Skip to content

AMINTIRI DIN CNSAS. MEMORIU

Septembrie 23, 2013

Amintiri din CNSAS. Memoriu

Subsemnatul, Gabriel CATALAN, cetăţean român născut la 8 martie 1970 în Bucureşti, sunt absolvent licenţiat al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1994/1995) şi absolvent de studii academice postuniversitare (2 ani) la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi  Administrative din Bucureşti (1999). Între anii 1994 şi 2000 am fost profesor de istorie în învăţământul preuniversitar. În urma interviului de angajare la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) din ziua de 13 iulie 2000, am devenit angajatul CNSAS de la 1 septembrie 2000, având statutul de funcţionar public (consilier categoria A, clasa I, gradul 3).

Interviul pentru angajarea mea în CNSAS s-a desfăşurat într-o sală aflată la etajul 4 al Palatului Parlamentului, pe uşa căreia se afla o tabliţă pe care scria « Comisia de Însemne, Ordine şi Medalii ». Noi, candidaţii (eram vreo 50-70), eram ţinuţi într-o sală mai mare, de şedinţe ale unei comisii parlamentare probabil, la acelaşi etaj, în apropiere, dar în capătul culoarului respectiv, stabilind de comun acord ordinea intrării la interviu. Eu am intrat ultimul în acea zi în sala unde se afla comisia de examen formată din membrii Colegiului. Nu erau prezenţi toţi 11; am remarcat absenţa domnilor Dinescu şi Patapievici care erau persoane publice dinainte, dar poate au lipsit şi alţii pe care nu-i ştiam şi de aceea nu mai ţin bine minte (parcă au lipsit şi domnii Pricu şi Csendes). Discuţia a început de la curriculum vitae, domnul Onişoru cerându-mi să mă prezint singur în câteva cuvinte. Imediat după ce m-am oprit din prezentare, am fost întrebat de domnul Secaşiu ce religie am.  “Creştină.”, i-am răspuns eu sec şi prudent. Apoi, m-a întrebat iarăşi, nemulţumit de răspuns: “Ce confesiune aveţi? Nu sunteţi ortodox, nu ?”. “Nu, sunt catolic.”, i-am zis, exprimându-mi uimirea în faţa întrebării indiscrete, care friza discriminarea, la care el a replicat prompt: “Desigur, este o întrebare în afara interviului, fiţi liniştit.” Apoi, a plusat: “Romano-catolic sau greco-catolic?”. Enervat, i-am ţinut o scurtă lecţie de dogmatică: “Biserica Catolică este unică şi nu se fac diferenţe între credincioşii catolici de diferite rituri, dar dacă sunteţi aşa de curios vă spun şi ritul: latin.” După acest prim episod conflictual au urmat şi altele. Domnul Buchet m-a întrebat despre unele studii publicate de mine, insistând mai ales asupra unora despre Biserica Ortodoxă Română şi ierarhia sa. L-a deranjat chiar titlul unui studiu de-al meu, Etnocentrism şi confesionalism politic. Cazul BOR, publicat în “Xenopoliana”, nr.3-4/1999. M-a întrebat, plin de emfază şi dispreţ, pe un ton superior şi tendenţios: “Ce înseamnă etnocentrism? Dar confesionalism politic?” I-am zis că eu ştiu prea bine că înţelege aceşti termeni şi nu cred că are nevoie să-i explic eu. “Da”, mi-a răspuns el, “am şi scris o carte pe tema relaţiei dintre religie şi politică”. I-am replicat rapid şi tăios: “nu o cunosc, îmi pare foarte rău, dar o s-o citesc dacă o voi găsi sau mi-o veţi da.” Apoi, acelaşi Buchet m-a chestionat scurt, în lipsă de alte argumente: „Da’ ce, Biserica catolică nu face politică?” „Ba da, sigur că face”, i-am răspuns, „dar nu politică etnocentristă, confesionalistă sau fundamentalistă ca bisericile ortodoxe <<naţionale>>, care au fost tot timpul supuse statului, indiferent de regim, conform tradiţiei bizantine a simfoniei.” Discuţia s-a deplasat de la această temă la vizita din 7-9 mai 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti şi s-au făcut o serie de aprecieri referitoare la acest important eveniment, eu arătând că patriarhul Teoctist n-a făcut de bunăvoie invitaţia necesară vizitei Papei, ci doar în urma presiunilor exercitate de autorităţile statului român interesate în ameliorarea imaginii externe (dar şi interne) şi a promisiunilor făcute de acestea (Catedrala Mântuirii Neamului, de pildă), precum şi a demersurilor diplomatice insistente ale Vaticanului. Singurul care m-a confirmat, numai parţial însă, a fost Andrei Pleşu, care ştia adevărul pentru că fusese ministru de externe în acei ani. Domnul Onişoru a revenit în discuţie pentru a spune câteva lucruri despre mine, printre care şi afirmaţia că uneori sunt „prea radical, prea tranşant în opinii”, făcând trimitere la articolele, studiile şi conferinţele mele pe teme de istorie şi analiză politică. I-am spus că prefer stilul direct şi sincer, mai ales atunci când am dovezi clare. M-a întrebat apoi domnul Pleşu de ce vreau să lucrez la CNSAS, iar Onişoru mi-a propus să aştept câteva luni pentru a colabora doar cu CNSAS în domeniul cercetării istorice. Le-am zis că prefer să mă angajez la CNSAS, la investigaţii şi, eventual, apoi să mă transfer la cercetare, că nu am convingerea că învăţământul reprezintă vocaţia mea, ci mai degrabă vreau să contribui, cu toate puterile mele, la instaurarea unei democraţii veritabile în România şi la aflarea adevărului, valori pentru care am militat din 1989, încă din timpul studenţiei. În acel moment, domnii Onişoru şi Pleşu mi s-a părut că mă priveau neîncrezători, dar domnul Gheorghe s-a grăbit să mă şi întrebe dacă am activat în vreo organizaţie civică şi i-am zis că da. Domnul Nicolescu sau domnul Chiriţescu mi-a cerut să spun în care şi am enumerat câteva: Liga Studenţilor, Alianţa Civică, Academia Civică, Fundaţia Memoria, adăugând că am fost prezent la aproape toate evenimentele importante din anii ’90: grevele studenţeşti, mineriadele, manifestaţiile şi întrunirile Alianţei Civice etc. Au urmat câteva glume ironice despre „trecutul meu revoluţionar” făcute de câţiva dintre cei de faţă (reprezentanţii PDSR şi PRM, mai ales), după care domnul Pleşu m-a întrebat dacă sunt catolic practicant şi dacă ştiu să iert, întrebări la care i-am răspuns, cu oarecare timiditate umilă, că încerc să fiu catolic practicant şi că, de obicei, nu sunt răzbunător. A insistat, întrebând de câte ori aş ierta pe cineva care mi-ar greşi sau mi-ar fi duşman şi atunci l-am citat pe Cristos: „de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei, 18,22), domnul Pleşu trebuind să le explice celorlalţi ce am spus şi care este semnificaţia exactă a spuselor mele căci acea expresie biblică probabil că le era total necunoscută majorităţii celor prezenţi. Am mai fost prelucrat, apoi, despre riscurile şi greutăţile începutului, despre faptul că este o muncă de rutină, dificilă, plicticoasă şi fără prea mari satisfacţii profesionale, morale şi financiare. După aceea, domnul Pleşu m-a întrebat cum aş proceda în cazul în care o persoană cercetată de mine în calitate de funcţionar CNSAS ar avea angajament de colaborare, dar nu s-ar găsi notele sale informative sau dacă ar exista cineva care un timp a fost colaborator al Securităţii şi ulterior a fost urmărit de Securitate deoarece a refuzat să mai colaboreze. I-am spus că din câte ştiu eu Legea nr.187/1999 precizează clar faptul că în cazul în care cineva a colaborat cu Securitatea (cu excepţia cazului în care a semnat angajament sau a dat informaţii sub presiuni şi tortură în detenţie ori anchetă), indiferent cât timp a durat această colaborare, el este considerat şi trebuie declarat colaborator al Securităţii, chiar dacă a fost, ulterior sau anterior, urmărit, căci această din urmă realitate nu schimbă cu nimic realitatea statutului său de colaborator al Securităţii, conform art.5 din lege. Am avut impresia că am fost foarte clar şi ferm în exprimare pentru că am simţit toate privirile celor din încăpere aţintite asupra mea. Domnul Onişoru m-a întrebat atunci despre actualul patriarh Teoctist, amintind faptul că ştie că sunt pasionat de problematica istoriei ecleziastice contemporane şi că am cercetat şi am scris despre teme legate de acest domeniu (despre patriarhul Justinian, de exemplu, şi-a amintit el de comunicarea mea de la Sighetu Marmaţiei din 1998, publicată în Analele Sighet, vol.6). Întrebarea sa suna chiar aşa: „Ce crezi, patriarhul Teoctist a colaborat cu Securitatea?” I-am răspuns senin: „Eu n-am studiat arhiva operativă a Securităţii şi deci nu pot să mă pronunţ în deplină cunoştinţă de cauză sau mai bine zis nu am prea multe dovezi concrete că da, însă din cele ce am văzut în dosarele arhivei sale neoperative – Fondul Documentar aflat în Arhiva SRI (precum şi la Arhivele Naţionale sau în alte arhive din România) – pot spune că Securitatea avea mijloacele şi informaţiile necesare pentru a-l şantaja oricând, dacă nu se arăta supus regimului comunist.” Erau curioşi, aşa că le-am povestit despre legionarismul lui Teoctist, participarea sa la rebeliunea legionară din 1941 şi devastarea unei sinagogi din Strada Antim din Bucureşti, precum şi de înclinaţiile sale homosexuale, concluzionând astfel: „Am toate motivele ca, personal, să cred că patriarhul Teoctist a colaborat cu regimul comunist şi cu Securitatea, cunoscând aceste informaţii pe care le-am amintit, ştiind atitudinea sa publică şi gândindu-mă la predecesorii săi (patriarhii Justinian şi Justin), precum şi la relaţia permanentă de colaborare strânsă existentă între BOR şi statul român de-a lungul secolelor.” La această frază a mea s-a protestat puţin mai mult decât de obicei, mai ales din partea reprezentanţilor PDSR şi PRM, dar nu numai, au fost unele glume şi aprecieri cu scop de minimalizare de genul: „prea puţin contează că Teoctist era sau nu poponar”, iar marea majoritate, dacă nu chiar toţi cei prezenţi au strâmbat din nas şi au zâmbit amar în colţul gurii, rămânând într-o grimasă ce transmitea indiferenţă, dispreţ şi neîncredere faţă de spusele mele (totuşi, la câteva zile după aceea, fără ca eu să fiu implicat direct, într-o cunoscută revistă săptămânală de umor şi dezvăluiri, apropiată de grupul Pleşu-Dinescu-Patapievici, a apărut o scurtă notiţă care rezuma o bună parte din spusele mele – vezi ***, Fincă, în “Academia Caţavencu”, nr.28 (451), 18-24 iulie 2000, p.3). Curând după acest moment interviul meu a luat sfârşit, fiind asigurat că decizia comisiei de examen îmi va fi anunţată telefonic. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, eu telefonând de vreo trei-patru ori în iulie şi august până ca să mi se dea un răspuns şi acesta era iniţial neclar, apoi a fost condiţionată angajarea mea de obţinerea transferului din învăţământ deşi aşa ceva nu era cerut de nici o lege, ba chiar Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici permitea acestei categorii continuarea carierei didactice. Mult mai târziu, în cursul proceselor pe care le-am intentat CNSAS pentru abuzurile şi ilegalităţile sale la adresa mea, am aflat şi am înţeles mai bine, din stenogramele (fragmentare) ale şedinţelor Colegiului, explicaţia acestor ezitări, amânări şi apoi condiţionări privind angajarea mea şi anume faptul că foarte mulţi, poate chiar majoritatea celor prezenţi la acel interviu de angajare din 13 iulie 2000, s-au opus angajării mele, printre ei numărându-se cu siguranţă reprezentanţii PSD, în frunte cu vicepreşedintele Mihai Gheorghe (care a menţionat chiar şi public la „Antena 1” pe 22 martie 2001 împotrivirea sa categorică), precum şi preşedintele Gheorghe Onişoru (care le-a spus colegilor săi, în lipsa mea, bineînţeles, în martie 2001, la finele unei şedinţe de înfierare a mea: „eu v-am spus să nu-l angajaţi că e nebun”). Când am ieşit de la acel interviu, în anticameră, şoferul domnului Onişoru, mi se pare, mi-a urat baftă, bucuros că aproape i s-a terminat ziua de lucru, spunându-mi, totodată, că nimeni nu stătuse atât timp (30-40 de minute) înăuntru în acea zi.

În calitate de istoric şi doctorand în istorie (din 1996 la Institutul de Istorie « A. D. Xenopol » din Iaşi, conducătorul ştiinţific al tezei mele de doctorat fiind directorul acestui institut – istoricul Alexandru Zub, membru corespondent al Academiei Române) am avut acces legal la studierea unor documente din Fondul Documentar şi Fondul Penal de la Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), în sala publică de lectură aflată în incinta UM 0362 Bucureşti (Aleea Bărbăteni, staţia RATB « Romancierilor » – cartierul Drumul Taberei) în anii 1999 şi 2000 ; la fel cum au avut permis de acces în ASRI şi alţi cercetători. Fiind preocupat de tematica istoriei recente, îndeosebi de raporturile dintre statul român şi BOR (Biserica Ortodoxă Română), precum şi de relaţiile interconfesionale şi cele dintre culte şi stat, am studiat şi dosare tematice despre BOR şi despre clerul ortodox. Printre aceste dosare se găsea şi cel cu nr.7755, care avea mai multe volume (însă primele două nu se dădeau spre studiere la sală « din motive de siguranţă naţională », chipurile).

În ianuarie şi februarie 2000 am cercetat din nou (prima dată le-am analizat în 1999) volumele 3 şi 5 ale dosarului 7755 din Fondul Documentar, găsind şi câteva documente referitoare la Teoctist Arăpaşu, ieromonah şi apoi ierarh ortodox în perioada la care făceau referire actele, care atestau : 1). activitatea sa în Mişcarea Legionară ; 2). participarea sa la rebeliunea legionară din Bucureşti din 21-23 ianuarie 1941, prin devastarea unei sinagogi din cartierul Antim (« Reşit Dath » = « Începutul Ştiinţei », de pe Strada Antim nr.13, conform cercetărilor mele în ACSIER); 3). practicarea homosexualităţii; 4). alte fapte grave, precum persecutarea şi jefuirea unor alţi clerici ortodocşi.

Anterior, în anul 1999 istoricul ieşean Dorin Dobrincu îmi semnalase existenţa unui document ce confirma şi detalia legionarismul şi activitatea lui Teoctist în timpul rebeliunii din 1941, document pe care l-am studiat şi apoi am obţinut şi aprobarea fotocopierii lui (ca şi colegul meu Dorin Dobrincu). Acest document este datat 30 ianuarie 1950 şi se află în dosarul nr.909 din Fondul Documentar, la fila 510 şi următoarele. El a fost publicat parţial (pasajul referitor la Teoctist – f.510) în « Evenimentul zilei », nr.2605 din 15 ianuarie 2001 (Florian Bichir, Istoricul Dorin Dobrincu a descoperit în arhiva SRI un document din care reiese că Patriarhul a participat la devastarea unei sinagogi, p.2), după ce apăruse mai întâi în „Monitorul de Iaşi” din 13 ianuarie 2001. Tot în „Evenimentul zilei”, dar în nr.2609 din 19 ianuarie 2001 (Bogdan Ghelase, pseudonim al lui Florian Bichir, Secretele Patriarhului, p.3), eu am publicat un fragment dintr-un document datat 4 octombrie 1949 şi aflat în dosarul nr.7755, vol.3, fila 239, tot din Fondul Documentar („D”) care întărea ideea apartenenţei lui Teoctist la Mişcarea Legionară şi era o nouă dovadă despre participarea sa la rebeliunea din ianuarie 1941.

La aceste documente din ASRI, eu am adăugat un altul din Arhivele Naţionale (Arhivele Statului), aflat în Fondul Ministerul de Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, în dosarul nr.76/1946, la fila 80 (f.81 = copie), care confirma legionarismul lui Teoctist şi al patriarhului de atunci Justinian Marina, explicând totodată comportamentul lor oportunist şi ipocrit, precum şi colaborarea lor cu regimul comunist (vezi Bogdan Ghelase, Secretele Patriarhului, în „Evenimentul zilei”, nr.2609, 19 ianuarie 2001, p.3).

De asemenea, eu publicasem informaţii despre legionarismul lui Teoctist şi acţiunile sale distructive din zilele rebeliunii legionare din 21-24 ianuarie 1941 la Bucureşti, pentru prima oară, în articolul Convergenţe şi divergenţe sub zodia ortodoxismului naţionalist. Legiunea şi slujitorii Domnului, apărut în revista „Dosarele istoriei”, nr.49/septembrie 2000, p.29-32.

În ciuda unor luări de poziţie vehemente şi a unor negări repetate a veridicităţii acestor informaţii şi documente, mi-am continuat eforturile în vederea aprofundării subiectului şi a informării întregii opinii publice româneşti despre aceste fapte de o gravitate extremă care erau atribuite patriarhului, încercând să obţin o dezbatere publică a cazului.

În cele din urmă, am fost dezamăgit profund de reacţiile negative şi pline de resentimente ale Patriarhiei BOR, ca şi de presiunile şi şicanările pe care le sufeream din partea unor colegi de serviciu de la CNSAS (Adrian-Nicolae Petcu, George Enache, Silviu Moldovan) şi, mai ales, din partea unora dintre membrii Colegiului CNSAS (Constantin Buchet, Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Ladislau Csendes, Andrei Pleşu, Viorel Nicolescu, Aurel Pricu, Florian Chiriţescu); nemulţumiţi şi de atitudinea mea critică mai fermă faţă de unele decizii interne (secretomania, nepotismul, aranjarea „concursurilor” pentru posturile de conducere, supravegherea şi intimidarea angajaţilor, blocarea înfiinţării unui sindicat al funcţionarilor publici din CNSAS) şi/sau faţă de altele publice (cazurile de „spălare”/conspirare a lui Ristea Priboi, Ion Iliescu, Radu Timofte, neaplicarea legii în ce priveşte relaţiile cu serviciile secrete, instituţii deţinătoare ale Arhivei Securităţii, cu Primăria, Guvernul, Preşedinţia), care încălcau sau ignorau flagrant „Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică”, cum ar fi, de exemplu, modul total defectuos de organizare şi funcţionare a CNSAS, relaţiile sale absolut servile cu instituţiile moştenitoare ale Securităţii, modul de organizare şi desfăşurare a unor concursuri pentru ocuparea unor funcţii de conducere în interiorul CNSAS, precum şi deciziile luate de Colegiul CNSAS privind unele persoane care intrau sub incidenţa Legii nr.187/1999 şi care fie nu erau verificate complet şi în mod real (cazul candidaţilor la Preşedinţia României), fie nu erau verificaţi deloc (cazul Ristea Priboi, cazul Teoctist Arăpaşu) ori se revenea în mod repetat asupra deciziilor anunţate deja în mod public (cazul parlamentarului UDMR Lazslo Rakoczy, găsit iniţial vinovat de colaborare, apoi graţie intervenţiei ilegale şi imorale a lui Ladislau Csendes „spălat” de orice vinovăţie).

Ca urmare a atitudinii mele ferme prin care solicitam o strictă respectare a Legii nr.187/1999 şi continuarea demersurilor pentru aflarea adevărului în toate cazurile prevăzute de lege, îndeosebi în cele menţionate mai sus, am fost persecutat făţiş, fiind „descalificat” chiar în timpul concursului din data de 20 februarie 2001 pentru ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă pe motivul că aş fi fost „impertinent prin întreaga atitudine”, când eu, de fapt, doar mă declarasem nemulţumit de modul în care Colegiul CNSAS a acţionat în cazurile amintite şi insistasem pentru ca acesta să impună respectarea Legii nr.187/1999 atât în privinţa sediilor adecvate pe care Primăria Capitalei trebuia să i le pună la dispoziţie (cf. art.11) cât şi în privinţa accesului neîngrădit al Colegiului CNSAS la toate documentele aflate în gestiunea deţinătorilor Arhivei Securităţii (art.20), reproşându-i că se complace în abuz şi tăcere în loc să apeleze la mass-media şi la instanţele judecătoreşti abilitate.

De asemenea, am atras atenţia comisiei de examen [formată din Gheorghe Onişoru, preşedintele Colegiului CNSAS, Mihai Gheorghe, vicepreşedintele, Claudiu-Octavian Secaşiu, secretarul (care a părăsit sala de consiliu unde avea loc interviul-concurs la un minut sau două după ce intrasem eu în sală şi n-a mai revenit până la ieşirea mea de acolo) şi Horia-Roman Patapievici, unul dintre membri] că s-a încălcat aceeaşi Lege 187/1999, art.8, alin.8, prin angajarea în CNSAS a unor persoane care fuseseră fie agenţi sau colaboratori ai organelor de Securitate (de exemplu, colonelul Gh. Paşc şi unii dintre subordonaţii săi de la Biroul de Protecţia Informaţiei din CNSAS, precum coloneii Cristescu, Costea şi Ştefănescu), fie angajaţii unor structuri informative interne de după 1989.

Dar, mai bine să povestesc detaliile desfăşurării acestui interviu şocant. Am intrat în sala de şedinţe a Colegiului abia în jurul orei 17:00, după terminarea programului de lucru, pentru că se întrerupsese vreo 4 ore examenul pe motiv că membrii comisiei au fost chemaţi urgent la o întâlnire cu reprezentanţi ai SIE şi/sau SRI. Am profitat atunci de acest interstiţiu şi, împreună cu colegul Mircea Stănescu, am mers la sediul GDS şi am asistat la o conferinţă de presă a domnului Gabriel Andreescu despre CNSAS, legea sa şi funcţionarea sa, în cursul căreia au fost exprimate şi bănuieli mai mult sau mai puţin argumentate despre vinovăţia unora dintre membrii Colegiului în sensul colaborării cu Securitatea şi cu regimul comunist, fiind dat ca exemplu cazul domnului Andrei Pleşu; ulterior, în comisiile de disciplină în care am fost târât de Colegiu mi s-a reproşat insistent prezenţa mea la acea conferinţă de presă şi chiar am fost acuzat de participarea la un complot pus la cale de domnul G. Andreescu împotriva Colegiului şi a domnului Pleşu în special, totul fiind intenţionat înscenat de gruparea Onişoru-Gheorghe-Buchet-Csendes-Chiriţescu-Pricu pentru a mă denigra şi a obţine astfel consensul mult dorit în Colegiu. Aşa îmi explic şi virulenţa cu care m-a atacat domnul A. Pleşu în „audierea” din 1 martie 2001 (deşi nu fusese prezent la evenimentul incriminat, concursul-interviu din 22 februarie 2001) şi nu numai, întărâtat fiind împotriva mea de intrigile meşteşugit potrivite (inventate) şi înveninate ale colegilor săi de şefie din CNSAS, amici ori nu cu el.

Revin la relatarea interviului. După ce am fost invitat să iau loc, am fost întrebat la care post candidez şi apoi care este ordinea preferinţelor mele pentru că trecusem în cerere trei posturi (director Direcţia Cercetare-Arhivă, şef Serviciul Cercetare, şef Serviciu Verificări Agenţi) deoarece întrebând, fusesem anunţat că oricare candidat poate să concureze pentru mai multe posturi în cadrul aceluiaşi interviu. Am răspuns iniţial că nu am criterii prea clare din cauză că nu mi s-au comunicat personal şi nici nu au fost anunţate public atribuţiile aferente acestor posturi, apoi am cerut să fie ales un post la întâmplare sau în ordinea importanţei, eu ştiind foarte bine că nu am şanse la acest „concurs”, dar prezentându-mă pentru a obţine informaţii şi, totodată, pentru a-mi susţine din nou opiniile. Aşa s-a ajuns să fiu întrebat despre cum mă văd în postura de director al Direcţiei Cercetare-Arhivă. Domnul secretar Secaşiu a părăsit din acel moment sala şi nu s-a mai întors înainte ca eu să ies. Au mai rămas ceilalţi 3 membri ai comisiei de examen: Onişoru, Gheorghe şi Patapievici. Prima întrebare propriu-zisă a interviului m-a şocat, Onişoru spunându-mi practic în faţă că n-am ce căuta acolo: „Cine crezi tu că este cel mai potrivit dintre candidaţi pentru postul de director al Direcţiei Cercetare-Arhivă?”. Am răspuns, după un moment de zăpăceală: „Nu pot să vă dau nume, dar ştiu cum ar trebui să fie acea persoană, ce criterii să îndeplinească: să nu fie formată profesional în anii comunismului, mai ales ai stalinismului, şi să nu fi avut legătură cu vreuna dintre instituţiile care astăzi deţin arhive ale Securităţii şi care trebuie să ni le predea nouă (CNSAS), însă, totodată, acea persoană ce va ajunge director trebuie să aibă o oarecare experienţă, nu poate să fie chiar un novice, un proaspăt absolvent de facultate de specialitate (istorie sau ştiinţe sociale) sau un începător în domeniul cercetării istorice.” Domnul Patapievici a spus: „Înţeleg unde bateţi”, iar Onişoru a reacţionat direct: „Să înţeleg că nu sunteţi de acord că doamna Dobre este cea mai potrivită dintre toţi pentru acest post!?”. Am replicat prompt: „Vreţi un răspuns sincer, nu-i aşa?”. „Da, sigur că da”, au spus, la unison, Onişoru, Gheorghe şi Patapievici. „Ei, atunci aflaţi că eu nu cred deloc că doamna Dobre ar fi cea mai potrivită”, le-am răspuns cu năduf. Apoi, Patapievici m-a întrebat cum mă înţeleg cu oamenii, cu colegii şi i-am zis că relaţiile personale depind de caracterele, temperamentele şi interesele celor implicaţi, deci că ele diferă de la caz la caz, dar că, în general, mă înţeleg bine cu toţi, ca dovadă stând faptul că am avut ca şef de grupă 8 subordonaţi şi nu cred că au de ce să se plângă de mine, deşi unul, Remus Murzea, nici nu are ce căuta în CNSAS fiindcă a fost/este ofiţer SRI sau SIE. Onişoru m-a întrebat de unde ştiu acest lucru şi i-am zis că nu doar eu ştiu, ci mulţi alţi colegi şi că Remus Murzea a fost salutat în stil cazon, în public, de către mai mulţi subofiţeri SRI de la sediul din Strada Eforiei, acolo unde noi, angajaţii CNSAS care eram investigatori, am studiat timp de câteva luni (octombrie 2000-ianuarie 2001) dosare ale unor candidaţi la alegerile din 2000. Membrii comisiei s-au limitat apoi la respingerea „interpretării greşite” pe care o dădeam Legii nr.187/1999 (în speţă art.8 alin.8), iar domnii Gheorghe şi Onişoru au afirmat că foştii mei „subordonaţi”, colegi de grupă, s-au plâns de mai multe ori de mine, fără să precizeze în legătură cu ce, lăsând să se înţeleagă că sunt recalcitrant şi nu ştiu să colaborez şi să lucrez în echipă. Mai târziu, din stenogramele unor şedinţe ale Colegiului care mi-au fost dedicate, cunoscute în timpul proceselor civile pe care le-a intentat CNSAS, am găsit şi explicaţia acestor întrebări insistente şi reclamaţii ale colegilor-subordonaţi de grupă: conducerea CNSAS şi Germina Nagâţ, şefa noastră directă, enervată şi de criticile şi contestările mele în legătură cu corectitudinea concursului prin care fusese numită directoarea Direcţiei Investigaţii, apelaseră la aceşti colegi-subordonaţi ai mei pentru a aduna cât mai multe pretexte ale acţiunii lor agresive contra mea, ofiţerul Remus Murzea răzbunându-se  astfel pentru că l-am deconspirat, iar doamna absolventă de Psihologie, Irina Cristina Anisescu, încurajată de Gh. Onişoru, G. Nagâţ & co., oferindu-se chiar să-mi realizeze un portret psihologic care nu era deloc măgulitor şi de invidiat, dânsa fiind de la început foarte iritată de faptul că nu fusese ea nominalizată la conducerea grupei a X-a şi manifestându-şi permanent şi făţiş această nemulţumire. Mihai Gheorghe m-a acuzat că nu cunosc bine legea CNSAS şi că nu fac diferenţa nici între „agent” şi „colaborator”. I-am replicat rapid că ştiu foarte bine legea, că „e la mintea cocoşului” că aceşti termeni nu sunt identici şi că nu se referă la aceeaşi realitate (făcând trimitere la definiţiile agentului şi colaboratorului prevăzute în art.5), dar am insistat asupra faptului că trebuie respectată legea care arată că există consecinţe similare pentru ambele categorii: deconspirarea. După aceea au (re)deschis problema lui Ristea Priboi şi cazul lui Teoctist. Atunci, Patapievici mi-a cerut părerea, după ce mi-a creionat „un caz ipotetic”: Ristea Priboi, fost ofiţer DIE, este cunoscut în unele medii că a făcut poliţie politică, dar SIE transmite Colegiului CNSAS că acesta n-a făcut poliţie politică şi că dosarul său este de siguranţă naţională. I-am răspuns foarte prompt că, în acest caz, Colegiul nu trebuie să se mulţumească cu adresele primite de la SIE sau alţi deţinători de arhive ale Securităţii, chiar dacă acele servicii secrete şi-ar asuma toată răspunderea, ci trebuie să insiste să consulte toate datele şi documentele existente în toate arhivele care au aparţinut Securităţii, conform Legii nr.187/1999, art.20, care la alin.2 precizează faptul că membrii Colegiului „au acces neîngrădit” la toate aceste documente din Arhivele Securităţii, pe care le pot studia până la preluarea lor de către CNSAS chiar la sediile deţinătorilor, aceştia din urmă fiind obligaţi sub sancţiuni administrative, civile şi penale să le asigure membrilor Colegiului toate condiţiile necesare liberului acces. Din acest moment, vicepreşedintele Gheorghe a explodat, acuzându-mă că le fac procese de intenţie şi că exagerez, că văd doar conspiraţii şi, iarăşi, că nu ştiu legea. Am replicat tăios că eu cunosc legea şi că „e la mintea cocoşului” că „agent” nu e totuna cu „colaborator”, după cum scrie şi în orice dicţionar, la care domnul Gheorghe a rămas perplex şi, urlând la mine că sunt „impertinent”, „extraordinar” şi că nu-l las să vorbească şi să-mi pună întrebări, ci îl întrerup, a declarat că renunţă să mă mai întrebe ceva, sugerând că n-are ce să mai vorbească cu mine. Menţionez faptul că Mihai Gheorghe stătea pe scaunul din capul dinspre fereastră al lungii mese de consiliu, în timp ce Gheorghe Onişoru, deşi preşedintele instituţiei, era aşezat pe un scaun aflat pe partea laterală a mesei, lângă vicepreşedinte, în stânga acestuia, iar Horia-Roman Patapievici se găsea de cealaltă parte a mesei, în stânga domnului Gheorghe, despre care ulterior am aflat că fusese desemnat ca preşedinte al comisiei de examinare. După mai multe clipe de tăcere încordată, Gh. Onişoru a aruncat cu timiditate o ironie sau o glumă cu „cocoşul galic”, dar, după numai câteva secunde, a izbucnit nervos, jignindu-mă cum că nu am educaţia minimă necesară („ai 7 ani incompleţi de acasă”), că sunt impertinent şi obraznic, că nu se poate aşa, adică să-i tot contrazic şi să-i întrerup şi că el propune să fiu descalificat din acel concurs. Şi a adăugat, scurt, o întrebare retorică către ceilalţi doi: „Sunteţi de acord?!”, la care M. Gheorghe a reacţionat prompt în mod pozitiv, iar Patapievici a tăcut mâlc şi mi se părea că are ochii bulbucaţi a mirare. Gh. Onişoru mi-a zis: „Eşti liber.” şi pentru că nu am reacţionat imediat a adăugat: „Ieşi afară! S-a terminat.”. Eu, însă, am insistat din priviri, dar şi verbal, să primesc/să aud şi din partea domnului Patapievici verdictul, dar tăcerea a rămas totală din partea sa, aşa că, dezamăgit de acest accept tacit al abuzului, de acest act plin de laşitate, din partea celui pe care-l consideram un intelectual de rasă, normal şi democrat, m-am ridicat şi am ieşit, salutând şi adăugând la final: „Vă urez succes în ceea ce întreprindeţi aici, deşi nu cred că astfel veţi avea vreunul.”. În urma mea, în timp ce trăgeam de clanţa uşii pentru a o închide, vocea gravă şi revoltată a lui Gh. Onişoru a mai tunat o dată: „Dacă nu-ţi convine, dă-ţi demisia!” şi instantaneu mi-a răsunat în minte ameninţarea sa dinainte de a mă da afară din sala de examen: „Ai grijă ce spui că poţi să fii sancţionat pentru indisciplină dacă mai continui aşa!” la care eu răspunsesem: „Accept să mă sancţionaţi, dar numai dacă am încălcat vreo lege sau regulamentul CNSAS, ceea ce eu nu cred, ci, dimpotrivă, vă spun că dumneavoastră le încălcaţi.”, replica mea stârnind furia celor doi interlocutori cu funcţii de conducere în Colegiul CNSAS, mai cu seamă a lui Onişoru, care la cererea mea sinceră de a-mi indica în concret prin ce gesturi, cuvinte sau fapte am fost impertinent, aşa cum susţinea, îmi turuia, surescitat: „prin tot ce ai zis, prin toată prezentarea ta la acest concurs, prin întreaga ta atitudine”.

Reacţia Colegiului a fost relativ promptă: la 1 martie 2001 s-a constituit în comisie de disciplină şi, după o „audiere”, care nu mi-a fost anunţată ca atare şi care semăna mai mult cu o anchetă la Securitate, am fost sancţionat cu „avertisment” pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”, fără ca să primesc motivaţii şi referiri la fapte concrete, prin ordinul de sancţionare nr.126/5 martie 2001.

În timpul aşa-zisei audieri s-a ţipat la mine, am fost în mod direct ameninţat cu sancţionarea şi în mod voalat şi cu alte consecinţe negative, am fost umilit şi jignit de mai multe ori în demnitatea mea umană şi mi s-au contestat competenţele profesionale, dar şi deplinătatea facultăţilor mintale, Ladislau-Antoniu Csendes ridicându-se de pe scaun vociferând, cerând insistent expertize psihiatrice în privinţa mea şi apelându-mă cu calificativul „nebun”, fiind cu greu calmat şi oprit să nu mă şi lovească, probabil, de Horia-Roman Patapievici, care-i stătea alături la masă; o posibilă explicaţie a limbajului şi gesturilor extrem de violente ale trimisului UDMR în CNSAS este, în opinia mea, dorinţa sa, premeditată şi perfect pusă de acord cu preşedintele şi vicepreşedintele Colegiului cel puţin, dacă nu chiar cu toţi membrii acestuia, de a face uitată vinovăţia sa în cazul Rakoczy şi „a-şi spăla” astfel greşeala făcută prin care s-a compromis şi l-a compromis şi pe amicul său, Gheorghe Onişoru, căruia îi era acum dator.

Totodată, contestaţia mea personală, ca şi cea colectivă înaintată de mine împreună cu trei colegi (Cornelia Porumboiu, Mircea Stănescu şi Liviu Ţăranu), referitoare la modul de organizare şi desfăşurare a concursului, a fost respinsă fără nici un fel de argumentaţie, ci doar „pe motiv că aceasta este nefondată” la 22 februarie, respectiv 1 martie 2001.

Imediat după ce depusesem contestaţia în nume personal (21 februarie 2001), a doua zi, pe 22 februarie 2001, proaspăta directoare a Direcţiei Investigaţii din CNSAS (proclamată şefă de vreo două săptămâni, în urma unui examen lipsit de orice urmă de transparenţă), Germina Nagâţ, a început să mă hărţuiască, acuzându-mă verbal de obrăznicie faţă de domnii Gh. Onişoru şi C.O. Secaşiu. În aceeaşi zi doamna G. Nagâţ mi-a transmis verbal: <<domnul preşedinte al Colegiului Gh. Onişoru vrea să vă vadă>>, iar eu am întrebat-o în legătură cu ce problemă şi la ce oră, dar dumneaei nu mi-a răspuns decât că nu ştie mai mult de atât. Am aşteptat aproximativ două ore şi jumătate degeaba, apoi, conform înţelegerii cu conducerea CNSAS şi unei dispoziţii verbale date de domnul secretar C.O. Secaşiu în privinţa angajaţilor care făceau parte din colectivele care studiau prin biblioteci, arhive sau chiar acasă pentru a redacta o broşură despre Securitate şi CNSAS, după care noi, cercetătorii, nu aveam program fix deoarece nu aveam ce lucra la sediul CNSAS din Strada Dragoslavele nr.2-4 (clădire destul de improprie pentru activitatea CNSAS, închiriată de la un afacerist de origine evreiască pe o sumă foarte mare de dolari, prin intermediul lui Mircea Dinescu), în lipsa totală a oricăror surse de informaţii necesare în vederea redactării broşurii amintite, am plecat din sediu în jurul orei 11:15, mergând în Arhiva Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din România şi în sala de cataloage a Bibliotecii Naţionale, apoi la Arhivele Naţionale.

A doua zi, 23 februarie 2001, doamna G. Nagâţ mi-a cerut, mai întâi verbal, pe un ton inchizitorial, explicaţii privind „absenţa nemotivată de ieri”. Am răspuns cu calm, arătând că nici unul dintre funcţionarii publici ai CNSAS care lucrau la broşura preconizată nu avea orar fix, după cum prea bine ştia chiar dânsa de la înşişi preşedintele şi secretarul Colegiului şi că ea însăşi recunoscuse acest lucru în ziua anterioară chiar înainte de a pleca eu din sediul CNSAS, atunci când am anunţat-o direct de intenţia mea între orele 11:10 şi 11:20.

Enervată la culme de acest răspuns mi-a cerut să-l dau în scris, însă eu am insistat să-mi ceară aceasta tot în scris. Ca urmare, am primit adresa într-un târziu numerotată cu nr.1/2001 a Direcţiei Investigaţii (Direcţia Cercetare era preconizată să apară în câteva zile), abia semnată de doamna G. Nagâţ, dar neştampilată. La insistenţele mele de respectare a formalităţilor de înregistrare, semnare şi ştampilare s-a reacţionat cu duritate şi cu presiuni crescânde şi ameninţări voalate, fără a fi respectate pe deplin uzanţele revendicate de mine.

Am răspuns chiar în aceeaşi zi de 23 februarie 2001, deşi nu eram obligat legal să o fac atunci, aducând în apărarea mea aceleaşi argumente prezentate mai sus. Am preferat, totuşi, să nu scriu exact unde am fost deoarece voiam să păstrez oarece secrete privind sursele mele de informaţie şi subiectele de interes cercetate de mine, mai ales că ştiam de colegul Mircea Stănescu şi din mărturisirile altor colegi că serviciile secrete acţionau permanent, urmărindu-i, supraveghindu-i şi verificându-i pe toţi angajaţii CNSAS. În plus, din pricina grabei şi a presiunii psihice exercitate asupra mea, pur şi simplu, au fost momente în care atunci nu puteam să-mi amintesc cu claritate şi exactitate unde fusesem pe 22 februarie, mai ales că eu mergeam în acea perioadă zilnic în cel puţin 2-3 biblioteci şi/sau arhive fără să-mi notez unde, când şi cât timp le-am vizitat. Astfel, am scris abia în finalul „notei explicative” că am fost la Biblioteca Naţională şi la Arhivele Naţionale până pe la ora 17:00, când ştiam că ajunsesem acasă.

La sesizarea doamnei G. Nagâţ ori poate chiar la auto-sesizarea domnului Gh. Onişoru, nemulţumit de faptul că rezistam presiunilor sale, Colegiul CNSAS s-a constituit într-o „comisie de disciplină”, care pe baza „anchetei preliminare” făcute de şefa Direcţiei Investigaţii, inclusiv prin verificări de condici, se pare, la Biblioteca Naţională şi Arhivele Naţionale, a decis că am minţit şi că am fost absent nemotivat (deşi eu fusesem prezent în ziua respectivă la sediul CNSAS până pe la ora 11:20 şi semnasem condica, existând şi martori în această privinţă, iar ulterior nu făcusem decât să ascult de indicaţiile conducerii în chestiunea modului de lucru la plănuita broşură despre Securitate şi CNSAS).

Prin urmare, în ziua de 1 martie 2001 am fost chemat de Meda Gavriluţ, directoare Direcţiei Resurse Umane, în sala de şedinţe a Colegiului CNSAS de la etajul 1 fără ca să mi se comunice scopul şi motivele reale ale chemării mele, ba chiar lăsându-mă să cred chiar şi o bună parte din timpul petrecut în acea zi în acea sală (în total două ore) că se discuta contestaţia mea la descalificarea din timpul concursului din 20 februarie 2001, abia spre final aflând că am fost la o audiere organizată de către Colegiul CNSAS întrunit în Comisie de disciplină.

Cu acea ocazie au fost reluate acuzele de obrăznicie, impertinenţă şi chiar incompetenţă, s-au făcut presiuni psihice şi verbale asupra mea, am fost ameninţat direct şi voalat în mai multe privinţe, am fost jignit grav, fiind din nou numit „inconştient” (Onişoru), mitocan (Pleşu), nesimţit şi fără educaţie (Onişoru,  Nicolescu, Chiriţescu, Pricu), ba chiar „nebun” (Csendes a reiterat că va cere expertiză psihiatrică pentru mine). Constantin Buchet a tăcut, dar confirma tacit, dând afirmativ din cap, mai toate acuzele. Domnul Patapievici, domnul Pleşu şi doamna Nagâţ (omul lor de încredere, pe care l-au susţinut din răsputeri să ocupe funcţia de director al Direcţiei de Investigaţii) m-au acuzat că am fost nepoliticos şi am avut o atitudine impertinentă şi de insubordonare atât faţă de domnii Onişoru, Gheorghe şi Secaşiu (despre care spusesem, într-o discuţie a colectivului redacţional al broşurii, doar adevărul şi anume că nu avea încă studii superioare complete căci nu terminase pe atunci Facultatea de Istorie a Universităţii „Lucian Blaga” din Alba Iulia şi că nu poate fi luat ca referinţă infailibilă) cât şi faţă de doamna Nagâţ. Domnişoara Mihaela Aniţă, „pila” lui Gh. Onişoru, căruia îi fusese studentă cu puţin timp înainte la Facultatea de Istorie a Universităţii din Galaţi, de curând numită (parcă în compensaţie cu numirea G. Nagâţ, „pila” lui H.R. Patapievici, ca directoare) directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii în urma concursului din 20 februarie 2001 la care eu fusesem descalificat, m-a atacat şi ea, spunându-mi că sunt nerespectuos faţă de domnul Gh. Onişoru (tinerica, despre care umbla şi zvonul că este fina preşedintelui Colegiului CNSAS, deci un fel de rudă prin alianţă, îşi manifesta astfel profunda stimă şi recunoştinţă, în timp ce G. Nagâţ şi protectorii ei, domnii Patapievici şi Pleşu, îşi plăteau doar datoriile faţă de acelaşi personaj şi gruparea de interese rivală din Colegiu, cu care se aflau într-un fel de negocieri). Ulterior, la 2-3 zile după audierea mea din 1 martie 2001, domnul Patapievici, trecând pe lângă mine pe îngusta scară interioară a sediului CNSAS, ultimul dintr-un şir format din mai mulţi colegi ai săi din conducerea instituţiei, mi-a zâmbit discret şi mi-a strâns uşor braţul, într-un gest care se vroia de încurajare, dar pe care l-am perceput şi ca pe un fel de cerere de scuze.

Pe data de 2 martie 2001 mi s-au înmânat adresele nr.1311 şi 1313 prin care erau respinse cele două contestaţii cu privire la modul de organizare şi desfăşurare şi la rezultatele concursului din 20 februarie 2001, despre care am amintit mai sus.

Aceste rezultate mie îmi par şi acum dinainte stabilite: doamna Floarea Dobre devenea directoarea Direcţiei Cercetare-Arhivă, domnul Silviu Moldovan – şeful Serviciului Cercetare, domnul Ionel Ivaşcu – şeful Serviciului Arhivă, domnişoara Mihaela Aniţă – directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii, doamna Almira Ţentea – şefa Serviciului Verificări la cerere, domnul Florin Maghiar – şeful Serviciului Verificări din oficiu, şi domnul Remus Murzea – şeful Serviciului Verificări ofiţeri şi subofiţeri. Pe lângă relaţiile personale ale celor mai mulţi dintre aceştia cu membrii Colegiului CNSAS, mai ales cu preşedintele, vicepreşedintele şi secretarul Colegiului, dar şi cu unii membri, îndeosebi cu „cei mai prestigioşi” (A. Pleşu şi H.R. Patapievici), am observat existenţa unei înţelegeri negociate între „grupul Onişoru-Gheorghe” şi „grupul Patapievici-Pleşu”, prin care se împăcau cele două tabere aflate în confruntare de interese (deci pentru diverse avantaje) încă de la primul concurs, cel pentru ocuparea postului de director al Direcţiei Investigaţii, câştigat de G. Nagâţ. La acel concurs (la care am candidat şi eu) comisia de examen a fost compusă din toţi membrii Colegiului, deci cei 11 au votat cu toţii. La concursul din 20 februarie 2001 comisia era formată doar din 4 membri (domnii Onişoru, Gheorghe, Secaşiu şi Patapievici), nu a mai existat probă scrisă şi nici proiect scris de organizare a compartimentului vizat de candidat, ci doar un simplu interviu, organigrama şi atribuţiile aferente respectivelor posturi scoase la concurs n-au fost comunicate public tuturor celor interesaţi, ba chiar organigrama CNSAS a fost modificată după primul concurs câştigat de doamna Nagâţ astfel încât să mulţumească şi „grupul Onişoru-Gheorghe” care dorea să le impună pe doamna Dobre şi pe domnişoara Aniţă. De aceea, Direcţia Generală de Analiză-Sinteză a fost desfiinţată şi înlocuită cu două direcţii autonome şi separate: Direcţia Investigaţii (directoare G. Nagâţ) şi Direcţia Cercetare-Arhivă (directoare F. Dobre). Astfel, erau mulţumite în mare măsură toate taberele de interese.

Însuşi preşedintele Onişoru îmi mărturisise, într-o discuţie pe care i-am solicitat-o personal şi pe care am purtat-o între patru ochi în biroul său din sediul CNSAS, că nu o dorise pe doamna Nagâţ directoare la Investigaţii, dar „aşa a ieşit la vot” şi că „a fost lucrat de alţii în cazul Rakoczy”. Discuţia a avut loc cu doar 2-3 zile înaintea interviului (oficial denumit concurs) din 20 februarie 2001, iar la întrebările mele privind rezolvarea chestiunilor pe care le ridicasem la interviul anterior, a doua probă din cadrul concursului pentru ocuparea funcţiei de director al Direcţiei Investigaţii desfăşurat la finele lunii ianuarie 2001 (cazurile Priboi, Teoctist, Rakoczy, ale colegilor angajaţi la CNSAS cu încălcarea art.8 alin.8 al Legii nr.187/1999, ei fiind foşti colaboratori sau agenţi ai Securităţii şi/ori ai altor structuri informative interne de după 1989) mi-a replicat pe un ton vădit dispreţuitor şi ironic: „pune totul pe hârtie şi adu-mi apoi”, sperând probabil fie să renunţ, fie să mă folosească în conflictele sale personale din interiorul sau din afara CNSAS, fără ca să se implice direct, aşa cum îi cerea legea, la respectarea căreia trebuia să vegheze constant. L-am întrebat direct şi dacă mai are rost să-mi depun candidatura la vreun post de conducere, având în vedere persecutarea mea şi aranjamentele aproape străvezii dintre grupurile rivale ale Colegiului. Onişoru mi-a răspuns pe un ton sec, fals neutru: „E dreptul tău să candidezi, dar sunt foarte mulţi candidaţi bine pregătiţi, competenţi … [etc.] Eu cred că ar fi mai bine pentru tine şi pentru toţi să rămâi, fără să ai neapărat vreo funcţie, la Departamentul Cercetare.”

Eu am amânat redactarea unui memoriu pentru ca să nu fie utilizat /manipulat în interese personale de vreunul din membrii Colegiului sau de unul sau altul din grupurile lor de interese. Totodată, am candidat la concursul din 20 februarie 2001 şi în timpul interviului am ridicat din nou problemele de mai sus, mai ales încălcările Legii nr.187/1999: 1). în cazul declaraţiilor publice şi a comunicatelor oficiale ale Colegiului şi ale preşedintelui său în privinţa candidaţilor la preşedinţie, a lui Ristea Priboi, a lui Laszlo Rakoczi; 2). în cazul tergiversărilor verificării membrilor Sfântului Sinod, a patriarhului Teoctist Arăpaşu, în special; 3). În cazul colegilor din CNSAS care lucraseră şi poate că mai lucrau (lucrează) încă în Securitate şi în diferite servicii secrete interne postdecembriste. Rezultatul: am fost descalificat din concurs, iar la contestaţia mea personală din 21 februarie 2001, ca şi la cea colectivă din 23 februarie 2001, am primit acelaşi răspuns în scris: „nemotivată”, fără argumente şi abia pe data de 2 martie 2001.

În acelaşi timp am început să fiu persecutat fără menajamente, lucru de notorietate pentru toţi colegii mei din CNSAS, după cum am arătat în paginile anterioare. La data de 6 martie 2001 am primit ordinul nr.126/5 martie 2001 de sancţionare cu „avertisment” pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu” fără nici o altă precizare cronologică sau vreo detaliere concretă (exemplificare).

Înainte de aceasta, în aceeaşi zi, doamna Floarea Dobre, directoarea Direcţiei Cercetare-Arhivă, înfiinţată oficial la 1 martie 2001, direcţie din care şi eu făceam parte, mi-a solicitat prin adresa nr.1/6 martie 2001, semnată, dar conform tradiţiei neştampilată, să precizez în scris activitatea pe care am avut-o în zilele de 1, 2 şi 5 martie 2001, menţionând că, la rândul său, a fost solicitată în acest sens de Colegiul CNSAS, deci ea nu se (auto)sesizase. Mai mult, F. Dobre, ca şi G. Nagâţ, cu câteva zile înainte, mi-a solicitat iniţial verbal explicaţiile, spunându-mi că fusese sunată acasă cu o zi înainte, în seara zilei de 5 martie 2001, de secretarul Colegiului, Claudiu Secaşiu, care îi ceruse acest lucru în mod imperativ. De altfel, în acea seară de 5 martie 2001, doamna Dobre mă sunase acasă, pare-se imediat după ce fusese căutată telefonic de domnul Secaşiu, cerându-mi să-i spun instantaneu, prin telefon, aceste lucruri şi apoi, a doua zi, când urma să vin la serviciu, să-i dau şi alte lămuriri, fără să-mi precizeze atunci cine îi ceruse aceste intervenţii şi presiuni asupra mea.

Datorită marilor presiuni la care eram supus am răspuns solicitării scrise a directoarei F. Dobre chiar în ziua de 6 martie 2001, atunci când aceasta mi-a fost adresată, aproape pe loc, protestând verbal, totuşi, faţă de ceea ce eu consideram şi consider încă, a fi fost o manieră clară de presiune şi persecuţie împotriva mea. La această „notă explicativă” pe care am dat-o nu s-a mai făcut apoi referire de către cei care mi-au cerut-o, dovadă că nu au reuşit să-i găsească nici o hibă. Cred că nu este lipsit de interes acest fapt, deoarece demonstrează că cei care mă sancţionaseră cu „avertisment” mă vânau pentru a se prevala de orice „greşeală” pe care mi-ar fi putut-o imputa.

Astfel, a doua sancţiune a fost decisă de Colegiul CNSAS în şedinţa sa din 6 martie 2001 când iarăşi am fost audiat (tot neavizat) de acest organism constituit în comisie disciplinară, fiind reluate toate vechile acuzaţii, presiuni, ameninţări, jigniri, de mai multe ori cerându-mi-se să mă potolesc pentru că altfel voi avea „necazuri”, fiind, de asemenea, acuzat că am minţit şi că am dat declaraţii false, fără să se ţină cont de toate părerile mele şi de faptul că nu mi se comunicase niciodată clar, de la început, cine îmi solicita notele explicative, de ce şi conform căror prevederi legale.

Mai mult, nu mi s-a dat ocazia să mă apăr cu adevărat, fiind bruscat verbal, ba chiar m-am aflat la un pas de a suferi o agresiune fizică (Onişoru şi Csendes au venit până la 20 de centimetri de mine, m-au ameninţat şi au zbierat la mine, spumegând de furie). Am fost împiedicat să mă apăr şi prin întreruperi foarte dese şi bruşte (Csendes, Gheorghe, Pleşu, Pricu, Chiriţescu, Nicolescu) şi, în cele din urmă, chiar am fost dat afară din sală sub pretextul că ei nu au timp de pierdut cu asemenea „prostii”, că au lucruri mult mai importante şi mai presante de rezolvat şi că ar fi cazul să ajung singur la concluzia că trebuie să mă resemnez şi că „în acest fel, colaborarea [mea] cu CNSAS nu mai poate continua”.

În timpul „audierii” domnul Pleşu m-a atacat verbal în mod violent, spunându-mi că mă erijez în victimă şi mă supraapreciez, considerându-mă „cel mai competent şi cel mai cinstit angajat al CNSAS, ba poate chiar singurul”, deşi, în realitate, sunt un micinos şi unul care doreşte să iasă neapărat în evidenţă, să iasă din anonimat (aceeaşi poziţie a avut-o şi doamna G. Nagâţ). Vicepreşedintele Gheorghe mi-a spus că nu înţelege ce caut eu în CNSAS şi că e consternat de modul meu de a discuta cu ei, precum şi de tupeul pe care-l am eu, „angajatul lor” (adică nu al instituţiei numită CNSAS, ci chiar al lor personal), să-i critic şi să le atrag atenţia că încalcă legea sau că nu se luptă pentru respectarea ei. Domnul Csendes m-a chestionat într-un mod brutal şi insinuant: „Ce serviciu secret te manipulează?”. Domnii Nicolescu, Chiriţescu, Pricu, Buchet şi uneori şi ceilalţi care mai erau prezenţi „se limitau” la aţâţarea preşedintelui Onişoru şi a vicepreşedintelui Gheorghe, spunându-le că au fost prea îngăduitori şi blânzi cu mine. Domnul secretar Secaşiu a preferat să părăsească sala şi să-i lase pe ceilalţi să mă atace, însă el, în calitate de secretar era responsabil de organizarea şedinţelor Colegiului şi de telefonul dat doamnei Dobre cu toate presiunile şi consecinţele ce i-au urmat. Domnii Buchet şi Patapievici aproape că n-au spus nimic, iar domnul Dinescu a fost absent, ca de obicei în acea perioadă.

În urma acestei adevărate demascări am primit o nouă sancţiune disciplinară: diminuarea drepturilor salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni, prin ordinul de sancţionare nr.136/9 martie 2001. Motivul invocat pentru această a doua sancţiune disciplinară a fost „absenţe nemotivate de la serviciu”, dar tot fără a se preciza exact câte, când etc. Prin acest ordin de sancţionare, începând cu 15 martie 2001 mi se reduceau drepturile salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni. Domnişoara Meda Gavriluţ, directoarea Direcţiei Resurse Umane, care a fost prezentă la toate şedinţele Colegiului în care s-a dezbătut cazul meu şi care a semnat şi/sau a îndeplinit deciziile luate în privinţa mea, „mi-a mărturisit” ulterior, în biroul său de la ultimul etaj al clădirii din strada Dragoslavele nr.2-4, care era sediul central al CNSAS, că unii membrii ai Colegiului sau chiar aproape toţi voiau să-mi aplice sancţiunea pe o durată mai lungă sau chiar să-mi dea una mai aspră, însă ea le-a atras atenţia că trebuie să ţină seamă şi de prevederile Legii nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Nu mai ţin foarte bine minte dacă acest ordin nr.136/9 martie 2001 mi s-a înmânat în ziua de 9 martie 2001 sau pe 12 martie 2001, însă tind să cred că în această din urmă dată.

Cert este că un rol important în luarea acestei decizii contra mea a fost atribuit, probabil, criticilor şi observaţiilor mele în legătură cu ilegalităţile comise de Colegiu în interiorul CNSAS, în special prin angajarea unor persoane care fuseseră agenţi sau colaboratori ai Securităţii şi/sau ai altor servicii secrete româneşti de după 1989 în dispreţul art.8 alin.8 din Legea nr.187/1999 şi cu încălcările grave ale Legii nr.187/1999 de către acelaşi Colegiu (şi mai ales de preşedintele său) prin luările publice de poziţie pe care le-a avut în perioada 1 septembrie 2000-8 martie 2001, îndeosebi faţă de cazurile Ristea Priboi şi Teoctist Arăpaşu – Sfântul Sinod al BOR.

Iată câteva exemple de funcţionari publici ai CNSAS care în mod normal, din punct de vedere moral şi legal nu ar fi trebuit să fie angajaţi din cauza vechilor lor locuri de muncă: Remus Murzea, fost angajat al SIE (sau SRI), care o vreme (noiembrie 2000-ianuarie 2001) mi-a fost subordonat în cadrul grupei a X-a de investigatori, pe care fusesem desemnat să o coordonez, apoi a ajuns prin „concursul” din 20 februarie 2001 şeful Serviciului Verificări Agenţi din Direcţia Investigaţii; Ionel Ivaşcu, absolvent al Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza” (sau chiar a fostei şcoli de securitate din Băneasa, redenumită pompos Academia Naţională de Informaţii, azi sub egida SRI), ajuns, în condiţii similare cu R. Murzea, şeful Serviciului Arhivă din Direcţia Cercetare-Arhivă; Fabian Loţi, care a fost subofiţer (miliţian sau securist) la Băneasa; Răzvan Popa, care a lucrat anterior în SRI; Florica Cojocaru, despre care se zvonea că provine şi ea din structuri militarizate; şi chiar Floarea Dobre, care a fost angajată a MApN, lucrând şi la Arhivele Militare, şi a ajuns după acelaşi interviu din 20 februarie 2001 şefa Direcţiei Cercetare-Arhivă.

Desigur, este foarte posibil ca şi alţi angajaţi ai CNSAS să fi fost agenţi ori colaboratori ai Securităţii sau ai serviciilor secrete succesoare ale acesteia după 1989 şi chiar să fie agenţi (ofiţeri şi subofiţeri) sub acoperire încă, aşa după cum sunt încredinţat că este cazul celor care au format nucleul Biroului pentru Protecţia Informaţiei din CNSAS: „foştii” ofiţeri (colonei) de Securitate, Miliţie şi/sau Armată Gh. Paşc, Costea, Cristescu şi Ştefănescu.

Colegul meu, Mircea Stănescu, făcuse un memoriu în care arătase unele aspecte generale chiar şi în acest sens, încă din 8 ianuarie 2001, arătând şi faptul că există foarte multe cazuri de colegi din CNSAS care au fost urmăriţi, supravegheaţi, fotografiaţi pe stradă (a fost şi cazul meu, în preajma domiciliului soţiei, pe Strada Dristor), verificaţi la domiciliile lor sau la cele ale părinţilor, prin întrebări puse prietenilor, vecinilor şi cunoscuţilor de către angajaţi ai MAI şi SRI, ceea ce era, fără îndoială, suspect şi total ilegal. Aceste verificări le dublau pe cele făcute de Colegiul CNSAS, foste colege de la Liceul Bilingv „Miguel de Cervantes Saavedra” povestindu-mi ulterior că au fost vizitate la serviciu şi chestionate în legătură cu mine, printre alţii, de însuşi secretarul C. Secaşiu.

Domnul Mircea Stănescu a fost imediat „pus la zid” şi tratat în mod brutal de Colegiul CNSAS în urma acestui memoriu, fiind invitat pe 23 ianuarie 2001 la „o discuţie” ce a fost, de fapt, o demascare şi o intimidare făţişă a sa de către membrii Colegiului (domnii Buchet, Pleşu şi Dinescu, cred că au lipsit atunci, la acea întâlnire), iar răspunsul în scris primit de el a fost total irelevant, încheindu-se cu o frază de genul „considerăm că problemele ridicate de dumneavoastră au fost lămurite”.

Bănuiesc că şi respingerea cererii noastre întemeiate (şi care respecta toate cerinţele legii), a unui grup de vreo 10-12 funcţionari publici ai CNSAS (dintre care probabil că unii „au sifonat”), de a înfiinţa un sindicat în CNSAS, de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, are legătură directă cu obtuzitatea Colegiului şi intervenţiile sale abuzive pe lângă justiţie ca şi pe lângă sau în colaborare cu MAI, MApN, SRI, SIE şi celelalte servicii secrete pentru „controlarea” şi „verificarea” noastră, a tuturor angajaţilor CNSAS. Printre colegii care erau implicaţi şi informaţi despre această iniţiativă sindicală îi amintesc pe Mircea Stănescu, Raluca Vasilescu, Delia Moisil, Liviu Ţăranu, Cornelia Porumboiu, Liviu Pleşa, Elis Neagoe, Dan Salaga, Iuliu Crăcană.

La 19 martie 2001, în conformitate cu art.71 al.2 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, am depus contestaţie faţă de decizia din 5 martie 2001 – „avertismentul” primit pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”, arătând că n-am avut gesturi, cuvinte şi fapte de acest fel şi nici nu mi s-au dat exemple concrete de astfel de atitudini care mi se atribuiau, dar n-am primit nici un răspuns oficial în termenul prevăzut de lege aşa cum era normal (de fapt, niciodată), deci nu s-a emis o decizie definitivă, ceea ce transforma ordinul de sancţionare cu „avertisment” într-un act lipsit de valoare juridică, absolut nul, fapt ignorat însă chiar şi de instanţele judecătoreşti interne.

Mai adaug şi faptul că în ziua de 8 martie 2001 am fost primit, după 3-4 zile de la cererea mea, într-un fel de audienţă de către preşedintele Onişoru, căruia i-am cerut explicaţii în legătură cu prima sancţiune, „avertismentul”, care mi se comunicase abia pe 9 martie, referitor la celelalte persecuţii îndreptate împotriva mea, precum şi în privinţa situaţiei acelor persoane care, în opinia mea, nu puteau fi legal angajate la CNSAS. Mi-a spus, în timp ce, tolănit în fotoliul biroului său elegant şi masiv, răsfoia ostentativ o broşură pe coperta căreia se putea citi „SRI – Buletin de informaţii speciale – Strict Secret”, doar că n-are timp prea mult de discuţii cu mine, că n-am decât să fac contestaţie, dar nu crede că voi rezolva ceva pentru că marea majoritate a Colegiului, dacă nu chiar tot, este pornit împotriva mea şi are deja o părere foarte proastă despre mine şi că altădată, în particular, „poate la o bere”, o să-mi zică şi altele, o să-mi explice „mai multe”, bla…bla…bla…

A doua zi, 9 martie 2001, mi s-a înmânat oficial hârtia prin care eram înştiinţat că am primit o a doua sancţiune, în opinia mea, tot abuzivă: „reducerea drepturilor salariale cu 10% pe timp de 3 luni” pentru „absenţe nemotivate”. Practic, cele două sancţiuni au fost nu doar consecutive, ci aproape simultane.

De la 1 martie 2001, fiind transferat prin reorganizarea internă a CNSAS la Direcţia Cercetare-Arhivă (oficial mi s-a adus la cunoştinţă acest lucru în scris abia pe 9 martie 2001), am lucrat la definitivarea capitolului despre istoria Securităţii din preconizata broşură despre Securitate şi CNSAS, venind în fiecare zi la sediul CNSAS şi stând chiar peste cele 8 ore universal acceptate ca program zilnic de muncă (în 2-3 rânduri m-a prins şi întunericul la muncă), doar cu scopul de a realiza ceva viabil măcar în scrierea istoriei Securităţii, în condiţiile în care practic n-aveam acces la documente primare importante, nu eram specializaţi deja în istoria Securităţii şi mai eram şi criticaţi de toţi şefii şi şefele că noi, „colectivul aşa-zişilor istorici” n-am făcut nimic. Deoarece nu se reuşea stabilirea unei concepţii şi a unei structuri omogene a proiectului de broşură, am lucrat (uneori până la orele 20:00-21:00) împreună cu doar doi dintre colegii mei: Delia Moisil (responsabilă mai ales de partea de tehnoredactare editorială, compoziţie, stil, corectură, dactilografiere computerizată, aspecte bibliografice etc.) şi Mircea Stănescu şi am terminat până la urmă primii, depunând textul capitolului privind istoricul Securităţii din proiectata broşură în numele întregului „colectiv” într-o formă ştiinţifică nu doar acceptabilă, ci chiar foarte bună, observaţiile pe care le-am primit apoi de la domnul secretar al Colegiului, Claudiu Secaşiu, care era însărcinat cu „coordonarea” acestei munci intelectuale, fiind cu totul minore. Pentru toate aceste eforturi considerabile reuşite n-am primit nici felicitări, nici plata orelor suplimentare efectuate, nici prime sau alte avantaje, ci noi şi noi persecuţii (intimidări, şicanări, provocări).

Văzând declaraţiile publice ale domnului Gh. Onişoru în cazul Ristea Priboi şi, îndeosebi, în cazul Teoctist – Sfântul Sinod, precum şi pe acelea extrem de veninoase ale premierului de la acea dată, Adrian Năstase (de exemplu, expresiile sale arhicunoscute: „la CNSAS se ling dosare”, „trebuie să privim spre viitor, nu să ne întoarcem în trecut”, „dosarele clericilor nu trebuie cercetate căci riscăm să destabilizăm astfel şi Biserica, instituţia cea mai credibilă în ochii populaţiei, conform sondajelor de opinie, deci să atentăm la siguranţa naţională, să aruncăm în aer stabilitatea şi liniştea societăţii româneşti”), declaraţii susţinute şi de alte personalităţi, am decis să-mi reiau eforturile de informare a opiniei publice în privinţa cazului Teoctist Arăpaşu (aşa cum făcusem întâia oară în „Dosarele istoriei” din septembrie 2000 şi apoi în „Evenimentul zilei” din 15 şi 19 ianuarie 2001), despre care aveam mai multe documente, date şi informaţii obţinute în urma cercetărilor mele arhivistice anterioare angajării la CNSAS. Totodată, speram să sensibilizez opinia publică şi să ajut şi să impulsionez Colegiul CNSAS să lupte pentru respectarea Legii nr.187/1999.

Pe cont propriu, fără să mă consult cu nimeni (doar în ultimul moment, când deja totul fusese pregătit, în după-amiaza zilei de 21 martie 2001, mai mult din scrupulozitate, rezumând la esenţă documentele, i-am cerut lui Mircea Stănescu părerea în legătură cu interpretarea unor fapte ale patriarhului ca fiind colaborare cu Securitate, lucru pe care mi l-a şi confirmat), exclusiv în calitate de istoric şi cetăţean, fără să implic în vreun fel CNSAS, fără să mă folosesc sau să amintesc de funcţia şi locul de muncă deţinute acolo, în condiţiile în care CNSAS nu primise şi nici nu ştia oficial de existenţa vreunui dosar ori document despre Teoctist sau alt ierarh al vreunui cult religios din România (Colegiul abia „demarase” acţiunea de investigare, deşi Gabriel Andreescu solicitase verificarea membrilor Sfântului Sinod din 2000, trimiţând la începutul lunii martie 2001 adrese către SRI pentru toţi şefii cultelor religioase, scrisori la care nu a primit nici atunci şi nici acum răspunsuri şi dovezi), iar autorităţile statului (preşedintele Ion Iliescu, premierul Adrian Năstase, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor Nicolae Văcăroiu şi Valer Dorneanu şi alţi oficiali PDSR) îşi manifestaseră în mod evident împotrivirea faţă de acţiunea de deconspirare în general şi de cea a clericilor în special, am decis să public noi documente autentice despre Teoctist Arăpaşu legate de legionarismul său, de avansurile şi hărţuielile sale homosexuale faţă de un student al Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, Ion Chiorbeja, care l-a refuzat net, având de suportat abuzuri incalificabile din partea episcopului vicar patriarhal şi rectorului respectivului institut, Teoctist Botoşăneanul, inclusiv reclamaţii şi denunţuri la Securitate şi influenţarea profesorilor pentru a i se scădea notele (media) la examenele de absolvire, dar legate şi de persecutarea de către acelaşi Teoctist a unor alţi clerici ortodocşi (stareţul Ghenadie Caraza, protectorul lui Ion Chiorbeja, pr. Galaction), care îi ştiau foarte bine, din sursă directă, trecutul pătat şi mai povesteau uneori despre el.

Astfel, în cotidianul „Libertatea”, nr.3236/22 martie 2001, p.8-9, pe baza informaţiilor din documentele studiate de mine, ca istoric, în 1999 şi ianuarie-februarie 2000 în ASRI, a fost publicat, sub semnătura fratelui meu, Alexandru Catalan, jurnalist la acest ziar, care a făcut şi propriile sale investigaţii în cercurile bisericeşti, securiste şi homosexuale din Bucureşti, un articol consistent despre aceste detalii din viaţa patriarhului Teoctist; pe prima pagină a acestei „ediţii speciale” a ziarului amintit, alături de reproducerea unei fotografii a Patriarhului, se titra Dosarele fostei Securităţi ascund secrete teribile. Patriarhul Teoctist, homosexual ?. În acest articol au fost reproduse fragmente din acele documente (Nota 131/30 august 1949: „Mitropolia Moldovei şi Arhiepiscopia de Iaşi este condusă de Patriarhul Justinian ca fost mitropolit al acestei eparhii, ajutat de arhimandritul TEOCTIST ARĂPAŞU, care este numit în funcţia de vicar al Arhiepiscopiei de Iaşi. Acesta a activat în mişcarea legionară, iar în timpul rebeliunii legionare a participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim; este cunoscut că a practicat homosexualitatea.” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.3, f.211; Nota 131/10 mai 1957: [Ion Chiorbeja, călugăr şi student în 1951 în ultimul an la Institutul Teologic Ortodox din Bucureşti, condus de rectorul Teoctist Arăpaşu, care era şi episcop vicar patriarhal din 1950, a povestit în 1953 la schitul Tarcău din judeţul Neamţ că Teoctist Arăpaşu, „cu care era prieten de multă vreme”, încercase cu 2 ani înainte] „să se apropie de el, cu gânduri nefireşti de homosexual, fapt care l-a revoltat în asemenea măsură încât l-a înjurat pe Teoctist”, [de aceea Teoctist a intervenit pe lângă profesorii lui Chiorbeja, dintre care pe pr. prof. Ion Coman l-a şi convins/obligat, pentru ca să-i scadă nota din teză] „din 10 în 7 sau 8, scopul lui Teoctist fiind să-l îndepărteze pe Chiorbeja de teologie ca nu cumva să urmeze studii superioare de magisteriu”, drept urmare, după absolvirea teologiei, Chiorbeja plecând la Cluj pentru a studia medicina, iar după câţiva ani de la absolvire, în mod paradoxal, se pare că a devenit chiar medicul personal al patriarhului Justinian Marina, [a intervenit pe lângă patriarhul Justinian] „şi l-a pârât [pe Ion Chiorbeja] că ar fi duşman al patriarhului” şi „că-l vorbeşte de rău”, „ca urmare patriarhul şi Teoctist l-au urmărit grav de tot de atunci, cu denunţuri şi pâri pe la Securitate etc. [subl. n.] şi s-au opus ca el să studieze mai departe” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.5, f.38-40; în cadrul întâlnirii de la domiciliul său din 12 martie 1957 { Nota 131/10 mai 1957}, dar şi în notele sale anterioare din vara anului 1955{ Nota 131/12-25 iulie 1955}, informatorul „Marcu” i-a mai transmis locotenentului major Gheorghe Curcă de la Securitate date despre un alt călugăr ortodox din aceeaşi zonă a Moldovei, Galaction, care le-a fost duhovnic şi lui Teoctist şi altora şi care „le ştie păcatele”, „iar când bea, vorbeşte şi-i înjură, spunând ce ştie”, motiv pentru care Teoctist Arăpaşu l-a mutat la o mănăstire din Moldova „şi-l ţine acolo să nu mişte deloc” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.5, f.38-45), precum şi un scurt comentariu al meu despre semnificaţia lor („La rândul său, cercetătorul Gabriel Catalan, cel care ne-a pus la dispoziţie documentele, precizează că materialele provin dintr-un aşa-numit „dosar – Fond documentar”, „cercetat oficial la sală”. „Documentul [Documentele – n.n.], coroborat[e] cu toate acţiunile patriarhului Justinian, demonstrează colaborarea lui Teoctist cu fosta Securitate. În cazul actualului patriarh, Securitatea s-a folosit de informaţiile pe care le avea despre înclinaţiile sale homosexuale, trecutul legionar şi dorinţa sa de carierism pentru a-l utiliza după bunul plac”, mai spune istoricul Gabriel Catalan.”). Scopul articolului, ca şi cel al declaraţiilor mele publice, a fost căutarea şi rostirea adevărului, în sens pur istoric şi civic, în virtutea dreptului la informare a opiniei publice, a libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de exprimare a individului şi a libertăţii presei, drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului şi cetăţeanului prevăzute în Constituţia României şi în tratatele şi documentele internaţionale la care ţara noastră a aderat, semnându-le şi ratificându-le, dintre care cele mai de seamă sunt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950).

În aceeaşi zi de 22 martie 2001, dimineaţă, cum am ajuns la serviciu, adică la sediul CNSAS, colegii de la etajul 4 (Direcţia Cercetare-Arhivă) mi-au povestit despre faptul că Gh. Onişoru, preşedintele colegiului, mă căutase deja „cu o falcă în cer şi una în pământ”, că era foarte nervos şi a afirmat despre mine, la modul ironic, bineînţeles, că sunt „cel mai mare istoric român în viaţă” (după o altă variantă „cel mai mare istoric român de la Iorga încoace”) şi că nu voi mai rămâne la CNSAS fiindcă mă va da afară el. Doamna directoare F. Dobre, extrem de suspicioasă, m-a abordat imediat ce m-a văzut, cerându-mi să-i dau explicaţii direct în scris (nu mai întâi verbal, cum prevede art.43 din Legea nr.188/1999) la adresa nr.107/22 martie 2001, semnată şi ştampilată abia ulterior. Prevalându-mă de acelaşi articol de lege amintit, am considerat ilegală dispoziţia şefului direct, mai ales că nu preciza clar de ce faptă eram acuzat sau ce articol(e) de lege ori regulament încălcasem şi nici pentru ce mi se cereau aceste explicaţii scrise. De aceea, am scris aceste argumente ale refuzului meu de a da explicaţii chiar pe acea adresă şi am înapoiat-o doamnei Dobre, la care a şi rămas. Iată ce am scris: „Trebuie precizat cadrul legal sau normativ şi scopul pentru care mi se solicită prezenta adresă.”. Prin această adresă mi se solicita să precizez: – în ce calitate am făcut declaraţia din „Libertatea”; – în ce perioadă şi în ce circumstanţe am avut acces la documentele respective; – dacă apreciez că mi-am încălcat obligaţiile ce îmi reveneau prin Legea nr.187/1999 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS (Hotărârea Parlamentului României nr.17/2000). În paralel, în numele întregului Colegiu, preşedintele Gh. Onişoru, dăduse deja presei în acea dimineaţă un comunicat în care se delimita de „acţiunea mea personală” bazată pe o „documentare anterioară angajării la CNSAS”, dar mă şi acuza că mi-aş fi „încălcat atribuţiile de funcţionar public” prin respectivele dezvăluiri şi că aş fi „implicat indirect” (sic!) CNSAS într-un scandal public, deşi doar el însuşi era cel care oferea chiar atunci presei pentru prima dată informaţia că eu eram angajat al CNSAS.

Încă dinainte de a mi se înmâna de către doamna Dobre adresa aceasta, colegii mei, Ionel Ivaşcu şi Silviu Moldovan, şefii serviciilor Arhivă, respectiv Cercetare, mi-au transmis sec faptul că am fost căutat de mai multe ori de domnişoara Meda Gavriluţ, directoarea Direcţiei Resurse Umane, chiar înaintea sosirii mele la serviciu în jurul orei 9:00. După aproximativ o jumătate de oră de la refuzul meu scris de a răspunde la adresa nr.107/22 martie 2001, a apărut (din nou) domnişoara Gavriluţ şi m-a anunţat că trebuie să mă prezint în faţa Colegiului, să merg în sala de consiliu de la etajul I , unde voi fi chemat în curând pentru a da socoteală în faţa conducerii instituţiei întrunită din nou (pentru a treia oară) în comisie de disciplină în cazul meu.

Când am ajuns în faţa acestei comisii disciplinare în jurul orei 10:30, am sesizat mai întâi faptul că în acea sală de consiliu era o atmosferă extrem de încordată şi apoi că lipseau mai mulţi membri: Andrei Gabriel Pleşu, Mircea Dinescu, Horia Roman Patapievici, Ladislau Antoniu Csendes, Claudiu Octavian Secaşiu, ceea ce reprezenta, în fapt şi în drept, o încălcare a Regulamentului CNSAS, care în art.24 preciza: „Colegiul CNSAS lucrează în prezenţa a cel puţin 8 membri…”; de asemenea, era încălcat şi art.23  alin.2 (dacă nu şi alin.1), care prevede că toţi membrii Colegiului vor primi cu 24 de ore înainte de data stabilită pentru şedinţă proiectul ordinii de zi şi materialele care fac obiectul acesteia, secretarul Colegiului ocupându-se de pregătirea şedinţelor Colegiului.

După ce am fost invitat să iau loc, cu oarecare întârziere, mi s-a spus de către Gh. Onişoru să vorbesc. Am întrebat despre ce, la care s-a aprins la faţă şi a ţipat către mine: „Chiar nu bănuieşti? N-ai citit „Libertatea” de azi?”. I-am răspuns cu deplină sinceritate că nu. Eu nu ştiam că va fi publicat cu siguranţă acel articol în ziua aceea, nu-mi cumpăram ziarele zilnic şi nu-mi cumpărasem nici acel ziar deoarece mă aşteptam să primesc de la fratele meu un exemplar din numărul de ziar în care urma să fie publicat acel articol. După ce ajunsesem la CNSAS şi aflasem de publicarea articolului de la colegi, care au fost şi ei miraţi că eu nu ştiam încă de faptul că acesta fusese publicat, în mod intenţionat am evitat să-l citesc.

Atunci mai mulţi membri ai Colegiului au vrut să mi-l dea să-l citesc sau chiar să mi-l citească ei înşişi, dar am refuzat şi am cerut insistent să mi se spună de ce mă aflam acolo, dacă eram la o audiere într-o comisie disciplinară şi de ce eram acuzat, ce articol din lege sau din regulament mi se imputa că-l încălcasem. Neştiind ce să invoce, presiunile au crescut, intervenind nervos în discuţii domnii Gheorghe, Chiriţescu, Pricu, Nicolescu şi Buchet, care m-au jignit, m-au luat peste picior şi m-au acuzat de prefăcătorie şi nesinceritate. Vicepreşedintele Gheorghe m-a luat ca la ancheta de securitate, pe care poate chiar o practicase în calitatea sa de procuror, cerându-mi imperativ „Spune tot!” şi mai ales întrebându-mă de ce am publicat în „Libertatea” documentele şi informaţiile respective.

Am replicat, întrebându-i de ce nu ar fi trebuit să fac acest lucru. Apoi, am fost presat să le spun de ce nu am răspuns la adresa nr.107/22 martie 2001 pe care mi-o dăduse doamna Dobre. Le-am răspuns că am scris pe acea hârtie motivul refuzului meu: o consideram o solicitare ilegală conform art.43 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Aici poate am făcut o greşeală, dându-le ocazia să afle în sfârşit prevederile legii. Habar n-aveau de lege şi nici nu-i interesa, dar eu am continuat să susţin că am dreptul să ştiu de ce, pentru ce sunt acuzat şi în ce bază legală, aşa cum o mai făcusem la etajul 4 la Direcţia Cercetare-Arhivă, atât în faţa doamnei directoare Floarea Dobre cât şi în faţa directoarei Meda Gavriluţ, precum şi a doamnei Carmen Blănaru de la Oficiul Juridic, care veniseră succesiv la mine înainte de a mă duce în faţa membrilor Colegiului pentru a mă presa (fără succes) să dau răspunsuri în scris la solicitările pe care mi le înaintase doamna Dobre sau la altele similare pe care celelalte două sicofante şi linguşitoare slujbaşe ale Colegiului CNSAS se ofereau să mi le înmâneze imediat. Se ajunsese la ameninţări voalate, iniţial, directe, apoi, la acuze generice, nefondate şi neargumentate că aş fi încălcat legislaţia, că sunt obraznic, impertinent, ba chiar la jigniri şi alte mizerii asemănătoare, însă am rezistat la toate şi am rămas neclintit pe aceea şi poziţie.

Aceeaşi impulsivă doamnă Blănaru a continuat să mă preseze să răspund în scris şi să mă acuze rea-voinţă şi chiar de nebunie în faţa Colegiului CNSAS întrunit incognito, deşi nu exista cvorum, în comisie de disciplină, unde ajunsese împreună cu cele două directoare Dobre şi Gavriluţ. Însă, până la urmă, în faţa cerbiciei mele s-a văzut nevoită să bată în retragere.

În cele din urmă, după ce chiar şi domnul Buchet, de obicei foarte calm şi zgârcit la vorbă, dar într-un fel parşiv, s-a pierdut cu firea şi, după ce a citit cu voce tare de două ori declaraţia mea reprodusă de „Libertatea”, m-a acuzat şi m-a atacat pentru ceea ce el susţinea că este o gravă încălcare a legilor, dar şi a bunului simţ. Tot încăpăţânat fiind, l-am întrebat pe el şi pe ceilalţi dacă am dreptate să cred că sunt acuzat de încălcarea Regulamentului şi a Legii CNSAS şi că mă aflu în faţa unei comisii de disciplină. Nu mi s-a răspuns precis, Gh. Onişoru şi ceilalţi (Mihai Gheorghe, Constantin Buchet, Aurel Pricu, Florian Chiriţescu, Viorel Mircea Nicolescu) spunându-mi că am afectat grav CNSAS, că am implicat instituţia într-un scandal uriaş şi că n-aveam voie să public ce a apărut în „Libertatea”, cu atât mai puţin tocmai atunci când ei au anunţat că vor studia dosarele tuturor ierarhilor şi când au „demarat” această acţiune (vezi cotidianele din 7-8 martie 2001).

Eu le-am replicat că nu pot fi tratat ca un funcţionar public al CNSAS non-stop, ci sunt un cetăţean şi un istoric român liber care înţelege să-şi exercite drepturile constituţionale şi profesionale, să cerceteze şi să informeze publicul cu obiectivitate despre temele de interes major ale muncii şi pasiunii sale, că nu am încălcat nici o lege sau normă, nici un jurământ ori regulament, fiind ştiut chiar direct de mulţi dintre membrii Colegiului faptul că am avut acces legal la Arhiva SRI anterior angajării la CNSAS şi închiderii ASRI. Am mai adăugat că nu ştiu ca ei să fi început cu adevărat studierea dosarelor ierarhilor, iar dacă într-adevăr au aceste dosare şi le analizează atunci cum se face că nici un angajat nu cunoaşte acest lucru, iar despre „demararea” cercetărilor în stilul „hai să ne prefacem că le cerem dosarele şi serviciile secrete se vor preface la rândul lor că ni le vor da” le-am zis că este ilar, o simplă adresă către SRI neînsemnând practic nimic, cu atât mai puţin începerea investigaţiilor, de vreme ce n-au primit absolut nici un dosar sau document de la SRI despre chiriarhi şi nici măcar nişte informaţii verbale la două săptămâni de la solicitarea scrisă, repetându-le că trebuie să respecte art.20 din Legea nr.187/1999şi să meargă ei înşişi direct în Arhivele SRI, SIE, MApN, MAI etc. ca să se convingă cu ochii lor ce dosare şi date există acolo şi, eventual, să le cerceteze la faţa locului, dacă nu li se permite preluarea în custodia CNSAS.

Demascarea mea eşuând, în pofida altor acuze, voalate sau nu, cum că aş fi duşmanul CNSAS, omul unui politician sau al altuia (chiar şi al premierului Adrian Năstase, care criticase în mod public instituţia cu două săptămâni în urmă), că servesc interese străine neamului românesc, că trebuia să le dau lor documentul, să le cer voie pentru a-l da publicităţii, domnul Nicolescu a citit art.43 din Legea nr.188/1999 şi a cerut insistent să răspund în scris la acea solicitare a Colegiului, conform aceluiaşi art.43.

Atunci, mi-am scos şi eu din mapă copiile xerox ale legislaţiei privind CNSAS şi funcţionarii publici, pe care din prudenţă le luasem cu mine la audiere şi am citit acest art.43 în întregime (poate am făcut o nouă eroare, ajutându-i să mă încolţească), cerându-le să reformuleze în scris solicitarea respectivă, aşa cum prevede legea, respectând în acelaşi timp observaţiile pe care le-am făcut în scris pe prima adresă, atunci când am refuzat să răspund.

Domnul Nicolescu a trebuit să recunoască faptul că aveam dreptate şi că eu am respectat Legea nr.188/1999 (art.43) atunci când am refuzat iniţial să răspund în scris la o solicitare ce mi se părea ilegală, dar a continuat să-mi ceară în mod insistent să „execut dispoziţia primită” pentru că ei toţi insistă în acest sens.

Vădit iritaţi şi nemulţumiţi total de situaţia în care i-am pus, toţi cei prezenţi au început să mă bombardeze cu aceeaşi întrebare sâcâitoare: „Dar o să ne răspunzi la această a doua cerere scrisă? Răspunde-ne acum la această întrebare? Sigur vei da un răspuns scris? Refuzi, nu?”.

Imediat, doamna Blănaru mi-a întins o hârtie pe care scrisese de mână, cu stiloul, aceleaşi fraze din adresa anterioară (deci o copiase), care era însă scrisă la computer. I-am spus că trebuie să-mi remită o hârtie în regulă, oficială, semnată şi ştampilată, care să respecte observaţiile mele şi să precizeze clar încadrarea legală, cerând, totodată, ca această hârtie să fie dactilografiată sau scrisă la computer, la fel ca şi prima. Scoasă din sărite, a urlat la mine că sunt anormal, obraznic, impertinent. Am răsfoit din nou xerocopiile legilor ca să-i arăt doamnei respective că aveam dreptate, dar domnul vicepreşedinte, Mihai Gheorghe, mi-a zis că acolo în sala lor de consiliu nu este bibliotecă, încercând să mă împiedice să citesc legile pentru a mă apăra, dar eu ştiam pe de rost deja principalele articole care îmi foloseau în această discuţie şi le-am citat din memorie.

Apoi, acelaşi M. Gheorghe m-a întrebat „prieteneşte” (aşa s-a exprimat) de ce am venit în CNSAS şi de ce am făcut aceste dezvăluiri. I-am replicat scurt că eu nu-l consider prieten şi nici amic (pentru că a zis: „Bine, atunci amical.”), iar dacă vrea să vorbim separat de acea întâlnire oficială (aşa cum pretindea) trebuie să ne vedem în particular, lucru ce nu mi se pare prea plăcut.

După alte câteva tentative eşuate de a mă determina să spun totuşi câte ceva, văzând că nu ziceam nimic, s-a înfuriat foarte tare şi m-a dat afară, spunându-mi că îmi va fi trimisă în câteva minute noua formă a solicitării de a răspunde în scris la chestionarul Colegiului. trebuie să amintesc şi faptul că atât doamna consilier juridic Carmen Blănaru cât şi domnii Onişoru, Gheorghe şi ceilalţi prezenţi au încercat din răsputeri, prin repetate presiuni, să mă determine să afirm că refuz să dau nota explicativă cerută cu atâta insistenţă, însă eu am spus răspicat, mereu, că voi da curs, bineînţeles, solicitării Colegiului după ce mi se va înmâna această solicitare/adresă (re)formulată în scris, semnată, ştampilată şi argumentată legal.

Toată această discuţie din sala de consiliu de la primul etaj cred că a durat cam 40-45 de minute, maxim o oră. M-am întors la etajul 4 şi am povestit pe scurt ceea ce mi se întâmplase colegilor mai apropiaţi (Mircea Stănescu şi Delia Moisil). Ceilalţi colegi păreau foarte speriaţi şi mă ocoleau, evitând orice contact cu mine, de parcă eram ciumat.

După maximum 30 de minute au venit la mine la etajul 4 doamna Blănaru şi domnişoara Gavriluţ cu o hârtie care nu era nici semnată, nici ştampilată, nici înregistrată. Celor două li s-a adăugat doamna Dobre care insistase şi înaintea venirii lor să-i dau nota explicativă scrisă fără să-mi mai dea o altă hârtie pentru că nu ar fi avut timp să o mai scrie, să o ştampileze şi să o înregistreze. Am refuzat-o pe doamna Dobre, mai întâi, iar apoi pe toate cele trei, spunându-le că nu primesc hârtii neoficiale şi subliniind faptul că aş putea să tratez aceste solicitări ca fiind abuzive şi ilegale. Totodată, i-am cerut doamnei Dobre să-mi dea un exemplar din adresa nr.107/22 martie 2001, conform legii, deoarece la refuzul meu motivat, scris pe aceeaşi hârtie, de a răspunde la prima solicitare, pe care o considerasem abuzivă, a refuzat să-mi lase o copie a adresei respective. După alte 5-10 minute de presiuni repetate la care am rezistat, plecând în final chiar din mijlocul lor, din colţul din partea dreaptă a încăperii (faţă de uşa de acces), unde mă chemaseră pentru „a discuta” fără ca să audă ceilalţi colegi prezenţi în sala de la etajul 4, doamna C. Blănaru a izbucnit în urlete şi m-a trimis la medicul psihiatru, ca „să mă caut” pentru că aş avea „ceva la cap”, după care au renunţat şi au plecat toate. La cca. 20 de minute după aceea, a revenit Meda Gavriluţ cu o hârtie (semi)oficială, în fine, înregistrată de ea la Direcţia de Resurse Umane sub nr.319/22 martie 2001 şi semnată de ea, dar şi de doamna Floarea Dobre, însă având doar ştampila Direcţiei Cercetare-Arhivă. I-am făcut aceste observaţii critice faţă de nerespectarea integrală a formelor legale imediat ce am văzut hârtia, însă am primit-o totuşi, reproşându-i totodată faptul că s-a coborât până la nivelul de a se lăsa folosită de alţii împotriva mea într-o persecuţie fără nici un temei legal şi avertizând-o asupra consecinţelor juridice şi morale negative ale acţiunilor sale, prin care devenea complicea Colegiului şi unealta acestor abuzuri. Aceleaşi critici şi regrete le-am mărturisit şi doamnei Dobre, care ar fi trebuit să mă apere, în calitate de şefă directă a mea, sau măcar să refuze să se lase implicată în aceste mârşăvii şi abuzuri.

Presiunile nu s-au oprit aici. Adresa nr.319/22 martie 2001 era aproape identică cu cea anterioară cu nr.107/22 martie 2001, singurele diferenţe fiind invocarea art.43 din Legea nr.188/1999 (graţie mie) ca temei legal pentru (re)solicitarea notei explicative în legătură cu articolul din „Libertatea” nr.3236/22 martie 2001 şi modificarea ultimei precizări (a treia) din forma iniţială a solicitării: „dacă apreciaţi că aţi încălcat obligaţiile ce vă revin prin Legea 187/1999 şi R.O.F. [Regulamentul de Organizare şi Funcţionare] al CNSAS (H.P.R. [Hotărârea Parlamentului României] nr.17/2000)” în forma finală: „3. Recunoaşteţi că aţi încălcat dispoziţiile Legii nr.187/1999, ale H.P.R. nr.17/2000 şi ale Legii nr.188/1999?”. Această din urmă întrebare mi se părea şi mi se pare total tendenţioasă, abuzivă şi ilegală şi asupra ei mi-am exprimat nedumerirea, protestând în faţa doamnei Dobre şi a domnişoarei Gavriluţ, în prezenţa tuturor colegilor de la etajul 4.

În sfârşit, la insistenţele mele, domnişoara Gavriluţ i-a cerut doamnei Dobre o copie (un exemplar) a adresei nr.107/22 martie 2001 şi mi-a dat-o mie. S-au repetat apoi presiunile pentru a răspunde pe loc la adresa nr.319/22 martie 2001, dar eu am arătat că art.43 din Legea nr.188/1999 nu specifică obligativitatea acestui răspuns imediat, aşa că nu-i voi da în acea zi răspunsurile, mai ales că îmi trebuie linişte şi timp pentru aceasta, nu hărţuieli, ameninţări, stres şi presiuni.

Presupun că din dimineaţa zilei de 22 martie 2001, dacă nu chiar din seara zilei anterioare, telefoanele membrilor Colegiului CNSAS, ale preşedintelui Onişoru, vicepreşedintelui Gheorghe şi secretarului Secaşiu, îndeosebi, au zbârnâit fără întrerupere câteva ore, ei fiind sunaţi de diverse personalităţi şi felurite autorităţi de cel mai înalt rang, civile, militare şi bisericeşti, care au cerut informaţii, dar şi sancţiuni exemplare şi dezminţiri publice, punând la cale diversiunea mediatică ce a urmat publicării articolului Arhiva fostei Securităţi îl acuză pe liderul Bisericii Ortodoxe de practici contra firii şi de colaboraţionism cu fosta poliţie politică. În tinereţe, Patriarhul Teoctist ar fi fost homosexual din „Libertatea” din 22 martie 2001, cu scopul disculpării totale a Înalt Prea Fericitului Patriarh Teoctist Arăpaşu, dar şi a distrugerii şi discreditării mele.

Încă din ziua de 22 martie 2001, pe la orele 13:00-14:00, am primit telefonic informaţii verificate, sigure (inclusiv de la fratele meu, Alexandru, dar şi de la alţi ziarişti) legate de ecourile articolului respectiv, despre faptul că presa internă a primit reacţii negative ale CNSAS, precum şi declaraţii ale membrilor Colegiului ce anunţau destituirea mea iminentă. Domnul Mircea Dinescu, de exemplu, deşi a fost absent toată ziua din sediul CNSAS, ştia deja şi chiar în acea parte a zilei a şi declarat presei că am fost concediat de Comisia de Disciplină (Colegiu) pentru încălcarea atribuţiilor mele de funcţionar public. La rândul meu, am fost sunat de la „PRO TV” şi, după ora 16:00, la terminarea programului de lucru de la CNSAS, am plecat acasă şi apoi la sediul acestei televiziuni şi am înregistrat acolo cca. 3 minute de bandă video, din care nu s-au transmis decât secvenţe de vreo 30 de secunde, dar nimic legat de presiunile la care am fost supus în CNSAS, lucruri despre care vorbisem pe scurt în acea înregistrare. În seara aceleiaşi zile am înregistrat pentru emisiunea de ştiri a postului de televiziune „ANTENA 1”, însă, din nou, nu s-a difuzat nimic din cele spuse de mine despre cele legate de CNSAS şi presiunile instituţiei asupra mea. De altfel, în ambele cazuri, informaţiile pe care le furnizam au fost atent selectate şi foarte mult reduse. Deci, ambele televiziuni care m-au contactat pentru declaraţii m-au cenzurat grav.

Nu este lipsit de importanţă faptul că patriarhul Teoctist personal nu a reacţionat absolut deloc, singura sa „declaraţie publică” fiind o frază lipsită de sinceritate şi substanţă pe care a rostit-o în cadrul predicii sale din duminica următoare, 25 martie, prin care îşi exprima regretul şi mâhnirea pentru apariţia scandalului, deci pentru publicarea dezvăluirilor, nu pentru faptele săvârşite de sine care acum fuseseră dezvăluite, dar, totodată, într-un gest calculat de „smerenie” ne acorda şi iertarea sa (în sensul că nu dorea continuarea discuţiilor şi dezvoltarea dezbaterii pe aceste subiecte, ci muşamalizarea chestiunii, noi trebuind, probabil, în logica teoctisto-sinodală, să fim profund recunoscători că nu ne-a afurisit, nu a incitat drept-credincioşii săi enoriaşi să ne linşeze la propriu şi că nu ne-a dat în judecată). În schimb, au sărit să ne muşte şi să ne împroaşte cu venin oamenii săi de casă, de la al său vicar Vincenţiu Ploieşteanul la secretarul său Costel Stoica şi de la arhimandritul şi amicul său intim Grigorie Băbuş, responsabilul cu tăinuirea Arhivei Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim la Ministrul culturii şi cultelor, Răzvan Theodorescu şi Secretarul de stat pentru culte Laurenţiu Tănase, ca să nu mai vorbim de organizaţiile afiliate BOR ca ASCOR (studenţii teologi ortodocşi), Noua Dreaptă, Liga Studenţilor, precum şi de protopopii, clericii şi enoriaşii din toate zonele ţării, dar îndeosebi din zona sa natală – judeţul Botoşani (dezvăluirile mele erau tratate ca „fabulaţii”, „provocări străine de sufletul neamului românesc şi potrivnice faţă de credinţa strămoşească”, „acţiuni antiortodoxe şi antinaţionale” şi „diversiuni satanice”).

Tot în seara zilei de joi, 22 martie 2001 am intrat în legătură telefonică, deşi eram prezent chiar alături de studioul respectiv, în incinta televiziunii „ANTENA 1”, cu moderatorul emisiunii de tip talk-show „Marius Tucă Show”, la care participau ca invitaţi: episcopul vicar patriarhal Vincenţiu Grifoni (Ploieşteanul), Secretarul de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor Laurenţiu Tănase (azi membru al CNSAS), preşedintele Colegiului CNSAS Gheorghe Onişoru, vicepreşedintele Colegiului CNSAS Mihai Gheorghe şi fratele meu Alexandru Catalan, jurnalist la „Libertatea”. Bineînţeles că am fost atacaţi eu şi fratele meu de toţi ceilalţi, inclusiv de Marius Tucă, cel care îi incita permanent pe invitaţi să fie mai duri, mai vehemenţi, mai violenţi în exprimare, dovedindu-şi încă o dată caracterul. Nu au lipsit acuzele, provocările, jignirile, insinuările cele mai mizerabile, ameninţările, precum şi manipularea publicului. Toate aceste mijloace şi metode diversioniste de tip securist au fost, ulterior, în săptămâna 23-31 martie 2001 (eram calificat drept agent KGB, Mossad, securist, poponar, antiromân şi antiortodox, ba chiar anticreştin, lichea, mincinos, nebun, frustrat, prost ori comparat cu un sconcs), reluate şi chiar exacerbate de cea mai mare parte a presei scrise şi audio-vizuale, devenind „o vânătoare menită să strivească persoana lui Gabriel Catalan” (cum inspirat se spunea într-un apel al câtorva zeci de intelectuali lansat pe 6 aprilie la „Europa liberă” şi publicat în „Ziua” şi „România liberă” a doua zi), printre semnatarii şi vorbitorii cei mai intoleranţi aflându-se: Lelia Munteanu şi Rodica Ciobanu („Adevărul”), Cristian Tudor Popescu, Ralu Filip şi Alexandru Radu Timofte („Adevărul”, „Scurt pe doi” – TVR 1 şi  „Ştirile PRO TV”), Octavian Paler („Cotidianul”), Ioan Buduca („Evenimentul zilei”), George Stanca („Cotidianul”), col. (r.) Florin Calapod, av. Constantin Profir, consilier juridic al Patriarhiei Române şi George Dora alias Dan Gorzo („În spatele serviciilor secrete” – „Tele 7 ABC”), Ion Cristoiu („Curentul” şi „Fotograme” – „Sigma TV”), Marius Tucă („Jurnalul naţional” şi „Antena 1”), Silviu Brucan („Profeţii despre trecut” – „PRO TV”), Corneliu Vadim Tudor („România mare”).

Între timp, după cum am văzut chiar în jurnalele de ştiri din acea seară de 22 martie, dar şi în zilele următoare, preşedintele României Ion Iliescu, premierul ţării Adrian Năstase, Ministrul Culturii şi Cultelor Răzvan Theodorescu, precum şi alte personalităţi publice (mulţi parlamentari, ca senatorul Radu Ciuceanu de la PRM, de pildă) au sărit în apărarea patriarhului Teoctist, acuzându-ne pe mine şi pe fratele meu de calomnie şi încălcarea Constituţiei şi a altor legi, inclusiv a dreptului patriarhului la intimitate, unii dintre ei cerând în acelaşi timp ca Parchetul şi alte instituţii publice îndrituite să ne cerceteze şi să ne sancţioneze drastic (acestea nu s-au sesizat pentru că nu aveau cum şi de ce, nu aveau bază legală şi nici nu doreau ca scandalul să ia amploare, ci să se stingă cât mai repede, bineînţeles, prin izolarea şi cu pedepsirea noastră, a celor vinovaţi de publicarea informaţiilor din documentele autentice ale Securităţii.

În această campanie de presă împotriva celor doi fraţi Catalan prin care se urmărea în principal spălarea imaginii patriarhului Teoctist şi a Securităţii, dar şi a CNSAS, şi, în secundar, „linşarea” noastră în public şi intimidarea noastră, îndeosebi a mea.

Toată ziua de vineri, 23 martie 2001, s-au transmis astfel de comunicate şi mesaje, iar cvasi-totalitatea presei ne-a ignorat consecvent („România liberă” a fost unica excepţie, aici ziaristul Ion Zubaşcu publicând pe 26 martie singurul interviu care mi s-a solicitat şi pe care l-am acordat în acea săptămână nebună) şi ne-a atacat fără încetare. Atacurile s-au înmulţit şi-n timpul week-end-ului (24-25 martie 2001) şi au continuat şi luni, 26 martie, diverse persoane şi instituţii publice (inclusiv serviciile secrete), asociaţii, organizaţii, parohii etc manifestându-şi public oroarea faţă de demersul nostru şi solidaritatea cu „victima” – patriarhul BOR. Deşi am trimis (prin e-mail, telefonic sau prin fax) un „drept la replică” mai multor televiziuni, agenţii de presă, radiouri şi ziare, nici o instituţie mass-media nu l-a dat publicităţii, deşi CNSAS anunţase destituirea mea la televizor de vineri, 23 martie 2001, iar oamenii Patriarhiei BOR (pr. Costel Stoica, ep. Vincenţiu Ploieşteanu), dar şi şefii altor culte, inclusiv arhiepiscopul Ioan Robu, mitropolit romano-catolic de Bucureşti, mă „afurisiseră” în toate felurile.

Punctul meu de vedere în „cazul Teoctist” şi în conflictul cu CNSAS nu interesa „presa noastră democratică”. Doar „România liberă” de luni, 26 martie 2001, mi-a permis intermediul lui Ion Zubaşcu, să mă apăr şi să arăt şi faptul că prin majoritatea absolută (dacă nu chiar totală) a membrilor săi, îndeosebi a celor din Biroul de Coordonare al Colegiului (preşedinte, vicepreşedinte, secretar), Colegiul CNSAS m-a persecutat şi, în mod abuziv, a anunţat, la 23 martie, printr-un comunicat oficial semnat de Gh. Onişoru, concedierea mea, toată mass-media preluând declaraţiile şi comunicatele sale şi transmiţându-le publicului larg. La acea dată de vineri, 23 martie 2001, eu nu primisem nici un înscris oficial de concediere şi nici nu puteam primi aşa ceva în mod legal, ci doar după ce aş fi fost audiat în legătură cu nota explicativă cerută de conducerea CNSAS sau dacă aş fi refuzat să dau această notă şi/sau aş fi refuzat să mă prezint la audiere (n-am mai fost chemat la nici o audiere după data de 22 martie 2001).

În acea zi de 23 martie 2001, la CNSAS mi s-a cerut iarăşi, de mai multe ori, cu presiuni şi ameninţări progresive, nota explicativă pe care mi-o solicitaseră iniţial cu o zi înainte. Mai întâi domnişoara Gavriluţ, apoi doamna Dobre, apoi amândouă deodată şi, în cele din urmă (pe la ora 15:00), ambele plus doamna Blănaru, m-au abordat la modul foarte agresiv şi m-au pisat necontenit să dau rapid explicaţiile scrise solicitate. Le-am explicat faptul că nu am reuşit în seara zilei anterioare să scriu răspunsurile cerute fiind invitat la diverse televiziuni, iar atunci la serviciu fiind supus unui stres continuu nu pot şi le-am repetat că nu este prevăzut în lege un termen precis aşa de scurt pentru executarea dispoziţiei primite de un funcţionar public de la şefii săi şi că voi da cu siguranţă acea notă, după ce voi reuşi să am un pic de linişte, probabil chiar luni, 26 martie 2001. M-am gândit şi la declaraţiile preşedintelui şi vicepreşedintelui Colegiului CNSAS din timpul emisiunii „Marius Tucă Show” de la „Antena 1” din seara anterioară din care rezulta că practic sunt destituit din CNSAS şi am considerat că aceştia nu-mi înmânaseră decizia scrisă a concedierii pentru simplul motiv că aşteptau mai întâi de la mine nota explicativă deoarece mai voiau doar să se acopere în privinţa procedurilor, nu să facă o cercetare disciplinară corectă, echidistantă.

Pentru că nu conteneau cu presiunile şi insistenţele, le-am cerut să-mi demonstreze că greşesc şi să-mi arate prevederea legală care m-ar obliga să dau curs chiar în acel moment cerinţelor lor. N-au zis şi n-au arătat nimic, neavând ce, de altfel, ci doar Carmen Blănaru mi-a făcut proces de intenţie cum că, de fapt, nu le voi da nici luni şi nici în zilele următoare în scris răspunsurile cerute. I-am mai explicat o dată art.43 din Legea nr.188/1999, le-am cerut să nu mă mai chinuiască şi să aştepte ziua de luni înainte să se îndoiască de cuvântul meu, apoi am pus punct discuţiei.

La această discuţie erau de faţă mai mulţi colegi, inclusiv Mircea Stănescu şi Delia Moisil. Aceşti doi colegi au semnat un memoriu de protest (conceput şi redactat de Mircea Stănescu) în care denunţau persecutarea mea de către conducerea CNSAS şi l-au înregistrat la parter, la Registratura CNSAS, sub nr.1931/26 martie 2001 (ulterior, a doua zi, l-a semnat şi o altă colegă, Clara Cosmineanu, azi Mareş, după căsătorie, care nu fusese în sediul CNSAS pe 26 martie, ci lucrase într-o bibliotecă publică din capitală). La finalul programului de lucru am plecat acasă, fără ca să fiu anunţat de vreo persoană din conducerea CNSAS de vreo schimbare a statutului meu oficial de angajat în raport cu instituţia respectivă.

Chiar în seara acelei zile de vineri, 23 martie 2001, posturile de televiziune „România 1”, „Antena 1” şi „PRO TV”, ca şi unele posturi de radio au transmis comunicatul oficial al Colegiului CNSAS şi/sau declaraţiile publice ale preşedintelui Gh. Onişoru, vicepreşedintelui M. Gheorghe şi membrului (la scurt timp devenit secretar) C. Buchet prin care se anunţa că eram deja „destituit”, „concediat”, „dat afară”, deşi eu nu primisem absolut nimic, nici un act scris în acest sens şi nici măcar un anunţ verbal direct sau telefonic.

A doua zi, sâmbătă, zi liberă, am trimis dreptul la replică de care aminteam înainte şi care nu a fost preluat şi difuzat de nici o instituţie a mass-media, nici măcar fragmentar. În cursul week-end-ului au continuat să fie difuzate în toate tipurile de presă internă aceleaşi declaraţii şi comunicate oficiale mincinoase, diversioniste. Abia luni, 26 martie, apărea în „România liberă” replica mea, în care precizam adevărul, în cadrul interviului acordat lui Ion Zubaşcu în acel sfârşit de săptămână.

Luni, 26 martie 2001, m-am dus dimineaţă la serviciu, ca de obicei, şi o dată ajuns acolo am vorbit puţin cu unii colegi, foarte mulţi dintre ei fiind extrem de uimiţi că mai sunt alături de ei în/la CNSAS după ce concedierea mea fusese anunţată public cu 2-3 zile înainte. Apoi, împreună cu alţi 4-5 colegi cercetători, care fuseseră incluşi în acel colectiv ad-hoc de lucru la capitolul de istorie din broşura plănuită să prezinte publicului larg Securitatea şi CNSAS, am discutat cu domnul secretar Claudiu Secaşiu (azi preşedinte al CNSAS) varianta finală la care eu lucrasem cu Mircea Stănescu şi (Delia Moisil) şi pe care o predasem de câteva zile bune. Observaţiile domnului Secaşiu, responsabil la nivelul Colegiului cu realizarea acestei broşuri, la adresa capitolului respectiv (deci în esenţă a muncii grupului nostru de 2+1) au fost minore, legate de detalii nesemnificative. La această discuţie a fost prezentă şi domnişoara directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii Mihaela Aniţă, care a rămas permanent tăcută (nici nu prea avea ce spune despre subiectul discutat).

Spre sfârşitul programului, în jurul orei 15:00, au venit la mine, la etajul 4, mai multe persoane (vreo 3 femei) de la Oficiul Juridic, dintre care mai târziu am identificat-o pe Ofelia Dobra, care m-au presat din nou să dau nota explicativă şi au afirmat, într-o interpretare vădit abuzivă, că nu vreau să dau acea notă şi că au martori în acest sens, cerând şi sprijinul doamnei Floarea Dobre şi a altor colegi prezenţi deoarece eu le-am răspuns că trebuie mai întâi să-mi dovedească în scris faptul că mai sunt angajatul CNSAS, având în vedere că presa anunţase deja destituirea mea, conform declaraţiilor lui Gh. Onişoru şi comunicatelor Colegiului.

În acel moment, domnul Mircea Stănescu a intervenit şi a protestat faţă de teroarea la care eram supus, confirmând justeţea punctului meu de vedere şi anume că voi da nota explicativă numai după ce voi primi o precizare scrisă oficială a statutului meu profesional: ori sunt concediat, aşa cum a anunţat de 2-3 zile toată presa, şi atunci să-mi dea o hârtie oficială în acest sens, ori sunt angajat al CNSAS încă şi, în acest caz, trebuie să mi se dea o hârtie oficială în care să se precizeze acest lucru. Imediat eu am adăugat că, în cel din urmă caz, solicit să se dea o dezminţire oficială publică referitoare la ştirile despre concedierea mea difuzate în zilele anterioare de întreaga presă românească, în opinia mea cel responsabil pentru aceste eventuale „erori” fiind şi cel care este dator să le repare: preşedintele colegiului CNSAS Gheorghe Onişoru. Reprezentanţii Biroului Juridic au bălmăjit fraze fără sens, Ofelia Dobra evitând răspunsurile clare şi perseverând în presiuni şi diversiuni pe care le-am respins, repetându-i poziţia mea fermă şi atrăgându-i, concomitent, atenţia să nu mai denatureze spusele mele în sensul că aş fi refuzat să dau nota explicativă, adăugând, din nou, că nu sunt obligat prin lege să respect un termen atât de scurt, impus de conducerea instituţiei, pentru a răspunde în scris solicitării repetate de a da această notă explicativă despre articolul publicat în ziarul „Libertatea” din 22 martie 2001. Până la urmă, grupul consilierilor juridici au renunţat să mă mai bată la cap şi au plecat.

Ulterior, m-am dus la etajul 5, la Direcţia Resurse Umane, unde am intrat în biroul directoarei, domnişoara Meda Gavriluţ, căreia i-am solicitat textul jurământului depus de mine ca funcţionar public şi explicaţii în legătură cu aplicabilitatea Codului Muncii pentru funcţionarii publici, mai precis dacă un funcţionar public trebuie sau nu să primească preaviz de concediere. Mi-a spus că nu trebuie căci nu se aplică în cazul nostru Codul Muncii, invocând Legea nr.188/1999 (art.5) şi mi-a dat o copie a jurământului respectiv, ţinând să-mi precizeze, înainte ca să ies din biroul său, că deja am fost destituit şi că voi primi în curând o hârtie oficială de concediere. M-am întors la etajul 4 şi am aşteptat până la ora 17:00, dar nu am mai fost căutat de nimeni, aşa că am plecat acasă la finele orarului de lucru.

A doua zi, marţi, 27 martie 2001, dimineaţa, m-am dus la serviciu şi de cum am intrat în sala Direcţiei de Cercetare-Arhivă de la etajul 4 am fost anunţat de domnii şefi de servicii Ionel Ivaşcu şi Silviu Moldovan că fusesem căutat de mai multe ori de domnişoara Meda Gavriluţ, pe care eram invitat să o caut în biroul său de la etajul 5. Nu m-am dus, am vrut doar să telefonez ca să anunţ că am sosit în sediul CNSAS, dar am renunţat, gândindu-mă că, oricum, va fi rapid informată şi mă va căuta dumneaei, lucru care s-a şi întâmplat foarte repede, probabil cu concursul doamnei Dobre (care m-a mustrat că n-am ajuns la serviciu chiar la ora 8:00 fix, deşi însuşi preşedintele Onişoru şi secretarul Secaşiu, responsabilul supervizor cu cercetarea şi cu redactarea broşurii, spuseseră de mai multe ori în faţa tuturor angajaţilor de la Direcţia Cercetare-Arhivă că noi toţi nu avem un program sau un orar fix având în vedere specificul muncii de cercetare şi greutăţile şi lipsurile pe care le întâmpinăm în această privinţă, iar eu rămăsesem de mai multe ori să lucrez după „programul obişnuit” la acel proiect de broşură împreună cu Mircea Stănescu şi/sau Delia Moisil).

Domnişoara Gavriluţ a coborât deci la etajul 4 după vreo jumătate de oră şi mi-a cerut să o urmez în biroul său. Când am întrebat-o de ce, mi-a răspuns în şoaptă că trebuie să-mi dea nişte hârtii. Atunci, m-am oprit din mersul spre uşă şi i-am zis că eu nu vin cu ea sus, ci o aştept la etajul 4 să-mi aducă respectivele hârtii fiindcă prefer să am mai mulţi martori. A plecat la etajul 5 şi a revenit cu două hârtii: adresa nr.330/27 martie 2001 ştampilată şi semnată de Gh. Onişoru, M. Gavriluţ şi F. Dobre şi, anexată la ea, ordinul de sancţionare nr.144/26 martie 2001 prin care eram destituit, semnat de Gh. Onişoru şi ştampilat. Înainte de a mi le înmâna domnişoara Gavriluţ a încercat să mă izoleze oarecum , chemându-mă de-o parte, însă eu n-am ascultat-o şi am rămas pe loc, lângă colegi, în mijlocul lor, şi am început să citesc cu voce tare hârtiile, protestând faţă de faptul că ordinul de concediere era antedatat şi faţă de minciunile şi abuzurile invocate pentru argumentarea în drept a destituirii mele.

Două dintre acestea erau strigătoare la cer prin nedreptatea lor: 1). se invoca „procesul verbal nr.118/23 martie 2001”, prin care „se lua act” de aşa-zisa mea „solicitare” de a fi amânată predarea notei explicative şi 2). Se invoca „referatul nr.123/26 martie 2001” al Direcţiei Cercetare-Arhivă, deci aparţinând doamnei directoare Floarea Dobre, din care reieşea că „refuzasem prezentarea notei explicative”. Ambele acte amintite mai sus îmi erau total necunoscute, nu-mi fuseseră niciodată prezentate sau măcar anunţate, nu ştiam nimic de existenţa lor şi nu respectau realitatea absolut deloc, deoarece eu nu cerusem nicicând amânarea predării notei explicative şi nicidecum nu refuzasem predarea acesteia.

Am protestat şi am spus răspicat că aceste afirmaţii sunt nişte minciuni ordinare, iar autorii lor  nişte mincinoşi ordinari, solicitând documentele respective, precum şi celelalte două acte invocate în sprijinul hotărârii destituirii mele: 1). stenograma şedinţei Colegiului CNSAS întrunit în comisie de disciplină în data de 22 martie 2001, în care aş fi fost audiat în legătură cu „articolul apărut în presa centrală din aceeaşi zi şi în care am fost citat ca sursă documentară” (şedinţă în care nu se respectaseră prevederile Regulamentului de organizare şi funcţionare a CNSAS, cel puţin prin faptul că absentaseră de la şedinţă 5 membri ai Colegiului, deci nu existase cvorum legal, după cum am mai arătat) şi 2). „procesul verbal nr.11 din 23 martie 2001 al Colegiului CNSAS întrunit în comisie de disciplină”, şedinţă de care nici nu am ştiut nimic până atunci, nu am fost chemat şi nu ştiam dacă şi cum s-a desfăşurat (şi astăzi persist în a avea îndoieli că ar fi existat cvorum la această a doua şedinţă consecutivă în 2 zile a Colegiului dedicată sancţionării mele cu destituirea din CNSAS), probabil s-au mulţumit să consemneze în mod abuziv şi mincinos că am refuzat să predau nota explicativă fiind astfel asigurată „acoperirea legală” pentru a mă sancţiona în absenţă şi „a repara” eventualele erori din actele anterioare. Nu degeaba domnul Gheorghe bolborosise pe 22 martie 2001 când mă (re)ancheta ca un veritabil procuror comunist ce era, privindu-se cu subînţeles cu domnul Onişoru, total nemulţumiţi de faptul că nu mă puteau prinde în capcanele chestionărilor şi ameninţărilor lor verbale: „Ăsta a venit cu lecţia învăţată!”.

Am fost refuzat de Meda Gavriluţ în problema primirii actelor invocate în ordinul de concediere nr.144/26 martie 2001. Aceasta mi-a spus doar că ele există (ceea ce nu puneam la îndoială, eu contestând legalitatea şi corectitudinea lor), doar nu-mi închipuiam că mi-a adus hârtia de concediere fără ca să aibă o bază legală (de unde se vede că pentru conducerea şi juriştii CNSAS actul în sine era de ajuns pentru legalitatea măsurii decise). „Ba bine că nu!”, i-am răspuns şi am refuzat categoric să-i semnez de primire pentru că nu consideram corectă procedura la care apelaseră, calificându-le acţiunile şi susţinerile neîndreptăţite şi neadevărate drept „porcării” şi „minciuni” fabricate şi prezentate ca dovezi pe baza cărora eram destituit.

După alte câteva tentative nereuşite de a mă convinge să semnez, eu i-am cerut să-mi lase hârtia dacă vrea, deoarece consider că destituirea este un act unilateral şi nu trebuie ca eu, cel destituit, să fiu obligat să mă declar de acord cu ea, mai ales că nu o consider legală, ci, dimpotrivă, abuzivă şi neîntemeiată. Mircea Stănescu, aflat în apropiere, mi-a dat dreptate. Domnişoara Gavriluţ, însă, nu mi-a lăsat hârtiile, ci a plecat cu ele. După vreo 45 de minute a revenit împreună cu directoarea Oficiului Juridic, Mihaela Vrânceanu, sora Gabrielei Vrânceanu-Firea, ştirista de la Antena 1, şi cu Cristian Ciucă, consilier juridic şi el la CNSAS. Doamna Vrânceanu a făcut la rându-i noi presiuni pentru ca eu să semnez de primire adresa nr.330/27 martie 2001, prin care mi se cerea să mă prezint la Direcţia Resurse Umane a CNSAS „pentru perfectarea formelor de încetare a activităţii, întocmirea Notei de lichidare şi preluarea Carnetului de muncă” şi mi se înainta, totodată, şi copia ordinului de concediere nr.144/26 martie 2001.

Am continuat să refuz să-mi pun semnătura pe acel act. Doamna Vrânceanu şi-a manifestat uimirea şi s-a arătat gata să-mi explice tot ce doresc, dar după ce semnez. Am refuzat-o categoric şi atunci dânsa a invocat Codul Muncii spunându-mi că sunt obligat prin acesta să semnez de primire. Atunci, i-am cerut să-mi arate articolul de lege din textul respectiv care prevedea acest lucru şi să-mi demonstreze justeţea afirmaţiilor sale. Din nou, colegul Mircea Stănescu mi-a venit în ajutor, cerându-le „juriştilor” pe un ton imperativ să nu mă mai tortureze. Până la urmă, Mihaela Vrânceanu a cedat şi mi-a lăsat hârtiile, precizând, însă, că există destui martori că mi-a dat ordinul de concediere şi a adăugat, înainte de a pleca, pe un ton dispreţuitor şi ironic: „Sunteţi un om foarte … deosebit, domnule Catalan.”. Am ignorat-o complet şi au plecat cu toţii.

După câteva minute de comentarii cu unii colegi, tocmai când mă pregăteam să plec, şi-a făcut apariţia tovarăşul colonel securist (în rezervă ?) Gh. Paşc, şeful Biroului pentru Protecţia Informaţiei din CNSAS, care pe un ton grav şi vizibil satisfăcut mi-a cerut să-i predau cartela electronică de acces în instituţie fără să-mi ofere în schimb vreo dovadă, un proces verbal de predare-primire. Acest securist era însoţit de un subordonat al său. Mi-au spus că i-a trimis însuşi preşedintele Onişoru. I-am zis că sunt nemaipomenit de onorat, dar că voi perfecta toate aceste forme numai cu domnişoara Gavriluţ de la Direcţia Resurse Umane şi numai după ce va face un inventar al lucrurilor pe care trebuie să le predau şi în prezenţa unor martori îmi va semna de primire în schimbul lucrurilor respective predate. În formularea acestei replici m-am folosit de textul adresei nr.330/27 martie 2001 pe care mi-o lăsaseră „juriştii” cu puţin timp înainte.

Acest securist Gh. Paşc a fost cel care ne-a prelucrat de mai multe ori şi în octombrie-decembrie 2000 şi în ianuarie-februarie 2001, atât la Palatul Parlamentului cât şi la sediul CNSAS din Strada Dragoslavele, ameninţându-ne în stil securistic, aburindu-ne cu pretexte de genul siguranţă naţională, secrete de stat şi de serviciu, asigurarea protecţiei personale a angajaţilor, supravegherea lucrului cu dosarele şi comparând permanent CNSAS cu o instituţie militarizată. Îmi amintesc faptul că, la o şedinţă de prelucrare de acest tip desfăşurată în sediul Camerei Deputaţilor prin noiembrie 2000 cu participarea unor membri ai Colegiului şi a şefilor de grupe, secretarul Secaşiu se comporta cu o linguşeală şi o consideraţie neţărmurită faţă de aberaţiile debitate de acest ofiţer de Securitate, pe care la un moment dat, nemaisuportându-i propaganda comunisto-securistă şi limba de lemn specifică, am avut tupeul să-l chestionez direct: „Cu ce drept, în ce calitate şi pe baza căror competenţe vă permiteţi să ne daţi nouă sugestii şi indicaţii preţioase despre cum să studiem şi să analizăm dosarele Securităţii?!”, lăsându-l complet derutat, perplexitatea cuprinzându-i şi pe majoritatea celorlalţi inşi prezenţi. De altfel, înainte de a fi trimişi să lucreze la investigarea dosarelor Securităţii, angajaţii CNSAS au fost supuşi cu acordul şi din dispoziţia Colegiului unei îndelungate (1-2 luni) prelucrări şi stricte îndoctrinări după tot tipicul securist, în principal fiind obligaţi să audieze „conferinţele” şi „lecţiile” unor ofiţeri şi colaboratori ai Securităţii (col. Oniţiu Oprişor, Radu Ciuceanu) şi ai serviciilor secrete care au moştenit-o, dintre care unii activi şi alţii în rezervă, cel puţin câte unul de la fiecare serviciu secret important şi de la instituţiile adiacente domeniului (SRI, SIE, UM 0962 MAI, DGIA, Arhivele Militare, Arhivele Naţionale, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului), completate de cuvântările mobilizatoare, cu rol de trasare a direcţiei, ţinute de Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Constantin Buchet şi Gheorghe Paşc.

Cu acest din urmă individ securist avusesem cu mai mult de o lună înainte de concediere un conflict deschis pentru că în timpul „inspecţiei” unor „cadre superioare” din SRI la această structură a Securităţii din cadrul CNSAS care avea şi la etajul 4, ca la toate nivelele clădirii, o cameră ce-i era special destinată, „i-am dat cu flit” şi am sărit în apărarea colegilor mei bruscaţi verbal şi chiar fizic în mod violent de acesta pentru că nu-i salutaseră pe superiorii săi şi nici pe el atunci când au intrat în sala mare de la etajul 4 şi nu luaseră o poziţie respectuoasă, stând în continuare pe mese pentru că nu erau destule scaune.

Acest incident a ajuns la cunoştinţa Colegiului (probabil chiar securistul s-a plâns), astfel încât atunci când m-am plâns de atitudinea colonelului Gh. Paşc, cu ocazia interviului din cadrul primului concurs la care am participat în CNSAS, cel pentru ocuparea postului de director al Direcţiei Investigaţii, desfăşurat în prima parte a lunii februarie 2001, am fost atacat dur de C. Secaşiu şi apoi de aproape toţi ceilalţi membri ai Colegiului pe motiv că într-adevăr noi am fost vinovaţi şi lipsiţi de respect, iar securistul, săracul, doar victima noastră. Norocul meu a constat atunci în faptul că participa şi Mircea Dinescu (a fost prima şi singura dată când acesta a fost prezent la întrunirile Colegiului la care am participat şi eu), care a fost singurul care mi-a dat parţial dreptate, afirmând că angajaţii care lucrează cu dosarele nu au de ce să-i asculte pe cei de la „Protecţia informativă” în ceea ce priveşte munca lor de cercetare şi investigare, în timp ce ceilalţi au tăcut. Totuşi, Gh. Paşc nu a fost în nici un fel sancţionat, dimpotrivă, astfel că manifestările sale abuzive de satrap sau de gardian de puşcărie au continuat, deşi mai atenuate.

Imediat după destituirea mea, chiar a doua sau a treia zi, pentru a mai spăla imaginea Securităţii şi a CNSAS şi a manipula opinia publică a avut loc invitarea la sediul CNSAS a primilor 4 cetăţeni care făcuseră cerere de consultare a propriului dosar de urmărire informativă (sau a celui al unei rude), printre aceştia aflându-se şi Dorli Blaga, fiica lui Lucian Blaga, care a fost cea mai filmată, televizată şi fotografiată persoană dintre toţi. În acelaşi timp, în interiorul CNSAS au fost impuse angajaţilor noi „norme de securitate”, datate 22 martie 2001, dar înaintate spre semnare abia pe 26 martie celor de la Direcţia Cercetare-Arhivă (inclusiv mie!), care prevedeau expres sporirea secretomaniei şi provocau o adevărată psihoză, menţinută (ba chiar exacerbată) şi azi în instituţie sub imperiul „apărării secretelor de stat şi de serviciu” (perfect absurdă şi ridicolă este trimiterea la secretul de stat într-o instituţie destinată prin lege deconspirării Securităţii şi asigurării accesului publicului la informaţiile din dosarele poliţiei politice comuniste, normal şi logic, pentru orice om, toate acestea fiind cu totul în afara sferei siguranţei naţionale).

Întorcându-mă la concedierea mea, trebuie să mai precizez şi faptul că doamna Delia Moisil şi domnul Mircea Stănescu, colegii mei care m-au susţinut, după puterile lor, în timpul persecuţiilor suferite la CNSAS, au fost la rândul lor hăituiţi şi persecutaţi pentru că au redactat, au semnat şi au înregistrat la CNSAS un memoriu de protest în sprijinul meu în ziua de 26 martie 2001 (în cazul domnului Stănescu şi pentru alte memorii anterioare referitoare la abuzuri şi încălcări ale Legii nr.187/1999). Amândoi au fost chemaţi la audieri în faţa Colegiului în ziua de 29 martie 2001 şi au fost permanent şicanaţi şi agresaţi verbal de toţi şefii (chiar şi „distinsul” domn A. Pleşu a ridicat vocea la doamna Moisil, a intimidat-o, a jignit-o şi a ironizat-o printr-o serie de ameninţări, aluzii, întrebări şi expresii de genul „Faci pe Ana Ipătescu, revoluţionaro?!”).

Domnul M. Stănescu a refuzat să meargă în faţa Colegiului, motivând în scris la 28 martie 2001, atunci când a primit, prin adresa nr.129/28 martie 2001, „invitaţia” de a se prezenta a doua zi la şedinţa Colegiului, că nu consideră necesar „să clarifice unele probleme” pe care el le prezentase prin memoriul nr.987/22 februarie 2001 adresat Avocatului Poporului, având în vedere faptul că acelaşi Colegiu CNSAS îi transmisese pe 5 februarie 2001 un răspuns scris la memoriul său prezentat conducerii CNSAS la 8 ianuarie 2001, prin care arăta că există grave şi numeroase abuzuri, ilegalităţi şi disfuncţionalităţi în CNSAS, iar memoriul din 22 februarie relua problemele criticate în cel anterior din 8 ianuarie.

În acel răspuns scris al Colegiului din 5 februarie 2001 se preciza convingerea acestuia că „au fost clarificate problemele” sesizate de domnul M. Stănescu şi se făcea referire la „audierea” sa din 23 ianuarie 2001 (la care au lipsit trei membri ai Colegiului: Buchet, Dinescu şi Pleşu; în fapt, o veritabilă şedinţă de demascare şi o tentativă de reeducare, caracteristici, se pare, ale tuturor întrunirilor de acest tip ale Colegiului, precum am avut prilejul să simt ulterior pe propria piele de mai multe ori).

Asupra lui Mircea Stănescu s-au făcut mari presiuni pe 29 martie 2001 ca să vină totuşi în faţa Colegiului, a fost chemat la discuţii particulare în birourile preşedintelui Gh. Onişoru şi vicepreşedintelui Mihai Gheorghe, apoi au fost trimişi la el doi securişti de la Biroul de Protecţia Informaţiei, cărora puţin le-a lipsit să nu-l forţeze fizic să meargă la etajul 1, în sala de consiliu unde se ţineau şedinţele Colegiului. Cu toate acestea, el a continuat să rămână ferm pe poziţia iniţială, refuzând să se prezinte la aşa-zisa audiere. Din acel moment lui Mircea Stănescu i s-a interzis din ordinul celor doi şefi ai Colegiului CNSAS accesul în altă parte decât la etajul 4 în interiorul sediului instituţiei.

Doamna D. Moisil a făcut greşeala să se prezinte şi a suferit o serie de presiuni şi jigniri, ironii şi critici nefondate şi abuzive, precum şi reproşuri clare, directe, pentru că a semnat acel memoriu în sprijinul meu. S-a ajuns până acolo încât i s-a spus să se gândească bine până marţi, 3 aprilie 2001, dacă mai vrea să rămână în CNSAS, sugerându-i-se să demisioneze dacă nu înţelege să-şi retragă semnătura, să se delimiteze de mine şi să dezavueze toate acţiunile mele. Spre cinstea ei, doamna Moisil a rezistat (deşi cu greutate) presiunilor, şi-a păstrat demnitatea şi a suportat cu stoicism aceste abuzuri fără să le facă pe plac membrilor Colegiului. Este demn de remarcat faptul că în ziua de 30 martie 2001 Delia Moisil a fost chemată de domnul Horia-Roman Patapievici în biroul său de la etajul 2  şi, în cursul discuţiei desfăşurate între patru ochi, demnitarul i-a mărturisit acesteia că nu împărtăşeşte întru totul violenţele verbale din ziua dinainte ale colegilor săi şi chiar că n-a fost prezent şi nici informat despre decizia de concediere a mea, decizie luată în mod repetat în cursul succesivelor şedinţe ale Colegiului din 22, 23 şi 26 martie 2001. În acelaşi timp, a întrebat-o de ce m-am grăbit să dau publicităţii acele informaţii despre Teoctist Arăpaşu şi s-a mirat că am făcut-o în mod deschis, total transparent, sub semnătură şi fără să mă asigur înainte de sprijinul cuiva puternic din Colegiu sau din afara lui. Probabil că o fi avut niscaiva mustrări de conştiinţă „onorabilul” domn Patapievici, mai ales că tot în acele zile şi tot în lipsa celor trei „stimabili” intelectuali Pleşu, Patapievici şi Dinescu, Colegiul CNSAS l-a scos din nou „curat” pe securistul (ofiţerul DIE) Ristea Priboi, tot fără să folosească prevederile art.20 alin.2 din Legea nr.187/ 1999, care le dădea drept de acces neîngrădit tuturor membrilor Colegiului la toate informaţiile şi documentele existente în toate arhivele Securităţii, indiferent de instituţia care era deţinătoarea lor, deci nerespectând, încălcând în mod flagrant legea de deconspirare a Securităţii.

Şi Clara Cosmineanu, a treia semnatară a memoriului în favoarea mea (dar nu a apucat să semneze pe exemplarul depus la Registratura CNSAS şi aşa a scăpat de „audierile” din Colegiu), a avut de suferit şicane, provocări şi diverse mizerii din partea conducerii Direcţiei de Cercetare-Arhivă, în special a directoarei Floarea Dobre, care aflase în cele din urmă că şi ea mă susţinuse.

Toţi aceşti trei colegi au părăsit pe rând CNSAS. Mircea Stănescu a fost dat afară pe la finele lunii aprilie 2001, în timp ce se afla în Franţa cu o bursă de studii (pentru care a avut multe încercări de depăşit şi i s-au pus mari piedici din partea CNSAS), sub pretextul restructurării bugetului instituţiei şi a sancţionării sale anterioare cu reducerea salariului din cauza memoriilor sale repetate adresate CNSAS şi Avocatului Poporului, a opoziţiei şi a criticii sale constante la adresa Colegiului, aceste decizii abuzive ale Colegiului CNSAS fiind consfinţite în tradiţionalul stil servil şi corupt al justiţiei noastre mioritice de toate instanţele judiciare româneşti. Delia Moisil şi Clara Cosmineanu (Mareş) au plecat prin demisie în 2003, respectiv 2005, după ce s-au lămurit pe deplin asupra cvasi-inutilităţii eforturilor lor şi a perversităţii mecanismelor de decizie şi control din această instituţie.

În ceea ce mă priveşte, consecinţele destituirii din CNSAS au fost deosebit de grave: mi-a fost afectată imaginea şi lezată reputaţia şi onoarea, din 27 martie 2001 am devenit şomer (situaţie depăşită cu greu abia la mijlocul lunii septembrie când am obţinut un post de profesor în învăţământul secundar, până atunci fiindu-mi refuzate diverse slujbe intelectuale la care am aplicat, inclusiv cele de redactor la 2-3 edituri, jurnalist la cotidianul nou înfiinţat „Monitorul de Bucureşti”, bibliotecar la BCU şi cercetător la Institutul de Istorie „N. Iorga”), mi s-au blocat practic căile de a promova din punct de vedere ştiinţific (inclusiv la nivel doctoral), am devenit persona non grata, un autor pus la index, pentru 3-4 ani având extrem de mari dificultăţi în a publica în România, iar o parte dintre cunoscuţi, rude şi chiar prieteni au început să mă evite, ba chiar soţia a divorţat ulterior (în principal) din aceste motive.

Cele trei procese civile pe care le-am intentat în contencios administrativ CNSAS pentru cele trei sancţiuni pe care mi le-a aplicat în martie 2001, precum şi procesul de calomnie pe care l-am deschis contra directorului SRI de atunci, Alexandru-Radu Timofte (care mă acuzase la finele lunii martie 2001 de sustragerea unor file din dosare aflate la CNSAS şi/sau SRI), au fost muşamalizate şi instrumentate politic în dispreţul total al legilor (inclusiv al procedurilor elementare), spre finalul anului 2004 şi respectiv 2005 instanţele judecătoreşti interne (la toate nivelurile, inclusiv cele mai înalte din România, respectiv secţiile contencios administrativ şi penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) respingându-mi plângerile; în prezent cauzele aflându-se pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

În concluzie, reiterez ideea de bază a acestor amintiri şi analize critice ale mele (şi nu numai ale mele – vezi studiile domnilor Gabriel Andreescu şi Mircea Stănescu din „Revista Română de Drepturile Omului”, nr.20/2001 şi 25/2003) şi anume aceea că nu sunt respectate prevederile Legii nr.187/1999 şi ale Regulamentului CNSAS (Hotărârea Parlamentului României nr.17/2000) nici de către instituţiile şi autorităţile publice ale statului român (Preşedinte, Guvern, Parlament, Primăria Municipiului Bucureşti, serviciile secrete etc.), nici de CNSAS, instituţia direct însărcinată cu aplicarea Legii deconspirării Securităţii, mai precis de către conducerea acesteia, Colegiul CNSAS, format din 11 reprezentanţi politici cu interese personale şi de grup, cu mari deficienţe de competenţă şi grave lipsuri morale. De altfel, prestaţia constant negativă a CNSAS este de notorietate şi în prezent, presa şi opinia publică internă şi internaţională neîncetând să prezinte date, informaţii şi dovezi în acest sens.

Cât despre cazurile prezentate în aceste pagini cred că am demonstrat cu prisosinţă faptul că asupra mea şi a mai multor colegi angajaţi la CNSAS s-au făcut numeroase şi grave abuzuri şi ilegalităţi din partea membrilor Colegiului şi a şefilor numiţi de ei, acţiuni prin care mi/ni s-au încălcat cu bună-ştiinţă şi rea-voinţă drepturile constituţionale, printre care amintesc doar câteva: libertatea de exprimare, libertatea opiniei, libertatea de conştiinţă, libertatea de gândire, libertatea de cercetare istorică şi de informare (inclusiv de transmitere către public a rezultatelor cercetării, de circulaţie a informaţiei), libertatea presei.

30 martie 2001 şi

august-septembrie 2006

GABRIEL CATALAN

ANEXE

I.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Sediul: Bucureşti, str. Izvor, nr.2-4

Cod fiscal – 12932750

ANGAJAMENT DE CONFIDENŢIALITATE nr.41

încheiat astăzi 15 IX 2000

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii reprezentat prin domnul Gheorghe Onişoru, în calitate de preşedinte şi d-l (d-na) CATALAN Gabriel  domiciliat(ă) în …, str. …, nr. …, bl. …, sc. …, et. …, ap. …, jud. …, posesor al BI seria … nr. …, eliberat de Poliţia …, la data de …, CNP …, au convenit să încheie prezentul Angajament de confidenţialitate, convenind asupra următoarelor clauze:

Clauze de confidenţialitate

1. Toate informaţiile pe care le obţine angajatul, potrivit prezentului angajament de confidenţialitate, ca efect al executării contractului individual de muncă intervenit între părţi [subl. n.], sunt strict confidenţiale.

2. Sunt confidenţiale următoarele informaţii, date şi documente de care angajatul a luat cunoştinţă direct sau incidental:

 

a)      documentele şi informaţiile conţinute în dosarele ce fac obiectul activităţii de cercetare;

b)      structura băncii de date de care dispune CNSAS;

c)      proiectele şi programele de lucru;

d)     drepturile salariale individuale.

3. Angajatul poate dezvălui informaţii sau date, ori poate pune la dispoziţie documente din domeniile menţionate la pct.2 numai persoanelor îndreptăţite sau acelor persoane pentru care primeşte aprobare, în scris, de la membrii Colegiului Consiliului.

4. Angajatul se obligă ca din momentul încetării calităţii sale de angajat al CNSAS să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor aspectelor legate de activitatea acestui organism, conform art.20* din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CNSAS, publicat în M.O. 244/02.06.2000.

Prezentul Angajament de confidenţialitate s-a încheiat în 2 exemplare.

        PREŞEDINTE,                                                                                   ANGAJAT,

        Gheorghe ONIŞORU                                                                          Gabriel Catalan

        [semnătura şi ştampila]                                                                       [semnătura]

Resurse umane,

Meda GAVRILUŢ

[semnătura]

Oficiu Juridic,

Mihaela VRÎNCEANU

[semnătura]”

* „Membrii şi personalul CNSAS sunt obligaţi să respecte normele de confidenţialitate privind problemele de serviciu şi după pierderea calităţii de membru sau de angajat.” (art.20 din ROF a CNSAS – „Monitorul Oficial al României”, Partea I, Nr.244/2 VI 2000)

II.

„Bucureşti, 21.02.2001

Contestaţie*

Subsemnatul, Gabriel CATALAN, funcţionar public, consilier CNSAS, am candidat la data de 20 II 2001la concursul pentru ocuparea posturilor de: 1).director Direcţia Cercetare-Arhivă; 2). şef Serviciu Cercetare; 3). şef Serviciu Verificări Agenţi, respectând toate prevederile legislative ce reglementează aceste chestiuni.

Protestez în legătură cu faptul că nu am fost anunţat despre atribuţiile corespondente acestor funcţii şi despre criteriile de evaluare a candidaţilor.

Protestez şi faţă de faptul că, de această dată, comisia de evaluare a concurenţilor a fost formată doar din 4 (patru) membri ai Colegiului şi nu din toţi 11 (unsprezece), cum s-a întâmplat la precedentul concurs (pentru ocuparea postului de director Direcţia Investigaţii).

De asemenea, cred că unii candidaţi nici nu au dreptul să fie angajaţi CNSAS, darămite să ocupe funcţii de conducere: Remus Murzea, de exemplu.

Mă consider umilit de faptul că a trebuit să aştept de la ora 9:00 la 17:00 pentru a intra la interviu deoarece comisia Colegiului a luat „o pauză” de 3 ore (anunţând doar o oră de pauză).

Contest rezultatul acestor interviuri şi nu concursuri (cu examen scris, cum ar fi trebuit să fie, ca la primul concurs pentru ocuparea postului de director Direcţia Investigaţii), având în vedere faptul că, în cursul interviului meu, a fost nominalizată o persoană, candidata Floarea Dobre, de către însuşi preşedintele Colegiului, ca fiind „cea mai potrivită pentru postul de director la Direcţia Cercetare-Arhivă. În timpul interviului meu, domnul Mihai Gheorghe, vicepreşedintele Colegiului, m-a întrerupt în repetate rânduri şi m-a acuzat direct că „fac procese de intenţie” Colegiului, arătând că acesta nu a respectat sau nu a acţionat pentru ferm pentru respectarea Legii 187/1999 (cazul Ristea Priboi şi cazul „Teoctist–Sfântul Sinod”, de exemplu). Totodată, mi s-a reproşat că, deşi sunt angajat (al CNSAS, nu al Colegiului sau al persoanelor ce-l formează – n.n.), îmi permit să critic organizarea şi funcţionarea instituţiei, iar domnul preşedinte Gh. Onişoru, la rândul său, din motive similare, m-a calificat drept „insolent”, „obraznic”, „impertinent” şi chiar m-a jignit grav, spunându-mi că „îmi lipseşte o bună parte din cei 7 ani de educaţie minimă” şi ameninţându-mă şi cu eventuale sancţiuni administrative; totodată mi-a sugerat, ameninţător, să demisionez.

În concluzie, contest atât forma de organizare a acestor concursuri, cât şi modul în care am fost tratat eu în calitate de candidat şi, mai ales, faptul că am fost „descalificat” fără nici un motiv legal ori normativ valid şi fără nici o explicaţie raţională argumentată corect, deci în mod abuziv.

Din toate aceste motive solicit anularea aşa-ziselor concursuri din data de 20 II 2001 şi reprogramarea lor, fără discriminări, abuzuri ori ilegalităţi şi false acuzaţii, în condiţii de normalitate şi transparenţă, în condiţii umane decente şi cu deplina respectare a normelor, legilor şi a libertăţii minime de exprimare a tuturor candidaţilor, fără şantaj, ameninţări, diversiuni, acuzaţii discriminatorii şi jignitoare, favoritisme, intimidări la adresa mea ori a altor candidaţi.

Vă rog respectuos să luaţi în consideraţie prezenta ca fiind o contestaţie şi, în acelaşi timp, un memoriu (o petiţie de protest), tratând-o în consecinţă, conform uzanţelor, deci răspunzându-mi direct şi în scris (nu la modul abstract sau general, însă).

21.02.2001                                                                  Gabriel Catalan

Colegiului CNSAS şi Comisiei Colegiului pentru concursul din 20 II 2001”

* înregistrată la CNSAS/DRU [Direcţia Resurse Umane] sub nr.132/21.02.2001 şi la Registratura Generală a CNSAS sub nr.1136/21.02.2001.

III.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Nr.1311/02.03.2001

Domnului Gabriel CATALAN

În urma contestaţiei dumneavoastră nr.1136/21.02.2001 şi nr. CNSAS/DRU/21.02.2001 la concursul organizat în data de 20.02.2001 pentru ocuparea posturilor de conducere din cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă, vă comunicăm că în conformitate cu prevederile Legii nr.187/1999, a Hotărârii Parlamentului României nr.17/2000, a Legii nr.188/1999 şi a Hotărârii Guvernului nr.281/1993, în şedinţele din data de 22.02.2001 şi 01.03.2001 Colegiul CNSAS a respins contestaţia pe motiv că aceasta este nefondată.

Menţionăm că modul de desfăşurare a concursului, condiţiile de participare şi comisia de concurs au fost stabilite de Colegiul CNSAS conform legii.

PREŞEDINTE,

Dr. Gheorghe ONIŞORU

[semnătura şi ştampila]

Direcţia resurse umane,

Meda GAVRILUŢ

[semnătura]

Serviciul juridic,

Mihaela VRÎNCEANU

[semnătura]”

IV.

„CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂŢII

INTRARE nr.1207/23.02.2001

Domnule Preşedinte,

Domnilor membri ai Colegiului CNSAS,

Ca angajaţi în instituţia pe care o conduceţi şi ca unii care sîntem preocupaţi de corecta şi buna sa funcţionare, subsemnaţii semnatari vă înaintăm – în legătură cu concursul organizat de dumneavoastră în data de 20 februarie a.c. – în modul cel mai respectuos, următoarea

CONTESTAŢIE

1. Din modul în care s-a desfăşurat concursul, apreciem că acesta a fost un „interviu” şi nu un „concurs”, aşa cum a fost anunţat de dumneavoastră. Singura probă anunţată şi susţinută în data de 20 februarie a.c. a fost interviul, iar ca să fie un concurs competiţia trebuia să cuprindă şi cel puţin o probă scrisă.

2. din condiţiile de participare la concurs afişate de dumneavoastră în prealabil, am văzut că stagiarilor li s-a interzis participarea. Vă mărturisim că indicarea criteriului stagiaturii ca exclusiv pentru participarea la concurs o apreciem ca ilegală, ca fiind o discriminare. Nu există nici un paragraf de lege care să interzică participarea stagiarilor la concurs, ci doar ocuparea posturilor de conducere. În mod legal şi practic, dacă nu ar fi fost exclus din start printr-o condiţie de concurs, un stagiar ar fi putut – ipotetic vorbind – cîştiga concursul pentru unul din posturi, iar apoi, pînă la finele stagiaturii (care pentru unii se încheie în cîteva luni) să funcţioneze ca director [sau şef de serviciu – n.n.] fără să fie numit pe post. Faptul că CNSAS este o instituţie care are mulţi angajaţi stagiari, arată cîţi candidaţi potenţiali au fost excluşi de la concursul organizat.

3. Înainte de desfăşurarea efectivă a concursului pentru posturile anunţate, candidaţilor nu le-au fost date fişele posturilor, pentru ca să vadă în ce măsură conţinutul uneia sau alteia dintre funcţii, aşa cum ar fi fost stipulate acolo, corespunde cu aspiraţiile proprii. Rezultatul a fost acela că nici unul dintre candidaţi [cu excepţia celor preferaţi, favorizaţi şi dinainte stabiliţi câştigători de către Colegiu – n.n.] nu a ştiut pentru ce candidează.

4. Am aflat că unii dintre candidaţii pentru posturile de conducere au lucrat, înainte de angajarea lor la CNSAS, în structuri informative interne. Angajarea acestora este interzisă în mod expres prin art.8 al.8 din Legea 187/1999. Menţionăm că nu avem nimic personal cu Remus Murzea sau cu Răzvan Popa, de altfel nişte persoane foarte simpatice, ci problema care se pune aici este una de principiu, şi anume aceea a unei concurenţe în condiţii egale. Mai mult, unul dintre cei doi colegi ai noştri a fost selectat de dumneavoastră ca şef al Serviciului verificare agenţi, ceea ce probează o dată în plus că cei care au candidat nu au beneficiat de condiţii egale.

5. În ziua în care s-a desfăşurat concursul candidaţii au aşteptat circa 4 ore înainte de a fi intervievaţi de comisia de examinare. Apreciem că această manieră de a proceda excede tratamentul pe care conducerea unei instituţii îl aplică angajaţilor săi.

Având în vedere cele mai sus menţionate, contestăm pe această cale modul în care a fost organizat şi s-a desfăşurat concursul pentru ocuparea funcţiilor de conducere din data de 20 februarie a.c.

Vă solicităm totodată anularea acestui concurs şi organizarea lui la o dată ulterioară, cu respectarea strictă a normelor în vigoare.

Contestaţia de faţă v-o adresăm în virtutea dreptului la opinie stipulat de art.29, al.1 din Constituţia României, a dreptului la liberă exprimare stipulat de art.30, al.1 din Constituţie şi a dreptului la petiţionare, stipulat de art.47, al.1 din Constituţie. Totodată, în virtutea acestui din urmă drept, stipulat de art.47, al.4, vă solicităm un răspuns scris la contestaţia noastră.

Răspunsul dumneavoastră scris la contestaţia noastră poate fi înmînat oricăruia dintre semnatari.

Data                                                                                        Semnăturile,

23 februarie 2001                                                                 Mircea Stănescu

Cornelia Porumboiu

Liviu Ţăranu

Gabriel Catalan

Domnului Gheorghe ONIŞORU, Preşedinte al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Domnilor Mihai GHEORGHE, Claudiu SECAŞIU, Constantin BUCHET, Florian CHIRIŢESCU, Ladislau CSENDES, Mircea DINESCU, Viorel NICOLESCU, Horia-Roman PATAPIEVICI, Andrei PLEŞU şi AUREL PRICU, membri ai Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.”

V.

 „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Referitor la Contestaţia nr.1207/23.02.2001

În atenţia

                     Domnului Mircea STĂNESCU

                     Domnişoarei Cornelia PORUMBOIU

                     Domnului Liviu ŢĂRANU

                     Domnului Gabriel CATALAN

În urma contestaţiei nr.1207/23.02.2001 la concursul organizat în data de 20.02.2001 pentru ocuparea posturilor de conducere din cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă, vă comunicăm că în conformitate cu prevederile Legii nr.187/1999, a Hotărârii Parlamentului României nr.17/2000, a Legii nr.188/1999 şi a Hotărârii Guvernului nr.281/1993, în şedinţa din data de 01.03.2001 Colegiul CNSAS a respins contestaţia pe motiv că aceasta este nefondată.

Menţionăm că în urma consultării Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici-Direcţia Generală de Evidenţă a Funcţiilor şi Funcţionarilor Publici, modul de desfăşurare a concursului, condiţiile de participare şi comisia de concurs au fost stabilite de Colegiul CNSAS în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

PREŞEDINTE,

Dr. Gheorghe ONIŞORU

[semnătura şi ştampila]

Direcţia resurse umane,

Meda GAVRILUŢ

[semnătura]

Serviciul juridic,

Mihaela VRÎNCEANU

[semnătura]”

VI.

„CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂŢII

INTRARE nr.1621/19.03.2001

Domnule Preşedinte,

 

În conformitate cu Legea nr.188/1999 art.71 alin.2, vă adresez prezenta contestaţie cu privire la decizia Colegiului CNSAS din data de 1 martie 2001, care mi-a fost comunicată la data de 5 martie 2001.

Îmi susţin contestaţia, arătînd că nu am avut nici un fel de „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu” (nici gesturi, nici cuvinte, nici fapte), ci – pur şi simplu – mi-am expus cu calm, responsabilitate şi fermitate propriile opinii fără să jignesc sau să calomniez pe cineva, dar şi fără să permit să fiu desconsiderat, nedreptăţit sau jignit. De altfel, nici nu mi s-a adus la cunoştinţă, pînă acum, care au fost în mod concret atitudinile ireverenţioase de care sunt acuzat şi nici cînd s-au produs ele, lucru pe care nu-l consider corect şi normal.

Prin urmare, vă solicit insistent să-mi răspundeţi argumentat în scris la prezenta contestaţie.

19.03.2001

Gabriel Catalan

[semnătura]

Domnului Preşedinte al Colegiului CNSAS”

VII.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

[Comunicat de presă]

În legătură cu articolul publicat de Libertatea, în numărul din 22 martie a.c. privind presupusa colaborare a patriarhului Teoctist cu fosta Securitate, Colegiul C.N.S.A.S. precizează următoarele:

1. C.N.S.A.S. a demarat acţiunea de verificare a înalţilor ierarhi recunoscuţi prin decret prezidenţial. În acest moment operaţiunea este în derulare şi orice luare de poziţie este prematură până la anunţarea deciziei finale a C.N.S.A.S.

2. Precizăm că afirmaţiile dlui Gabriel Catalan, actualmente angajat al C.N.S.A.S., se bazează pe informaţii obţinute anterior înfiinţării instituţiei noastre. Pe de altă parte, ca angajat al C.N.S.A.S., dl. G. Catalan şi-a încălcat statutul de funcţionar public, implicând indirect [sic! – n.n.] numele instituţiei într-o acţiune personală de care ne delimităm.

                  Colegiul CNSAS

22.03.2001

Gheorghe Onişoru

[semnătura]”

VIII.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Nr.3562/24.04.2001

Domnului Gabriel Catalan

În urma analizării cererii dvs nr.1896/26.03.2001 prin care solicitaţi, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, precum şi [ale] art.5 lit. h) şi art.33 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS, acreditarea în calitate de istoric „în vederea realizării unui studiu istoric şi politologic, care va fi valorificat prin mai multe articole şi conferinţe, precum şi prin publicarea unor cărţi, având ca temă relaţiile dintre Securitate şi cultele religioase din România în perioada comunismului”, vă comunicăm următoarele:

Conform art.33 al. 4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS, acreditarea se acordă în scop exclusiv ştiinţific.

În evaluarea cererii dvs. Colegiul CNSAS a fost nevoit să ia notă de cazul recent al apariţiei în mass-media (Libertatea din 22 martie 2001) a unor documente pe care le-aţi pus la dispoziţia presei.

Apreciind că utilizarea acelor documente a depăşit cadrul unui studiu exclusiv ştiinţific, Colegiul CNSAS a respins cererea dvs. de acreditare.

Preşedintele Colegiului CNSAS

Dr. Gheorghe Onişoru

[semnătura şi ştampila]”

IX.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Nr.3563/24.04.2001

Domnului Gabriel Catalan

Urmare cererilor adresate instituţiei noastre, vă aducem la cunoştinţă necesitatea precizării obiectelor acestora (corespunzător prevederilor legii) [de fapt, legea nu prevede ca petentul să dea detaliile cerute mie, dar şi altora de CNSAS, ci însăşi CNSAS să le afle de la deţinătorii de arhive şi instituţiile statului – n.n.] sub următoarele aspecte:

La cererea nr.1622/19.03.2001, subliniem că nu pot fi verificate decât persoanele care au calitatea de membrii ai Sfântului Sinod la data formulării cererii dvs. cei care nu mai făceau parte din Sfântul Sinod la acel moment pot fi verificaţi doar dacă ulterior au dobândit o calitate care să se înscrie între funcţiile sau demnităţile prevăzute de art.2 din Legea nr.187/1999. În privinţa celorlalte categorii profesionale menţionate în cerere, vă rugăm să nominalizaţi purtătorii acestora şi să ne indicaţi datele lor personale (în baza art.38 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS).

La cererea nr.1623/19.03.2001, vă solicităm să identificaţi instituţiile de învăţământ superior de stat şi privat pe care le aveţi în vedere, să nominalizaţi rectorii, prorectorii, secretarii ştiinţifici ai senatelor universitare şi decanii acestora, indicându-ne datele lor personale (în baza art.38 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS).

De asemenea, pentru membri, membri corespondenţi, membri de onoare sau secretari ai Academiei Române. Vă rugăm, să ne comunicaţi pentru fiecare în parte, datele personale (în baza art.38 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS).

La cererea nr.1624/19.03.2001, vă rugăm să precizaţi toate asociaţiile, fundaţiile şi filialele acestora constituite din „pensionarii şi veteranii M.Ap.N., M.I., S.R.I., M.J., S.I.E., S.T.S. şi ai celorlalte servicii secrete din România, inclusiv M.A.E. şi Ministerul Industriilor şi Comerţului”.

În momentul în care veţi avea lista completă a acestora, vă rugăm să ne nominalizaţi membrii conducerilor acelor asociaţii, fundaţii şi filiale ce activează pe teritoriul României, inclusiv fondatorii acestora.

De asemenea, vă rugăm să ne comunicaţi datele personale ale tuturor acestor persoane.

La cererea nr.1934/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. f) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1935/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. g) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1936/26.03.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. i) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

La cererea nr.1937/26.03.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. î) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

La cererea nr.1938/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. l) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1939/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. n) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1940/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. ţ) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.3121/10.04.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. t) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

La cererea nr.3121/10.04.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. z) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

Menţionăm că precizările şi datele pe care vi le solicităm sunt indispensabile punerii în lucru şi soluţionării cu operativitate şi acurateţe a cererilor Dvs.

Cu speranţa că ne veţi sprijini şi pe viitor activitatea, vă mulţumim pentru interesul manifestat în direcţia aplicării consecvente a prevederilor Legii nr.187/1999.

Preşedintele Colegiului CNSAS

Dr. Gheorghe Onişoru

[semnătura şi ştampila]”

 

X.

„[Bucureşti, iunie 2001]

Domnule preşedinte,

Domnilor membri ai Colegiului CNSAS,

Vă scriu plin de uimire şi de consternare, având în vedere modul în care înţelegi să aplicaţi Legea 187/1999. mă voi referi doar la reaua voinţă cu care mi s-a răspuns la cererile mele îndreptăţite:

1. cererea nr.1896/26.03.2001 privind acreditarea mea în calitate de istoric a fost respinsă deoarece Colegiul ar fi apreciat că, prin publicarea unor documente în mass-media („Libertatea”, 22.03.2001), aş fi depăşit cadrul unui studiu exclusiv ştiinţific, aşa cum prevedea art.33 al.4 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a CNSAS. Pentru a fi cât se poate de corect îmi permit să citez în întregime acest articol: „Colegiul CNSAS poate retrage acreditarea cercetătorilor care utilizează documentaţia pusă la dispoziţie în alte scopuri decât cele exclusiv ştiinţifice.” Or, documentele pe care le-am pus la dispoziţia presei nu-mi fuseseră oferite spre cercetare de către CNSAS, nu proveneau din arhiva acestei instituţii şi nici nu le cunoscusem ca urmare a contractului de muncă pe care-l aveam la acea dată cu CNSAS! De asemenea, la acea dată , Colegiul CNSAS nu-mi acordase acreditarea pentru cercetare (nici nu făcusem încă cererea şi nici nu ar fi avut ce să-mi pună la dispoziţie spre cercetare, având în vedere că de-abia se primiseră primele dosare din Arhiva SRI spre a fi arhivate la CNSAS). Ca urmare, argumentul folosit pentru a mi se refuza acreditarea este ridicol, arbitrar şi fără nici o bază legală, demonstrând exclusiv incompetenţă, superficialitate, dispreţ faţă de legalitate şi faţă de căutarea adevărului – regula de aur a cercetării, poate chiar ură şi răzbunare faţă de mine, care m-am aflat deseori în conflict de păreri cu mulţi dintre dvs.

2. prin adresa dvs. nr.3563/24.04.2001, utilizând o interpretare deosebit de „originală” a Legii nr.187/1999 şi a ROF a CNSAS (art.38 al.2), încercaţi să vă eschivaţi de la obligaţia legală de a răspunde la cererile mele îndreptăţite privind unele demnităţi şi funcţii prevăzute la art.2 din Legea nr.187/1999, sub pretextul că, în baza art.38 al.2 din ROF a CNSAS, aş fi dator să vă precizez datele personale ale celor care ocupă acele funcţii şi demnităţi, ba chiar să-i identific pe unii, pentru că altfel nu aţi putea „pune în lucru şi soluţiona cu operativitate şi acurateţe” cererile respective. De fapt, art.38 al.2 nu impune cetăţeanului care solicită, prin cerere, informaţii cu privire la calitatea de agent sau de colaborator al Securităţii a persoanelor prevăzute la art.2 din Legea nr.187/1999, ci această responsabilitate revine strict CNSAS: „Pe baza datelor personale, CNSAS solicită informaţii despre activitatea persoanei în cauză, de la toate instituţiile deţinătoare de fonduri de arhivă privind activitatea Securităţii, ca poliţie politică.” (art.38 al.2) şi „În vederea îndeplinirii atribuţiilor care îi revin, CNSAS se poate adresa autorităţilor şi persoanelor prevăzute la art.20 alin.(3) din Legea nr.187/1999, solicitându-le informaţii, documente sau acte în legătură cu domeniul său de activitate.” (art.7 din acelaşi ROF a CNSAS). Ţin să precizez şi conţinutul art.20 al.3: „SRI, MI, MJ, MApN, Arhivele Naţionale şi orice alte instituţii publice sau private, precum şi persoanele fizice care deţin asemenea documente (privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta Lege – vezi al.1 – n.n.), sunt obligate să asigure acest drept de acces şi să le predea de îndată Colegiului Consiliului.” Deci dvs. trebuie să solicitaţi respectivele nominalizări şi precizări de date personale, inclusiv identificările de persoane, instituţiilor mai sus menţionate şi celor cărora le aparţin respectivele funcţii şi demnităţi menţionate în cererile mele! Totodată, vă atrag atenţia asupra încălcării termenelor legale privind audierea (30 de zile) şi verificarea (maxim 60 de zile), conform prevederilor Legii nr.187/1999, art.15 al.6 şi 7 şi a ROF a CNSAS, art.38 al.3 şi art.39 al.1. Mai adaug faptul că art.39 al.2 prevede că „Pentru începerea activităţii de verificare, persoana în legătură cu care s-au solicitat relaţii va pune la dispoziţie CNSAS un curriculum vitae amănunţit, precum şi o copie autentificată de pe carnetul de muncă.”, ceea ce vă oferă în mod legal noi surse de informaţii preţioase.

3. la cererea mea de acces la propriul dosar, înregistrată la CNSAS sub nr.1135/21.02.2001, la care mi-aţi trimis o confirmare de primire inutilă pe 7.03.2001 (probabil, pentru a vă acoperi formal faţă de prevederile art.12 din Legea nr.187/1999, care precizează, însă, foarte clar: „Consiliul va răspunde solicitării în termen de 30 de zile.”), aţi binevoit să răspundeţi parţial la 4.06.2001 (deci după mai mult de 100 de zile), anunţându-mă senin că „până în prezent, în arhivele SRI, SIE şi MApN nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate despre dumneavoastră.” Dvs., conform art.26 al.3 din ROF a CNSAS, trebuia să mă anunţaţi în scris (în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii – vezi al.2) „dacă în evidenţele informatizate Securităţii există o menţiune privind un dosar personal şi dacă acesta s-a păstrat, data şi locul unde poate fi consultat, date despre existenţa dosarului, în cazul în care acesta nu s-a păstrat”. Totodată, aveaţi datoria de a căuta şi alte materiale sau înscrisuri din Arhivele Securităţii, indiferent de suportul pe care s-ar afla şi indiferent de deţinătorii actuali ai acestor arhive. Nu doar SRI, SIE şi MApN sunt deţinători ai arhivelor Securităţii, ci şi MI, MJ, ş.a., iar dvs. ştiaţi şi ştiţi bine acest lucru, sper. Art.20 din Lege şi art.7 din ROF a CNSAS sunt foarte precise şi în acest sens. De asemenea, consider că faceţi, în continuare, aceeaşi gravă greşeală pe care v-am semnalat-o atât de des încât aţi devenit extrem de iritabili (majoritatea): art.20 al Legii vă conferă prin al.2 „acces neîngrădit la documentele prevăzute la al.1 (adică cele privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de lege – n.n.), precum şi la orice copii de pe acestea, care, în această perioadă (până la preluarea lor în gestiune de către Colegiu – vezi al.1 – n.n.), se păstrează şi se studiază la sediile deţinătorilor”. Dacă aceste prevederi ale legii le-aţi aplica şi aţi lupta pentru a fi respectate şi de către alte autorităţi şi instituţii (moştenitoarele Securităţii, mai ales), CNSAS ar avea o şansă şi un sens onest de existenţă. Dar nu cred că vreţi aplicarea legii, de aceea nu acţionaţi astfel. Revenind la cererea mea nr.1135/21.02.2001, la 7.03.2001 mi-aţi scris: „După primirea răspunsurilor de la cei trei deţinători de fonduri de arhivă provenind de la fosta Securitate, vă vom face cunoscut rezultatul cercetărilor.” Prin urmare, în cazul meu, aţi putut cere informaţiile şi datele necesare de la aceste instituţii, dar nu acelaşi lucru l-aţi făcut pentru acele persoane pentru care am făcut cereri de verificare, conform art.2 din Lege, ele ocupând funcţii şi demnităţi publice, unele chiar foarte înalte, ori aparţinând chiar de aceste instituţii, în alte cazuri.

Cât priveşte „liniştitoarea” dvs. frază finală din adresa pe care mi-aţi trimis-o la 4.06.2001, cum că cererea mea rămâne în atenţia dvs. şi că mă veţi informa dacă veţi identifica documente despre mine, vă rămân la fel de recunoscător pe cât sunteţi dvs. de sincer(i). Fac această afirmaţie având în vedere îndeosebi pe domnul preşedinte şi declaraţiile sale din tot cursul acestui an, dar am vizat mai ales ultimele sale acţiuni privind modificarea Legii şi acoperirea adevăratelor acţiuni ale actualei puteri şi ale actualei Securităţi, în cârdăşie cu Patriarhia Ortodoxă Română, cu care colaborează atât de „rodnic”.

După părerea mea, cu excepţia domnului Mircea Dinescu şi, parţial, a domnilor Andrei Pleşu şi Horia Roman Patapievici [ulterior, m-am convins pe deplin şi de laşitatea celor trei – n.n.], Colegiul CNSAS s-a compromis total şi riscă să devină tot mai mult o marionetă a Securităţii, metamorfozată în actualele instituţii de aşa-zisă siguranţă naţională.

Nu mă aştept deloc la o schimbare de atitudine din partea dvs. Sper doar să aveţi minima moralitate de a nu mai căuta să denigraţi pe cei care încercau să aplice legea şi să încetaţi manipularea opiniei publice, mulţumindu-vă cu avantajele funcţiilor de secretar de stat pe care le deţineţi încă.

Bineînţeles că aceasta este o petiţie şi un memoriu de protest la care aştept răspuns în scris, aşa cum este normal şi legal.

GABRIEL CATALAN”

XI.

Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti

Bucureşti, 23 martie 2001

Comunicat de presă

Ne exprimăm dezaprobarea şi mâhnirea faţă de informaţiile apărute în presă la adresa Preafericitului Patriarh Teoctist.

Spunem aceasta cu gând de dragoste frăţească şi solidaritate creştină, dorind totodată evitarea speculaţiilor legate de posibila implicare a Bisericii Catolice în acest scandal, pornind de la identitatea confesională catolică a ziaristului care a publicat aceste informaţii.

Când ziarişti de confesiune ortodoxă au scris împotriva Bisericii Catolice, deşi ne-au mâhnit, nu ne-am gândit că Biserica Ortodoxă ar putea fi implicată în demersul lor.

Respingând atacurile calomnioase la adresa Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, pe care-l asigurăm de tot respectul nostru, regretăm că un ziarist de confesiune catolică a dat publicităţii informaţii calomnioase, bazate pe o sursă unică şi îndoielnică.

Afirmăm încă o dată că nu avem nici o legătură cu decizia ziaristului şi a cotidianului <<Libertatea>> de a publica aceste informaţii defăimătoare şi orice suspiciune în acest sens este falsă.

Dr. IOAN ROBU

Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti”

[Semnătura şi ştampila]

XII.

„9 aprilie 2001, Bucureşti                                                   Gabriel Catalan, istoric,

Excelenţei Sale Dr. Ioan Robu,                                             analist politic, cetăţean

Arhiepiscop şi Mitropolit                                                      român şi creştin catolic

romano-catolic de Bucureşti                                                         tel. 093.092.058

[semnătura]

Înalt Prea Sfinţia Voastră,

Îmi exprim cu sinceritate şi smerenie, totodată, nespusa consternare şi dezolarea pe care o [le] resimt încă în urma comunicatului de presă din 23 martie 2001 pe care Excelenţa Voastră aţi găsit de cuviinţă să-l semnaţi la insistenţele şi ameninţările (probabil) autorităţilor politice (doar civile ?) şi ale ierarhiei ortodoxe, precum şi ale presei aservite lor sau chiar ale unor cercuri catolice interne şi externe „de largă respiraţie ecumenică” (de fapt, cu mari interese personale şi de grup).

Admit faptul că puteţi fi dezaprobator şi mâhnit de dezvăluirile presei despre actualul patriarh Teoctist, că puteţi să vă manifestaţi public aceste impresii şi sentimente, că vă leagă relaţii speciale cu totul de „preafericitul” frate întru credinţă, că îl respectaţi şi acţionaţi în spirit de solidaritate creştină şi/sau ecumenism (halal solidaritate, halal ecumenism). Înţeleg şi sunt întru totul de acord că aţi vrut şi vreţi, în continuare, să evitaţi speculaţiile şi să respingeţi diversiunile legate de posibila implicare a Bisericii Catolice în acest „scandal”. Admit faptul că trebuia să vă delimitaţi de decizia fratelui meu şi a ziarului la care lucrează el de a publica dezvăluirile mele despre Teoctist Arăpaşu şi nu contest faptul că era necesară declaraţia Dumneavoastră că nu aveţi nici o legătură cu decizia jurnalistului şi a cotidianului „Libertatea” de a publica acele informaţii incendiare deoarece era purul adevăr şi apoi eraţi presat foarte tare de acuzaţiile mincinoase, calomniile şi afirmaţiile tendenţioase ale unor oameni politici şi lideri de opinie (de sorginte comunisto-securistă, fie vorba între noi).

Nu pot înţelege deloc, însă, şi nu pot fi de acord cu unele epitete grave folosite în mod repetat şi ilegitim în comunicatul respectiv: „informaţii calomnioase”, „informaţii defăimătoare”, „atacurile calomnioase”, precum nu pot accepta aserţiunea conform căreia aceste informaţii ar fi „bazate pe o sursă unică şi îndoielnică”. Ce probe aveţi că aceste documente autentice (deci sunt mai multe surse, iar 5 dintre ele au fost deja publicate) sunt calomnioase şi defăimătoare ?! Dacă aţi fi citit cu atenţie „Libertatea” din 22 martie [2001], „Evenimentul zilei” din 15 şi 19 ianuarie a.c. [anul curent] şi „Dosarele istoriei” din septembrie 2000 sau dacă aţi fi avut minima curiozitate să vorbiţi cu mine poate nu aţi fi făcut aceste grave greşeli faţă de mine şi de fratele meu, Alexandru, şi nici nu aţi fi indus în eroare comunitatea catolică prin declaraţii neavenite. Nu uitaţi că Dumnezeu v-a încredinţat catolicii din Arhiepiscopia de Bucureşti şi că fraţii Catalan fac parte din această comunitate, iar Excelenţa Voastră aţi greşit cel puţin faţă de noi doi pentru că ne-aţi incriminat pe nedrept.

„Adevărul vă va face liberi” spune Cristos în Evanghelia după Sf. Ap. Ioan, iar în evangheliile sinoptice Isus afirmă clar: „Nimic nu este ascuns ca să nu fie dezvăluit sau tăinuit să nu fie aflat”. Nu vă gândiţi că s-ar putea, totuşi, ca aceste informaţii să fie adevărate şi, în acest caz, eu şi fratele meu Alexandru am respectat învăţătura biblică privind îndrumarea frăţească (Matei 18,15-18), în timp ce, vai, monseniore, Dvs. aţi sărit în apărarea unui fariseu şi aţi condamnat public nişte oameni drepţi şi nevinovaţi, dar persecutaţi de foarte multă lume ?!!

Nu ştiţi că sodomia este un păcat strigător la cer, că cel care rămâne cu îndărătnicie în nepocăinţă şi are o inimă împietrită faţă de dojenile mântuitoare păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt ???!!!

Catehismul Bisericii Catolice şi învăţătura ortodoxă sunt clare şi neîndoielnice în această privinţă. La fel se pune problema şi pentru atitudinea Dvs. binevoitoare faţă de aceste (potenţiale) păcate ale lui Teoctist: A APĂRA PĂCATELE ALTUIA constituie un păcat străin. Având în vedere toate acestea, eu vă iert monseniore.

Această scrisoare este şi un drept la replică şi, ca urmare, vă rog să o trataţi ca atare, publicând-o integral şi fără nici o cenzură, dând o dezminţire şi despăgubindu-mă spiritual şi moral.

P.S. Nu e vorba de bani.”

 [semnătura]

Amintiri din CNSAS. Memoriu

Subsemnatul, Gabriel CATALAN, cetăţean român născut la 8 martie 1970 în Bucureşti, sunt absolvent licenţiat al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1994/1995) şi absolvent de studii academice postuniversitare (2 ani) la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi  Administrative din Bucureşti (1999). Între anii 1994 şi 2000 am fost profesor de istorie în învăţământul preuniversitar. În urma interviului de angajare la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) din ziua de 13 iulie 2000, am devenit angajatul CNSAS de la 1 septembrie 2000, având statutul de funcţionar public (consilier categoria A, clasa I, gradul 3).

Interviul pentru angajarea mea în CNSAS s-a desfăşurat într-o sală aflată la etajul 4 al Palatului Parlamentului, pe uşa căreia se afla o tabliţă pe care scria « Comisia de Însemne, Ordine şi Medalii ». Noi, candidaţii (eram vreo 50-70), eram ţinuţi într-o sală mai mare, de şedinţe ale unei comisii parlamentare probabil, la acelaşi etaj, în apropiere, dar în capătul culoarului respectiv, stabilind de comun acord ordinea intrării la interviu. Eu am intrat ultimul în acea zi în sala unde se afla comisia de examen formată din membrii Colegiului. Nu erau prezenţi toţi 11; am remarcat absenţa domnilor Dinescu şi Patapievici care erau persoane publice dinainte, dar poate au lipsit şi alţii pe care nu-i ştiam şi de aceea nu mai ţin bine minte (parcă au lipsit şi domnii Pricu şi Csendes). Discuţia a început de la curriculum vitae, domnul Onişoru cerându-mi să mă prezint singur în câteva cuvinte. Imediat după ce m-am oprit din prezentare, am fost întrebat de domnul Secaşiu ce religie am.  “Creştină.”, i-am răspuns eu sec şi prudent. Apoi, m-a întrebat iarăşi, nemulţumit de răspuns: “Ce confesiune aveţi? Nu sunteţi ortodox, nu ?”. “Nu, sunt catolic.”, i-am zis, exprimându-mi uimirea în faţa întrebării indiscrete, care friza discriminarea, la care el a replicat prompt: “Desigur, este o întrebare în afara interviului, fiţi liniştit.” Apoi, a plusat: “Romano-catolic sau greco-catolic?”. Enervat, i-am ţinut o scurtă lecţie de dogmatică: “Biserica Catolică este unică şi nu se fac diferenţe între credincioşii catolici de diferite rituri, dar dacă sunteţi aşa de curios vă spun şi ritul: latin.” După acest prim episod conflictual au urmat şi altele. Domnul Buchet m-a întrebat despre unele studii publicate de mine, insistând mai ales asupra unora despre Biserica Ortodoxă Română şi ierarhia sa. L-a deranjat chiar titlul unui studiu de-al meu, Etnocentrism şi confesionalism politic. Cazul BOR, publicat în “Xenopoliana”, nr.3-4/1999. M-a întrebat, plin de emfază şi dispreţ, pe un ton superior şi tendenţios: “Ce înseamnă etnocentrism? Dar confesionalism politic?” I-am zis că eu ştiu prea bine că înţelege aceşti termeni şi nu cred că are nevoie să-i explic eu. “Da”, mi-a răspuns el, “am şi scris o carte pe tema relaţiei dintre religie şi politică”. I-am replicat rapid şi tăios: “nu o cunosc, îmi pare foarte rău, dar o s-o citesc dacă o voi găsi sau mi-o veţi da.” Apoi, acelaşi Buchet m-a chestionat scurt, în lipsă de alte argumente: „Da’ ce, Biserica catolică nu face politică?” „Ba da, sigur că face”, i-am răspuns, „dar nu politică etnocentristă, confesionalistă sau fundamentalistă ca bisericile ortodoxe <<naţionale>>, care au fost tot timpul supuse statului, indiferent de regim, conform tradiţiei bizantine a simfoniei.” Discuţia s-a deplasat de la această temă la vizita din 7-9 mai 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti şi s-au făcut o serie de aprecieri referitoare la acest important eveniment, eu arătând că patriarhul Teoctist n-a făcut de bunăvoie invitaţia necesară vizitei Papei, ci doar în urma presiunilor exercitate de autorităţile statului român interesate în ameliorarea imaginii externe (dar şi interne) şi a promisiunilor făcute de acestea (Catedrala Mântuirii Neamului, de pildă), precum şi a demersurilor diplomatice insistente ale Vaticanului. Singurul care m-a confirmat, numai parţial însă, a fost Andrei Pleşu, care ştia adevărul pentru că fusese ministru de externe în acei ani. Domnul Onişoru a revenit în discuţie pentru a spune câteva lucruri despre mine, printre care şi afirmaţia că uneori sunt „prea radical, prea tranşant în opinii”, făcând trimitere la articolele, studiile şi conferinţele mele pe teme de istorie şi analiză politică. I-am spus că prefer stilul direct şi sincer, mai ales atunci când am dovezi clare. M-a întrebat apoi domnul Pleşu de ce vreau să lucrez la CNSAS, iar Onişoru mi-a propus să aştept câteva luni pentru a colabora doar cu CNSAS în domeniul cercetării istorice. Le-am zis că prefer să mă angajez la CNSAS, la investigaţii şi, eventual, apoi să mă transfer la cercetare, că nu am convingerea că învăţământul reprezintă vocaţia mea, ci mai degrabă vreau să contribui, cu toate puterile mele, la instaurarea unei democraţii veritabile în România şi la aflarea adevărului, valori pentru care am militat din 1989, încă din timpul studenţiei. În acel moment, domnii Onişoru şi Pleşu mi s-a părut că mă priveau neîncrezători, dar domnul Gheorghe s-a grăbit să mă şi întrebe dacă am activat în vreo organizaţie civică şi i-am zis că da. Domnul Nicolescu sau domnul Chiriţescu mi-a cerut să spun în care şi am enumerat câteva: Liga Studenţilor, Alianţa Civică, Academia Civică, Fundaţia Memoria, adăugând că am fost prezent la aproape toate evenimentele importante din anii ’90: grevele studenţeşti, mineriadele, manifestaţiile şi întrunirile Alianţei Civice etc. Au urmat câteva glume ironice despre „trecutul meu revoluţionar” făcute de câţiva dintre cei de faţă (reprezentanţii PDSR şi PRM, mai ales), după care domnul Pleşu m-a întrebat dacă sunt catolic practicant şi dacă ştiu să iert, întrebări la care i-am răspuns, cu oarecare timiditate umilă, că încerc să fiu catolic practicant şi că, de obicei, nu sunt răzbunător. A insistat, întrebând de câte ori aş ierta pe cineva care mi-ar greşi sau mi-ar fi duşman şi atunci l-am citat pe Cristos: „de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei, 18,22), domnul Pleşu trebuind să le explice celorlalţi ce am spus şi care este semnificaţia exactă a spuselor mele căci acea expresie biblică probabil că le era total necunoscută majorităţii celor prezenţi. Am mai fost prelucrat, apoi, despre riscurile şi greutăţile începutului, despre faptul că este o muncă de rutină, dificilă, plicticoasă şi fără prea mari satisfacţii profesionale, morale şi financiare. După aceea, domnul Pleşu m-a întrebat cum aş proceda în cazul în care o persoană cercetată de mine în calitate de funcţionar CNSAS ar avea angajament de colaborare, dar nu s-ar găsi notele sale informative sau dacă ar exista cineva care un timp a fost colaborator al Securităţii şi ulterior a fost urmărit de Securitate deoarece a refuzat să mai colaboreze. I-am spus că din câte ştiu eu Legea nr.187/1999 precizează clar faptul că în cazul în care cineva a colaborat cu Securitatea (cu excepţia cazului în care a semnat angajament sau a dat informaţii sub presiuni şi tortură în detenţie ori anchetă), indiferent cât timp a durat această colaborare, el este considerat şi trebuie declarat colaborator al Securităţii, chiar dacă a fost, ulterior sau anterior, urmărit, căci această din urmă realitate nu schimbă cu nimic realitatea statutului său de colaborator al Securităţii, conform art.5 din lege. Am avut impresia că am fost foarte clar şi ferm în exprimare pentru că am simţit toate privirile celor din încăpere aţintite asupra mea. Domnul Onişoru m-a întrebat atunci despre actualul patriarh Teoctist, amintind faptul că ştie că sunt pasionat de problematica istoriei ecleziastice contemporane şi că am cercetat şi am scris despre teme legate de acest domeniu (despre patriarhul Justinian, de exemplu, şi-a amintit el de comunicarea mea de la Sighetu Marmaţiei din 1998, publicată în Analele Sighet, vol.6). Întrebarea sa suna chiar aşa: „Ce crezi, patriarhul Teoctist a colaborat cu Securitatea?” I-am răspuns senin: „Eu n-am studiat arhiva operativă a Securităţii şi deci nu pot să mă pronunţ în deplină cunoştinţă de cauză sau mai bine zis nu am prea multe dovezi concrete că da, însă din cele ce am văzut în dosarele arhivei sale neoperative – Fondul Documentar aflat în Arhiva SRI (precum şi la Arhivele Naţionale sau în alte arhive din România) – pot spune că Securitatea avea mijloacele şi informaţiile necesare pentru a-l şantaja oricând, dacă nu se arăta supus regimului comunist.” Erau curioşi, aşa că le-am povestit depsre legionarismul lui Teoctist, participarea sa la rebeliunea legionară din 1941 şi devastarea unei sinagogi din Strada Antim din Bucureşti, precum şi de înclinaţiile sale homosexuale, concluzionând astfel: „Am toate motivele ca, personal, să cred că patriarhul Teoctist a colaborat cu regimul comunist şi cu Securitatea, cunoscând aceste informaţii pe care le-am amintit, ştiind atitudinea sa publică şi gândindu-mă la predecesorii săi (patriarhii Justinian şi Justin), precum şi la relaţia permanentă de colaborare strânsă existentă între BOR şi statul român de-a lungul secolelor.” La această frază a mea s-a protestat puţin mult decât de obicei, mai ales din partea reprezentanţilor PDSR şi PRM, dar nu numai, au fost unele glume şi aprecieri cu scop de minimalizare de genul: „prea puţin contează că Teoctist era sau nu poponar”, iar marea majoritate, dacă nu chiar toţi cei prezenţi au strâmbat din nas şi au zâmbit amar în colţul gurii, rămânând într-o grimasă ce transmitea indiferenţă, dispreţ şi neîncredere faţă de spusele mele (totuşi, la câteva zile după aceea, fără ca eu să fiu implicat direct, într-o cunoscută revistă săptămânală de umor şi dezvăluiri, apropiată de grupul Pleşu-Dinescu-Patapievici, a apărut o scurtă notiţă care rezuma o bună parte din spusele mele – vezi ***, Fincă, în “Academia Caţavencu”, nr.28 (451), 18-24 iulie 2000, p.3). Curând după acest moment interviul meu a luat sfârşit, fiind asigurat că decizia comisiei de examen îmi va fi anunţată telefonic. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, eu telefonând de vreo trei-patru ori în iulie şi august până ca să mi se dea un răspuns şi acesta era iniţial neclar, apoi a fost condiţionată angajarea mea de obţinerea transferului din învăţământ deşi aşa ceva nu era cerut de nici o lege, ba chiar Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici permitea acestei categorii continuarea carierei didactice. Mult mai târziu, în cursul proceselor pe care le-am intentat CNSAS pentru abuzurile şi ilegalităţile sale la adresa mea, am aflat şi am înţeles mai bine, din stenogramele (fragmentare) ale şedinţelor Colegiului, explicaţia acestor ezitări, amânări şi apoi condiţionări privind angajarea mea şi anume faptul că foarte mulţi, poate chiar majoritatea celor prezenţi la acel interviu de angajare din 13 iulie 2000, s-au opus angajării mele, printre ei numărându-se cu siguranţă reprezentanţii PSD, în frunte cu vicepreşedintele Mihai Gheorghe (care a menţionat chiar şi public la „Antena 1” pe 22 martie 2001 împotrivirea sa categorică), precum şi preşedintele Gheorghe Onişoru (care le-a spus colegilor săi, în lipsa mea, bineînţeles, în martie 2001, la finele unei şedinţe de înfierare a mea: „eu v-am spus să nu-l angajaţi că e nebun”). Când am ieşit de la acel interviu, în anticameră, şoferul domnului Onişoru, mi se pare, mi-a urat baftă, bucuros că aproape i s-a terminat ziua de lucru, spunându-mi, totodată, că nimeni nu stătuse atât timp (30-40 de minute) înăuntru în acea zi.

În calitate de istoric şi doctorand în istorie (din 1996 la Institutul de Istorie « A. D. Xenopol » din Iaşi, conducătorul ştiinţific al tezei mele de doctorat fiind directorul acestui institut – istoricul Alexandru Zub, membru corespondent al Academiei Române) am avut acces legal la studierea unor documente din Fondul Documentar şi Fondul Penal de la Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), în sala publică de lectură aflată în incinta UM 0362 Bucureşti (Aleea Bărbăteni, staţia RATB « Romancierilor » – cartierul Drumul Taberei) în anii 1999 şi 2000 ; la fel cum au avut permis de acces în ASRI şi alţi cercetători. Fiind preocupat de tematica istoriei recente, îndeosebi de raporturile dintre statul român şi BOR (Biserica Ortodoxă Română), precum şi de relaţiile interconfesionale şi cele dintre culte şi stat, am studiat şi dosare tematice despre BOR şi despre clerul ortodox. Printre aceste dosare se găsea şi cel cu nr.7755, care avea mai multe volume (însă primele două nu se dădeau spre studiere la sală « din motive de siguranţă naţională », chipurile).

În ianuarie şi februarie 2000 am cercetat din nou (prima dată le-am analizat în 1999) volumele 3 şi 5 ale dosarului 7755 din Fondul Documentar, găsind şi câteva documente referitoare la Teoctist Arăpaşu, ieromonah şi apoi ierarh ortodox în perioada la care făceau referire actele, care atestau : 1). activitatea sa în Mişcarea Legionară ; 2). participarea sa la rebeliunea legionară din Bucureşti din 21-23 ianuarie 1941, prin devastarea unei sinagogi din cartierul Antim (« Reşit Dath » = « Începutul Ştiinţei », de pe Strada Antim nr.13, conform cercetărilor mele în ACSIER); 3). practicarea homosexualităţii; 4). alte fapte grave, precum persecutarea şi jefuirea unor alţi clerici ortodocşi.

Anterior, în anul 1999 istoricul ieşean Dorin Dobrincu îmi semnalase existenţa unui document ce confirma şi detalia legionarismul şi activitatea lui Teoctist în timpul rebeliunii din 1941, document pe care l-am studiat şi apoi am obţinut şi aprobarea fotocopierii lui (ca şi colegul meu Dorin Dobrincu). Acest document este datat 30 ianuarie 1950 şi se află în dosarul nr.909 din Fondul Documentar, la fila 510 şi următoarele. El a fost publicat parţial (pasajul referitor la Teoctist – f.510) în « Evenimentul zilei », nr.2605 din 15 ianuarie 2001 (Florian Bichir, Istoricul Dorin Dobrincu a descoperit în arhiva SRI un document din care reiese că Patriarhul a participat la devastarea unei sinagogi, p.2), după ce apăruse mai întâi în „Monitorul de Iaşi” din 13 ianuarie 2001. Tot în „Evenimentul zilei”, dar în nr.2609 din 19 ianuarie 2001 (Bogdan Ghelase, pseudonim al lui Florian Bichir, Secretele Patriarhului, p.3), eu am publicat un fragment dintr-un document datat 4 octombrie 1949 şi aflat în dosarul nr.7755, vol.3, fila 239, tot din Fondul Documentar („D”) care întărea ideea apartenenţei lui Teoctist la Mişcarea Legionară şi era o nouă dovadă despre participarea sa la rebeliunea din ianuarie 1941.

La aceste documente din ASRI, eu am adăugat un altul din Arhivele Naţionale (Arhivele Statului), aflat în Fondul Ministerul de Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, în dosarul nr.76/1946, la fila 80 (f.81 = copie), care confirma legionarismul lui Teoctist şi al patriarhului de atunci Justinian Marina, explicând totodată comportamentul lor oportunist şi ipocrit, precum şi colaborarea lor cu regimul comunist (vezi Bogdan Ghelase, Secretele Patriarhului, în „Evenimentul zilei”, nr.2609, 19 ianuarie 2001, p.3).

De asemenea, eu publicasem informaţii despre legionarismul lui Teoctist şi acţiunile sale distructive din zilele rebeliunii legionare din 21-24 ianuarie 1941 la Bucureşti, pentru prima oară, în articolul Convergenţe şi divergenţe sub zodia ortodoxismului naţionalist. Legiunea şi slujitorii Domnului, apărut în revista „Dosarele istoriei”, nr.49/septembrie 2000, p.29-32.

În ciuda unor luări de poziţie vehemente şi a unor negări repetate a veridicităţii acestor informaţii şi documente, mi-am continuat eforturile în vederea aprofundării subiectului şi a informării întregii opinii publice româneşti despre aceste fapte de o gravitate extremă care erau atribuite patriarhului, încercând să obţin o dezbatere publică a cazului.

În cele din urmă, am fost dezamăgit profund de reacţiile negative şi pline de resentimente ale Patriarhiei BOR, ca şi de presiunile şi şicanările pe care le sufeream din partea unor colegi de serviciu de la CNSAS (Adrian-Nicolae Petcu, George Enache, Silviu Moldovan) şi, mai ales, din partea unora dintre membrii Colegiului CNSAS (Constantin Buchet, Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Ladislau Csendes, Andrei Pleşu, Viorel Nicolescu, Aurel Pricu, Florian Chiriţescu); nemulţumiţi şi de atitudinea mea critică mai fermă faţă de unele decizii interne (secretomania, nepotismul, aranjarea „concursurilor” pentru posturile de conducere, supravegherea şi intimidarea angajaţilor, blocarea înfiinţării unui sindicat al funcţionarilor publici din CNSAS) şi/sau faţă de altele publice (cazurile de „spălare”/conspirare a lui Ristea Priboi, Ion Iliescu, Radu Timofte, neaplicarea legii în ce priveşte relaţiile cu serviciile secrete, instituţii deţinătoare ale Arhivei Securităţii, cu Primăria, Guvernul, Preşedinţia), care încălcau sau ignorau flagrant „Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică”, cum ar fi, de exemplu, modul total defectuos de organizare şi funcţionare a CNSAS, relaţiile sale absolut servile cu instituţiile moştenitoare ale Securităţii, modul de organizare şi desfăşurare a unor concursuri pentru ocuparea unor funcţii de conducere în interiorul CNSAS, precum şi deciziile luate de Colegiul CNSAS privind unele persoane care intrau sub incidenţa Legii nr.187/1999 şi care fie nu erau verificate complet şi în mod real (cazul candidaţilor la Preşedinţia României), fie nu erau verificaţi deloc (cazul Ristea Priboi, cazul Teoctist Arăpaşu) ori se revenea în mod repetat asupra deciziilor anunţate deja în mod public (cazul parlamentarului UDMR Lazslo Rakoczy, găsit iniţial vinovat de colaborare, apoi graţie intervenţiei ilegale şi imorale a lui Ladislau Csendes „spălat” de orice vinovăţie).

Ca urmare a atitudinii mele ferme prin care solicitam o strictă respectare a Legii nr.187/1999 şi continuarea demersurilor pentru aflarea adevărului în toate cazurile prevăzute de lege, îndeosebi în cele menţionate mai sus, am fost persecutat făţiş, fiind „descalificat” chiar în timpul concursului din data de 20 februarie 2001 pentru ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă pe motivul că aş fi fost „impertinent prin întreaga atitudine”, când eu, de fapt, doar mă declarasem nemulţumit de modul în care Colegiul CNSAS a acţionat în cazurile amintite şi insistasem pentru ca acesta să impună respectarea Legii nr.187/1999 atât în privinţa sediilor adecvate pe care Primăria Capitalei trebuia să i le pună la dispoziţie (cf. art.11) cât şi în privinţa accesului neîngrădit al Colegiului CNSAS la toate documentele aflate în gestiunea deţinătorilor Arhivei Securităţii (art.20), reproşându-i că se complace în abuz şi tăcere în loc să apeleze la mass-media şi la instanţele judecătoreşti abilitate.

De asemenea, am atras atenţia comisiei de examen [formată din Gheorghe Onişoru, preşedintele Colegiului CNSAS, Mihai Gheorghe, vicepreşedintele, Claudiu-Octavian Secaşiu, secretarul (care a părăsit sala de consiliu unde avea loc interviul-concurs la un minut sau două după ce intrasem eu în sală şi n-a mai revenit până la ieşirea mea de acolo) şi Horia-Roman Patapievici, unul dintre membri] că s-a încălcat aceeaşi Lege 187/1999, art.8, alin.8, prin angajarea în CNSAS a unor persoane care fuseseră fie agenţi sau colaboratori ai organelor de Securitate (de exemplu, colonelul Gh. Paşc şi unii dintre subordonaţii săi de la Biroul de Protecţia Informaţiei din CNSAS, precum coloneii Cristescu, Costea şi Ştefănescu), fie angajaţii unor structuri informative interne de după 1989.

Dar, mai bine să povestesc detaliile desfăşurării acestui interviu şocant. Am intrat în sala de şedinţe a Colegiului abia în jurul orei 17:00, după terminarea programului de lucru, pentru că se întrerupsese vreo 4 ore examenul pe motiv că membrii comisiei au fost chemaţi urgent la o întâlnire cu reprezentanţi ai SIE şi/sau SRI. Am profitat atunci de acest interstiţiu şi, împreună cu colegul Mircea Stănescu, am mers la sediul GDS şi am asistat la o conferinţă de presă a domnului Gabriel Andreescu despre CNSAS, legea sa şi funcţionarea sa, în cursul căreia au fost exprimate şi bănuieli mai mult sau mai puţin argumentate despre vinovăţia unora dintre membrii Colegiului în sensul colaborării cu Securitatea şi cu regimul comunist, fiind dat ca exemplu cazul domnului Andrei Pleşu; ulterior, în comisiile de disciplină în care am fost târât de Colegiu mi s-a reproşat insistent prezenţa mea la acea conferinţă de presă şi chiar am fost acuzat de participarea la un complot pus la cale de domnul G. Andreescu împotriva Colegiului şi a domnului Pleşu în special, totul fiind intenţionat înscenat de gruparea Onişoru-Gheorghe-Buchet-Csendes-Chiriţescu-Pricu pentru a mă denigra şi a obţine astfel consensul mult dorit în Colegiu. Aşa îmi explic şi virulenţa cu care m-a atacat domnul A. Pleşu în „audierea” din 1 martie 2001 (deşi nu fusese prezent la evenimentul incriminat, concursul-interviu din 22 februarie 2001) şi nu numai, întărâtat fiind împotriva mea de intrigile meşteşugit potrivite (inventate) şi înveninate ale colegilor săi de şefie din CNSAS, amici ori nu cu el.

Revin la relatarea interviului. După ce am fost invitat să iau loc, am fost întrebat la care post candidez şi apoi care este ordinea preferinţelor mele pentru că trecusem în cerere trei posturi (director Direcţia Cercetare-Arhivă, şef Serviciul Cercetare, şef Serviciu Verificări Agenţi) deoarece întrebând, fusesem anunţat că oricare candidat poate să concureze pentru mai multe posturi în cadrul aceluiaşi interviu. Am răspuns iniţial că nu am criterii prea clare din cauză că nu mi s-au comunicat personal şi nici nu au fost anunţate public atribuţiile aferente acestor posturi, apoi am cerut să fie ales un post la întâmplare sau în ordinea importanţei, eu ştiind foarte bine că nu am şanse la acest „concurs”, dar prezentându-mă pentru a obţine informaţii şi, totodată, pentru a-mi susţine din nou opiniile. Aşa s-a ajuns să fiu întrebat despre cum mă văd în postura de director al Direcţiei Cercetare-Arhivă. Domnul secretar Secaşiu a părăsit din acel moment sala şi nu s-a mai întors înainte ca eu să ies. Au mai rămas ceilalţi 3 membri ai comisiei de examen: Onişoru, Gheorghe şi Patapievici. Prima întrebare propriu-zisă a interviului m-a şocat, Onişoru spunându-mi practic în faţă că n-am ce căuta acolo: „Cine crezi tu că este cel mai potrivit dintre candidaţi pentru postul de director al Direcţiei Cercetare-Arhivă?”. Am răspuns, după un moment de zăpăceală: „Nu pot să vă dau nume, dar ştiu cum ar trebui să fie acea persoană, ce criterii să îndeplinească: să nu fie formată profesional în anii comunismului, mai ales ai stalinismului, şi să nu fi avut legătură cu vreuna dintre instituţiile care astăzi deţin arhive ale Securităţii şi care trebuie să ni le predea nouă (CNSAS), însă, totodată, acea persoană ce va ajunge director trebuie să aibă o oarecare experienţă, nu poate să fie chiar un novice, un proaspăt absolvent de facultate de specialitate (istorie sau ştiinţe sociale) sau un începător în domeniul cercetării istorice.” Domnul Patapievici a spus: „Înţeleg unde bateţi”, iar Onişoru a reacţionat direct: „Să înţeleg că nu sunteţi de acord că doamna Dobre este cea mai potrivită dintre toţi pentru acest post!?”. Am replicat prompt: „Vreţi un răspuns sincer, nu-i aşa?”. „Da, sigur că da”, au spus, la unison, Onişoru, Gheorghe şi Patapievici. „Ei, atunci aflaţi că eu nu cred deloc că doamna Dobre ar fi cea mai potrivită”, le-am răspuns cu năduf. Apoi, Patapievici m-a întrebat cum mă înţeleg cu oamenii, cu colegii şi i-am zis că relaţiile personale depind de caracterele, temperamentele şi interesele celor implicaţi, deci că ele diferă de la caz la caz, dar că, în general, mă înţeleg bine cu toţi, ca dovadă stând faptul că am avut ca şef de grupă 8 subordonaţi şi nu cred că au de ce să se plângă de mine, deşi unul, Remus Murzea, nici nu are ce căuta în CNSAS fiindcă a fost/este ofiţer SRI sau SIE. Onişoru m-a întrebat de unde ştiu acest lucru şi i-am zis că nu doar eu ştiu, ci mulţi alţi colegi şi că Remus Murzea a fost salutat în stil cazon, în public, de către mai mulţi subofiţeri SRI de la sediul din Strada Eforiei, acolo unde noi, angajaţii CNSAS care eram investigatori, am studiat timp de câteva luni (octombrie 2000-ianuarie 2001) dosare ale unor candidaţi la alegerile din 2000. Membrii comisiei s-au limitat apoi la respingerea „interpretării greşite” pe care o dădeam Legii nr.187/1999 (în speţă art.8 alin.8), iar domnii Gheorghe şi Onişoru au afirmat că foştii mei „subordonaţi”, colegi de grupă, s-au plâns de mai multe ori de mine, fără să precizeze în legătură cu ce, lăsând să se înţeleagă că sunt recalcitrant şi nu ştiu să colaborez şi să lucrez în echipă. Mai târziu, din stenogramele unor şedinţe ale Colegiului care mi-au fost dedicate, cunoscute în timpul proceselor civile pe care le-a intentat CNSAS, am găsit şi explicaţia acestor întrebări insistente şi reclamaţii ale colegilor-subordonaţi de grupă: conducerea CNSAS şi Germina Nagâţ, şefa noastră directă, enervată şi de criticile şi contestările mele în legătură cu corectitudinea concursului prin care fusese numită directoarea Direcţiei Investigaţii, apelaseră la aceşti colegi-subordonaţi ai mei pentru a aduna cât mai multe pretexte ale acţiunii lor agresive contra mea, ofiţerul Remus Murzea răzbunându-se  astfel pentru că l-am deconspirat, iar doamna absolventă de Psihologie, Irina Cristina Anisescu, încurajată de Gh. Onişoru, G. Nagâţ & co., oferindu-se chiar să-mi realizeze un portret psihologic care nu era deloc măgulitor şi de invidiat, dânsa fiind de la început foarte iritată de faptul că nu fusese ea nominalizată la conducerea grupei a X-a şi manifestându-şi permanent şi făţiş această nemulţumire. Mihai Gheorghe m-a acuzat că nu cunosc bine legea CNSAS şi că nu fac diferenţa nici între „agent” şi „colaborator”. I-am replicat rapid că ştiu foarte bine legea, că „e la mintea cocoşului” că aceşti termeni nu sunt identici şi că nu se referă la aceeaşi realitate (făcând trimitere la definiţiile agentului şi colaboratorului prevăzute în art.5), dar am insistat asupra faptului că trebuie respectată legea care arată că există consecinţe similare pentru ambele categorii: deconspirarea. După aceea au (re)deschis problema lui Ristea Priboi şi cazul lui Teoctist. Atunci, Patapievici mi-a cerut părerea, după ce mi-a creionat „un caz ipotetic”: Ristea Priboi, fost ofiţer DIE, este cunoscut în unele medii că a făcut poliţie politică, dar SIE transmite Colegiului CNSAS că acesta n-a făcut poliţie politică şi că dosarul său este de siguranţă naţională. I-am răspuns foarte prompt că, în acest caz, Colegiul nu trebuie să se mulţumească cu adresele primite de la SIE sau alţi deţinători de arhive ale Securităţii, chiar dacă acele servicii secrete şi-ar asuma toată răspunderea, ci trebuie să insiste să consulte toate datele şi documentele existente în toate arhivele care au aparţinut Securităţii, conform Legii nr.187/1999, art.20, care la alin.2 precizează faptul că membrii Colegiului „au acces neîngrădit” la toate aceste documente din Arhivele Securităţii, pe care le pot studia până la preluarea lor de către CNSAS chiar la sediile deţinătorilor, aceştia din urmă fiind obligaţi sub sancţiuni administrative, civile şi penale să le asigure membrilor Colegiului toate condiţiile necesare liberului acces. Din acest moment, vicepreşedintele Gheorghe a explodat, acuzându-mă că le fac procese de intenţie şi că exagerez, că văd doar conspiraţii şi, iarăşi, că nu ştiu legea. Am replicat tăios că eu cunosc legea şi că „e la mintea cocoşului” că „agent” nu e totuna cu „colaborator”, după cum scrie şi în orice dicţionar, la care domnul Gheorghe a rămas perplex şi, urlând la mine că sunt „impertinent”, „extraordinar” şi că nu-l las să vorbească şi să-mi pună întrebări, ci îl întrerup, a declarat că renunţă să mă mai întrebe ceva, sugerând că n-are ce să mai vorbească cu mine. Menţionez faptul că Mihai Gheorghe stătea pe scaunul din capul dinspre fereastră al lungii mese de consiliu, în timp ce Gheorghe Onişoru, deşi preşedintele instituţiei, era aşezat pe un scaun aflat pe partea laterală a mesei, lângă vicepreşedinte, în stânga acestuia, iar Horia-Roman Patapievici se găsea de cealaltă parte a mesei, în stânga domnului Gheorghe, despre care ulterior am aflat că fusese desemnat ca preşedinte al comisiei de examinare. După mai multe clipe de tăcere încordată, Gh. Onişoru a aruncat cu timiditate o ironie sau o glumă cu „cocoşul galic”, dar, după numai câteva secunde, a izbucnit nervos, jignindu-mă cum că nu am educaţia minimă necesară („ai 7 ani incompleţi de acasă”), că sunt impertinent şi obraznic, că nu se poate aşa, adică să-i tot contrazic şi să-i întrerup şi că el propune să fiu descalificat din acel concurs. Şi a adăugat, scurt, o întrebare retorică către ceilalţi doi: „Sunteţi de acord?!”, la care M. Gheorghe a reacţionat prompt în mod pozitiv, iar Patapievici a tăcut mâlc şi mi se părea că are ochii bulbucaţi a mirare. Gh. Onişoru mi-a zis: „Eşti liber.” şi pentru că nu am reacţionat imediat a adăugat: „Ieşi afară! S-a terminat.”. Eu, însă, am insistat din priviri, dar şi verbal, să primesc/să aud şi din partea domnului Patapievici verdictul, dar tăcerea a rămas totală din partea sa, aşa că, dezamăgit de acest accept tacit al abuzului, de acest act plin de laşitate, din partea celui pe care-l consideram un intelectual de rasă, normal şi democrat, m-am ridicat şi am ieşit, salutând şi adăugând la final: „Vă urez succes în ceea ce întreprindeţi aici, deşi nu cred că astfel veţi avea vreunul.”. În urma mea, în timp ce trăgeam de clanţa uşii pentru a o închide, vocea gravă şi revoltată a lui Gh. Onişoru a mai tunat o dată: „Dacă nu-ţi convine, dă-ţi demisia!” şi instantaneu mi-a răsunat în minte ameninţarea sa dinainte de a mă da afară din sala de examen: „Ai grijă ce spui că poţi să fii sancţionat pentru indisciplină dacă mai continui aşa!” la care eu răspunsesem: „Accept să mă sancţionaţi, dar numai dacă am încălcat vreo lege sau regulamentul CNSAS, ceea ce eu nu cred, ci, dimpotrivă, vă spun că dumneavoastră le încălcaţi.”, replica mea stârnind furia celor doi interlocutori cu funcţii de conducere în Colegiul CNSAS, mai cu seamă a lui Onişoru, care la cererea mea sinceră de a-mi indica în concret prin ce gesturi, cuvinte sau fapte am fost impertinent, aşa cum susţinea, îmi turuia, surescitat: „prin tot ce ai zis, prin toată prezentarea ta la acest concurs, prin întreaga ta atitudine”.

Reacţia Colegiului a fost relativ promptă: la 1 martie 2001 s-a constituit în comisie de disciplină şi, după o „audiere”, care nu mi-a fost anunţată ca atare şi care semăna mai mult cu o anchetă la Securitate, am fost sancţionat cu „avertisment” pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”, fără ca să primesc motivaţii şi referiri la fapte concrete, prin ordinul de sancţionare nr.126/5 martie 2001.

În timpul aşa-zisei audieri s-a ţipat la mine, am fost în mod direct ameninţat cu sancţionarea şi în mod voalat şi cu alte consecinţe negative, am fost umilit şi jignit de mai multe ori în demnitatea mea umană şi mi s-au contestat competenţele profesionale, dar şi deplinătatea facultăţilor mintale, Ladislau-Antoniu Csendes ridicându-se de pe scaun vociferând, cerând insistent expertize psihiatrice în privinţa mea şi apelându-mă cu calificativul „nebun”, fiind cu greu calmat şi oprit să nu mă şi lovească, probabil, de Horia-Roman Patapievici, care-i stătea alături la masă; o posibilă explicaţie a limbajului şi gesturilor extrem de violente ale trimisului UDMR în CNSAS este, în opinia mea, dorinţa sa, premeditată şi perfect pusă de acord cu preşedintele şi vicepreşedintele Colegiului cel puţin, dacă nu chiar cu toţi membrii acestuia, de a face uitată vinovăţia sa în cazul Rakoczy şi „a-şi spăla” astfel greşeala făcută prin care s-a compromis şi l-a compromis şi pe amicul său, Gheorghe Onişoru, căruia îi era acum dator.

Totodată, contestaţia mea personală, ca şi cea colectivă înaintată de mine împreună cu trei colegi (Cornelia Porumboiu, Mircea Stănescu şi Liviu Ţăranu), referitoare la modul de organizare şi desfăşurare a concursului, a fost respinsă fără nici un fel de argumentaţie, ci doar „pe motiv că aceasta este nefondată” la 22 februarie, respectiv 1 martie 2001.

Imediat după ce depusesem contestaţia în nume personal (21 februarie 2001), a doua zi, pe 22 februarie 2001, proaspăta directoare a Direcţiei Investigaţii din CNSAS (proclamată şefă de vreo două săptămâni, în urma unui examen lipsit de orice urmă de transparenţă), Germina Nagâţ, a început să mă hărţuiască, acuzându-mă verbal de obrăznicie faţă de domnii Gh. Onişoru şi C.O. Secaşiu. În aceeaşi zi doamna G. Nagâţ mi-a transmis verbal: <<domnul preşedinte al Colegiului Gh. Onişoru vrea să vă vadă>>, iar eu am întrebat-o în legătură cu ce problemă şi la ce oră, dar dumneaei nu mi-a răspuns decât că nu ştie mai mult de atât. Am aşteptat aproximativ două ore şi jumătate degeaba, apoi, conform înţelegerii cu conducerea CNSAS şi unei dispoziţii verbale date de domnul secretar C.O. Secaşiu în privinţa angajaţilor care făceau parte din colectivele care studiau prin biblioteci, arhive sau chiar acasă pentru a redacta o broşură despre Securitate şi CNSAS, după care noi, cercetătorii, nu aveam program fix deoarece nu aveam ce lucra la sediul CNSAS din Strada Dragoslavele nr.2-4 (clădire destul de improprie pentru activitatea CNSAS, închiriată de la un afacerist de origine evreiască pe o sumă foarte mare de dolari, prin intermediul lui Mircea Dinescu), în lipsa totală a oricăror surse de informaţii necesare în vederea redactării broşurii amintite, am plecat din sediu în jurul orei 11:15, mergând în Arhiva Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din România şi în sala de cataloage a Bibliotecii Naţionale, apoi la Arhivele Naţionale.

A doua zi, 23 februarie 2001, doamna G. Nagâţ mi-a cerut, mai întâi verbal, pe un ton inchizitorial, explicaţii privind „absenţa nemotivată de ieri”. Am răspuns cu calm, arătând că nici unul dintre funcţionarii publici ai CNSAS care lucrau la broşura preconizată nu avea orar fix, după cum prea bine ştia chiar dânsa de la înşişi preşedintele şi secretarul Colegiului şi că ea însăşi recunoscuse acest lucru în ziua anterioară chiar înainte de a pleca eu din sediul CNSAS, atunci când am anunţat-o direct de intenţia mea între orele 11:10 şi 11:20.

Enervată la culme de acest răspuns mi-a cerut să-l dau în scris, însă eu am insistat să-mi ceară aceasta tot în scris. Ca urmare, am primit adresa într-un târziu numerotată cu nr.1/2001 a Direcţiei Investigaţii (Direcţia Cercetare era preconizată să apară în câteva zile), abia semnată de doamna G. Nagâţ, dar neştampilată. La insistenţele mele de respectare a formalităţilor de înregistrare, semnare şi ştampilare s-a reacţionat cu duritate şi cu presiuni crescânde şi ameninţări voalate, fără a fi respectate pe deplin uzanţele revendicate de mine.

Am răspuns chiar în aceeaşi zi de 23 februarie 2001, deşi nu eram obligat legal să o fac atunci, aducând în apărarea mea aceleaşi argumente prezentate mai sus. Am preferat, totuşi, să nu scriu exact unde am fost deoarece voiam să păstrez oarece secrete privind sursele mele de informaţie şi subiectele de interes cercetate de mine, mai ales că ştiam de colegul Mircea Stănescu şi din mărturisirile altor colegi că serviciile secrete acţionau permanent, urmărindu-i, supraveghindu-i şi verificându-i pe toţi angajaţii CNSAS. În plus, din pricina grabei şi a presiunii psihice exercitate asupra mea, pur şi simplu, au fost momente în care atunci nu puteam să-mi amintesc cu claritate şi exactitate unde fusesem pe 22 februarie, mai ales că eu mergeam în acea perioadă zilnic în cel puţin 2-3 biblioteci şi/sau arhive fără să-mi notez unde, când şi cât timp le-am vizitat. Astfel, am scris abia în finalul „notei explicative” că am fost la Biblioteca Naţională şi la Arhivele Naţionale până pe la ora 17:00, când ştiam că ajunsesem acasă.

La sesizarea doamnei G. Nagâţ ori poate chiar la auto-sesizarea domnului Gh. Onişoru, nemulţumit de faptul că rezistam presiunilor sale, Colegiul CNSAS s-a constituit într-o „comisie de disciplină”, care pe baza „anchetei preliminare” făcute de şefa Direcţiei Investigaţii, inclusiv prin verificări de condici, se pare, la Biblioteca Naţională şi Arhivele Naţionale, a decis că am minţit şi că am fost absent nemotivat (deşi eu fusesem prezent în ziua respectivă la sediul CNSAS până pe la ora 11:20 şi semnasem condica, existând şi martori în această privinţă, iar ulterior nu făcusem decât să ascult de indicaţiile conducerii în chestiunea modului de lucru la plănuita broşură despre Securitate şi CNSAS).

Prin urmare, în ziua de 1 martie 2001 am fost chemat de Meda Gavriluţ, directoare Direcţiei Resurse Umane, în sala de şedinţe a Colegiului CNSAS de la etajul 1 fără ca să mi se comunice scopul şi motivele reale ale chemării mele, ba chiar lăsându-mă să cred chiar şi o bună parte din timpul petrecut în acea zi în acea sală (în total două ore) că se discuta contestaţia mea la descalificarea din timpul concursului din 20 februarie 2001, abia spre final aflând că am fost la o audiere organizată de către Colegiul CNSAS întrunit în Comisie de disciplină.

Cu acea ocazie au fost reluate acuzele de obrăznicie, impertinenţă şi chiar incompetenţă, s-au făcut presiuni psihice şi verbale asupra mea, am fost ameninţat direct şi voalat în mai multe privinţe, am fost jignit grav, fiind din nou numit „inconştient” (Onişoru), mitocan (Pleşu), nesimţit şi fără educaţie (Onişoru,  Nicolescu, Chiriţescu, Pricu), ba chiar „nebun” (Csendes a reiterat că va cere expertiză psihiatrică pentru mine). Constantin Buchet a tăcut, dar confirma tacit, dând afirmativ din cap, mai toate acuzele. Domnul Patapievici, domnul Pleşu şi doamna Nagâţ (omul lor de încredere, pe care l-au susţinut din răsputeri să ocupe funcţia de director al Direcţiei de Investigaţii) m-au acuzat că am fost nepoliticos şi am avut o atitudine impertinentă şi de insubordonare atât faţă de domnii Onişoru, Gheorghe şi Secaşiu (despre care spusesem, într-o discuţie a colectivului redacţional al broşurii, doar adevărul şi anume că nu avea încă studii superioare complete căci nu terminase pe atunci Facultatea de Istorie a Universităţii „Lucian Blaga” din Alba Iulia şi că nu poate fi luat ca referinţă infailibilă) cât şi faţă de doamna Nagâţ. Domnişoara Mihaela Aniţă, „pila” lui Gh. Onişoru, căruia îi fusese studentă cu puţin timp înainte la Facultatea de Istorie a Universităţii din Galaţi, de curând numită (parcă în compensaţie cu numirea G. Nagâţ, „pila” lui H.R. Patapievici, ca directoare) directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii în urma concursului din 20 februarie 2001 la care eu fusesem descalificat, m-a atacat şi ea, spunându-mi că sunt nerespectuos faţă de domnul Gh. Onişoru (tinerica, despre care umbla şi zvonul că este fina preşedintelui Colegiului CNSAS, deci un fel de rudă prin alianţă, îşi manifesta astfel profunda stimă şi recunoştinţă, în timp ce G. Nagâţ şi protectorii ei, domnii Patapievici şi Pleşu, îşi plăteau doar datoriile faţă de acelaşi personaj şi gruparea de interese rivală din Colegiu, cu care se aflau într-un fel de negocieri). Ulterior, la 2-3 zile după audierea mea din 1 martie 2001, domnul Patapievici, trecând pe lângă mine pe îngusta scară interioară a sediului CNSAS, ultimul dintr-un şir format din mai mulţi colegi ai săi din conducerea instituţiei, mi-a zâmbit discret şi mi-a strâns uşor braţul, într-un gest care se vroia de încurajare, dar pe care l-am perceput şi ca pe un fel de cerere de scuze.

Pe data de 2 martie 2001 mi s-au înmânat adresele nr.1311 şi 1313 prin care erau respinse cele două contestaţii cu privire la modul de organizare şi desfăşurare şi la rezultatele concursului din 20 februarie 2001, despre care am amintit mai sus.

Aceste rezultate mie îmi par şi acum dinainte stabilite: doamna Floarea Dobre devenea directoarea Direcţiei Cercetare-Arhivă, domnul Silviu Moldovan – şeful Serviciului Cercetare, domnul Ionel Ivaşcu – şeful Serviciului Arhivă, domnişoara Mihaela Aniţă – directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii, doamna Almira Ţentea – şefa Serviciului Verificări la cerere, domnul Florin Maghiar – şeful Serviciului Verificări din oficiu, şi domnul Remus Murzea – şeful Serviciului Verificări ofiţeri şi subofiţeri. Pe lângă relaţiile personale ale celor mai mulţi dintre aceştia cu membrii Colegiului CNSAS, mai ales cu preşedintele, vicepreşedintele şi secretarul Colegiului, dar şi cu unii membri, îndeosebi cu „cei mai prestigioşi” (A. Pleşu şi H.R. Patapievici), am observat existenţa unei înţelegeri negociate între „grupul Onişoru-Gheorghe” şi „grupul Patapievici-Pleşu”, prin care se împăcau cele două tabere aflate în confruntare de interese (deci pentru diverse avantaje) încă de la primul concurs, cel pentru ocuparea postului de director al Direcţiei Investigaţii, câştigat de G. Nagâţ. La acel concurs (la care am candidat şi eu) comisia de examen a fost compusă din toţi membrii Colegiului, deci cei 11 au votat cu toţii. La concursul din 20 februarie 2001 comisia era formată doar din 4 membri (domnii Onişoru, Gheorghe, Secaşiu şi Patapievici), nu a mai existat probă scrisă şi nici proiect scris de organizare a compartimentului vizat de candidat, ci doar un simplu interviu, organigrama şi atribuţiile aferente respectivelor posturi scoase la concurs n-au fost comunicate public tuturor celor interesaţi, ba chiar organigrama CNSAS a fost modificată după primul concurs câştigat de doamna Nagâţ astfel încât să mulţumească şi „grupul Onişoru-Gheorghe” care dorea să le impună pe doamna Dobre şi pe domnişoara Aniţă. De aceea, Direcţia Generală de Analiză-Sinteză a fost desfiinţată şi înlocuită cu două direcţii autonome şi separate: Direcţia Investigaţii (directoare G. Nagâţ) şi Direcţia Cercetare-Arhivă (directoare F. Dobre). Astfel, erau mulţumite în mare măsură toate taberele de interese.

Însuşi preşedintele Onişoru îmi mărturisise, într-o discuţie pe care i-am solicitat-o personal şi pe care am purtat-o între patru ochi în biroul său din sediul CNSAS, că nu o dorise pe doamna Nagâţ directoare la Investigaţii, dar „aşa a ieşit la vot” şi că „a fost lucrat de alţii în cazul Rakoczy”. Discuţia a avut loc cu doar 2-3 zile înaintea interviului (oficial denumit concurs) din 20 februarie 2001, iar la întrebările mele privind rezolvarea chestiunilor pe care le ridicasem la interviul anterior, a doua probă din cadrul concursului pentru ocuparea funcţiei de director al Direcţiei Investigaţii desfăşurat la finele lunii ianuarie 2001 (cazurile Priboi, Teoctist, Rakoczy, ale colegilor angajaţi la CNSAS cu încălcarea art.8 alin.8 al Legii nr.187/1999, ei fiind foşti colaboratori sau agenţi ai Securităţii şi/ori ai altor structuri informative interne de după 1989) mi-a replicat pe un ton vădit dispreţuitor şi ironic: „pune totul pe hârtie şi adu-mi apoi”, sperând probabil fie să renunţ, fie să mă folosească în conflictele sale personale din interiorul sau din afara CNSAS, fără ca să se implice direct, aşa cum îi cerea legea, la respectarea căreia trebuia să vegheze constant. L-am întrebat direct şi dacă mai are rost să-mi depun candidatura la vreun post de conducere, având în vedere persecutarea mea şi aranjamentele aproape străvezii dintre grupurile rivale ale Colegiului. Onişoru mi-a răspuns pe un ton sec, fals neutru: „E dreptul tău să candidezi, dar sunt foarte mulţi candidaţi bine pregătiţi, competenţi … [etc.] Eu cred că ar fi mai bine pentru tine şi pentru toţi să rămâi, fără să ai neapărat vreo funcţie, la Departamentul Cercetare.”

Eu am amânat redactarea unui memoriu pentru ca să nu fie utilizat /manipulat în interese personale de vreunul din membrii Colegiului sau de unul sau altul din grupurile lor de interese. Totodată, am candidat la concursul din 20 februarie 2001 şi în timpul interviului am ridicat din nou problemele de mai sus, mai ales încălcările Legii nr.187/1999: 1). în cazul declaraţiilor publice şi a comunicatelor oficiale ale Colegiului şi ale preşedintelui său în privinţa candidaţilor la preşedinţie, a lui Ristea Priboi, a lui Laszlo Rakoczi; 2). în cazul tergiversărilor verificării membrilor Sfântului Sinod, a patriarhului Teoctist Arăpaşu, în special; 3). În cazul colegilor din CNSAS care lucraseră şi poate că mai lucrau (lucrează) încă în Securitate şi în diferite servicii secrete interne postdecembriste. Rezultatul: am fost descalificat din concurs, iar la contestaţia mea personală din 21 februarie 2001, ca şi la cea colectivă din 23 februarie 2001, am primit acelaşi răspuns în scris: „nemotivată”, fără argumente şi abia pe data de 2 martie 2001.

În acelaşi timp am început să fiu persecutat fără menajamente, lucru de notorietate pentru toţi colegii mei din CNSAS, după cum am arătat în paginile anterioare. La data de 6 martie 2001 am primit ordinul nr.126/5 martie 2001 de sancţionare cu „avertisment” pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu” fără nici o altă precizare cronologică sau vreo detaliere concretă (exemplificare).

Înainte de aceasta, în aceeaşi zi, doamna Floarea Dobre, directoarea Direcţiei Cercetare-Arhivă, înfiinţată oficial la 1 martie 2001, direcţie din care şi eu făceam parte, mi-a solicitat prin adresa nr.1/6 martie 2001, semnată, dar conform tradiţiei neştampilată, să precizez în scris activitatea pe care am avut-o în zilele de 1, 2 şi 5 martie 2001, menţionând că, la rândul său, a fost solicitată în acest sens de Colegiul CNSAS, deci ea nu se (auto)sesizase. Mai mult, F. Dobre, ca şi G. Nagâţ, cu câteva zile înainte, mi-a solicitat iniţial verbal explicaţiile, spunându-mi că fusese sunată acasă cu o zi înainte, în seara zilei de 5 martie 2001, de secretarul Colegiului, Claudiu Secaşiu, care îi ceruse acest lucru în mod imperativ. De altfel, în acea seară de 5 martie 2001, doamna Dobre mă sunase acasă, pare-se imediat după ce fusese căutată telefonic de domnul Secaşiu, cerându-mi să-i spun instantaneu, prin telefon, aceste lucruri şi apoi, a doua zi, când urma să vin la serviciu, să-i dau şi alte lămuriri, fără să-mi precizeze atunci cine îi ceruse aceste intervenţii şi presiuni asupra mea.

Datorită marilor presiuni la care eram supus am răspuns solicitării scrise a directoarei F. Dobre chiar în ziua de 6 martie 2001, atunci când aceasta mi-a fost adresată, aproape pe loc, protestând verbal, totuşi, faţă de ceea ce eu consideram şi consider încă, a fi fost o manieră clară de presiune şi persecuţie împotriva mea. La această „notă explicativă” pe care am dat-o nu s-a mai făcut apoi referire de către cei care mi-au cerut-o, dovadă că nu au reuşit să-i găsească nici o hibă. Cred că nu este lipsit de interes acest fapt, deoarece demonstrează că cei care mă sancţionaseră cu „avertisment” mă vânau pentru a se prevala de orice „greşeală” pe care mi-ar fi putut-o imputa.

Astfel, a doua sancţiune a fost decisă de Colegiul CNSAS în şedinţa sa din 6 martie 2001 când iarăşi am fost audiat (tot neavizat) de acest organism constituit în comisie disciplinară, fiind reluate toate vechile acuzaţii, presiuni, ameninţări, jigniri, de mai multe ori cerându-mi-se să mă potolesc pentru că altfel voi avea „necazuri”, fiind, de asemenea, acuzat că am minţit şi că am dat declaraţii false, fără să se ţină cont de toate părerile mele şi de faptul că nu mi se comunicase niciodată clar, de la început, cine îmi solicita notele explicative, de ce şi conform căror prevederi legale.

Mai mult, nu mi s-a dat ocazia să mă apăr cu adevărat, fiind bruscat verbal, ba chiar m-am aflat la un pas de a suferi o agresiune fizică (Onişoru şi Csendes au venit până la 20 de centimetri de mine, m-au ameninţat şi au zbierat la mine, spumegând de furie). Am fost împiedicat să mă apăr şi prin întreruperi foarte dese şi bruşte (Csendes, Gheorghe, Pleşu, Pricu, Chiriţescu, Nicolescu) şi, în cele din urmă, chiar am fost dat afară din sală sub pretextul că ei nu au timp de pierdut cu asemenea „prostii”, că au lucruri mult mai importante şi mai presante de rezolvat şi că ar fi cazul să ajung singur la concluzia că trebuie să mă resemnez şi că „în acest fel, colaborarea [mea] cu CNSAS nu mai poate continua”.

În timpul „audierii” domnul Pleşu m-a atacat verbal în mod violent, spunându-mi că mă erijez în victimă şi mă supraapreciez, considerându-mă „cel mai competent şi cel mai cinstit angajat al CNSAS, ba poate chiar singurul”, deşi, în realitate, sunt un micinos şi unul care doreşte să iasă neapărat în evidenţă, să iasă din anonimat (aceeaşi poziţie a avut-o şi doamna G. Nagâţ). Vicepreşedintele Gheorghe mi-a spus că nu înţelege ce caut eu în CNSAS şi că e consternat de modul meu de a discuta cu ei, precum şi de tupeul pe care-l am eu, „angajatul lor” (adică nu al instituţiei numită CNSAS, ci chiar al lor personal), să-i critic şi să le atrag atenţia că încalcă legea sau că nu se luptă pentru respectarea ei. Domnul Csendes m-a chestionat într-un mod brutal şi insinuant: „Ce serviciu secret te manipulează?”. Domnii Nicolescu, Chiriţescu, Pricu, Buchet şi uneori şi ceilalţi care mai erau prezenţi „se limitau” la aţâţarea preşedintelui Onişoru şi a vicepreşedintelui Gheorghe, spunându-le că au fost prea îngăduitori şi blânzi cu mine. Domnul secretar Secaşiu a preferat să părăsească sala şi să-i lase pe ceilalţi să mă atace, însă el, în calitate de secretar era responsabil de organizarea şedinţelor Colegiului şi de telefonul dat doamnei Dobre cu toate presiunile şi consecinţele ce i-au urmat. Domnii Buchet şi Patapievici aproape că n-au spus nimic, iar domnul Dinescu a fost absent, ca de obicei în acea perioadă.

În urma acestei adevărate demascări am primit o nouă sancţiune disciplinară: diminuarea drepturilor salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni, prin ordinul de sancţionare nr.136/9 martie 2001. Motivul invocat pentru această a doua sancţiune disciplinară a fost „absenţe nemotivate de la serviciu”, dar tot fără a se preciza exact câte, când etc. Prin acest ordin de sancţionare, începând cu 15 martie 2001 mi se reduceau drepturile salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni. Domnişoara Meda Gavriluţ, directoarea Direcţiei Resurse Umane, care a fost prezentă la toate şedinţele Colegiului în care s-a dezbătut cazul meu şi care a semnat şi/sau a îndeplinit deciziile luate în privinţa mea, „mi-a mărturisit” ulterior, în biroul său de la ultimul etaj al clădirii din strada Dragoslavele nr.2-4, care era sediul central al CNSAS, că unii membrii ai Colegiului sau chiar aproape toţi voiau să-mi aplice sancţiunea pe o durată mai lungă sau chiar să-mi dea una mai aspră, însă ea le-a atras atenţia că trebuie să ţină seamă şi de prevederile Legii nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Nu mai ţin foarte bine minte dacă acest ordin nr.136/9 martie 2001 mi s-a înmânat în ziua de 9 martie 2001 sau pe 12 martie 2001, însă tind să cred că în această din urmă dată.

Cert este că un rol important în luarea acestei decizii contra mea a fost atribuit, probabil, criticilor şi observaţiilor mele în legătură cu ilegalităţile comise de Colegiu în interiorul CNSAS, în special prin angajarea unor persoane care fuseseră agenţi sau colaboratori ai Securităţii şi/sau ai altor servicii secrete româneşti de după 1989 în dispreţul art.8 alin.8 din Legea nr.187/1999 şi cu încălcările grave ale Legii nr.187/1999 de către acelaşi Colegiu (şi mai ales de preşedintele său) prin luările publice de poziţie pe care le-a avut în perioada 1 septembrie 2000-8 martie 2001, îndeosebi faţă de cazurile Ristea Priboi şi Teoctist Arăpaşu – Sfântul Sinod al BOR.

Iată câteva exemple de funcţionari publici ai CNSAS care în mod normal, din punct de vedere moral şi legal nu ar fi trebuit să fie angajaţi din cauza vechilor lor locuri de muncă: Remus Murzea, fost angajat al SIE (sau SRI), care o vreme (noiembrie 2000-ianuarie 2001) mi-a fost subordonat în cadrul grupei a X-a de investigatori, pe care fusesem desemnat să o coordonez, apoi a ajuns prin „concursul” din 20 februarie 2001 şeful Serviciului Verificări Agenţi din Direcţia Investigaţii; Ionel Ivaşcu, absolvent al Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza” (sau chiar a fostei şcoli de securitate din Băneasa, redenumită pompos Academia Naţională de Informaţii, azi sub egida SRI), ajuns, în condiţii similare cu R. Murzea, şeful Serviciului Arhivă din Direcţia Cercetare-Arhivă; Fabian Loţi, care a fost subofiţer (miliţian sau securist) la Băneasa; Răzvan Popa, care a lucrat anterior în SRI; Florica Cojocaru, despre care se zvonea că provine şi ea din structuri militarizate; şi chiar Floarea Dobre, care a fost angajată a MApN, lucrând şi la Arhivele Militare, şi a ajuns după acelaşi interviu din 20 februarie 2001 şefa Direcţiei Cercetare-Arhivă.

Desigur, este foarte posibil ca şi alţi angajaţi ai CNSAS să fi fost agenţi ori colaboratori ai Securităţii sau ai serviciilor secrete succesoare ale acesteia după 1989 şi chiar să fie agenţi (ofiţeri şi subofiţeri) sub acoperire încă, aşa după cum sunt încredinţat că este cazul celor care au format nucleul Biroului pentru Protecţia Informaţiei din CNSAS: „foştii” ofiţeri (colonei) de Securitate, Miliţie şi/sau Armată Gh. Paşc, Costea, Cristescu şi Ştefănescu.

Colegul meu, Mircea Stănescu, făcuse un memoriu în care arătase unele aspecte generale chiar şi în acest sens, încă din 8 ianuarie 2001, arătând şi faptul că există foarte multe cazuri de colegi din CNSAS care au fost urmăriţi, supravegheaţi, fotografiaţi pe stradă (a fost şi cazul meu, în preajma domiciliului soţiei, pe Strada Dristor), verificaţi la domiciliile lor sau la cele ale părinţilor, prin întrebări puse prietenilor, vecinilor şi cunoscuţilor de către angajaţi ai MAI şi SRI, ceea ce era, fără îndoială, suspect şi total ilegal. Aceste verificări le dublau pe cele făcute de Colegiul CNSAS, foste colege de la Liceul Bilingv „Miguel de Cervantes Saavedra” povestindu-mi ulterior că au fost vizitate la serviciu şi chestionate în legătură cu mine, printre alţii, de însuşi secretarul C. Secaşiu.

Domnul Mircea Stănescu a fost imediat „pus la zid” şi tratat în mod brutal de Colegiul CNSAS în urma acestui memoriu, fiind invitat pe 23 ianuarie 2001 la „o discuţie” ce a fost, de fapt, o demascare şi o intimidare făţişă a sa de către membrii Colegiului (domnii Buchet, Pleşu şi Dinescu, cred că au lipsit atunci, la acea întâlnire), iar răspunsul în scris primit de el a fost total irelevant, încheindu-se cu o frază de genul „considerăm că problemele ridicate de dumneavoastră au fost lămurite”.

Bănuiesc că şi respingerea cererii noastre întemeiate (şi care respecta toate cerinţele legii), a unui grup de vreo 10-12 funcţionari publici ai CNSAS (dintre care probabil că unii „au sifonat”), de a înfiinţa un sindicat în CNSAS, de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, are legătură directă cu obtuzitatea Colegiului şi intervenţiile sale abuzive pe lângă justiţie ca şi pe lângă sau în colaborare cu MAI, MApN, SRI, SIE şi celelalte servicii secrete pentru „controlarea” şi „verificarea” noastră, a tuturor angajaţilor CNSAS. Printre colegii care erau implicaţi şi informaţi despre această iniţiativă sindicală îi amintesc pe Mircea Stănescu, Raluca Vasilescu, Delia Moisil, Liviu Ţăranu, Cornelia Porumboiu, Liviu Pleşa, Elis Neagoe, Dan Salaga, Iuliu Crăcană.

La 19 martie 2001, în conformitate cu art.71 al.2 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, am depus contestaţie faţă de decizia din 5 martie 2001 – „avertismentul” primit pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”, arătând că n-am avut gesturi, cuvinte şi fapte de acest fel şi nici nu mi s-au dat exemple concrete de astfel de atitudini care mi se atribuiau, dar n-am primit nici un răspuns oficial în termenul prevăzut de lege aşa cum era normal (de fapt, niciodată), deci nu s-a emis o decizie definitivă, ceea ce transforma ordinul de sancţionare cu „avertisment” într-un act lipsit de valoare juridică, absolut nul, fapt ignorat însă chiar şi de instanţele judecătoreşti interne.

Mai adaug şi faptul că în ziua de 8 martie 2001 am fost primit, după 3-4 zile de la cererea mea, într-un fel de audienţă de către preşedintele Onişoru, căruia i-am cerut explicaţii în legătură cu prima sancţiune, „avertismentul”, care mi se comunicase abia pe 9 martie, referitor la celelalte persecuţii îndreptate împotriva mea, precum şi în privinţa situaţiei acelor persoane care, în opinia mea, nu puteau fi legal angajate la CNSAS. Mi-a spus, în timp ce, tolănit în fotoliul biroului său elegant şi masiv, răsfoia ostentativ o broşură pe coperta căreia se putea citi „SRI – Buletin de informaţii speciale – Strict Secret”, doar că n-are timp prea mult de discuţii cu mine, că n-am decât să fac contestaţie, dar nu crede că voi rezolva ceva pentru că marea majoritate a Colegiului, dacă nu chiar tot, este pornit împotriva mea şi are deja o părere foarte proastă despre mine şi că altădată, în particular, „poate la o bere”, o să-mi zică şi altele, o să-mi explice „mai multe”, bla…bla…bla…

A doua zi, 9 martie 2001, mi s-a înmânat oficial hârtia prin care eram înştiinţat că am primit o a doua sancţiune, în opinia mea, tot abuzivă: „reducerea drepturilor salariale cu 10% pe timp de 3 luni” pentru „absenţe nemotivate”. Practic, cele două sancţiuni au fost nu doar consecutive, ci aproape simultane.

De la 1 martie 2001, fiind transferat prin reorganizarea internă a CNSAS la Direcţia Cercetare-Arhivă (oficial mi s-a adus la cunoştinţă acest lucru în scris abia pe 9 martie 2001), am lucrat la definitivarea capitolului despre istoria Securităţii din preconizata broşură despre Securitate şi CNSAS, venind în fiecare zi la sediul CNSAS şi stând chiar peste cele 8 ore universal acceptate ca program zilnic de muncă (în 2-3 rânduri m-a prins şi întunericul la muncă), doar cu scopul de a realiza ceva viabil măcar în scrierea istoriei Securităţii, în condiţiile în care practic n-aveam acces la documente primare importante, nu eram specializaţi deja în istoria Securităţii şi mai eram şi criticaţi de toţi şefii şi şefele că noi, „colectivul aşa-zişilor istorici” n-am făcut nimic. Deoarece nu se reuşea stabilirea unei concepţii şi a unei structuri omogene a proiectului de broşură, am lucrat (uneori până la orele 20:00-21:00) împreună cu doar doi dintre colegii mei: Delia Moisil (responsabilă mai ales de partea de tehnoredactare editorială, compoziţie, stil, corectură, dactilografiere computerizată, aspecte bibliografice etc.) şi Mircea Stănescu şi am terminat până la urmă primii, depunând textul capitolului privind istoricul Securităţii din proiectata broşură în numele întregului „colectiv” într-o formă ştiinţifică nu doar acceptabilă, ci chiar foarte bună, observaţiile pe care le-am primit apoi de la domnul secretar al Colegiului, Claudiu Secaşiu, care era însărcinat cu „coordonarea” acestei munci intelectuale, fiind cu totul minore. Pentru toate aceste eforturi considerabile reuşite n-am primit nici felicitări, nici plata orelor suplimentare efectuate, nici prime sau alte avantaje, ci noi şi noi persecuţii (intimidări, şicanări, provocări).

Văzând declaraţiile publice ale domnului Gh. Onişoru în cazul Ristea Priboi şi, îndeosebi, în cazul Teoctist – Sfântul Sinod, precum şi pe acelea extrem de veninoase ale premierului de la acea dată, Adrian Năstase (de exemplu, expresiile sale arhicunoscute: „la CNSAS se ling dosare”, „trebuie să privim spre viitor, nu să ne întoarcem în trecut”, „dosarele clericilor nu trebuie cercetate căci riscăm să destabilizăm astfel şi Biserica, instituţia cea mai credibilă în ochii populaţiei, conform sondajelor de opinie, deci să atentăm la siguranţa naţională, să aruncăm în aer stabilitatea şi liniştea societăţii româneşti”), declaraţii susţinute şi de alte personalităţi, am decis să-mi reiau eforturile de informare a opiniei publice în privinţa cazului Teoctist Arăpaşu (aşa cum făcusem întâia oară în „Dosarele istoriei” din septembrie 2000 şi apoi în „Evenimentul zilei” din 15 şi 19 ianuarie 2001), despre care aveam mai multe documente, date şi informaţii obţinute în urma cercetărilor mele arhivistice anterioare angajării la CNSAS. Totodată, speram să sensibilizez opinia publică şi să ajut şi să impulsionez Colegiul CNSAS să lupte pentru respectarea Legii nr.187/1999.

Pe cont propriu, fără să mă consult cu nimeni (doar în ultimul moment, când deja totul fusese pregătit, în după-amiaza zilei de 21 martie 2001, mai mult din scrupulozitate, rezumând la esenţă documentele, i-am cerut lui Mircea Stănescu părerea în legătură cu interpretarea unor fapte ale patriarhului ca fiind colaborare cu Securitate, lucru pe care mi l-a şi confirmat), exclusiv în calitate de istoric şi cetăţean, fără să implic în vreun fel CNSAS, fără să mă folosesc sau să amintesc de funcţia şi locul de muncă deţinute acolo, în condiţiile în care CNSAS nu primise şi nici nu ştia oficial de existenţa vreunui dosar ori document despre Teoctist sau alt ierarh al vreunui cult religios din România (Colegiul abia „demarase” acţiunea de investigare, deşi Gabriel Andreescu solicitase verificarea membrilor Sfântului Sinod din 2000, trimiţând la începutul lunii martie 2001 adrese către SRI pentru toţi şefii cultelor religioase, scrisori la care nu a primit nici atunci şi nici acum răspunsuri şi dovezi), iar autorităţile statului (preşedintele Ion Iliescu, premierul Adrian Năstase, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor Nicolae Văcăroiu şi Valer Dorneanu şi alţi oficiali PDSR) îşi manifestaseră în mod evident împotrivirea faţă de acţiunea de deconspirare în general şi de cea a clericilor în special, am decis să public noi documente autentice despre Teoctist Arăpaşu legate de legionarismul său, de avansurile şi hărţuielile sale homosexuale faţă de un student al Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, Ion Chiorbeja, care l-a refuzat net, având de suportat abuzuri incalificabile din partea episcopului vicar patriarhal şi rectorului respectivului institut, Teoctist Botoşăneanul, inclusiv reclamaţii şi denunţuri la Securitate şi influenţarea profesorilor pentru a i se scădea notele (media) la examenele de absolvire, dar legate şi de persecutarea de către acelaşi Teoctist a unor alţi clerici ortodocşi (stareţul Ghenadie Caraza, protectorul lui Ion Chiorbeja, pr. Galaction), care îi ştiau foarte bine, din sursă directă, trecutul pătat şi mai povesteau uneori despre el.

Astfel, în cotidianul „Libertatea”, nr.3236/22 martie 2001, p.8-9, pe baza informaţiilor din documentele studiate de mine, ca istoric, în 1999 şi ianuarie-februarie 2000 în ASRI, a fost publicat, sub semnătura fratelui meu, Alexandru Catalan, jurnalist la acest ziar, care a făcut şi propriile sale investigaţii în cercurile bisericeşti, securiste şi homosexuale din Bucureşti, un articol consistent despre aceste detalii din viaţa patriarhului Teoctist; pe prima pagină a acestei „ediţii speciale” a ziarului amintit, alături de reproducerea unei fotografii a Patriarhului, se titra Dosarele fostei Securităţi ascund secrete teribile. Patriarhul Teoctist, homosexual ?. În acest articol au fost reproduse fragmente din acele documente (Nota 131/30 august 1949: „Mitropolia Moldovei şi Arhiepiscopia de Iaşi este condusă de Patriarhul Justinian ca fost mitropolit al acestei eparhii, ajutat de arhimandritul TEOCTIST ARĂPAŞU, care este numit în funcţia de vicar al Arhiepiscopiei de Iaşi. Acesta a activat în mişcarea legionară, iar în timpul rebeliunii legionare a participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim; este cunoscut că a practicat homosexualitatea.” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.3, f.211; Nota 131/10 mai 1957: [Ion Chiorbeja, călugăr şi student în 1951 în ultimul an la Institutul Teologic Ortodox din Bucureşti, condus de rectorul Teoctist Arăpaşu, care era şi episcop vicar patriarhal din 1950, a povestit în 1953 la schitul Tarcău din judeţul Neamţ că Teoctist Arăpaşu, „cu care era prieten de multă vreme”, încercase cu 2 ani înainte] „să se apropie de el, cu gânduri nefireşti de homosexual, fapt care l-a revoltat în asemenea măsură încât l-a înjurat pe Teoctist”, [de aceea Teoctist a intervenit pe lângă profesorii lui Chiorbeja, dintre care pe pr. prof. Ion Coman l-a şi convins/obligat, pentru ca să-i scadă nota din teză] „din 10 în 7 sau 8, scopul lui Teoctist fiind să-l îndepărteze pe Chiorbeja de teologie ca nu cumva să urmeze studii superioare de magisteriu”, drept urmare, după absolvirea teologiei, Chiorbeja plecând la Cluj pentru a studia medicina, iar după câţiva ani de la absolvire, în mod paradoxal, se pare că a devenit chiar medicul personal al patriarhului Justinian Marina, [a intervenit pe lângă patriarhul Justinian] „şi l-a pârât [pe Ion Chiorbeja] că ar fi duşman al patriarhului” şi „că-l vorbeşte de rău”, „ca urmare patriarhul şi Teoctist l-au urmărit grav de tot de atunci, cu denunţuri şi pâri pe la Securitate etc. [subl. n.] şi s-au opus ca el să studieze mai departe” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.5, f.38-40; în cadrul întâlnirii de la domiciliul său din 12 martie 1957 { Nota 131/10 mai 1957}, dar şi în notele sale anterioare din vara anului 1955{ Nota 131/12-25 iulie 1955}, informatorul „Marcu” i-a mai transmis locotenentului major Gheorghe Curcă de la Securitate date despre un alt călugăr ortodox din aceeaşi zonă a Moldovei, Galaction, care le-a fost duhovnic şi lui Teoctist şi altora şi care „le ştie păcatele”, „iar când bea, vorbeşte şi-i înjură, spunând ce ştie”, motiv pentru care Teoctist Arăpaşu l-a mutat la o mănăstire din Moldova „şi-l ţine acolo să nu mişte deloc” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.5, f.38-45), precum şi un scurt comentariu al meu despre semnificaţia lor („La rândul său, cercetătorul Gabriel Catalan, cel care ne-a pus la dispoziţie documentele, precizează că materialele provin dintr-un aşa-numit „dosar – Fond documentar”, „cercetat oficial la sală”. „Documentul [Documentele – n.n.], coroborat[e] cu toate acţiunile patriarhului Justinian, demonstrează colaborarea lui Teoctist cu fosta Securitate. În cazul actualului patriarh, Securitatea s-a folosit de informaţiile pe care le avea despre înclinaţiile sale homosexuale, trecutul legionar şi dorinţa sa de carierism pentru a-l utiliza după bunul plac”, mai spune istoricul Gabriel Catalan.”). Scopul articolului, ca şi cel al declaraţiilor mele publice, a fost căutarea şi rostirea adevărului, în sens pur istoric şi civic, în virtutea dreptului la informare a opiniei publice, a libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de exprimare a individului şi a libertăţii presei, drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului şi cetăţeanului prevăzute în Constituţia României şi în tratatele şi documentele internaţionale la care ţara noastră a aderat, semnându-le şi ratificându-le, dintre care cele mai de seamă sunt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950).

În aceeaşi zi de 22 martie 2001, dimineaţă, cum am ajuns la serviciu, adică la sediul CNSAS, colegii de la etajul 4 (Direcţia Cercetare-Arhivă) mi-au povestit despre faptul că Gh. Onişoru, preşedintele colegiului, mă căutase deja „cu o falcă în cer şi una în pământ”, că era foarte nervos şi a afirmat despre mine, la modul ironic, bineînţeles, că sunt „cel mai mare istoric român în viaţă” (după o altă variantă „cel mai mare istoric român de la Iorga încoace”) şi că nu voi mai rămâne la CNSAS fiindcă mă va da afară el. Doamna directoare F. Dobre, extrem de suspicioasă, m-a abordat imediat ce m-a văzut, cerându-mi să-i dau explicaţii direct în scris (nu mai întâi verbal, cum prevede art.43 din Legea nr.188/1999) la adresa nr.107/22 martie 2001, semnată şi ştampilată abia ulterior. Prevalându-mă de acelaşi articol de lege amintit, am considerat ilegală dispoziţia şefului direct, mai ales că nu preciza clar de ce faptă eram acuzat sau ce articol(e) de lege ori regulament încălcasem şi nici pentru ce mi se cereau aceste explicaţii scrise. De aceea, am scris aceste argumente ale refuzului meu de a da explicaţii chiar pe acea adresă şi am înapoiat-o doamnei Dobre, la care a şi rămas. Iată ce am scris: „Trebuie precizat cadrul legal sau normativ şi scopul pentru care mi se solicită prezenta adresă.”. Prin această adresă mi se solicita să precizez: – în ce calitate am făcut declaraţia din „Libertatea”; – în ce perioadă şi în ce circumstanţe am avut acces la documentele respective; – dacă apreciez că mi-am încălcat obligaţiile ce îmi reveneau prin Legea nr.187/1999 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS (Hotărârea Parlamentului României nr.17/2000). În paralel, în numele întregului Colegiu, preşedintele Gh. Onişoru, dăduse deja presei în acea dimineaţă un comunicat în care se delimita de „acţiunea mea personală” bazată pe o „documentare anterioară angajării la CNSAS”, dar mă şi acuza că mi-aş fi „încălcat atribuţiile de funcţionar public” prin respectivele dezvăluiri şi că aş fi „implicat indirect” (sic!) CNSAS într-un scandal public, deşi doar el însuşi era cel care oferea chiar atunci presei pentru prima dată informaţia că eu eram angajat al CNSAS.

Încă dinainte de a mi se înmâna de către doamna Dobre adresa aceasta, colegii mei, Ionel Ivaşcu şi Silviu Moldovan, şefii serviciilor Arhivă, respectiv Cercetare, mi-au transmis sec faptul că am fost căutat de mai multe ori de domnişoara Meda Gavriluţ, directoarea Direcţiei Resurse Umane, chiar înaintea sosirii mele la serviciu în jurul orei 9:00. După aproximativ o jumătate de oră de la refuzul meu scris de a răspunde la adresa nr.107/22 martie 2001, a apărut (din nou) domnişoara Gavriluţ şi m-a anunţat că trebuie să mă prezint în faţa Colegiului, să merg în sala de consiliu de la etajul I , unde voi fi chemat în curând pentru a da socoteală în faţa conducerii instituţiei întrunită din nou (pentru a treia oară) în comisie de disciplină în cazul meu.

Când am ajuns în faţa acestei comisii disciplinare în jurul orei 10:30, am sesizat mai întâi faptul că în acea sală de consiliu era o atmosferă extrem de încordată şi apoi că lipseau mai mulţi membri: Andrei Gabriel Pleşu, Mircea Dinescu, Horia Roman Patapievici, Ladislau Antoniu Csendes, Claudiu Octavian Secaşiu, ceea ce reprezenta, în fapt şi în drept, o încălcare a Regulamentului CNSAS, care în art.24 preciza: „Colegiul CNSAS lucrează în prezenţa a cel puţin 8 membri…”; de asemenea, era încălcat şi art.23  alin.2 (dacă nu şi alin.1), care prevede că toţi membrii Colegiului vor primi cu 24 de ore înainte de data stabilită pentru şedinţă proiectul ordinii de zi şi materialele care fac obiectul acesteia, secretarul Colegiului ocupându-se de pregătirea şedinţelor Colegiului.

După ce am fost invitat să iau loc, cu oarecare întârziere, mi s-a spus de către Gh. Onişoru să vorbesc. Am întrebat despre ce, la care s-a aprins la faţă şi a ţipat către mine: „Chiar nu bănuieşti? N-ai citit „Libertatea” de azi?”. I-am răspuns cu deplină sinceritate că nu. Eu nu ştiam că va fi publicat cu siguranţă acel articol în ziua aceea, nu-mi cumpăram ziarele zilnic şi nu-mi cumpărasem nici acel ziar deoarece mă aşteptam să primesc de la fratele meu un exemplar din numărul de ziar în care urma să fie publicat acel articol. După ce ajunsesem la CNSAS şi aflasem de publicarea articolului de la colegi, care au fost şi ei miraţi că eu nu ştiam încă de faptul că acesta fusese publicat, în mod intenţionat am evitat să-l citesc.

Atunci mai mulţi membri ai Colegiului au vrut să mi-l dea să-l citesc sau chiar să mi-l citească ei înşişi, dar am refuzat şi am cerut insistent să mi se spună de ce mă aflam acolo, dacă eram la o audiere într-o comisie disciplinară şi de ce eram acuzat, ce articol din lege sau din regulament mi se imputa că-l încălcasem. Neştiind ce să invoce, presiunile au crescut, intervenind nervos în discuţii domnii Gheorghe, Chiriţescu, Pricu, Nicolescu şi Buchet, care m-au jignit, m-au luat peste picior şi m-au acuzat de prefăcătorie şi nesinceritate. Vicepreşedintele Gheorghe m-a luat ca la ancheta de securitate, pe care poate chiar o practicase în calitatea sa de procuror, cerându-mi imperativ „Spune tot!” şi mai ales întrebându-mă de ce am publicat în „Libertatea” documentele şi informaţiile respective.

Am replicat, întrebându-i de ce nu ar fi trebuit să fac acest lucru. Apoi, am fost presat să le spun de ce nu am răspuns la adresa nr.107/22 martie 2001 pe care mi-o dăduse doamna Dobre. Le-am răspuns că am scris pe acea hârtie motivul refuzului meu: o consideram o solicitare ilegală conform art.43 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Aici poate am făcut o greşeală, dându-le ocazia să afle în sfârşit prevederile legii. Habar n-aveau de lege şi nici nu-i interesa, dar eu am continuat să susţin că am dreptul să ştiu de ce, pentru ce sunt acuzat şi în ce bază legală, aşa cum o mai făcusem la etajul 4 la Direcţia Cercetare-Arhivă, atât în faţa doamnei directoare Floarea Dobre cât şi în faţa directoarei Meda Gavriluţ, precum şi a doamnei Carmen Blănaru de la Oficiul Juridic, care veniseră succesiv la mine înainte de a mă duce în faţa membrilor Colegiului pentru a mă presa (fără succes) să dau răspunsuri în scris la solicitările pe care mi le înaintase doamna Dobre sau la altele similare pe care celelalte două sicofante şi linguşitoare slujbaşe ale Colegiului CNSAS se ofereau să mi le înmâneze imediat. Se ajunsese la ameninţări voalate, iniţial, directe, apoi, la acuze generice, nefondate şi neargumentate că aş fi încălcat legislaţia, că sunt obraznic, impertinent, ba chiar la jigniri şi alte mizerii asemănătoare, însă am rezistat la toate şi am rămas neclintit pe aceea şi poziţie.

Aceeaşi impulsivă doamnă Blănaru a continuat să mă preseze să răspund în scris şi să mă acuze rea-voinţă şi chiar de nebunie în faţa Colegiului CNSAS întrunit incognito, deşi nu exista cvorum, în comisie de disciplină, unde ajunsese împreună cu cele două directoare Dobre şi Gavriluţ. Însă, până la urmă, în faţa cerbiciei mele s-a văzut nevoită să bată în retragere.

În cele din urmă, după ce chiar şi domnul Buchet, de obicei foarte calm şi zgârcit la vorbă, dar într-un fel parşiv, s-a pierdut cu firea şi, după ce a citit cu voce tare de două ori declaraţia mea reprodusă de „Libertatea”, m-a acuzat şi m-a atacat pentru ceea ce el susţinea că este o gravă încălcare a legilor, dar şi a bunului simţ. Tot încăpăţânat fiind, l-am întrebat pe el şi pe ceilalţi dacă am dreptate să cred că sunt acuzat de încălcarea Regulamentului şi a Legii CNSAS şi că mă aflu în faţa unei comisii de disciplină. Nu mi s-a răspuns precis, Gh. Onişoru şi ceilalţi (Mihai Gheorghe, Constantin Buchet, Aurel Pricu, Florian Chiriţescu, Viorel Mircea Nicolescu) spunându-mi că am afectat grav CNSAS, că am implicat instituţia într-un scandal uriaş şi că n-aveam voie să public ce a apărut în „Libertatea”, cu atât mai puţin tocmai atunci când ei au anunţat că vor studia dosarele tuturor ierarhilor şi când au „demarat” această acţiune (vezi cotidianele din 7-8 martie 2001).

Eu le-am replicat că nu pot fi tratat ca un funcţionar public al CNSAS non-stop, ci sunt un cetăţean şi un istoric român liber care înţelege să-şi exercite drepturile constituţionale şi profesionale, să cerceteze şi să informeze publicul cu obiectivitate despre temele de interes major ale muncii şi pasiunii sale, că nu am încălcat nici o lege sau normă, nici un jurământ ori regulament, fiind ştiut chiar direct de mulţi dintre membrii Colegiului faptul că am avut acces legal la Arhiva SRI anterior angajării la CNSAS şi închiderii ASRI. Am mai adăugat că nu ştiu ca ei să fi început cu adevărat studierea dosarelor ierarhilor, iar dacă într-adevăr au aceste dosare şi le analizează atunci cum se face că nici un angajat nu cunoaşte acest lucru, iar despre „demararea” cercetărilor în stilul „hai să ne prefacem că le cerem dosarele şi serviciile secrete se vor preface la rândul lor că ni le vor da” le-am zis că este ilar, o simplă adresă către SRI neînsemnând practic nimic, cu atât mai puţin începerea investigaţiilor, de vreme ce n-au primit absolut nici un dosar sau document de la SRI despre chiriarhi şi nici măcar nişte informaţii verbale la două săptămâni de la solicitarea scrisă, repetându-le că trebuie să respecte art.20 din Legea nr.187/1999şi să meargă ei înşişi direct în Arhivele SRI, SIE, MApN, MAI etc. ca să se convingă cu ochii lor ce dosare şi date există acolo şi, eventual, să le cerceteze la faţa locului, dacă nu li se permite preluarea în custodia CNSAS.

Demascarea mea eşuând, în pofida altor acuze, voalate sau nu, cum că aş fi duşmanul CNSAS, omul unui politician sau al altuia (chiar şi al premierului Adrian Năstase, care criticase în mod public instituţia cu două săptămâni în urmă), că servesc interese străine neamului românesc, că trebuia să le dau lor documentul, să le cer voie pentru a-l da publicităţii, domnul Nicolescu a citit art.43 din Legea nr.188/1999 şi a cerut insistent să răspund în scris la acea solicitare a Colegiului, conform aceluiaşi art.43.

Atunci, mi-am scos şi eu din mapă copiile xerox ale legislaţiei privind CNSAS şi funcţionarii publici, pe care din prudenţă le luasem cu mine la audiere şi am citit acest art.43 în întregime (poate am făcut o nouă eroare, ajutându-i să mă încolţească), cerându-le să reformuleze în scris solicitarea respectivă, aşa cum prevede legea, respectând în acelaşi timp observaţiile pe care le-am făcut în scris pe prima adresă, atunci când am refuzat să răspund.

Domnul Nicolescu a trebuit să recunoască faptul că aveam dreptate şi că eu am respectat Legea nr.188/1999 (art.43) atunci când am refuzat iniţial să răspund în scris la o solicitare ce mi se părea ilegală, dar a continuat să-mi ceară în mod insistent să „execut dispoziţia primită” pentru că ei toţi insistă în acest sens.

Vădit iritaţi şi nemulţumiţi total de situaţia în care i-am pus, toţi cei prezenţi au început să mă bombardeze cu aceeaşi întrebare sâcâitoare: „Dar o să ne răspunzi la această a doua cerere scrisă? Răspunde-ne acum la această întrebare? Sigur vei da un răspuns scris? Refuzi, nu?”.

Imediat, doamna Blănaru mi-a întins o hârtie pe care scrisese de mână, cu stiloul, aceleaşi fraze din adresa anterioară (deci o copiase), care era însă scrisă la computer. I-am spus că trebuie să-mi remită o hârtie în regulă, oficială, semnată şi ştampilată, care să respecte observaţiile mele şi să precizeze clar încadrarea legală, cerând, totodată, ca această hârtie să fie dactilografiată sau scrisă la computer, la fel ca şi prima. Scoasă din sărite, a urlat la mine că sunt anormal, obraznic, impertinent. Am răsfoit din nou xerocopiile legilor ca să-i arăt doamnei respective că aveam dreptate, dar domnul vicepreşedinte, Mihai Gheorghe, mi-a zis că acolo în sala lor de consiliu nu este bibliotecă, încercând să mă împiedice să citesc legile pentru a mă apăra, dar eu ştiam pe de rost deja principalele articole care îmi foloseau în această discuţie şi le-am citat din memorie.

Apoi, acelaşi M. Gheorghe m-a întrebat „prieteneşte” (aşa s-a exprimat) de ce am venit în CNSAS şi de ce am făcut aceste dezvăluiri. I-am replicat scurt că eu nu-l consider prieten şi nici amic (pentru că a zis: „Bine, atunci amical.”), iar dacă vrea să vorbim separat de acea întâlnire oficială (aşa cum pretindea) trebuie să ne vedem în particular, lucru ce nu mi se pare prea plăcut.

După alte câteva tentative eşuate de a mă determina să spun totuşi câte ceva, văzând că nu ziceam nimic, s-a înfuriat foarte tare şi m-a dat afară, spunându-mi că îmi va fi trimisă în câteva minute noua formă a solicitării de a răspunde în scris la chestionarul Colegiului. trebuie să amintesc şi faptul că atât doamna consilier juridic Carmen Blănaru cât şi domnii Onişoru, Gheorghe şi ceilalţi prezenţi au încercat din răsputeri, prin repetate presiuni, să mă determine să afirm că refuz să dau nota explicativă cerută cu atâta insistenţă, însă eu am spus răspicat, mereu, că voi da curs, bineînţeles, solicitării Colegiului după ce mi se va înmâna această solicitare/adresă (re)formulată în scris, semnată, ştampilată şi argumentată legal.

Toată această discuţie din sala de consiliu de la primul etaj cred că a durat cam 40-45 de minute, maxim o oră. M-am întors la etajul 4 şi am povestit pe scurt ceea ce mi se întâmplase colegilor mai apropiaţi (Mircea Stănescu şi Delia Moisil). Ceilalţi colegi păreau foarte speriaţi şi mă ocoleau, evitând orice contact cu mine, de parcă eram ciumat.

După maximum 30 de minute au venit la mine la etajul 4 doamna Blănaru şi domnişoara Gavriluţ cu o hârtie care nu era nici semnată, nici ştampilată, nici înregistrată. Celor două li s-a adăugat doamna Dobre care insistase şi înaintea venirii lor să-i dau nota explicativă scrisă fără să-mi mai dea o altă hârtie pentru că nu ar fi avut timp să o mai scrie, să o ştampileze şi să o înregistreze. Am refuzat-o pe doamna Dobre, mai întâi, iar apoi pe toate cele trei, spunându-le că nu primesc hârtii neoficiale şi subliniind faptul că aş putea să tratez aceste solicitări ca fiind abuzive şi ilegale. Totodată, i-am cerut doamnei Dobre să-mi dea un exemplar din adresa nr.107/22 martie 2001, conform legii, deoarece la refuzul meu motivat, scris pe aceeaşi hârtie, de a răspunde la prima solicitare, pe care o considerasem abuzivă, a refuzat să-mi lase o copie a adresei respective. După alte 5-10 minute de presiuni repetate la care am rezistat, plecând în final chiar din mijlocul lor, din colţul din partea dreaptă a încăperii (faţă de uşa de acces), unde mă chemaseră pentru „a discuta” fără ca să audă ceilalţi colegi prezenţi în sala de la etajul 4, doamna C. Blănaru a izbucnit în urlete şi m-a trimis la medicul psihiatru, ca „să mă caut” pentru că aş avea „ceva la cap”, după care au renunţat şi au plecat toate. La cca. 20 de minute după aceea, a revenit Meda Gavriluţ cu o hârtie (semi)oficială, în fine, înregistrată de ea la Direcţia de Resurse Umane sub nr.319/22 martie 2001 şi semnată de ea, dar şi de doamna Floarea Dobre, însă având doar ştampila Direcţiei Cercetare-Arhivă. I-am făcut aceste observaţii critice faţă de nerespectarea integrală a formelor legale imediat ce am văzut hârtia, însă am primit-o totuşi, reproşându-i totodată faptul că s-a coborât până la nivelul de a se lăsa folosită de alţii împotriva mea într-o persecuţie fără nici un temei legal şi avertizând-o asupra consecinţelor juridice şi morale negative ale acţiunilor sale, prin care devenea complicea Colegiului şi unealta acestor abuzuri. Aceleaşi critici şi regrete le-am mărturisit şi doamnei Dobre, care ar fi trebuit să mă apere, în calitate de şefă directă a mea, sau măcar să refuze să se lase implicată în aceste mârşăvii şi abuzuri.

Presiunile nu s-au oprit aici. Adresa nr.319/22 martie 2001 era aproape identică cu cea anterioară cu nr.107/22 martie 2001, singurele diferenţe fiind invocarea art.43 din Legea nr.188/1999 (graţie mie) ca temei legal pentru (re)solicitarea notei explicative în legătură cu articolul din „Libertatea” nr.3236/22 martie 2001 şi modificarea ultimei precizări (a treia) din forma iniţială a solicitării: „dacă apreciaţi că aţi încălcat obligaţiile ce vă revin prin Legea 187/1999 şi R.O.F. [Regulamentul de Organizare şi Funcţionare] al CNSAS (H.P.R. [Hotărârea Parlamentului României] nr.17/2000)” în forma finală: „3. Recunoaşteţi că aţi încălcat dispoziţiile Legii nr.187/1999, ale H.P.R. nr.17/2000 şi ale Legii nr.188/1999?”. Această din urmă întrebare mi se părea şi mi se pare total tendenţioasă, abuzivă şi ilegală şi asupra ei mi-am exprimat nedumerirea, protestând în faţa doamnei Dobre şi a domnişoarei Gavriluţ, în prezenţa tuturor colegilor de la etajul 4.

În sfârşit, la insistenţele mele, domnişoara Gavriluţ i-a cerut doamnei Dobre o copie (un exemplar) a adresei nr.107/22 martie 2001 şi mi-a dat-o mie. S-au repetat apoi presiunile pentru a răspunde pe loc la adresa nr.319/22 martie 2001, dar eu am arătat că art.43 din Legea nr.188/1999 nu specifică obligativitatea acestui răspuns imediat, aşa că nu-i voi da în acea zi răspunsurile, mai ales că îmi trebuie linişte şi timp pentru aceasta, nu hărţuieli, ameninţări, stres şi presiuni.

Presupun că din dimineaţa zilei de 22 martie 2001, dacă nu chiar din seara zilei anterioare, telefoanele membrilor Colegiului CNSAS, ale preşedintelui Onişoru, vicepreşedintelui Gheorghe şi secretarului Secaşiu, îndeosebi, au zbârnâit fără întrerupere câteva ore, ei fiind sunaţi de diverse personalităţi şi felurite autorităţi de cel mai înalt rang, civile, militare şi bisericeşti, care au cerut informaţii, dar şi sancţiuni exemplare şi dezminţiri publice, punând la cale diversiunea mediatică ce a urmat publicării articolului Arhiva fostei Securităţi îl acuză pe liderul Bisericii Ortodoxe de practici contra firii şi de colaboraţionism cu fosta poliţie politică. În tinereţe, Patriarhul Teoctist ar fi fost homosexual din „Libertatea” din 22 martie 2001, cu scopul disculpării totale a Înalt Prea Fericitului Patriarh Teoctist Arăpaşu, dar şi a distrugerii şi discreditării mele.

Încă din ziua de 22 martie 2001, pe la orele 13:00-14:00, am primit telefonic informaţii verificate, sigure (inclusiv de la fratele meu, Alexandru, dar şi de la alţi ziarişti) legate de ecourile articolului respectiv, despre faptul că presa internă a primit reacţii negative ale CNSAS, precum şi declaraţii ale membrilor Colegiului ce anunţau destituirea mea iminentă. Domnul Mircea Dinescu, de exemplu, deşi a fost absent toată ziua din sediul CNSAS, ştia deja şi chiar în acea parte a zilei a şi declarat presei că am fost concediat de Comisia de Disciplină (Colegiu) pentru încălcarea atribuţiilor mele de funcţionar public. La rândul meu, am fost sunat de la „PRO TV” şi, după ora 16:00, la terminarea programului de lucru de la CNSAS, am plecat acasă şi apoi la sediul acestei televiziuni şi am înregistrat acolo cca. 3 minute de bandă video, din care nu s-au transmis decât secvenţe de vreo 30 de secunde, dar nimic legat de presiunile la care am fost supus în CNSAS, lucruri despre care vorbisem pe scurt în acea înregistrare. În seara aceleiaşi zile am înregistrat pentru emisiunea de ştiri a postului de televiziune „ANTENA 1”, însă, din nou, nu s-a difuzat nimic din cele spuse de mine despre cele legate de CNSAS şi presiunile instituţiei asupra mea. De altfel, în ambele cazuri, informaţiile pe care le furnizam au fost atent selectate şi foarte mult reduse. Deci, ambele televiziuni care m-au contactat pentru declaraţii m-au cenzurat grav.

Nu este lipsit de importanţă faptul că patriarhul Teoctist personal nu a reacţionat absolut deloc, singura sa „declaraţie publică” fiind o frază lipsită de sinceritate şi substanţă pe care a rostit-o în cadrul predicii sale din duminica următoare, 25 martie, prin care îşi exprima regretul şi mâhnirea pentru apariţia scandalului, deci pentru publicarea dezvăluirilor, nu pentru faptele săvârşite de sine care acum fuseseră dezvăluite, dar, totodată, într-un gest calculat de „smerenie” ne acorda şi iertarea sa (în sensul că nu dorea continuarea discuţiilor şi dezvoltarea dezbaterii pe aceste subiecte, ci muşamalizarea chestiunii, noi trebuind, probabil, în logica teoctisto-sinodală, să fim profund recunoscători că nu ne-a afurisit, nu a incitat drept-credincioşii săi enoriaşi să ne linşeze la propriu şi că nu ne-a dat în judecată). În schimb, au sărit să ne muşte şi să ne împroaşte cu venin oamenii săi de casă, de la al său vicar Vincenţiu Ploieşteanul la secretarul său Costel Stoica şi de la arhimandritul şi amicul său intim Grigorie Băbuş, responsabilul cu tăinuirea Arhivei Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim la Ministrul culturii şi cultelor, Răzvan Theodorescu şi Secretarul de stat pentru culte Laurenţiu Tănase, ca să nu mai vorbim de organizaţiile afiliate BOR ca ASCOR (studenţii teologi ortodocşi), Noua Dreaptă, Liga Studenţilor, precum şi de protopopii, clericii şi enoriaşii din toate zonele ţării, dar îndeosebi din zona sa natală – judeţul Botoşani (dezvăluirile mele erau tratate ca „fabulaţii”, „provocări străine de sufletul neamului românesc şi potrivnice faţă de credinţa strămoşească”, „acţiuni antiortodoxe şi antinaţionale” şi „diversiuni satanice”).

Tot în seara zilei de joi, 22 martie 2001 am intrat în legătură telefonică, deşi eram prezent chiar alături de studioul respectiv, în incinta televiziunii „ANTENA 1”, cu moderatorul emisiunii de tip talk-show „Marius Tucă Show”, la care participau ca invitaţi: episcopul vicar patriarhal Vincenţiu Grifoni (Ploieşteanul), Secretarul de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor Laurenţiu Tănase (azi membru al CNSAS), preşedintele Colegiului CNSAS Gheorghe Onişoru, vicepreşedintele Colegiului CNSAS Mihai Gheorghe şi fratele meu Alexandru Catalan, jurnalist la „Libertatea”. Bineînţeles că am fost atacaţi eu şi fratele meu de toţi ceilalţi, inclusiv de Marius Tucă, cel care îi incita permanent pe invitaţi să fie mai duri, mai vehemenţi, mai violenţi în exprimare, dovedindu-şi încă o dată caracterul. Nu au lipsit acuzele, provocările, jignirile, insinuările cele mai mizerabile, ameninţările, precum şi manipularea publicului. Toate aceste mijloace şi metode diversioniste de tip securist au fost, ulterior, în săptămâna 23-31 martie 2001 (eram calificat drept agent KGB, Mossad, securist, poponar, antiromân şi antiortodox, ba chiar anticreştin, lichea, mincinos, nebun, frustrat, prost ori comparat cu un sconcs), reluate şi chiar exacerbate de cea mai mare parte a presei scrise şi audio-vizuale, devenind „o vânătoare menită să strivească persoana lui Gabriel Catalan” (cum inspirat se spunea într-un apel al câtorva zeci de intelectuali lansat pe 6 aprilie la „Europa liberă” şi publicat în „Ziua” şi „România liberă” a doua zi), printre semnatarii şi vorbitorii cei mai intoleranţi aflându-se: Lelia Munteanu şi Rodica Ciobanu („Adevărul”), Cristian Tudor Popescu, Ralu Filip şi Alexandru Radu Timofte („Adevărul”, „Scurt pe doi” – TVR 1 şi  „Ştirile PRO TV”), Octavian Paler („Cotidianul”), Ioan Buduca („Evenimentul zilei”), George Stanca („Cotidianul”), col. (r.) Florin Calapod, av. Constantin Profir, consilier juridic al Patriarhiei Române şi George Dora alias Dan Gorzo („În spatele serviciilor secrete” – „Tele 7 ABC”), Ion Cristoiu („Curentul” şi „Fotograme” – „Sigma TV”), Marius Tucă („Jurnalul naţional” şi „Antena 1”), Silviu Brucan („Profeţii despre trecut” – „PRO TV”), Corneliu Vadim Tudor („România mare”).

Între timp, după cum am văzut chiar în jurnalele de ştiri din acea seară de 22 martie, dar şi în zilele următoare, preşedintele României Ion Iliescu, premierul ţării Adrian Năstase, Ministrul Culturii şi Cultelor Răzvan Theodorescu, precum şi alte personalităţi publice (mulţi parlamentari, ca senatorul Radu Ciuceanu de la PRM, de pildă) au sărit în apărarea patriarhului Teoctist, acuzându-ne pe mine şi pe fratele meu de calomnie şi încălcarea Constituţiei şi a altor legi, inclusiv a dreptului patriarhului la intimitate, unii dintre ei cerând în acelaşi timp ca Parchetul şi alte instituţii publice îndrituite să ne cerceteze şi să ne sancţioneze drastic (acestea nu s-au sesizat pentru că nu aveau cum şi de ce, nu aveau bază legală şi nici nu doreau ca scandalul să ia amploare, ci să se stingă cât mai repede, bineînţeles, prin izolarea şi cu pedepsirea noastră, a celor vinovaţi de publicarea informaţiilor din documentele autentice ale Securităţii.

În această campanie de presă împotriva celor doi fraţi Catalan prin care se urmărea în principal spălarea imaginii patriarhului Teoctist şi a Securităţii, dar şi a CNSAS, şi, în secundar, „linşarea” noastră în public şi intimidarea noastră, îndeosebi a mea.

Toată ziua de vineri, 23 martie 2001, s-au transmis astfel de comunicate şi mesaje, iar cvasi-totalitatea presei ne-a ignorat consecvent („România liberă” a fost unica excepţie, aici ziaristul Ion Zubaşcu publicând pe 26 martie singurul interviu care mi s-a solicitat şi pe care l-am acordat în acea săptămână nebună) şi ne-a atacat fără încetare. Atacurile s-au înmulţit şi-n timpul week-end-ului (24-25 martie 2001) şi au continuat şi luni, 26 martie, diverse persoane şi instituţii publice (inclusiv serviciile secrete), asociaţii, organizaţii, parohii etc manifestându-şi public oroarea faţă de demersul nostru şi solidaritatea cu „victima” – patriarhul BOR. Deşi am trimis (prin e-mail, telefonic sau prin fax) un „drept la replică” mai multor televiziuni, agenţii de presă, radiouri şi ziare, nici o instituţie mass-media nu l-a dat publicităţii, deşi CNSAS anunţase destituirea mea la televizor de vineri, 23 martie 2001, iar oamenii Patriarhiei BOR (pr. Costel Stoica, ep. Vincenţiu Ploieşteanu), dar şi şefii altor culte, inclusiv arhiepiscopul Ioan Robu, mitropolit romano-catolic de Bucureşti, mă „afurisiseră” în toate felurile.

Punctul meu de vedere în „cazul Teoctist” şi în conflictul cu CNSAS nu interesa „presa noastră democratică”. Doar „România liberă” de luni, 26 martie 2001, mi-a permis intermediul lui Ion Zubaşcu, să mă apăr şi să arăt şi faptul că prin majoritatea absolută (dacă nu chiar totală) a membrilor săi, îndeosebi a celor din Biroul de Coordonare al Colegiului (preşedinte, vicepreşedinte, secretar), Colegiul CNSAS m-a persecutat şi, în mod abuziv, a anunţat, la 23 martie, printr-un comunicat oficial semnat de Gh. Onişoru, concedierea mea, toată mass-media preluând declaraţiile şi comunicatele sale şi transmiţându-le publicului larg. La acea dată de vineri, 23 martie 2001, eu nu primisem nici un înscris oficial de concediere şi nici nu puteam primi aşa ceva în mod legal, ci doar după ce aş fi fost audiat în legătură cu nota explicativă cerută de conducerea CNSAS sau dacă aş fi refuzat să dau această notă şi/sau aş fi refuzat să mă prezint la audiere (n-am mai fost chemat la nici o audiere după data de 22 martie 2001).

În acea zi de 23 martie 2001, la CNSAS mi s-a cerut iarăşi, de mai multe ori, cu presiuni şi ameninţări progresive, nota explicativă pe care mi-o solicitaseră iniţial cu o zi înainte. Mai întâi domnişoara Gavriluţ, apoi doamna Dobre, apoi amândouă deodată şi, în cele din urmă (pe la ora 15:00), ambele plus doamna Blănaru, m-au abordat la modul foarte agresiv şi m-au pisat necontenit să dau rapid explicaţiile scrise solicitate. Le-am explicat faptul că nu am reuşit în seara zilei anterioare să scriu răspunsurile cerute fiind invitat la diverse televiziuni, iar atunci la serviciu fiind supus unui stres continuu nu pot şi le-am repetat că nu este prevăzut în lege un termen precis aşa de scurt pentru executarea dispoziţiei primite de un funcţionar public de la şefii săi şi că voi da cu siguranţă acea notă, după ce voi reuşi să am un pic de linişte, probabil chiar luni, 26 martie 2001. M-am gândit şi la declaraţiile preşedintelui şi vicepreşedintelui Colegiului CNSAS din timpul emisiunii „Marius Tucă Show” de la „Antena 1” din seara anterioară din care rezulta că practic sunt destituit din CNSAS şi am considerat că aceştia nu-mi înmânaseră decizia scrisă a concedierii pentru simplul motiv că aşteptau mai întâi de la mine nota explicativă deoarece mai voiau doar să se acopere în privinţa procedurilor, nu să facă o cercetare disciplinară corectă, echidistantă.

Pentru că nu conteneau cu presiunile şi insistenţele, le-am cerut să-mi demonstreze că greşesc şi să-mi arate prevederea legală care m-ar obliga să dau curs chiar în acel moment cerinţelor lor. N-au zis şi n-au arătat nimic, neavând ce, de altfel, ci doar Carmen Blănaru mi-a făcut proces de intenţie cum că, de fapt, nu le voi da nici luni şi nici în zilele următoare în scris răspunsurile cerute. I-am mai explicat o dată art.43 din Legea nr.188/1999, le-am cerut să nu mă mai chinuiască şi să aştepte ziua de luni înainte să se îndoiască de cuvântul meu, apoi am pus punct discuţiei.

La această discuţie erau de faţă mai mulţi colegi, inclusiv Mircea Stănescu şi Delia Moisil. Aceşti doi colegi au semnat un memoriu de protest (conceput şi redactat de Mircea Stănescu) în care denunţau persecutarea mea de către conducerea CNSAS şi l-au înregistrat la parter, la Registratura CNSAS, sub nr.1931/26 martie 2001 (ulterior, a doua zi, l-a semnat şi o altă colegă, Clara Cosmineanu, azi Mareş, după căsătorie, care nu fusese în sediul CNSAS pe 26 martie, ci lucrase într-o bibliotecă publică din capitală). La finalul programului de lucru am plecat acasă, fără ca să fiu anunţat de vreo persoană din conducerea CNSAS de vreo schimbare a statutului meu oficial de angajat în raport cu instituţia respectivă.

Chiar în seara acelei zile de vineri, 23 martie 2001, posturile de televiziune „România 1”, „Antena 1” şi „PRO TV”, ca şi unele posturi de radio au transmis comunicatul oficial al Colegiului CNSAS şi/sau declaraţiile publice ale preşedintelui Gh. Onişoru, vicepreşedintelui M. Gheorghe şi membrului (la scurt timp devenit secretar) C. Buchet prin care se anunţa că eram deja „destituit”, „concediat”, „dat afară”, deşi eu nu primisem absolut nimic, nici un act scris în acest sens şi nici măcar un anunţ verbal direct sau telefonic.

A doua zi, sâmbătă, zi liberă, am trimis dreptul la replică de care aminteam înainte şi care nu a fost preluat şi difuzat de nici o instituţie a mass-media, nici măcar fragmentar. În cursul week-end-ului au continuat să fie difuzate în toate tipurile de presă internă aceleaşi declaraţii şi comunicate oficiale mincinoase, diversioniste. Abia luni, 26 martie, apărea în „România liberă” replica mea, în care precizam adevărul, în cadrul interviului acordat lui Ion Zubaşcu în acel sfârşit de săptămână.

Luni, 26 martie 2001, m-am dus dimineaţă la serviciu, ca de obicei, şi o dată ajuns acolo am vorbit puţin cu unii colegi, foarte mulţi dintre ei fiind extrem de uimiţi că mai sunt alături de ei în/la CNSAS după ce concedierea mea fusese anunţată public cu 2-3 zile înainte. Apoi, împreună cu alţi 4-5 colegi cercetători, care fuseseră incluşi în acel colectiv ad-hoc de lucru la capitolul de istorie din broşura plănuită să prezinte publicului larg Securitatea şi CNSAS, am discutat cu domnul secretar Claudiu Secaşiu (azi preşedinte al CNSAS) varianta finală la care eu lucrasem cu Mircea Stănescu şi (Delia Moisil) şi pe care o predasem de câteva zile bune. Observaţiile domnului Secaşiu, responsabil la nivelul Colegiului cu realizarea acestei broşuri, la adresa capitolului respectiv (deci în esenţă a muncii grupului nostru de 2+1) au fost minore, legate de detalii nesemnificative. La această discuţie a fost prezentă şi domnişoara directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii Mihaela Aniţă, care a rămas permanent tăcută (nici nu prea avea ce spune despre subiectul discutat).

Spre sfârşitul programului, în jurul orei 15:00, au venit la mine, la etajul 4, mai multe persoane (vreo 3 femei) de la Oficiul Juridic, dintre care mai târziu am identificat-o pe Ofelia Dobra, care m-au presat din nou să dau nota explicativă şi au afirmat, într-o interpretare vădit abuzivă, că nu vreau să dau acea notă şi că au martori în acest sens, cerând şi sprijinul doamnei Floarea Dobre şi a altor colegi prezenţi deoarece eu le-am răspuns că trebuie mai întâi să-mi dovedească în scris faptul că mai sunt angajatul CNSAS, având în vedere că presa anunţase deja destituirea mea, conform declaraţiilor lui Gh. Onişoru şi comunicatelor Colegiului.

În acel moment, domnul Mircea Stănescu a intervenit şi a protestat faţă de teroarea la care eram supus, confirmând justeţea punctului meu de vedere şi anume că voi da nota explicativă numai după ce voi primi o precizare scrisă oficială a statutului meu profesional: ori sunt concediat, aşa cum a anunţat de 2-3 zile toată presa, şi atunci să-mi dea o hârtie oficială în acest sens, ori sunt angajat al CNSAS încă şi, în acest caz, trebuie să mi se dea o hârtie oficială în care să se precizeze acest lucru. Imediat eu am adăugat că, în cel din urmă caz, solicit să se dea o dezminţire oficială publică referitoare la ştirile despre concedierea mea difuzate în zilele anterioare de întreaga presă românească, în opinia mea cel responsabil pentru aceste eventuale „erori” fiind şi cel care este dator să le repare: preşedintele colegiului CNSAS Gheorghe Onişoru. Reprezentanţii Biroului Juridic au bălmăjit fraze fără sens, Ofelia Dobra evitând răspunsurile clare şi perseverând în presiuni şi diversiuni pe care le-am respins, repetându-i poziţia mea fermă şi atrăgându-i, concomitent, atenţia să nu mai denatureze spusele mele în sensul că aş fi refuzat să dau nota explicativă, adăugând, din nou, că nu sunt obligat prin lege să respect un termen atât de scurt, impus de conducerea instituţiei, pentru a răspunde în scris solicitării repetate de a da această notă explicativă despre articolul publicat în ziarul „Libertatea” din 22 martie 2001. Până la urmă, grupul consilierilor juridici au renunţat să mă mai bată la cap şi au plecat.

Ulterior, m-am dus la etajul 5, la Direcţia Resurse Umane, unde am intrat în biroul directoarei, domnişoara Meda Gavriluţ, căreia i-am solicitat textul jurământului depus de mine ca funcţionar public şi explicaţii în legătură cu aplicabilitatea Codului Muncii pentru funcţionarii publici, mai precis dacă un funcţionar public trebuie sau nu să primească preaviz de concediere. Mi-a spus că nu trebuie căci nu se aplică în cazul nostru Codul Muncii, invocând Legea nr.188/1999 (art.5) şi mi-a dat o copie a jurământului respectiv, ţinând să-mi precizeze, înainte ca să ies din biroul său, că deja am fost destituit şi că voi primi în curând o hârtie oficială de concediere. M-am întors la etajul 4 şi am aşteptat până la ora 17:00, dar nu am mai fost căutat de nimeni, aşa că am plecat acasă la finele orarului de lucru.

A doua zi, marţi, 27 martie 2001, dimineaţa, m-am dus la serviciu şi de cum am intrat în sala Direcţiei de Cercetare-Arhivă de la etajul 4 am fost anunţat de domnii şefi de servicii Ionel Ivaşcu şi Silviu Moldovan că fusesem căutat de mai multe ori de domnişoara Meda Gavriluţ, pe care eram invitat să o caut în biroul său de la etajul 5. Nu m-am dus, am vrut doar să telefonez ca să anunţ că am sosit în sediul CNSAS, dar am renunţat, gândindu-mă că, oricum, va fi rapid informată şi mă va căuta dumneaei, lucru care s-a şi întâmplat foarte repede, probabil cu concursul doamnei Dobre (care m-a mustrat că n-am ajuns la serviciu chiar la ora 8:00 fix, deşi însuşi preşedintele Onişoru şi secretarul Secaşiu, responsabilul supervizor cu cercetarea şi cu redactarea broşurii, spuseseră de mai multe ori în faţa tuturor angajaţilor de la Direcţia Cercetare-Arhivă că noi toţi nu avem un program sau un orar fix având în vedere specificul muncii de cercetare şi greutăţile şi lipsurile pe care le întâmpinăm în această privinţă, iar eu rămăsesem de mai multe ori să lucrez după „programul obişnuit” la acel proiect de broşură împreună cu Mircea Stănescu şi/sau Delia Moisil).

Domnişoara Gavriluţ a coborât deci la etajul 4 după vreo jumătate de oră şi mi-a cerut să o urmez în biroul său. Când am întrebat-o de ce, mi-a răspuns în şoaptă că trebuie să-mi dea nişte hârtii. Atunci, m-am oprit din mersul spre uşă şi i-am zis că eu nu vin cu ea sus, ci o aştept la etajul 4 să-mi aducă respectivele hârtii fiindcă prefer să am mai mulţi martori. A plecat la etajul 5 şi a revenit cu două hârtii: adresa nr.330/27 martie 2001 ştampilată şi semnată de Gh. Onişoru, M. Gavriluţ şi F. Dobre şi, anexată la ea, ordinul de sancţionare nr.144/26 martie 2001 prin care eram destituit, semnat de Gh. Onişoru şi ştampilat. Înainte de a mi le înmâna domnişoara Gavriluţ a încercat să mă izoleze oarecum , chemându-mă de-o parte, însă eu n-am ascultat-o şi am rămas pe loc, lângă colegi, în mijlocul lor, şi am început să citesc cu voce tare hârtiile, protestând faţă de faptul că ordinul de concediere era antedatat şi faţă de minciunile şi abuzurile invocate pentru argumentarea în drept a destituirii mele.

Două dintre acestea erau strigătoare la cer prin nedreptatea lor: 1). se invoca „procesul verbal nr.118/23 martie 2001”, prin care „se lua act” de aşa-zisa mea „solicitare” de a fi amânată predarea notei explicative şi 2). Se invoca „referatul nr.123/26 martie 2001” al Direcţiei Cercetare-Arhivă, deci aparţinând doamnei directoare Floarea Dobre, din care reieşea că „refuzasem prezentarea notei explicative”. Ambele acte amintite mai sus îmi erau total necunoscute, nu-mi fuseseră niciodată prezentate sau măcar anunţate, nu ştiam nimic de existenţa lor şi nu respectau realitatea absolut deloc, deoarece eu nu cerusem nicicând amânarea predării notei explicative şi nicidecum nu refuzasem predarea acesteia.

Am protestat şi am spus răspicat că aceste afirmaţii sunt nişte minciuni ordinare, iar autorii lor  nişte mincinoşi ordinari, solicitând documentele respective, precum şi celelalte două acte invocate în sprijinul hotărârii destituirii mele: 1). stenograma şedinţei Colegiului CNSAS întrunit în comisie de disciplină în data de 22 martie 2001, în care aş fi fost audiat în legătură cu „articolul apărut în presa centrală din aceeaşi zi şi în care am fost citat ca sursă documentară” (şedinţă în care nu se respectaseră prevederile Regulamentului de organizare şi funcţionare a CNSAS, cel puţin prin faptul că absentaseră de la şedinţă 5 membri ai Colegiului, deci nu existase cvorum legal, după cum am mai arătat) şi 2). „procesul verbal nr.11 din 23 martie 2001 al Colegiului CNSAS întrunit în comisie de disciplină”, şedinţă de care nici nu am ştiut nimic până atunci, nu am fost chemat şi nu ştiam dacă şi cum s-a desfăşurat (şi astăzi persist în a avea îndoieli că ar fi existat cvorum la această a doua şedinţă consecutivă în 2 zile a Colegiului dedicată sancţionării mele cu destituirea din CNSAS), probabil s-au mulţumit să consemneze în mod abuziv şi mincinos că am refuzat să predau nota explicativă fiind astfel asigurată „acoperirea legală” pentru a mă sancţiona în absenţă şi „a repara” eventualele erori din actele anterioare. Nu degeaba domnul Gheorghe bolborosise pe 22 martie 2001 când mă (re)ancheta ca un veritabil procuror comunist ce era, privindu-se cu subînţeles cu domnul Onişoru, total nemulţumiţi de faptul că nu mă puteau prinde în capcanele chestionărilor şi ameninţărilor lor verbale: „Ăsta a venit cu lecţia învăţată!”.

Am fost refuzat de Meda Gavriluţ în problema primirii actelor invocate în ordinul de concediere nr.144/26 martie 2001. Aceasta mi-a spus doar că ele există (ceea ce nu puneam la îndoială, eu contestând legalitatea şi corectitudinea lor), doar nu-mi închipuiam că mi-a adus hârtia de concediere fără ca să aibă o bază legală (de unde se vede că pentru conducerea şi juriştii CNSAS actul în sine era de ajuns pentru legalitatea măsurii decise). „Ba bine că nu!”, i-am răspuns şi am refuzat categoric să-i semnez de primire pentru că nu consideram corectă procedura la care apelaseră, calificându-le acţiunile şi susţinerile neîndreptăţite şi neadevărate drept „porcării” şi „minciuni” fabricate şi prezentate ca dovezi pe baza cărora eram destituit.

După alte câteva tentative nereuşite de a mă convinge să semnez, eu i-am cerut să-mi lase hârtia dacă vrea, deoarece consider că destituirea este un act unilateral şi nu trebuie ca eu, cel destituit, să fiu obligat să mă declar de acord cu ea, mai ales că nu o consider legală, ci, dimpotrivă, abuzivă şi neîntemeiată. Mircea Stănescu, aflat în apropiere, mi-a dat dreptate. Domnişoara Gavriluţ, însă, nu mi-a lăsat hârtiile, ci a plecat cu ele. După vreo 45 de minute a revenit împreună cu directoarea Oficiului Juridic, Mihaela Vrânceanu, sora Gabrielei Vrânceanu-Firea, ştirista de la Antena 1, şi cu Cristian Ciucă, consilier juridic şi el la CNSAS. Doamna Vrânceanu a făcut la rându-i noi presiuni pentru ca eu să semnez de primire adresa nr.330/27 martie 2001, prin care mi se cerea să mă prezint la Direcţia Resurse Umane a CNSAS „pentru perfectarea formelor de încetare a activităţii, întocmirea Notei de lichidare şi preluarea Carnetului de muncă” şi mi se înainta, totodată, şi copia ordinului de concediere nr.144/26 martie 2001.

Am continuat să refuz să-mi pun semnătura pe acel act. Doamna Vrânceanu şi-a manifestat uimirea şi s-a arătat gata să-mi explice tot ce doresc, dar după ce semnez. Am refuzat-o categoric şi atunci dânsa a invocat Codul Muncii spunându-mi că sunt obligat prin acesta să semnez de primire. Atunci, i-am cerut să-mi arate articolul de lege din textul respectiv care prevedea acest lucru şi să-mi demonstreze justeţea afirmaţiilor sale. Din nou, colegul Mircea Stănescu mi-a venit în ajutor, cerându-le „juriştilor” pe un ton imperativ să nu mă mai tortureze. Până la urmă, Mihaela Vrânceanu a cedat şi mi-a lăsat hârtiile, precizând, însă, că există destui martori că mi-a dat ordinul de concediere şi a adăugat, înainte de a pleca, pe un ton dispreţuitor şi ironic: „Sunteţi un om foarte … deosebit, domnule Catalan.”. Am ignorat-o complet şi au plecat cu toţii.

După câteva minute de comentarii cu unii colegi, tocmai când mă pregăteam să plec, şi-a făcut apariţia tovarăşul colonel securist (în rezervă ?) Gh. Paşc, şeful Biroului pentru Protecţia Informaţiei din CNSAS, care pe un ton grav şi vizibil satisfăcut mi-a cerut să-i predau cartela electronică de acces în instituţie fără să-mi ofere în schimb vreo dovadă, un proces verbal de predare-primire. Acest securist era însoţit de un subordonat al său. Mi-au spus că i-a trimis însuşi preşedintele Onişoru. I-am zis că sunt nemaipomenit de onorat, dar că voi perfecta toate aceste forme numai cu domnişoara Gavriluţ de la Direcţia Resurse Umane şi numai după ce va face un inventar al lucrurilor pe care trebuie să le predau şi în prezenţa unor martori îmi va semna de primire în schimbul lucrurilor respective predate. În formularea acestei replici m-am folosit de textul adresei nr.330/27 martie 2001 pe care mi-o lăsaseră „juriştii” cu puţin timp înainte.

Acest securist Gh. Paşc a fost cel care ne-a prelucrat de mai multe ori şi în octombrie-decembrie 2000 şi în ianuarie-februarie 2001, atât la Palatul Parlamentului cât şi la sediul CNSAS din Strada Dragoslavele, ameninţându-ne în stil securistic, aburindu-ne cu pretexte de genul siguranţă naţională, secrete de stat şi de serviciu, asigurarea protecţiei personale a angajaţilor, supravegherea lucrului cu dosarele şi comparând permanent CNSAS cu o instituţie militarizată. Îmi amintesc faptul că, la o şedinţă de prelucrare de acest tip desfăşurată în sediul Camerei Deputaţilor prin noiembrie 2000 cu participarea unor membri ai Colegiului şi a şefilor de grupe, secretarul Secaşiu se comporta cu o linguşeală şi o consideraţie neţărmurită faţă de aberaţiile debitate de acest ofiţer de Securitate, pe care la un moment dat, nemaisuportându-i propaganda comunisto-securistă şi limba de lemn specifică, am avut tupeul să-l chestionez direct: „Cu ce drept, în ce calitate şi pe baza căror competenţe vă permiteţi să ne daţi nouă sugestii şi indicaţii preţioase despre cum să studiem şi să analizăm dosarele Securităţii?!”, lăsându-l complet derutat, perplexitatea cuprinzându-i şi pe majoritatea celorlalţi inşi prezenţi. De altfel, înainte de a fi trimişi să lucreze la investigarea dosarelor Securităţii, angajaţii CNSAS au fost supuşi cu acordul şi din dispoziţia Colegiului unei îndelungate (1-2 luni) prelucrări şi stricte îndoctrinări după tot tipicul securist, în principal fiind obligaţi să audieze „conferinţele” şi „lecţiile” unor ofiţeri şi colaboratori ai Securităţii (col. Oniţiu Oprişor, Radu Ciuceanu) şi ai serviciilor secrete care au moştenit-o, dintre care unii activi şi alţii în rezervă, cel puţin câte unul de la fiecare serviciu secret important şi de la instituţiile adiacente domeniului (SRI, SIE, UM 0962 MAI, DGIA, Arhivele Militare, Arhivele Naţionale, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului), completate de cuvântările mobilizatoare, cu rol de trasare a direcţiei, ţinute de Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Constantin Buchet şi Gheorghe Paşc.

Cu acest din urmă individ securist avusesem cu mai mult de o lună înainte de concediere un conflict deschis pentru că în timpul „inspecţiei” unor „cadre superioare” din SRI la această structură a Securităţii din cadrul CNSAS care avea şi la etajul 4, ca la toate nivelele clădirii, o cameră ce-i era special destinată, „i-am dat cu flit” şi am sărit în apărarea colegilor mei bruscaţi verbal şi chiar fizic în mod violent de acesta pentru că nu-i salutaseră pe superiorii săi şi nici pe el atunci când au intrat în sala mare de la etajul 4 şi nu luaseră o poziţie respectuoasă, stând în continuare pe mese pentru că nu erau destule scaune.

Acest incident a ajuns la cunoştinţa Colegiului (probabil chiar securistul s-a plâns), astfel încât atunci când m-am plâns de atitudinea colonelului Gh. Paşc, cu ocazia interviului din cadrul primului concurs la care am participat în CNSAS, cel pentru ocuparea postului de director al Direcţiei Investigaţii, desfăşurat în prima parte a lunii februarie 2001, am fost atacat dur de C. Secaşiu şi apoi de aproape toţi ceilalţi membri ai Colegiului pe motiv că într-adevăr noi am fost vinovaţi şi lipsiţi de respect, iar securistul, săracul, doar victima noastră. Norocul meu a constat atunci în faptul că participa şi Mircea Dinescu (a fost prima şi singura dată când acesta a fost prezent la întrunirile Colegiului la care am participat şi eu), care a fost singurul care mi-a dat parţial dreptate, afirmând că angajaţii care lucrează cu dosarele nu au de ce să-i asculte pe cei de la „Protecţia informativă” în ceea ce priveşte munca lor de cercetare şi investigare, în timp ce ceilalţi au tăcut. Totuşi, Gh. Paşc nu a fost în nici un fel sancţionat, dimpotrivă, astfel că manifestările sale abuzive de satrap sau de gardian de puşcărie au continuat, deşi mai atenuate.

Imediat după destituirea mea, chiar a doua sau a treia zi, pentru a mai spăla imaginea Securităţii şi a CNSAS şi a manipula opinia publică a avut loc invitarea la sediul CNSAS a primilor 4 cetăţeni care făcuseră cerere de consultare a propriului dosar de urmărire informativă (sau a celui al unei rude), printre aceştia aflându-se şi Dorli Blaga, fiica lui Lucian Blaga, care a fost cea mai filmată, televizată şi fotografiată persoană dintre toţi. În acelaşi timp, în interiorul CNSAS au fost impuse angajaţilor noi „norme de securitate”, datate 22 martie 2001, dar înaintate spre semnare abia pe 26 martie celor de la Direcţia Cercetare-Arhivă (inclusiv mie!), care prevedeau expres sporirea secretomaniei şi provocau o adevărată psihoză, menţinută (ba chiar exacerbată) şi azi în instituţie sub imperiul „apărării secretelor de stat şi de serviciu” (perfect absurdă şi ridicolă este trimiterea la secretul de stat într-o instituţie destinată prin lege deconspirării Securităţii şi asigurării accesului publicului la informaţiile din dosarele poliţiei politice comuniste, normal şi logic, pentru orice om, toate acestea fiind cu totul în afara sferei siguranţei naţionale).

Întorcându-mă la concedierea mea, trebuie să mai precizez şi faptul că doamna Delia Moisil şi domnul Mircea Stănescu, colegii mei care m-au susţinut, după puterile lor, în timpul persecuţiilor suferite la CNSAS, au fost la rândul lor hăituiţi şi persecutaţi pentru că au redactat, au semnat şi au înregistrat la CNSAS un memoriu de protest în sprijinul meu în ziua de 26 martie 2001 (în cazul domnului Stănescu şi pentru alte memorii anterioare referitoare la abuzuri şi încălcări ale Legii nr.187/1999). Amândoi au fost chemaţi la audieri în faţa Colegiului în ziua de 29 martie 2001 şi au fost permanent şicanaţi şi agresaţi verbal de toţi şefii (chiar şi „distinsul” domn A. Pleşu a ridicat vocea la doamna Moisil, a intimidat-o, a jignit-o şi a ironizat-o printr-o serie de ameninţări, aluzii, întrebări şi expresii de genul „Faci pe Ana Ipătescu, revoluţionaro?!”).

Domnul M. Stănescu a refuzat să meargă în faţa Colegiului, motivând în scris la 28 martie 2001, atunci când a primit, prin adresa nr.129/28 martie 2001, „invitaţia” de a se prezenta a doua zi la şedinţa Colegiului, că nu consideră necesar „să clarifice unele probleme” pe care el le prezentase prin memoriul nr.987/22 februarie 2001 adresat Avocatului Poporului, având în vedere faptul că acelaşi Colegiu CNSAS îi transmisese pe 5 februarie 2001 un răspuns scris la memoriul său prezentat conducerii CNSAS la 8 ianuarie 2001, prin care arăta că există grave şi numeroase abuzuri, ilegalităţi şi disfuncţionalităţi în CNSAS, iar memoriul din 22 februarie relua problemele criticate în cel anterior din 8 ianuarie.

În acel răspuns scris al Colegiului din 5 februarie 2001 se preciza convingerea acestuia că „au fost clarificate problemele” sesizate de domnul M. Stănescu şi se făcea referire la „audierea” sa din 23 ianuarie 2001 (la care au lipsit trei membri ai Colegiului: Buchet, Dinescu şi Pleşu; în fapt, o veritabilă şedinţă de demascare şi o tentativă de reeducare, caracteristici, se pare, ale tuturor întrunirilor de acest tip ale Colegiului, precum am avut prilejul să simt ulterior pe propria piele de mai multe ori).

Asupra lui Mircea Stănescu s-au făcut mari presiuni pe 29 martie 2001 ca să vină totuşi în faţa Colegiului, a fost chemat la discuţii particulare în birourile preşedintelui Gh. Onişoru şi vicepreşedintelui Mihai Gheorghe, apoi au fost trimişi la el doi securişti de la Biroul de Protecţia Informaţiei, cărora puţin le-a lipsit să nu-l forţeze fizic să meargă la etajul 1, în sala de consiliu unde se ţineau şedinţele Colegiului. Cu toate acestea, el a continuat să rămână ferm pe poziţia iniţială, refuzând să se prezinte la aşa-zisa audiere. Din acel moment lui Mircea Stănescu i s-a interzis din ordinul celor doi şefi ai Colegiului CNSAS accesul în altă parte decât la etajul 4 în interiorul sediului instituţiei.

Doamna D. Moisil a făcut greşeala să se prezinte şi a suferit o serie de presiuni şi jigniri, ironii şi critici nefondate şi abuzive, precum şi reproşuri clare, directe, pentru că a semnat acel memoriu în sprijinul meu. S-a ajuns până acolo încât i s-a spus să se gândească bine până marţi, 3 aprilie 2001, dacă mai vrea să rămână în CNSAS, sugerându-i-se să demisioneze dacă nu înţelege să-şi retragă semnătura, să se delimiteze de mine şi să dezavueze toate acţiunile mele. Spre cinstea ei, doamna Moisil a rezistat (deşi cu greutate) presiunilor, şi-a păstrat demnitatea şi a suportat cu stoicism aceste abuzuri fără să le facă pe plac membrilor Colegiului. Este demn de remarcat faptul că în ziua de 30 martie 2001 Delia Moisil a fost chemată de domnul Horia-Roman Patapievici în biroul său de la etajul 2  şi, în cursul discuţiei desfăşurate între patru ochi, demnitarul i-a mărturisit acesteia că nu împărtăşeşte întru totul violenţele verbale din ziua dinainte ale colegilor săi şi chiar că n-a fost prezent şi nici informat despre decizia de concediere a mea, decizie luată în mod repetat în cursul succesivelor şedinţe ale Colegiului din 22, 23 şi 26 martie 2001. În acelaşi timp, a întrebat-o de ce m-am grăbit să dau publicităţii acele informaţii despre Teoctist Arăpaşu şi s-a mirat că am făcut-o în mod deschis, total transparent, sub semnătură şi fără să mă asigur înainte de sprijinul cuiva puternic din Colegiu sau din afara lui. Probabil că o fi avut niscaiva mustrări de conştiinţă „onorabilul” domn Patapievici, mai ales că tot în acele zile şi tot în lipsa celor trei „stimabili” intelectuali Pleşu, Patapievici şi Dinescu, Colegiul CNSAS l-a scos din nou „curat” pe securistul (ofiţerul DIE) Ristea Priboi, tot fără să folosească prevederile art.20 alin.2 din Legea nr.187/ 1999, care le dădea drept de acces neîngrădit tuturor membrilor Colegiului la toate informaţiile şi documentele existente în toate arhivele Securităţii, indiferent de instituţia care era deţinătoarea lor, deci nerespectând, încălcând în mod flagrant legea de deconspirare a Securităţii.

Şi Clara Cosmineanu, a treia semnatară a memoriului în favoarea mea (dar nu a apucat să semneze pe exemplarul depus la Registratura CNSAS şi aşa a scăpat de „audierile” din Colegiu), a avut de suferit şicane, provocări şi diverse mizerii din partea conducerii Direcţiei de Cercetare-Arhivă, în special a directoarei Floarea Dobre, care aflase în cele din urmă că şi ea mă susţinuse.

Toţi aceşti trei colegi au părăsit pe rând CNSAS. Mircea Stănescu a fost dat afară pe la finele lunii aprilie 2001, în timp ce se afla în Franţa cu o bursă de studii (pentru care a avut multe încercări de depăşit şi i s-au pus mari piedici din partea CNSAS), sub pretextul restructurării bugetului instituţiei şi a sancţionării sale anterioare cu reducerea salariului din cauza memoriilor sale repetate adresate CNSAS şi Avocatului Poporului, a opoziţiei şi a criticii sale constante la adresa Colegiului, aceste decizii abuzive ale Colegiului CNSAS fiind consfinţite în tradiţionalul stil servil şi corupt al justiţiei noastre mioritice de toate instanţele judiciare româneşti. Delia Moisil şi Clara Cosmineanu (Mareş) au plecat prin demisie în 2003, respectiv 2005, după ce s-au lămurit pe deplin asupra cvasi-inutilităţii eforturilor lor şi a perversităţii mecanismelor de decizie şi control din această instituţie.

În ceea ce mă priveşte, consecinţele destituirii din CNSAS au fost deosebit de grave: mi-a fost afectată imaginea şi lezată reputaţia şi onoarea, din 27 martie 2001 am devenit şomer (situaţie depăşită cu greu abia la mijlocul lunii septembrie când am obţinut un post de profesor în învăţământul secundar, până atunci fiindu-mi refuzate diverse slujbe intelectuale la care am aplicat, inclusiv cele de redactor la 2-3 edituri, jurnalist la cotidianul nou înfiinţat „Monitorul de Bucureşti”, bibliotecar la BCU şi cercetător la Institutul de Istorie „N. Iorga”), mi s-au blocat practic căile de a promova din punct de vedere ştiinţific (inclusiv la nivel doctoral), am devenit persona non grata, un autor pus la index, pentru 3-4 ani având extrem de mari dificultăţi în a publica în România, iar o parte dintre cunoscuţi, rude şi chiar prieteni au început să mă evite, ba chiar soţia a divorţat ulterior (în principal) din aceste motive.

Cele trei procese civile pe care le-am intentat în contencios administrativ CNSAS pentru cele trei sancţiuni pe care mi le-a aplicat în martie 2001, precum şi procesul de calomnie pe care l-am deschis contra directorului SRI de atunci, Alexandru-Radu Timofte (care mă acuzase la finele lunii martie 2001 de sustragerea unor file din dosare aflate la CNSAS şi/sau SRI), au fost muşamalizate şi instrumentate politic în dispreţul total al legilor (inclusiv al procedurilor elementare), spre finalul anului 2004 şi respectiv 2005 instanţele judecătoreşti interne (la toate nivelurile, inclusiv cele mai înalte din România, respectiv secţiile contencios administrativ şi penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) respingându-mi plângerile; în prezent cauzele aflându-se pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

În concluzie, reiterez ideea de bază a acestor amintiri şi analize critice ale mele (şi nu numai ale mele – vezi studiile domnilor Gabriel Andreescu şi Mircea Stănescu din „Revista Română de Drepturile Omului”, nr.20/2001 şi 25/2003) şi anume aceea că nu sunt respectate prevederile Legii nr.187/1999 şi ale Regulamentului CNSAS (Hotărârea Parlamentului României nr.17/2000) nici de către instituţiile şi autorităţile publice ale statului român (Preşedinte, Guvern, Parlament, Primăria Municipiului Bucureşti, serviciile secrete etc.), nici de CNSAS, instituţia direct însărcinată cu aplicarea Legii deconspirării Securităţii, mai precis de către conducerea acesteia, Colegiul CNSAS, format din 11 reprezentanţi politici cu interese personale şi de grup, cu mari deficienţe de competenţă şi grave lipsuri morale. De altfel, prestaţia constant negativă a CNSAS este de notorietate şi în prezent, presa şi opinia publică internă şi internaţională neîncetând să prezinte date, informaţii şi dovezi în acest sens.

Cât despre cazurile prezentate în aceste pagini cred că am demonstrat cu prisosinţă faptul că asupra mea şi a mai multor colegi angajaţi la CNSAS s-au făcut numeroase şi grave abuzuri şi ilegalităţi din partea membrilor Colegiului şi a şefilor numiţi de ei, acţiuni prin care mi/ni s-au încălcat cu bună-ştiinţă şi rea-voinţă drepturile constituţionale, printre care amintesc doar câteva: libertatea de exprimare, libertatea opiniei, libertatea de conştiinţă, libertatea de gândire, libertatea de cercetare istorică şi de informare (inclusiv de transmitere către public a rezultatelor cercetării, de circulaţie a informaţiei), libertatea presei.

30 martie 2001 şi

august-septembrie 2006

GABRIEL CATALAN

ANEXE

I.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Sediul: Bucureşti, str. Izvor, nr.2-4

Cod fiscal – 12932750

ANGAJAMENT DE CONFIDENŢIALITATE nr.41

încheiat astăzi 15 IX 2000

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii reprezentat prin domnul Gheorghe Onişoru, în calitate de preşedinte şi d-l (d-na) CATALAN Gabriel  domiciliat(ă) în …, str. …, nr. …, bl. …, sc. …, et. …, ap. …, jud. …, posesor al BI seria … nr. …, eliberat de Poliţia …, la data de …, CNP …, au convenit să încheie prezentul Angajament de confidenţialitate, convenind asupra următoarelor clauze:

Clauze de confidenţialitate

1. Toate informaţiile pe care le obţine angajatul, potrivit prezentului angajament de confidenţialitate, ca efect al executării contractului individual de muncă intervenit între părţi [subl. n.], sunt strict confidenţiale.

2. Sunt confidenţiale următoarele informaţii, date şi documente de care angajatul a luat cunoştinţă direct sau incidental:

 

a)      documentele şi informaţiile conţinute în dosarele ce fac obiectul activităţii de cercetare;

b)      structura băncii de date de care dispune CNSAS;

c)      proiectele şi programele de lucru;

d)     drepturile salariale individuale.

3. Angajatul poate dezvălui informaţii sau date, ori poate pune la dispoziţie documente din domeniile menţionate la pct.2 numai persoanelor îndreptăţite sau acelor persoane pentru care primeşte aprobare, în scris, de la membrii Colegiului Consiliului.

4. Angajatul se obligă ca din momentul încetării calităţii sale de angajat al CNSAS să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor aspectelor legate de activitatea acestui organism, conform art.20* din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CNSAS, publicat în M.O. 244/02.06.2000.

Prezentul Angajament de confidenţialitate s-a încheiat în 2 exemplare.

        PREŞEDINTE,                                                                                   ANGAJAT,

        Gheorghe ONIŞORU                                                                          Gabriel Catalan

        [semnătura şi ştampila]                                                                       [semnătura]

Resurse umane,

Meda GAVRILUŢ

[semnătura]

Oficiu Juridic,

Mihaela VRÎNCEANU

[semnătura]”

* „Membrii şi personalul CNSAS sunt obligaţi să respecte normele de confidenţialitate privind problemele de serviciu şi după pierderea calităţii de membru sau de angajat.” (art.20 din ROF a CNSAS – „Monitorul Oficial al României”, Partea I, Nr.244/2 VI 2000)

II.

„Bucureşti, 21.02.2001

Contestaţie*

Subsemnatul, Gabriel CATALAN, funcţionar public, consilier CNSAS, am candidat la data de 20 II 2001la concursul pentru ocuparea posturilor de: 1).director Direcţia Cercetare-Arhivă; 2). şef Serviciu Cercetare; 3). şef Serviciu Verificări Agenţi, respectând toate prevederile legislative ce reglementează aceste chestiuni.

Protestez în legătură cu faptul că nu am fost anunţat despre atribuţiile corespondente acestor funcţii şi despre criteriile de evaluare a candidaţilor.

Protestez şi faţă de faptul că, de această dată, comisia de evaluare a concurenţilor a fost formată doar din 4 (patru) membri ai Colegiului şi nu din toţi 11 (unsprezece), cum s-a întâmplat la precedentul concurs (pentru ocuparea postului de director Direcţia Investigaţii).

De asemenea, cred că unii candidaţi nici nu au dreptul să fie angajaţi CNSAS, darămite să ocupe funcţii de conducere: Remus Murzea, de exemplu.

Mă consider umilit de faptul că a trebuit să aştept de la ora 9:00 la 17:00 pentru a intra la interviu deoarece comisia Colegiului a luat „o pauză” de 3 ore (anunţând doar o oră de pauză).

Contest rezultatul acestor interviuri şi nu concursuri (cu examen scris, cum ar fi trebuit să fie, ca la primul concurs pentru ocuparea postului de director Direcţia Investigaţii), având în vedere faptul că, în cursul interviului meu, a fost nominalizată o persoană, candidata Floarea Dobre, de către însuşi preşedintele Colegiului, ca fiind „cea mai potrivită pentru postul de director la Direcţia Cercetare-Arhivă. În timpul interviului meu, domnul Mihai Gheorghe, vicepreşedintele Colegiului, m-a întrerupt în repetate rânduri şi m-a acuzat direct că „fac procese de intenţie” Colegiului, arătând că acesta nu a respectat sau nu a acţionat pentru ferm pentru respectarea Legii 187/1999 (cazul Ristea Priboi şi cazul „Teoctist–Sfântul Sinod”, de exemplu). Totodată, mi s-a reproşat că, deşi sunt angajat (al CNSAS, nu al Colegiului sau al persoanelor ce-l formează – n.n.), îmi permit să critic organizarea şi funcţionarea instituţiei, iar domnul preşedinte Gh. Onişoru, la rândul său, din motive similare, m-a calificat drept „insolent”, „obraznic”, „impertinent” şi chiar m-a jignit grav, spunându-mi că „îmi lipseşte o bună parte din cei 7 ani de educaţie minimă” şi ameninţându-mă şi cu eventuale sancţiuni administrative; totodată mi-a sugerat, ameninţător, să demisionez.

În concluzie, contest atât forma de organizare a acestor concursuri, cât şi modul în care am fost tratat eu în calitate de candidat şi, mai ales, faptul că am fost „descalificat” fără nici un motiv legal ori normativ valid şi fără nici o explicaţie raţională argumentată corect, deci în mod abuziv.

Din toate aceste motive solicit anularea aşa-ziselor concursuri din data de 20 II 2001 şi reprogramarea lor, fără discriminări, abuzuri ori ilegalităţi şi false acuzaţii, în condiţii de normalitate şi transparenţă, în condiţii umane decente şi cu deplina respectare a normelor, legilor şi a libertăţii minime de exprimare a tuturor candidaţilor, fără şantaj, ameninţări, diversiuni, acuzaţii discriminatorii şi jignitoare, favoritisme, intimidări la adresa mea ori a altor candidaţi.

Vă rog respectuos să luaţi în consideraţie prezenta ca fiind o contestaţie şi, în acelaşi timp, un memoriu (o petiţie de protest), tratând-o în consecinţă, conform uzanţelor, deci răspunzându-mi direct şi în scris (nu la modul abstract sau general, însă).

21.02.2001                                                                  Gabriel Catalan

Colegiului CNSAS şi Comisiei Colegiului pentru concursul din 20 II 2001”

* înregistrată la CNSAS/DRU [Direcţia Resurse Umane] sub nr.132/21.02.2001 şi la Registratura Generală a CNSAS sub nr.1136/21.02.2001.

III.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Nr.1311/02.03.2001

Domnului Gabriel CATALAN

În urma contestaţiei dumneavoastră nr.1136/21.02.2001 şi nr. CNSAS/DRU/21.02.2001 la concursul organizat în data de 20.02.2001 pentru ocuparea posturilor de conducere din cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă, vă comunicăm că în conformitate cu prevederile Legii nr.187/1999, a Hotărârii Parlamentului României nr.17/2000, a Legii nr.188/1999 şi a Hotărârii Guvernului nr.281/1993, în şedinţele din data de 22.02.2001 şi 01.03.2001 Colegiul CNSAS a respins contestaţia pe motiv că aceasta este nefondată.

Menţionăm că modul de desfăşurare a concursului, condiţiile de participare şi comisia de concurs au fost stabilite de Colegiul CNSAS conform legii.

PREŞEDINTE,

Dr. Gheorghe ONIŞORU

[semnătura şi ştampila]

Direcţia resurse umane,

Meda GAVRILUŢ

[semnătura]

Serviciul juridic,

Mihaela VRÎNCEANU

[semnătura]”

IV.

„CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂŢII

INTRARE nr.1207/23.02.2001

Domnule Preşedinte,

Domnilor membri ai Colegiului CNSAS,

Ca angajaţi în instituţia pe care o conduceţi şi ca unii care sîntem preocupaţi de corecta şi buna sa funcţionare, subsemnaţii semnatari vă înaintăm – în legătură cu concursul organizat de dumneavoastră în data de 20 februarie a.c. – în modul cel mai respectuos, următoarea

CONTESTAŢIE

1. Din modul în care s-a desfăşurat concursul, apreciem că acesta a fost un „interviu” şi nu un „concurs”, aşa cum a fost anunţat de dumneavoastră. Singura probă anunţată şi susţinută în data de 20 februarie a.c. a fost interviul, iar ca să fie un concurs competiţia trebuia să cuprindă şi cel puţin o probă scrisă.

2. din condiţiile de participare la concurs afişate de dumneavoastră în prealabil, am văzut că stagiarilor li s-a interzis participarea. Vă mărturisim că indicarea criteriului stagiaturii ca exclusiv pentru participarea la concurs o apreciem ca ilegală, ca fiind o discriminare. Nu există nici un paragraf de lege care să interzică participarea stagiarilor la concurs, ci doar ocuparea posturilor de conducere. În mod legal şi practic, dacă nu ar fi fost exclus din start printr-o condiţie de concurs, un stagiar ar fi putut – ipotetic vorbind – cîştiga concursul pentru unul din posturi, iar apoi, pînă la finele stagiaturii (care pentru unii se încheie în cîteva luni) să funcţioneze ca director [sau şef de serviciu – n.n.] fără să fie numit pe post. Faptul că CNSAS este o instituţie care are mulţi angajaţi stagiari, arată cîţi candidaţi potenţiali au fost excluşi de la concursul organizat.

3. Înainte de desfăşurarea efectivă a concursului pentru posturile anunţate, candidaţilor nu le-au fost date fişele posturilor, pentru ca să vadă în ce măsură conţinutul uneia sau alteia dintre funcţii, aşa cum ar fi fost stipulate acolo, corespunde cu aspiraţiile proprii. Rezultatul a fost acela că nici unul dintre candidaţi [cu excepţia celor preferaţi, favorizaţi şi dinainte stabiliţi câştigători de către Colegiu – n.n.] nu a ştiut pentru ce candidează.

4. Am aflat că unii dintre candidaţii pentru posturile de conducere au lucrat, înainte de angajarea lor la CNSAS, în structuri informative interne. Angajarea acestora este interzisă în mod expres prin art.8 al.8 din Legea 187/1999. Menţionăm că nu avem nimic personal cu Remus Murzea sau cu Răzvan Popa, de altfel nişte persoane foarte simpatice, ci problema care se pune aici este una de principiu, şi anume aceea a unei concurenţe în condiţii egale. Mai mult, unul dintre cei doi colegi ai noştri a fost selectat de dumneavoastră ca şef al Serviciului verificare agenţi, ceea ce probează o dată în plus că cei care au candidat nu au beneficiat de condiţii egale.

5. În ziua în care s-a desfăşurat concursul candidaţii au aşteptat circa 4 ore înainte de a fi intervievaţi de comisia de examinare. Apreciem că această manieră de a proceda excede tratamentul pe care conducerea unei instituţii îl aplică angajaţilor săi.

Având în vedere cele mai sus menţionate, contestăm pe această cale modul în care a fost organizat şi s-a desfăşurat concursul pentru ocuparea funcţiilor de conducere din data de 20 februarie a.c.

Vă solicităm totodată anularea acestui concurs şi organizarea lui la o dată ulterioară, cu respectarea strictă a normelor în vigoare.

Contestaţia de faţă v-o adresăm în virtutea dreptului la opinie stipulat de art.29, al.1 din Constituţia României, a dreptului la liberă exprimare stipulat de art.30, al.1 din Constituţie şi a dreptului la petiţionare, stipulat de art.47, al.1 din Constituţie. Totodată, în virtutea acestui din urmă drept, stipulat de art.47, al.4, vă solicităm un răspuns scris la contestaţia noastră.

Răspunsul dumneavoastră scris la contestaţia noastră poate fi înmînat oricăruia dintre semnatari.

Data                                                                                        Semnăturile,

23 februarie 2001                                                                 Mircea Stănescu

Cornelia Porumboiu

Liviu Ţăranu

Gabriel Catalan

Domnului Gheorghe ONIŞORU, Preşedinte al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Domnilor Mihai GHEORGHE, Claudiu SECAŞIU, Constantin BUCHET, Florian CHIRIŢESCU, Ladislau CSENDES, Mircea DINESCU, Viorel NICOLESCU, Horia-Roman PATAPIEVICI, Andrei PLEŞU şi AUREL PRICU, membri ai Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.”

V.

 „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Referitor la Contestaţia nr.1207/23.02.2001

În atenţia

                     Domnului Mircea STĂNESCU

                     Domnişoarei Cornelia PORUMBOIU

                     Domnului Liviu ŢĂRANU

                     Domnului Gabriel CATALAN

În urma contestaţiei nr.1207/23.02.2001 la concursul organizat în data de 20.02.2001 pentru ocuparea posturilor de conducere din cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă, vă comunicăm că în conformitate cu prevederile Legii nr.187/1999, a Hotărârii Parlamentului României nr.17/2000, a Legii nr.188/1999 şi a Hotărârii Guvernului nr.281/1993, în şedinţa din data de 01.03.2001 Colegiul CNSAS a respins contestaţia pe motiv că aceasta este nefondată.

Menţionăm că în urma consultării Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici-Direcţia Generală de Evidenţă a Funcţiilor şi Funcţionarilor Publici, modul de desfăşurare a concursului, condiţiile de participare şi comisia de concurs au fost stabilite de Colegiul CNSAS în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

PREŞEDINTE,

Dr. Gheorghe ONIŞORU

[semnătura şi ştampila]

Direcţia resurse umane,

Meda GAVRILUŢ

[semnătura]

Serviciul juridic,

Mihaela VRÎNCEANU

[semnătura]”

VI.

„CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂŢII

INTRARE nr.1621/19.03.2001

Domnule Preşedinte,

 

În conformitate cu Legea nr.188/1999 art.71 alin.2, vă adresez prezenta contestaţie cu privire la decizia Colegiului CNSAS din data de 1 martie 2001, care mi-a fost comunicată la data de 5 martie 2001.

Îmi susţin contestaţia, arătînd că nu am avut nici un fel de „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu” (nici gesturi, nici cuvinte, nici fapte), ci – pur şi simplu – mi-am expus cu calm, responsabilitate şi fermitate propriile opinii fără să jignesc sau să calomniez pe cineva, dar şi fără să permit să fiu desconsiderat, nedreptăţit sau jignit. De altfel, nici nu mi s-a adus la cunoştinţă, pînă acum, care au fost în mod concret atitudinile ireverenţioase de care sunt acuzat şi nici cînd s-au produs ele, lucru pe care nu-l consider corect şi normal.

Prin urmare, vă solicit insistent să-mi răspundeţi argumentat în scris la prezenta contestaţie.

19.03.2001

Gabriel Catalan

[semnătura]

Domnului Preşedinte al Colegiului CNSAS”

VII.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

[Comunicat de presă]

În legătură cu articolul publicat de Libertatea, în numărul din 22 martie a.c. privind presupusa colaborare a patriarhului Teoctist cu fosta Securitate, Colegiul C.N.S.A.S. precizează următoarele:

1. C.N.S.A.S. a demarat acţiunea de verificare a înalţilor ierarhi recunoscuţi prin decret prezidenţial. În acest moment operaţiunea este în derulare şi orice luare de poziţie este prematură până la anunţarea deciziei finale a C.N.S.A.S.

2. Precizăm că afirmaţiile dlui Gabriel Catalan, actualmente angajat al C.N.S.A.S., se bazează pe informaţii obţinute anterior înfiinţării instituţiei noastre. Pe de altă parte, ca angajat al C.N.S.A.S., dl. G. Catalan şi-a încălcat statutul de funcţionar public, implicând indirect [sic! – n.n.] numele instituţiei într-o acţiune personală de care ne delimităm.

                  Colegiul CNSAS

22.03.2001

Gheorghe Onişoru

[semnătura]”

VIII.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Nr.3562/24.04.2001

Domnului Gabriel Catalan

În urma analizării cererii dvs nr.1896/26.03.2001 prin care solicitaţi, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, precum şi [ale] art.5 lit. h) şi art.33 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS, acreditarea în calitate de istoric „în vederea realizării unui studiu istoric şi politologic, care va fi valorificat prin mai multe articole şi conferinţe, precum şi prin publicarea unor cărţi, având ca temă relaţiile dintre Securitate şi cultele religioase din România în perioada comunismului”, vă comunicăm următoarele:

Conform art.33 al. 4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS, acreditarea se acordă în scop exclusiv ştiinţific.

În evaluarea cererii dvs. Colegiul CNSAS a fost nevoit să ia notă de cazul recent al apariţiei în mass-media (Libertatea din 22 martie 2001) a unor documente pe care le-aţi pus la dispoziţia presei.

Apreciind că utilizarea acelor documente a depăşit cadrul unui studiu exclusiv ştiinţific, Colegiul CNSAS a respins cererea dvs. de acreditare.

Preşedintele Colegiului CNSAS

Dr. Gheorghe Onişoru

[semnătura şi ştampila]”

IX.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Nr.3563/24.04.2001

Domnului Gabriel Catalan

Urmare cererilor adresate instituţiei noastre, vă aducem la cunoştinţă necesitatea precizării obiectelor acestora (corespunzător prevederilor legii) [de fapt, legea nu prevede ca petentul să dea detaliile cerute mie, dar şi altora de CNSAS, ci însăşi CNSAS să le afle de la deţinătorii de arhive şi instituţiile statului – n.n.] sub următoarele aspecte:

La cererea nr.1622/19.03.2001, subliniem că nu pot fi verificate decât persoanele care au calitatea de membrii ai Sfântului Sinod la data formulării cererii dvs. cei care nu mai făceau parte din Sfântul Sinod la acel moment pot fi verificaţi doar dacă ulterior au dobândit o calitate care să se înscrie între funcţiile sau demnităţile prevăzute de art.2 din Legea nr.187/1999. În privinţa celorlalte categorii profesionale menţionate în cerere, vă rugăm să nominalizaţi purtătorii acestora şi să ne indicaţi datele lor personale (în baza art.38 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS).

La cererea nr.1623/19.03.2001, vă solicităm să identificaţi instituţiile de învăţământ superior de stat şi privat pe care le aveţi în vedere, să nominalizaţi rectorii, prorectorii, secretarii ştiinţifici ai senatelor universitare şi decanii acestora, indicându-ne datele lor personale (în baza art.38 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS).

De asemenea, pentru membri, membri corespondenţi, membri de onoare sau secretari ai Academiei Române. Vă rugăm, să ne comunicaţi pentru fiecare în parte, datele personale (în baza art.38 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS).

La cererea nr.1624/19.03.2001, vă rugăm să precizaţi toate asociaţiile, fundaţiile şi filialele acestora constituite din „pensionarii şi veteranii M.Ap.N., M.I., S.R.I., M.J., S.I.E., S.T.S. şi ai celorlalte servicii secrete din România, inclusiv M.A.E. şi Ministerul Industriilor şi Comerţului”.

În momentul în care veţi avea lista completă a acestora, vă rugăm să ne nominalizaţi membrii conducerilor acelor asociaţii, fundaţii şi filiale ce activează pe teritoriul României, inclusiv fondatorii acestora.

De asemenea, vă rugăm să ne comunicaţi datele personale ale tuturor acestor persoane.

La cererea nr.1934/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. f) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1935/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. g) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1936/26.03.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. i) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

La cererea nr.1937/26.03.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. î) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

La cererea nr.1938/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. l) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1939/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. n) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1940/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. ţ) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.3121/10.04.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. t) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

La cererea nr.3121/10.04.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. z) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

Menţionăm că precizările şi datele pe care vi le solicităm sunt indispensabile punerii în lucru şi soluţionării cu operativitate şi acurateţe a cererilor Dvs.

Cu speranţa că ne veţi sprijini şi pe viitor activitatea, vă mulţumim pentru interesul manifestat în direcţia aplicării consecvente a prevederilor Legii nr.187/1999.

Preşedintele Colegiului CNSAS

Dr. Gheorghe Onişoru

[semnătura şi ştampila]”

 

X.

„[Bucureşti, iunie 2001]

Domnule preşedinte,

Domnilor membri ai Colegiului CNSAS,

Vă scriu plin de uimire şi de consternare, având în vedere modul în care înţelegi să aplicaţi Legea 187/1999. mă voi referi doar la reaua voinţă cu care mi s-a răspuns la cererile mele îndreptăţite:

1. cererea nr.1896/26.03.2001 privind acreditarea mea în calitate de istoric a fost respinsă deoarece Colegiul ar fi apreciat că, prin publicarea unor documente în mass-media („Libertatea”, 22.03.2001), aş fi depăşit cadrul unui studiu exclusiv ştiinţific, aşa cum prevedea art.33 al.4 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a CNSAS. Pentru a fi cât se poate de corect îmi permit să citez în întregime acest articol: „Colegiul CNSAS poate retrage acreditarea cercetătorilor care utilizează documentaţia pusă la dispoziţie în alte scopuri decât cele exclusiv ştiinţifice.” Or, documentele pe care le-am pus la dispoziţia presei nu-mi fuseseră oferite spre cercetare de către CNSAS, nu proveneau din arhiva acestei instituţii şi nici nu le cunoscusem ca urmare a contractului de muncă pe care-l aveam la acea dată cu CNSAS! De asemenea, la acea dată , Colegiul CNSAS nu-mi acordase acreditarea pentru cercetare (nici nu făcusem încă cererea şi nici nu ar fi avut ce să-mi pună la dispoziţie spre cercetare, având în vedere că de-abia se primiseră primele dosare din Arhiva SRI spre a fi arhivate la CNSAS). Ca urmare, argumentul folosit pentru a mi se refuza acreditarea este ridicol, arbitrar şi fără nici o bază legală, demonstrând exclusiv incompetenţă, superficialitate, dispreţ faţă de legalitate şi faţă de căutarea adevărului – regula de aur a cercetării, poate chiar ură şi răzbunare faţă de mine, care m-am aflat deseori în conflict de păreri cu mulţi dintre dvs.

2. prin adresa dvs. nr.3563/24.04.2001, utilizând o interpretare deosebit de „originală” a Legii nr.187/1999 şi a ROF a CNSAS (art.38 al.2), încercaţi să vă eschivaţi de la obligaţia legală de a răspunde la cererile mele îndreptăţite privind unele demnităţi şi funcţii prevăzute la art.2 din Legea nr.187/1999, sub pretextul că, în baza art.38 al.2 din ROF a CNSAS, aş fi dator să vă precizez datele personale ale celor care ocupă acele funcţii şi demnităţi, ba chiar să-i identific pe unii, pentru că altfel nu aţi putea „pune în lucru şi soluţiona cu operativitate şi acurateţe” cererile respective. De fapt, art.38 al.2 nu impune cetăţeanului care solicită, prin cerere, informaţii cu privire la calitatea de agent sau de colaborator al Securităţii a persoanelor prevăzute la art.2 din Legea nr.187/1999, ci această responsabilitate revine strict CNSAS: „Pe baza datelor personale, CNSAS solicită informaţii despre activitatea persoanei în cauză, de la toate instituţiile deţinătoare de fonduri de arhivă privind activitatea Securităţii, ca poliţie politică.” (art.38 al.2) şi „În vederea îndeplinirii atribuţiilor care îi revin, CNSAS se poate adresa autorităţilor şi persoanelor prevăzute la art.20 alin.(3) din Legea nr.187/1999, solicitându-le informaţii, documente sau acte în legătură cu domeniul său de activitate.” (art.7 din acelaşi ROF a CNSAS). Ţin să precizez şi conţinutul art.20 al.3: „SRI, MI, MJ, MApN, Arhivele Naţionale şi orice alte instituţii publice sau private, precum şi persoanele fizice care deţin asemenea documente (privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta Lege – vezi al.1 – n.n.), sunt obligate să asigure acest drept de acces şi să le predea de îndată Colegiului Consiliului.” Deci dvs. trebuie să solicitaţi respectivele nominalizări şi precizări de date personale, inclusiv identificările de persoane, instituţiilor mai sus menţionate şi celor cărora le aparţin respectivele funcţii şi demnităţi menţionate în cererile mele! Totodată, vă atrag atenţia asupra încălcării termenelor legale privind audierea (30 de zile) şi verificarea (maxim 60 de zile), conform prevederilor Legii nr.187/1999, art.15 al.6 şi 7 şi a ROF a CNSAS, art.38 al.3 şi art.39 al.1. Mai adaug faptul că art.39 al.2 prevede că „Pentru începerea activităţii de verificare, persoana în legătură cu care s-au solicitat relaţii va pune la dispoziţie CNSAS un curriculum vitae amănunţit, precum şi o copie autentificată de pe carnetul de muncă.”, ceea ce vă oferă în mod legal noi surse de informaţii preţioase.

3. la cererea mea de acces la propriul dosar, înregistrată la CNSAS sub nr.1135/21.02.2001, la care mi-aţi trimis o confirmare de primire inutilă pe 7.03.2001 (probabil, pentru a vă acoperi formal faţă de prevederile art.12 din Legea nr.187/1999, care precizează, însă, foarte clar: „Consiliul va răspunde solicitării în termen de 30 de zile.”), aţi binevoit să răspundeţi parţial la 4.06.2001 (deci după mai mult de 100 de zile), anunţându-mă senin că „până în prezent, în arhivele SRI, SIE şi MApN nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate despre dumneavoastră.” Dvs., conform art.26 al.3 din ROF a CNSAS, trebuia să mă anunţaţi în scris (în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii – vezi al.2) „dacă în evidenţele informatizate Securităţii există o menţiune privind un dosar personal şi dacă acesta s-a păstrat, data şi locul unde poate fi consultat, date despre existenţa dosarului, în cazul în care acesta nu s-a păstrat”. Totodată, aveaţi datoria de a căuta şi alte materiale sau înscrisuri din Arhivele Securităţii, indiferent de suportul pe care s-ar afla şi indiferent de deţinătorii actuali ai acestor arhive. Nu doar SRI, SIE şi MApN sunt deţinători ai arhivelor Securităţii, ci şi MI, MJ, ş.a., iar dvs. ştiaţi şi ştiţi bine acest lucru, sper. Art.20 din Lege şi art.7 din ROF a CNSAS sunt foarte precise şi în acest sens. De asemenea, consider că faceţi, în continuare, aceeaşi gravă greşeală pe care v-am semnalat-o atât de des încât aţi devenit extrem de iritabili (majoritatea): art.20 al Legii vă conferă prin al.2 „acces neîngrădit la documentele prevăzute la al.1 (adică cele privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de lege – n.n.), precum şi la orice copii de pe acestea, care, în această perioadă (până la preluarea lor în gestiune de către Colegiu – vezi al.1 – n.n.), se păstrează şi se studiază la sediile deţinătorilor”. Dacă aceste prevederi ale legii le-aţi aplica şi aţi lupta pentru a fi respectate şi de către alte autorităţi şi instituţii (moştenitoarele Securităţii, mai ales), CNSAS ar avea o şansă şi un sens onest de existenţă. Dar nu cred că vreţi aplicarea legii, de aceea nu acţionaţi astfel. Revenind la cererea mea nr.1135/21.02.2001, la 7.03.2001 mi-aţi scris: „După primirea răspunsurilor de la cei trei deţinători de fonduri de arhivă provenind de la fosta Securitate, vă vom face cunoscut rezultatul cercetărilor.” Prin urmare, în cazul meu, aţi putut cere informaţiile şi datele necesare de la aceste instituţii, dar nu acelaşi lucru l-aţi făcut pentru acele persoane pentru care am făcut cereri de verificare, conform art.2 din Lege, ele ocupând funcţii şi demnităţi publice, unele chiar foarte înalte, ori aparţinând chiar de aceste instituţii, în alte cazuri.

Cât priveşte „liniştitoarea” dvs. frază finală din adresa pe care mi-aţi trimis-o la 4.06.2001, cum că cererea mea rămâne în atenţia dvs. şi că mă veţi informa dacă veţi identifica documente despre mine, vă rămân la fel de recunoscător pe cât sunteţi dvs. de sincer(i). Fac această afirmaţie având în vedere îndeosebi pe domnul preşedinte şi declaraţiile sale din tot cursul acestui an, dar am vizat mai ales ultimele sale acţiuni privind modificarea Legii şi acoperirea adevăratelor acţiuni ale actualei puteri şi ale actualei Securităţi, în cârdăşie cu Patriarhia Ortodoxă Română, cu care colaborează atât de „rodnic”.

După părerea mea, cu excepţia domnului Mircea Dinescu şi, parţial, a domnilor Andrei Pleşu şi Horia Roman Patapievici [ulterior, m-am convins pe deplin şi de laşitatea celor trei – n.n.], Colegiul CNSAS s-a compromis total şi riscă să devină tot mai mult o marionetă a Securităţii, metamorfozată în actualele instituţii de aşa-zisă siguranţă naţională.

Nu mă aştept deloc la o schimbare de atitudine din partea dvs. Sper doar să aveţi minima moralitate de a nu mai căuta să denigraţi pe cei care încercau să aplice legea şi să încetaţi manipularea opiniei publice, mulţumindu-vă cu avantajele funcţiilor de secretar de stat pe care le deţineţi încă.

Bineînţeles că aceasta este o petiţie şi un memoriu de protest la care aştept răspuns în scris, aşa cum este normal şi legal.

GABRIEL CATALAN”

XI.

Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti

Bucureşti, 23 martie 2001

Comunicat de presă

Ne exprimăm dezaprobarea şi mâhnirea faţă de informaţiile apărute în presă la adresa Preafericitului Patriarh Teoctist.

Spunem aceasta cu gând de dragoste frăţească şi solidaritate creştină, dorind totodată evitarea speculaţiilor legate de posibila implicare a Bisericii Catolice în acest scandal, pornind de la identitatea confesională catolică a ziaristului care a publicat aceste informaţii.

Când ziarişti de confesiune ortodoxă au scris împotriva Bisericii Catolice, deşi ne-au mâhnit, nu ne-am gândit că Biserica Ortodoxă ar putea fi implicată în demersul lor.

Respingând atacurile calomnioase la adresa Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, pe care-l asigurăm de tot respectul nostru, regretăm că un ziarist de confesiune catolică a dat publicităţii informaţii calomnioase, bazate pe o sursă unică şi îndoielnică.

Afirmăm încă o dată că nu avem nici o legătură cu decizia ziaristului şi a cotidianului <<Libertatea>> de a publica aceste informaţii defăimătoare şi orice suspiciune în acest sens este falsă.

Dr. IOAN ROBU

Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti”

[Semnătura şi ştampila]

XII.

„9 aprilie 2001, Bucureşti                                                   Gabriel Catalan, istoric,

Excelenţei Sale Dr. Ioan Robu,                                             analist politic, cetăţean

Arhiepiscop şi Mitropolit                                                      român şi creştin catolic

romano-catolic de Bucureşti                                                         tel. 093.092.058

[semnătura]

Înalt Prea Sfinţia Voastră,

Îmi exprim cu sinceritate şi smerenie, totodată, nespusa consternare şi dezolarea pe care o [le] resimt încă în urma comunicatului de presă din 23 martie 2001 pe care Excelenţa Voastră aţi găsit de cuviinţă să-l semnaţi la insistenţele şi ameninţările (probabil) autorităţilor politice (doar civile ?) şi ale ierarhiei ortodoxe, precum şi ale presei aservite lor sau chiar ale unor cercuri catolice interne şi externe „de largă respiraţie ecumenică” (de fapt, cu mari interese personale şi de grup).

Admit faptul că puteţi fi dezaprobator şi mâhnit de dezvăluirile presei despre actualul patriarh Teoctist, că puteţi să vă manifestaţi public aceste impresii şi sentimente, că vă leagă relaţii speciale cu totul de „preafericitul” frate întru credinţă, că îl respectaţi şi acţionaţi în spirit de solidaritate creştină şi/sau ecumenism (halal solidaritate, halal ecumenism). Înţeleg şi sunt întru totul de acord că aţi vrut şi vreţi, în continuare, să evitaţi speculaţiile şi să respingeţi diversiunile legate de posibila implicare a Bisericii Catolice în acest „scandal”. Admit faptul că trebuia să vă delimitaţi de decizia fratelui meu şi a ziarului la care lucrează el de a publica dezvăluirile mele despre Teoctist Arăpaşu şi nu contest faptul că era necesară declaraţia Dumneavoastră că nu aveţi nici o legătură cu decizia jurnalistului şi a cotidianului „Libertatea” de a publica acele informaţii incendiare deoarece era purul adevăr şi apoi eraţi presat foarte tare de acuzaţiile mincinoase, calomniile şi afirmaţiile tendenţioase ale unor oameni politici şi lideri de opinie (de sorginte comunisto-securistă, fie vorba între noi).

Nu pot înţelege deloc, însă, şi nu pot fi de acord cu unele epitete grave folosite în mod repetat şi ilegitim în comunicatul respectiv: „informaţii calomnioase”, „informaţii defăimătoare”, „atacurile calomnioase”, precum nu pot accepta aserţiunea conform căreia aceste informaţii ar fi „bazate pe o sursă unică şi îndoielnică”. Ce probe aveţi că aceste documente autentice (deci sunt mai multe surse, iar 5 dintre ele au fost deja publicate) sunt calomnioase şi defăimătoare ?! Dacă aţi fi citit cu atenţie „Libertatea” din 22 martie [2001], „Evenimentul zilei” din 15 şi 19 ianuarie a.c. [anul curent] şi „Dosarele istoriei” din septembrie 2000 sau dacă aţi fi avut minima curiozitate să vorbiţi cu mine poate nu aţi fi făcut aceste grave greşeli faţă de mine şi de fratele meu, Alexandru, şi nici nu aţi fi indus în eroare comunitatea catolică prin declaraţii neavenite. Nu uitaţi că Dumnezeu v-a încredinţat catolicii din Arhiepiscopia de Bucureşti şi că fraţii Catalan fac parte din această comunitate, iar Excelenţa Voastră aţi greşit cel puţin faţă de noi doi pentru că ne-aţi incriminat pe nedrept.

„Adevărul vă va face liberi” spune Cristos în Evanghelia după Sf. Ap. Ioan, iar în evangheliile sinoptice Isus afirmă clar: „Nimic nu este ascuns ca să nu fie dezvăluit sau tăinuit să nu fie aflat”. Nu vă gândiţi că s-ar putea, totuşi, ca aceste informaţii să fie adevărate şi, în acest caz, eu şi fratele meu Alexandru am respectat învăţătura biblică privind îndrumarea frăţească (Matei 18,15-18), în timp ce, vai, monseniore, Dvs. aţi sărit în apărarea unui fariseu şi aţi condamnat public nişte oameni drepţi şi nevinovaţi, dar persecutaţi de foarte multă lume ?!!

Nu ştiţi că sodomia este un păcat strigător la cer, că cel care rămâne cu îndărătnicie în nepocăinţă şi are o inimă împietrită faţă de dojenile mântuitoare păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt ???!!!

Catehismul Bisericii Catolice şi învăţătura ortodoxă sunt clare şi neîndoielnice în această privinţă. La fel se pune problema şi pentru atitudinea Dvs. binevoitoare faţă de aceste (potenţiale) păcate ale lui Teoctist: A APĂRA PĂCATELE ALTUIA constituie un păcat străin. Având în vedere toate acestea, eu vă iert monseniore.

Această scrisoare este şi un drept la replică şi, ca urmare, vă rog să o trataţi ca atare, publicând-o integral şi fără nici o cenzură, dând o dezminţire şi despăgubindu-mă spiritual şi moral.

P.S. Nu e vorba de bani.”

 [semnătura]

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: