de a informa, prin intermediul presei, care este adevărul şi ce se ascunde în spatele acestor manevre odioase. Toată această fabricare artificială a unui „prăpăd biblic” la Bucureşti este un atac direct nu la persoana mea (minoră şi neînsemnată în raport cu istoria) ci la politica internă şi, mai ales, la cea externă a României. Vedeţi, par a spune toţi aceşti agitatori din afară, este explicabil de ce România întreţine relaţii bune cu ţările arabe şi recunoaşte Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, întrucît la Bucureşti domneşte un antisemitism funciar… Şi dacă nu era „scandalul” cu poezia mea, găseau ei un alt pretext, fiţi fără grijă. Ceea ce au observat toţi oamenii cinstiţi care sînt la curent cu această sarabandă de rezoluţii, interviuri, telegrame şi proteste este faptul că nicăieri, dar absolut nicăieri, nu se spune concret cum anume l-aş fi „jignit” pe domnul Rosen şi ce mi se impută ! Aflu din alte surse, că domnia sa este revoltat pe un sonet apărut în cartea mea „Saturnalii” la pag.26. Acest sonet face parte din capitolul „Epistole Naţionale”, ciclul „Potyre de iarnă”, poartă dedicaţia „Unui defăimător din afara Ţării” şi n-are nici o tangenţă cu vreo persoană reală din România. Dar conform mai vechilor sale obiceiuri domnul Rosen a eliminat dedicaţia şi a desprins din context două formule gramaticale, în care se află nu mai puţin de 32 [de] alte cuvinte ! Un suprarealist înfocat poate că ar fi fost tentat să extragă cu penseta alte cuvinte din sonetul amintit şi anume „trist” şi „ţară” şi m-ar fi acuzat, cine ştie, că m-am referit la Tristan Tzara! Şi dacă te gîndeşti că poetul avangardei, care a „răstignit” multe „sanctităţi” clasice şi a făcut „ordine în cultură” cum afirm în poezia mea, se numea în realitate Rozenstok, se găseşte o explicaţie şi pentru expresia mea „roze-n” care l-a făcut pe Eminenţa Sa să mă suspecteze de atac la persoană. E limpede că sonetul în cauză are infinit mai multe posibile aluzii la Tristan Tzara, care a şi trăit în afara ţării, decît la o persoană din România contemporană. Asemenea periculoase jocuri de cuvinte, ordonate şi dirijate după bunul plac al fiecăruia, pot naşte o infinitate de speculaţii. În sonetul respectiv eu am de pildă cuvîntul „tot” (înseamnă că m-am gîndit la Rodica Toth), cuvîntul „răstigneşti” (o fi vorba oare de Nestor Ignat ?), cuvîntul „fund” (precis că mă refer la scriitorul evreu din România Fundoianu) ş.a.m.d. Tot aşa după cum, avînd în vedere că în loc de titlul poezia are trei steluţe, se poate deduce că am batjocorit un locotenent major, un colonel sau, cine ştie, drapelele unor state care cuprind stele în cinci colţuri ! Dacă domnul Rosen ar fi ţinut seamă de dedicaţia poeziei, care te trimite cu gîndul imediat „în afara Ţării”, toată această discuţie nici că ar fi avut loc ! Numai că, se vede treaba, domniei sale îi convine postura de victimă, vrea cu orice preţ, chiar şi cu acela al ridicolului, să producă dovezi ale existenţei fascismului în România socialistă. Nici cînd o mînă criminală a aruncat în aer sinagoga de la Paris în 1980 nu s-a provocat o atît de mare agitaţie internaţională aşa cumface acum domnul Rosen umflînd proporţiile şi născocind capete de acuzare fantasmagorice. Aşa ceva nu poate fi tolerat şi sper că organele de partid şi de stat vor avea grija şi tactul necesar să lămurească o dată pentru totdeauna lucrurile şi să interzică toate calomniile de acest fel. Îl rog pe domnul Rosen să producă următoarele dovezi:

– că are „giulgiu vişiniu” (mi se impută că prin aceste cuvinte m-am referit la vestimentaţia domniei sale; toată lumea ştie că în realitate domnul Rosen nu poartă giulgiu ci un costum clasic de rabin, că acest costum nu e vişiniu ci negru şi că în toată vestimentaţia domnia sa nu are nimic vişiniu ci un brîu mov);

– că Eminenţa Sa ar fi semnat vreodată, în loc de nume propriu cu construcţiile gramaticale „… echimoze-s (…) roz…” şi că între aceste construcţii gramaticale a mai folosit 32 de cuvinte cîte există în poezia mea;

– că domnia sa ar fi „din afara Ţării”, iar nu cetăţean român;

– că prin versul meu „la care eu de-un secol mă tot rog” aş fi în etate de peste 100 de ani ş.a.m.d.

pentru o informare completă voi spune că această poezie se înscrie într-o suită mai largă de poeme îndreptate împotriva trădătorilor de patrie. La discuţia purtată cu directorul Editurii Albatros scriitorul Mircea Sîntimbreanu şi cu redactorul şef al acesteia L. Chiriacescu, am fost rugat să precizez la cine m-am referit în poezia respectivă, întrucît domniile lor credeau că e vorba fie de Leonte Răutu fie de Adrian Păunescu. Le-am spus deschis că nici vorbă de aşa ceva, că „personajul” poeziei, dacă se poate spune aşa, este transfugul Constantin Alexăndroaie, care înjură ţara şi valorile ei de la microfoanele americane ale „Europei Libere”. Acest individ mi-a fost coleg la „Agerpres” şi am motivele mele să mă răfuiesc cu el pentru încrederea înşelată, pentru dezumanizarea şi micimea lui morală. El nu era nicidecum evreu ci român sadea şi toţi ziariştii de la Agerpres îşi vor aminti că umbla de predilecţie într-un costum vişiniu, de aici şi metafora cunoscută. Deşi nici un autor nu e dator şi nu poate fi obligat să deconspire codul limbajului şi secretele laboratorului său poetic, fac totuşi aceste precizări pentru a nu mai exista nici un echivoc. La urma urmei important este nu cine se ascunde într-un „cifru” al creaţiei artistice, importante sînt principiile şi forţa educativ-estetică a parabolei, aici fiind vorba nu de persoane reale, ci de prototipuri. În definitiv poezia nu e rebus, nici criptogramă distractivă sau de spionaj. Ea are un limbaj alegoric care trebuie luat aşa cum e, fără răstălmăciri şi analize la lupă. Altminteri se nasc alte bazaconii şi cine ştie cîţi creatori, români, evrei sau de alte naţionalităţi, mai pot fi tîrîţi prin tribunale. Şi de cînd oare facem o chestiune politică dintr-o problemă estetică ? Hai totuşi să acceptăm logica domnului Rosen şi să admitem, prin absurd şi pentru însufleţirea dialogului că acolo ar fi fost vorba despre domnia sa. Şi ce-i cu asta ? Acolo nu-l face nimeni „evreu”, ci „defăimător” deci nu e vorba despre naţionalitate, ci despre atribute personale. Chiar forţînd nota, domnul Rosen nu poate dovedi nimic. Îmi aduc aminte că, în urmă cu o jumătate de an, domnia sa m-a reclamat pe la toate forurile pentru poezia „Epistola unui martir de la Mărăşeşti către trădătorii de ţară”, publicată pe atunci în „Săptămîna” şi reluată în volumul „Saturnalii”. Acolo spuneam clar că „eu cu voi românii am ce am” şi că mă refer la „urmaşii Romei”, deci la conaţionalii noştri care şi-au trădat patria, fie că s-au numit Ieremia Golia (pe care îl şi pomenesc nominal în poezie), fie acei care l-au vîndut pe Horea, fie prinţul Sturdza din primul război mondial fie Horia Sima fie alţi spioni şi vînzători de ţară. Nu, domnul Rosen vrea cu orice preţ să acrediteze ideea că acolo ar fi fost vorba tot despre evrei. Argumentele domniei sale sînt cam aceleaşi: nişte cuvinţele răzleţe (iude şi lifte). Despre iude am mai vorbit, cît despre lifte mai bine să reproduc versul în cauză: „Nu vorbesc de liftele de-afară”…”. Deci este vorba tot despre duşmani externi ai ţării, mai cu seamă că românii au numit lifte pe toţi cei care le-au încălcat hotarele, i-au exploatat şi jefuit: turci, tătari, leşi, nemţi etc. De ce nu-i acuză domnul Rosen de fascism şi pe marii cronicari Ureche şi Neculce pentru utilizarea acestui cuvînt ? Cuvînt care vine, la origine, de la Litvania şi n-are absolut nimic comun cu evreii. În reclamaţiile domniei sale şi ale altora sînt înfierat că într-unul dintre sonetele mele consacrate memoriei martirilor naţionali am versul „Nu v-am uitat, voi fraţii mei de cruce…”. E neîndoielnic, spun contestatarii mei, aici e vorba despre organizaţia legionară „Frăţiorii de cruce” !. Dacă ar fi ştiut ceva despre credinţele şi literatura noastră veche aceşti oameni ar fi văzut că folclorul şi basmele românilor sînt pline de eroi pozitivi care jură şi se leagă fraţi de cruce pe vecie. Înseamnă oare, conform aceluiaşi procedeu, să nu mai cîntăm în România „Deşteaptă-te române !”, pentru motivul că la vremea lor l-au cîntat şi criminalii legionari ? Să nu se mai cînte în sălile de concerte ale lumii finalul unei cunoscute simfonii de Häendel pentru motivul că ulterior a devenit imnul lui Franz Joseph şi mai apoi al Germaniei naziste ? Să nu se mai cînte Wagner pentru motivul pueril că era compozitorul preferat al unui scelerat ca Hitler ? Puţină decenţă şi măsură n-ar strica ! Dar nu, domnii în speţă vor cu orice preţ să lanseze ideea că eu sînt exponent al noii drepte (?!) care a luat naştere în România ! Aici este vorba în realitate despre şantaj politic, denaturare totală a realităţilor româneşti şi tentativă de asasinat moral ! Consider că nu întîmplător, toată această arie a calomniei, finanţată din exterior, se produce în anul 1984, anul celui de-al XIII-lea Congres al Partidului. O diversiune similară, cu alte invenţii şi acuzaţii, a fost întreţinută în interiorul şi în exteriorul ţării faţă de marele nostru scriitor Eugen Barbu în anul 1979, anul celui de-al XII-lea congres al Partidului. Au fost schimbate numai formele de „luptă” şi „terenul”: ce a fost posibil în 1979 în şedinţele Uniunii Scriitorilor a fost posibil şi în 1984 la Sinagogă printr-un acord total. Substratul este acelaşi: atacarea unor scriitori care prin întreaga lor creaţie militează pentru valorile umanismului socialist, pentru patrie şi partid. Avea nevoie domnul Rosen de asemenea înscenări ?

Cîtă cultură universală şi istorie românească ştie domnia sa am văzut. Să vedem acum şi cîtă filologie cunoaşte. Într-o cuvîntare rostită la sărbătorirea Monseniorului Francisc Augustin în iulie 1976 domnia sa recunoaşte cu o dezarmantă sinceritate: „… nu sînt atît de priceput ca Domniile Voastre la nuanţele limbii latine…”. Şi cum româna este tot o limbă latină, lipsa de pricepere a domnului Rosen este reală, acceptată de el însuşi şi generatoare, după cum am văzut, de scandaluri în care se denaturează şi se umflă cuvintele, în care se face dintr-un ţînţar iluzoriu un armăsar real. Iată şi alte dovezi că domnia sa nu cunoaşte semnificaţia unor cuvinte din limba română. În 1973 scrie într-un text „a-şi aduce aportul”, în 1980 scria că „încercările D-lui Al. Oprea (…) reuşeşte” şi multe altele. Chiar domnia sa recunoaşte în decembrie 1971 că s-a străduit să fie „la înălţimea splendidei noţiuni de scriitor, care exprimă, în limba sfîntă a Torei, şi pe acea de numărător al cuvintelor”. În limba română, care nu mi se pare cu nimic mai puţin sfîntă decît cea ebraică, scriitorul nu e şi nu poate fi numărător de cuvinte ! Cred că aici se află una din sursele erorilor „literare” ale Eminenţei Sale. În loc să pătrundă sensul metaforei şi actului creator, domnia sa numără cuvintele din poezii, pamflete şi eseuri. Unul de aici, unul de dincolo şi mozaicul e gata ! De ce nu ia atitudini Eminenţa Sa, la amvon sau în presă, faţă de adevăraţii fascişti de la „Europa Liberă” sau din acele zone ale lumii unde anumite armate şi grupuri teroriste ucid, chiar în aceste zile ale anului 1984, copii, femei şi bătrîni lipsiţi de apărare, cu o cruzime ce o egalează pe aceea a hitleriştilor ?! În realitate, domnul Rosen cunoaşte bine adevărul, ştie că în România nu există nici antisemitism şi nici fascism, că un tînăr scriitor în vîrstă de 34 de ani, născut şi crescut în acest regim, membru al Partidului Comunist Român, nu poate organic să vibreze cu ideile rasiste. Amintească-şi domnia sa de cîte ori a aplaudat, împreună cu alte zeci de mii de invitaţi, cu întreaga asistenţă de pe stadioane, din Sala Palatului şi Sala Polivalentă, spectacolele festive politico-culturale din ultimii cinci ani ! acolo era vorba, printre multe altele şi de lupta partidului nostru, a poporului român, a întregii omeniri progresiste împotriva fascismului, a terorii, a războiului ! Cine a scris, în imensa lor majoritate, toate aceste versuri şi scenarii ? Nu semnatarul acestor rînduri ? Sau poate crede că am două ideologii, că ziua sînt fascist, iar noaptea antifascist. Şi viceversa ! Totodată în numeroase alte spectacole de-ale mele, emisiuni de radio şi televiziune, poezii, articole, scenarii radiofonice şi volume am încriminat [incriminat] hotărît intoleranţa şi crimele fasciste. Şi oare cîţi publicişti evrei au scris, ca să iau numai un exemplu, despre neuitatul Aurel Baranga, aşa cum am făcut-o eu, unul dintre articole fiind inclus chiar în volumul „Istorie şi civilizaţie” ? În multe articole de-ale mele am scris, cu multă preţuire, despre oameni ca Edgar Papu, Ioan Masoff, Yehudi Menuhin, Marcel Mihalovici, Tudor Vianu, Marcel Proust, despre alţi creatori şi interpreţi români şi străini, care la origine sînt evrei. De asemenea, am colaborat şi colaborez nespus de bine cu o seamă de compozitori, actori şi interpreţi evrei din românia, multe dintre versurile mele fiind puse pe muzică de prieteni ca Aurel Giroveanu şi Paul Urnuz, ca să nu mai vorbim de Mirabela Dauer şi Mircea Albulescu, care îmi cîntă şi respectiv îmi recită versurile la radio, televiziune şi în spectacole de sute de ori pe an ! Şi cîte reviste din ţară se pot mîndri, aşa cum o face „Săptămîna”, cu colaborarea permanentă a unor publicişti evrei, confraţi buni şi de talent ?! Pentru criticul muzical Andrei Partoş, redactorul şef al revistei a suprimat, la rugămintea mea, chiar colaborarea unui ziarist român care proferase unele calomnii la adresa colegului său. Ca să nu mai vorbim de cazul scriitorului Ion Lotreanu, fost secretar responsabil de redacţie la „Săptămîna”, care a reprodus un catren echivoc dintr-o antologie pe care a tipărit-o Editura Minerva (lector Zigu Ornea) şi care a fost imediat destituit; întrebat ce opinie am, am dezaprobat ferm încă de la început, actul lui Lotreanu. Sau poate consideră domnul Rosen că acestea sunt tot „alibiuri clasice” ale tuturor antisemiţilor ? De ce oare persistă domnia sa în practica de a semăna neîncredere între români şi evrei, de a născoci discordie şi focare fasciste acolo unde nu există în realitate decît patriotism, omenie şi fraternitate ? Pescuind cuvintele cu mulinete[le] intoleranţei, domnul Rosen scoate efecte profund disonante cu realităţile social-politice ale României socialiste. Ce-ar zice domnia sa dacă am aplica şi noi procedeele grilei, ale desprinderii cuvintelor din context, chiar în cazul unor texte pe care le-a scris în volumul „Învăţături biblice” ? Cu siguranţă ar ieşi nişte monstruozităţi care ar fi putut fi semnate de orice teoretician al nazismului! Nu o facem pentru că nu ne ocupăm de aşa ceva şi prejudecăţile, ca şi falsurile, nu au dus niciodată la nimic bun. Domnul rabin este hotărît pînă la capăt: în tot ceea ce vorbeşte şi scrie se situează, în ce mă priveşte, ca şi în cazul marelui Eminescu (vecinătate care mă va onora toată viaţa), pe poziţia „Opus ignis, auctor patibulo dignus”; pentru aceia care, ca şi domnia sa, nu sunt prea familiarizaţi cu nuanţele limbii latine voi traduce această rezoluţie inchizitorială de tristă amintire prin cuvintele: „Opera e demnă de foc, iar autorul de spînzurătoare”. Îi amintesc domnului Rosen că una dintre mîndriile socialismului românesc este desfiinţarea cenzurii. Această realitate îi îngăduie domniei sale să scrie chiar neadevăruri privind masacrarea evreilor în România anilor ’40, dar ne dă şi nouă dreptul de a ne tipări creaţiile în libertate. Astfel, domnia sa a scris şi a publicat, sub semnătură, într-un număr recent din revista pe care o patronează, materialul „Trei medalioane de Purim” în care foloseşte cu ghilimele o serie de versuri de-ale mele şi mă calomniază în continuare. Iar în interiorul revistei este reprodusă, în mod parabolic, legenda lui Haman şi a Estherei, trimiterile la contemporaneitatea românească fiind foarte clare ar fi interesant ca forurile noastre de resort să-l întrebe pe deputatul Moses Rosen cine era „dictatorul” Ahashveros, cine era „înţeleptul” Mordehai şi ce înţelege domnia sa, în România anului 1984, prin salvarea de către evrei a acelei ţări de la dezastru ? Eu nu zic nimic, nu mă încumet la nici o apreciere, dar lumea vorbeşte şi aşteaptă explicaţiile de rigoare pentru a se îndepărta echivocul. În ceea ce mă priveşte n-am să ripostez: e dreptul său la cuvînt garantat de lege, dar îmi iau libertatea de a reproduce cîteva dintre opiniile pe care unii evrei din străinătate le au despre Eminenţa Sa. În articolul intitulat „El cheltuieşte banii Jointului pentru a întreţine cultul personalităţii sale”, tipărit la Paris în decembrie 1980, Beatrice Goldstein scria: „Dr. Rosen Moses plăteşte cu bani grei, cu banii enoriaşilor, ai Jointului, deşănţata propagandă încercînd să dovedească lumii că un alt cap mai luminat ca al său nu mai există în Europa şi [în] lume, în scopul de a-şi aroga drepturi noi şi nu obligaţii , profituri materiale, în detrimentul evreilor care tînjesc să ajungă în ţara lor alături de cei dragi… (Domnia Sa este) un rabin setos de puteri lumeşti, de glorie lumească, de deşertăciune. Ţinîndu-se de legi învechite, modern numai prin apetitul său pentru goala lăudăroşenie, Dr. Rosen se cramponează de formulele depăşite ale Talmudului, cele care au dus la iritarea lumii şi la represiuni regretabile. El şi-a luat ca model hahami celebri ca Maimonide şi Abarbenel care credeau în dominaţia mondială a evreilor: „Peste tot pe unde se stabilesc, evreii trebuie să devină stăpîni. Pînă nu obţin dominaţia absolută trebuie să se considere ca exilaţi şi ca prizonieri. Chiar cînd ajung să guverneze oraşele, dar nu le stăpînesc pe toate, ei nu vor înceta să strige: Jale! Grozăvie!” Ca în vremurile feudale, Rabinul Rosen se întemeiază pe cahale, socotind că aceste cahale sînt foarte bogate şi au o mare putere asupra naţiei evreieşti, tinzînd la dominaţia absolută (…). Rabinul şef Dr. Moses Rosen mai trăieşte ca pe vremea Alianţei Israelite Universale întemeiate de Cremieux cu reşedinţa la Paris (…). Dar rabinul nostru uită că cahalul este minat de o primejdie mare. El este orb, se declară împotriva oricărui progres spiritual, tehnic şi ştiinţific. Prin aplicarea lui se ajunge la dispreţul şi insulta tuturor goimilor (creştinilor – n.n.) consideraţi ca vite. Dacă în unele perioade istorice, prin organizaţia sa misterioasă, cahalul a făcut cu putinţă dăinuirea poporului ales, în mijlocul naţiilor puternice, aplicînd teroarea cheremului, el a devenit azi un factor de corupţie a statului şi a raporturilor dintre naţionalităţi. Urmărind să controleze şi să devieze atenţia opiniei publice de la problemele fundamentale ale omenirii, prin practica feudală a cahalei s-a ajuns la fenomene monstruoase de care evreii toţi sunt făcuţi pînă la urmă răspunzători.[”] Într-o publicaţie din Tel-Aviv, Adrian Zahareanu scria: „Pe noi nu ne interesează vorbele – destul de numeroase care ne ajung la urechi despre activitatea din tinereţe a Dr.-ului Moses Rosen. Puţin ne interesează dacă şeful rabin al comunităţii evreilor din România şi-a pierdut nopţi la poker sau prin localuri rău famate (…). Acţiunile actualului şef rabin al României se opun intereselor poporului evreu (…). Dacă Dr. Moses Rosen ţine să rămînă înscris în istorie – şi avem impresia că ţine, după cum arată numele zidit pe frontispiciul unei recente case de bătrîni – trebuie să găsească alte căi pentru conducerea acestei comunităţi (…). Nu dorim să ne amestecăm în treburile interne ale unui stat, dar nu ne putem stăpîni surprinderea şi indignarea că din banii pe care-i primeşte această comunitate de la Joint rabinul şef primeşte oaspeţi sau îşi rezolvă desele călătorii în străinătate”.

În aceeaşi publicaţie, sub titlul „Apropo de Rosen…”, ziaristul L. Voledi afirmă: << „Să mă ierte Dumnezeu, dar de cîte ori Eminenţa sa roşie-cenuşie-alb-albastră soseşte în Israel, simt că se răscolesc în mine toate simptomele cronicei mele alergii anti-rosen. Mîna mi se crispează pe condei, gura mi se cocleşte, pielea mi se încreţeşte de dezgust şi urechile îmi ţiuie de ecoul fariseicilor discursuri (…).[”] „E o reacţie aproape organică la falsa habotnicie, la demonica ipocrizie şi la nepermisa confuzie a amvonului cu tribuna politicianului. Mă voi opri mai puţin asupra jongleriilor pe care le face Eminenţa sa cu paşapoartele enoriaşilor săi. Cînd vine în ţară, numărul creşte, cînd pleacă acasă descreşte cu o iuţeală de hocus-pocus. Şi dacă cineva îndrăzneşte să-l „tragă de mîneca sutanei” îl repede să-i meargă fulgii, ochii i se bulbucă şi din privirile rasputine aruncă fulgere nimicitoare, uitînd că aici suntem la noi acasă şi nu în fieful său”. (…)[„]Speranţa mea şi nu numai a mea este că va veni ziua cînd acest abil şi perfid politician în sutană va fi declarat indezirabil în această ţară a noastră care nu mai este dispusă să-i suporte obrăzniciile, mistificările şi violenţele de limbaj. Este unica şansă de a ne vindeca de alergia antirosen şi a curăţa Templul de un fariseu !”.>>

De ce nu-i dă în judecată domnul Rosen şi pe aceşti publicişti evrei; mai cu seamă că se referă direct şi nominal la domnia sa ? De ce nu înarmează mîna occidentului pentru a scrie că în Israel domneşte…. […] antisemitismul ?! Explicaţia e clară, după cum ne este cunoscut tuturor, Eminenţa Sa intenţionează să se stabilească, o dată şi o dată, în Israel. Acolo şi-a mutat de pe acum o parte din avere, acolo vrea să-şi petreacă bătrîneţile în linişte. Dar pentru a avea linişte, îşi face de pe acum reclamă şi platformă, încercînd să tulbure liniştea în… România.

Domnul Rosen poate fi mulţumit. Prin atacul furibund dezlănţuit împotriva unuia dintre cei mai mari poeţi ai lumii, Mihai Eminescu, domnia sa a intrat, cum-necum, în istorie. Personal, n-am nimic de împărţit cu domnul Moses Rosen. Domnia sa nici nu ştie cîţi dintre membrii comunităţii au venit să se plîngă, mie şi altor scriitori de partid, de activitatea pe care o practică, de unele abuzuri flagrante pe care se pare că le-ar comite; nu le-am dat ascultare, nici eu şi nici alţii, şi am considerat că nu intră în atribuţiile noastre analizarea acestei probleme, drept pentru care considerăm că nici nu există. Ca să fiu sincer pînă la capăt, voi spune că, pentru unele merite ale domniei sale, îl stimez pe domnul Rosen, dar este dreptul meu legitim de a-l dezaproba atunci cînd, aidoma oricărui om, mai greşeşte. E vreun motiv de supărare aici ? Tot ceea ce solicit de la domnia sa este: să înceteze campania de calomniere a mea; să îmi indice ce cuvinte din dicţionarul limbii române pot folosi în poeziile şi articolele mele, fără a-l irita; să facă un gest de mărinimie şi să „îngăduie” tipărirea lui Mihai Eminescu; să nu mai acrediteze ideea că populaţia evreiască din România a fost masacrată în timpul celui de-al doilea război mondial; să precizeze la care anume dintre „cîrmuitorii de ieri” ai României s-a gîndit şi să se desolidarizeze public de foştii săi enoriaşi care au afirmat că Mihai Viteazul a fost asasin şi hoţ; să nu mai acorde interviuri calomnioase la „Europa Liberă” şi la alte posturi de radio străine, mai cu seamă că domnia sa este singurul deputat în Marea Adunare Naţională care se îndeletniceşte cu aşa ceva; să nu mai asmută unele ziare, agenţii de presă şi alţi factori de mass-media din străinătate împotriva propriei sale patrii, România; să nu mai contribuie la lansarea tezei că, în afară de evrei, toţi ceilalţi 22.000.000 de cetăţeni ai României sunt legionari şi fascişti din naştere !

Închei aici prezentul Memoriu, cu convingerea că ceea ce solicit este în limitele bunului simţ, în conformitate cu legile în vigoare ale statului nostru şi cu poziţia mai multor scriitori români. Aştept disciplinat să mi se dea dreptul la cuvînt, public, de către singura forţă conducătoare pe care o ştiu şi o recunosc în această ţară: Partidul Comunist Român.

 

aprilie 1984”

 

[Arhiva Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din România, Fond I, dosar 194 (Sec. XIX-XX: Corneliu Vadim Tudor Memoriu. Aprilie 1984 Eminescu – Antisemitism), 37 file]

 

 

Indice toponimic                                                                        

Ankara

Auschwitz

Berlin

Bucureşti

Budapesta

Florenţa

Griviţa

Haga

Iasnaia Poliana

Iaşi

Ieruşalaim (Ierusalim)

Ip

Kiev

Maidenek

Mărăşeşti

Moineşti

Moisei

Oradour

Paris

Rahova

Roma

Rovine

Sion

Smîrdan

Tel-Aviv

Viena

Vidin

Washington

 

 

Indice de nume de persoane

Abarbenel

Ahashveros

Mircea Albulescu

Constantin Alexăndroaie

Francisc Augustin

Balzac

Aurel Baranga

Eugen Barbu

Th. Blumenfeld

Boccacio

Ionel I.C. Brătianu

Byron

Ion Caraion

Carol I

Armand Călinescu

G. Călinescu

Cervantes

L. Chiriacescu

C. Z. Codreanu

Th. Codrescu

Ion Creangă

Cremieux

Cricurg [Licurg]

Ovid S. Crohmălniceanu

Al. I. Cuza

Mirabela Dauer

Diavolul

Constantin Dobrogeanu-Gherea

Constantin Dumitrescu-Zăpadă

Dumnezeu

Mihai Eminescu

Esthera

Fundoianu

Moses Gaster

Paul Georgescu

Aurel Giroveanu

Goebbels

Goethe

Avram Goldfaden

Beatrice Goldstein

Ieremia Golia

El Greco

Gropper

Haman

Häendel

Heine

Hitler

Homer

Horea

Victor Hugo

Nestor Ignat

Ioana D’Arc

Nicolae Iorga

Israel

Franz Joseph

Isus

Leopardi

Karpel Lippe

Ion Lotreanu

I. Ludo

Al. Macedonski

Maimonide

Titu Maiorescu

Norman Manea

Mangar

Iuliu Maniu

Pompiliu Marcea

Ioan Massof

Yehudi Menuhin

Michelangelo

Toma Micheru

Mircea cel Bătrîn

Marcel Mihalovici

Mithra

Justin Moisescu

Mordehai

Moşe (Moise)

[Ion] Neculce

Al. Oprea

Zigu Ornea

Pan

Edgar Papu

Andrei Partoş

Adrian Păunescu

Petru cel Mare

Marcel Proust

Puşkin

Rabelais

Nestor Rateş

Leonte Răutu

Richard Inimă de Leu

Mihail Roller

Moses Rosen

Mihail Sadoveanu

Savonarola

Schiller

W. Shakespeare

Horia Sima

Mircea Sîntimbreanu

Solon

Stalin

Sturdza

Lev Tolstoi

Rodica Toth

Toulouse-Lautrec

Corneliu Vadim Tudor

Tristan Tzara (Rozenstek)

Vlad Ţepeş

[Grigore] Ureche

Paul Urmuz

Tudor Vianu

Mihai Viteazul

L. Voledi

Voltaire

Wagner

Adrian Zahareanu

From → documente, istorie

2 comentarii
  1. Descoperim un Vadim Tudor extrem de documentat în disputa cu Moses Rozen.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: