Skip to content

Condamnarea comunismului – o demagogie diversionistă ciclică

Septembrie 21, 2013

 

Au trecut aproape 7 ani de la declaraţia din Parlamentul României prin care preşedintele Traian Băsescu a condamnat oficial regimul comunist din ţara noastră (18 XII 2006), asumându-şi un Raport („Final”?!) redactat de o comisie condusă de Vladimir Tismăneanu, intitulată Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. În noiembrie 2007 acest raport, „cizelat” (modificat = corectat) de mai multe ori pe site-ul Preşedinţiei, a fost în sfârşit publicat într-un volum editat de Humanitas şi lansat cu ocazia unui prestigios târg intern de carte.

 

În 2008 Editura Polirom a publicat manualul O istorie a comunismului din România, editat sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), iar în 2009 a apărut o a doua ediţie revăzută la aceeaşi editură. Aceasta a fost unica realizare a Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2007-2009), care avea ca principale obiective: analiza modului de implementare a recomandărilor formulate în Raportul Final al primei comisii prezidenţiale de resort, consilierea preşedintelui statului cu privire la stadiul realizării acelor recomandări şi elaborarea de strategii menite să ofere soluţii viabile la problemele identificate. De remarcat faptul că doar cei doi coordonatori ai comisiei, „secunzii” lui Vladimir Tismăneanu: Cristian Vasile şi Dorin Dobrincu, au fost salarizaţi din bugetul Administraţiei Prezidenţiale, ca un fel de consilieri prezidenţiali pe toată durata existenţei respectivei comisii, ceilalţi putând doar să-îşi deconteze cheltuielile legate în principal de cazare şi transport.

 

De asemenea, în 2012 a fost publicat la Editura Polirom din Iaşi un al doilea volum de documente din perioada comunismului, primul dedicat erei Ceauşescu: Istoria comunismului din România. Vol. II: Documente. Nicolae Ceauşescu (1965-1971), editori fiind Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu.

 

Ar mai fi de menţionat schimbarea conducerii de la Arhivele Naţionale ale României (ANR) în iulie 2007 şi de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) în ianuarie 2010, însă progresele realizate de Dorin Dobrincu în decursul celor 5 ani petrecuţi ca director general al ANR (din decembrie 2009 doar director, ca urmare a unei reorganizări a MAI), până la mijlocul lunii iunie 2012 când ministrul de Interne Ioan Rus a decis să nu-i mai prelungească mandatul de 6 luni încă o dată, aşa cum se procedase anterior de nouă ori, sunt destul de reduse, foarte limitate, parţiale faţă de aşteptările publicului, doar o mică parte din documentele perioadei comuniste fiind pusă la dispoziţia cercetătorilor, în timp ce altele, având o reală importanţă istorică, dar şi juridică (inclusiv decrete ale Consiliului de Stat sau prezidenţiale, hotărâri şi decizii ale Consiliului de Miniştri, dispoziţii ministeriale etc.), au rămas în continuare secrete, ascunse de vigilenţii arhivişti şi de alţi lucrători mai vechi sau mai noi ai MAI, iar în cazul lui Dragoş Petrescu, membru al Colegiului CNSAS din martie 2006, la propunerea preşedintelui ţării, ales preşedinte al Colegiului în 2010, succesele reale sunt practic nesemnificative.

 

În niciun caz nu s-a îndeplinit „obiectivul secundar” al demilitarizării ANR („scoaterea Arhivelor Naţionale ale României din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, dependenţă stabilită în 1951, în plin stalinism, sau, în orice caz autonomizarea considerabilă a Arhivelor faţă de o conducere a Ministerului care să impună secretizări absurde”) şi nici „susţinerea CNSAS în disputa cu serviciile de informaţii în chestiunea documentelor care trebuie predate”, aşa cum afirma cu mare emfază, dar şi cu o ignoranţă şi o superficialitate pe măsură, dl. Cristian Vasile într-un articol-panegiric intitulat pompos Cinci ani de la Raportul final. Despre o condamnare – nu doar simbolică – a regimului comunist.

 

În realitate, ANR este tot o instituţie din cadrul MAI, ca şi înainte de iulie 2007, are tot statut de unitate militară, proceduri, metode, tradiţii şi regulamente perfect militarizate, adesea absurde, şi chiar conducerea păstrează destule reflexe obtuze moştenite de la cele precedente, iar CNSAS a evoluat şi mai puţin spre bine, funcţionând la fel de strâmb ca şi anterior, cu două locuri rămase vacante în Colegiu timp de mai mulţi ani (abia în 2012 ocupate), cu o legislaţie care-i ştirbeşte grav prerogativele şi cu acelaşi amestec de nepotism, delăsare şi incompetenţă cu care ne-a obişnuit de la înfiinţare (chiar dacă a mai preluat în ultimii ani câteva dosare de la serviciile secrete moştenitoare ale Securităţii, acestea sunt puţine, atent selectate şi greu oferite spre liberă cercetare; chiar şi inventarele minimale, evidenţele arhivistice elementare destinate publicului lipsesc pentru cvasi-totalitatea documentelor deţinute, indiferent de data preluării lor de către CNSAS ).

 

Cam atât s-a realizat prin tardiva şi sfioasa condamnare a comunismului românesc după aproximativ un cincinal şi jumătate. Nici una din măsurile adiacente propuse în concluziile raportului nu a fost aplicată. Este drept că s-a vorbit mult despre crearea unui muzeu dedicat perioadei comuniste (mai ales, în ultimii ani, dar nu s-au găsit fonduri suficiente şi nici spaţii adecvate) şi de creşterea indemnizaţiilor foştilor deţinuţi politici şi s-au făcut promisiuni în acest sens, însă proiectul de lege a lustraţiei a rămas un deziderat amânat sine die şi pervertit oricum de variantele diverselor amendamente introduse de parlamentari legaţi puternic, direct sau indirect (citeşte: prin membrii familiilor lor), de trecutul totalitar, iar CNSAS şi-a reluat (sau mai bine zis continuat) vechile procedee de ascundere a adevărului evident şi de spălare a „cadavrelor morale” ale majorităţii personalităţilor publice interne.

 

Notabil mai este doar faptul că, în decembrie 2008 murea Constantin Ticu Dumitrescu, după ce pe tot parcursul acelui an legislaţia în baza căreia funcţiona CNSAS a fost modificată radical, în sens negativ, prin masacrarea Legii nr. 187/1999 (care era ea însăşi numai o palidă variantă a proiectului iniţial al aşa-zisei legi Ticu), declarată în parte neconstituţională prin Decizia nr. 51/31.01.2008 a Curţii Constituţionale (a se vedea Legea nr. 293/14.11.2008 pentru aprobarea O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial nr. 810/03.12.2008).

 

Includerea unor nume noi printre membrii Colegiului CNSAS în 2012 (liberalul octogenar Dinu Zamfirescu, preşedintele executiv al IICCMER, care deşi s-a auto-suspendat din PNL ca să poată ocupa această funcţie în Colegiul CNSAS, a fost în mod evident numit cu încălcarea/interpretarea forţată a legii, ziaristul şi teologul ortodox Florian Bichir din Capitală, istoricul din Sălaj specializat în totalitarism Florin Abraham şi istoricul ieşean Adrian Mihai Cioflâncă, specializat în istoria comunismului şi în antisemitism) nu a modificat cu absolut nimic modul închistat, politizat şi ocult în care funcţionează această instituţie.

 

Despre abuzurile, discriminările, persecuţiile, demisiile, protestele, neregulile şi atmosfera imposibilă creată la IICCMER de noua conducere a institutului (Muraru-Oprea-Zamfirescu) nu mai comentez nimic căci faptele sunt grăitoare prin ele însele şi au fost pe larg expuse în presă şi bloguri, inclusiv au ajuns să fie menţionate în rezumat în Raportul pe 2012 al Departamentului de Stat al SUA privind situaţia respectării drepturilor omului în România.

 

Nici partidele politice, nici preşedintele statului nu au progresat aproape deloc în chestiunea ruperii definitive de trecutul totalitar comunist. Astfel, au fost păstraţi în funcţii înalte sau chiar propuşi pentru unele şi mai importante aceiaşi oameni „pătaţi” prin trecutul lor politico-securist. Vezi, de pildă, avansările militare ale unor ofiţeri superiori securişti şi decorările unor persoane compromise prin comportamentul lor obedient şi colaboraţionismul faţă de puterea comunistă totalitară (Antonie Iorgovan, Teoctist Arăpaşu, Dan Iosif) efectuate prin deciziile „prezidentului anti-comunist” cu dosar distrus/dispărut, dar înregistrat nominal şi numeric în scriptele Securităţii din Constanţa drept colaborator al Direcţiei a IV-a a Securităţii, după cum o dovedesc mai multe documente din Arhiva MApN (“Registrul cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate”, “Registrul-jurnalul pentru evidenţa reţelei informative a Comandamentului Marinei Militare Constanţa”, adresa nr. 00151392 din 29.09.1976 prin care dosarul de colaborator al lui Traian Băsescu a fost transmis la Securitatea Constanţa şi altele), precum şi corespondenţa din 2004-2005 a Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării, cel puţin, căci la SIE şi la SRI nu s-a găsit nimic… încă.

 

Atât sub conducerea lui Călin Popescu Tăriceanu, cât şi sub cea a lui Crin Antonescu, PNL i-a păstrat în partid, ba chiar în funcţii de conducere executive ori onorifice pe compromişii (deconspiraţi unii chiar şi de CNSAS) Mircea Ionescu-Quintus – preşedinte onorific, Constantin Bălăceanu-Stolnici (fost preşedinte al Senatului PNL, a rămas tolerat în partid chiar şi după ce a recunoscut colaborarea cu Securitatea în aprilie 2007; desigur, nu şi-a pierdut nici scaunul de academician), Dan Ilie Morega (a demisionat abia în iunie 2010 din partid şi din funcţia de preşedinte interimar PNL – Gorj, doar la expirarea mandatului, devenind parlamentar independent), Teodor Viorel Meleşcanu (înalt ofiţer DIE), precum şi pe „anti-teroristul” şi justiţiarul deputat braşovean Ioan Ghişe, iar pe ofiţerul DIE Daniel Dăianu l-a propulsat printre euro-parlamentari pe motiv de super-profesionalism economico-financiar (ba chiar de dizidenţă!).

 

În acelaşi timp, Marius Gheorghe Oprea şi Stejărel Olaru, consilieri ai premierului Călin Popescu Tăriceanu pe probleme de siguranţă naţională şi „vârfurile de lance” ale campaniei anti-Securitate şi anti-nomenclatură, s-au mulţumit cu unele refulări retorice fără orizont, protestele lor tot mai timide fiind înăbuşite de numeroasele avantaje şi privilegii cunoscute ca înalţi funcţionari de stat (bani, locuinţe de serviciu, maşini, secretare, vizite în străinătate, candidaturi la Parlamentul European, dar şi în partid şi chiar la şefia unor servicii secrete, vizibilitate crescândă în presă, influenţă în opinia publică, într-un cuvânt sprijin consistent pentru o rapidă ascensiune în cariera politică şi nu numai). După căderea guvernului Tăriceanu şi ieşirea PNL din alianţa cu PD, IICCR a devenit IICCMER prin comasarea cu Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (INMER), iar „liberalii” Marius Oprea şi Stejărel Olaru au fost schimbaţi de la conducerea institutului cu Vladimir Tismăneanu şi echipa sa de băsescieni (Ioan Stanomir, Mihail Neamţu, care din 2011 a demisionat şi a fondat o mişcare politică pro-prezidenţială ce se vrea reformatoare, fiind înlocuit de Cristian Vasile, Bogdan Cristian Iacob, Dorin Dobrincu ş.a.).

 

După ce guvernul PDL condus de fostul director SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, a capotat lamentabil în primăvara anului 2012, noua putere formată de USL (şefii PSD – Victor Ponta şi PNL – Crin Antonescu) a pus la conducerea IICCMER o echipă compusă din veteranul Dinu Zamfirescu (fostul şef al INMER de la înfiinţarea din 2003 până la comasarea cu IICCR în 2010) şi tânărul Dan-Andrei Muraru, secundul şi colaboratorul apropiat al lui Dorin Dobrincu şi „pupilul” lui Marius Oprea (el însuşi revenit ca director al Departamentului Investigaţii Speciale la respectivul institut), un alt istoric specializat tot în antisemitism şi anticomunism, iar la conducerea ANR au fost numiţi Ioan Drăgan (în iunie 2012) şi Alina Pavelescu-Tudor (în august 2012). Ioan Drăgan, un medievist clujean în prag de pensionare, originar din Alba, ex-şef al filialei din Cluj a ANR din 1989, ca director în locul ieşeanului Dorin Dobrincu, care s-a întors la vechile sale ocupaţii şi profesii de cercetător în istoria comunismului, antisemitismului şi postcomunismului şi de profesor asociat la Facultatea de Istorie a Universităţii „A.I. Cuza” în urbea de pe Copou, iar Alina Pavelescu, o bucureşteancă studioasă, ambiţioasă, oportunistă, intrigantă şi conformistă, care fusese promovată iniţial chiar de Dobrincu în conducerea centrală a ANR, apoi mutată în septembrie 2011 ca şefă a filialei ANR Bucureşti, după ce intrase în conflict cu acesta, ca director adjunct pe scaunul ocupat anterior de un protejat al UDMR, un istoric tânăr, etnic maghiar din Sălaj, consătean şi văr cu deputatul şi preşedintele executiv al UDMR Bihor , Szabó Ödön, Nagy Mihály Zoltán, transferat din timp în interes de serviciu pe un post de consilier superior (funcţie de execuţie) chiar la filiala din Oradea a ANR.

 

Totodată, după eşecul guvernării PSD-PDL în septembrie 2009 şi realegerea lui Traian Băsescu ca preşedinte al României în decembrie 2009, în septembrie 2011 s-au pus bazele Uniunii Social-Liberale (USL), alianţa dintre aceste două partide împotriva PDL şi a lui Traian Băsescu, liberalii lui Crin Antonescu mergând la braţ cu social-democraţii lui Victor Ponta, fără nicio jenă reciprocă în privinţa numeroşilor nomenclaturişti, securişti sau turnători ori corupţi dintr-un partid sau din celălalt, la fel cum făcuseră cu doar câteva luni înainte cu Partidul Conservator al securistului Dan Voiculescu – “Felix” cu care formaseră Alianţa de Centru-Dreapta (ACD) în ianuarie 2011.

 

Poate nu-i lipsit de interes să remarcăm şi ascensiunea extrem de rapidă a altor doi tineri „liberali” şi istorici care până de curând erau foarte guralivi pe temele lustraţiei şi deconspirării, deşi trecutul lor de mari utecişti nu i-ar fi recomandat: Mihai Răzvan Ungureanu (ieşean, specializat în istorie modernă, fost secretar de stat: 1998-2001 şi ministru de externe: 2004-2007, succedându-i lui Mircea Geoană, diplomat internaţional 2001-2004, director SIE: 2007-2012 şi propulsat premier de preşedintele Traian Băsescu: februarie-mai 2012, dar rapid şi în premieră debarcat de Parlament prin moţiune de cenzură, în prezent şeful partidului Forţa Civică şi al resuscitatei Alianţe Dreptate şi Adevăr, formată împreună cu PNŢCD, senator de Arad şi posibil candidat prezidenţial în 2014) şi Adrian Mihai Cioroianu (craiovean, specialist în istoria contemporană, jurnalist şi eseist, fost senator PNL, iniţiator al Legii lustraţiei, alături de Mona Muscă şi Mihăiţă Calimente, fost europarlamentar liberal şi vicepreşedinte al grupului ALDE din Parlamentul European, ministru de externe timp de un an în guvernul Tăriceanu: 2007-2008, succedându-i practic lui Ungureanu, actualmente decan al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti din 2012). Primul, ca unul care a fost şi membru supleant al Comitetului Central al UTC, a ajuns directorul spionajului românesc (SIE – un serviciu secret ticsit, mai ales la vârf, de securişti), cel de-al doilea, care a avut funcţii comuniste mult mai modeste în liceu şi în facultate, a fost ministru de externe, postură în care şi-a dovedit de mai multe ori ilustrele competenţe prin gafe monumentale.

 

PD continuă cu prefăcătoria manifestată constant de la înfiinţarea sa, amestecând mai toate aşa-zisele programe ideologice (socialist, creştin-democrat, conservator şi liberal) şi numeroase personalităţi politice autohtone într-un ghiveci de corupţie extremă. În prezent denumit PD-L, după fuziunea prin absorbţie cu PLD (gruparea scindată din PNL), acest partid este condus de aceeaşi gaşcă de politicieni fesenişti sau de foşti mărunţi lideri locali comunişti, uasecerişti ori utecişti de rangul III şi IV (Emil Boc, Vasile Blaga, Gheorghe Falcă, Cristian Rădulescu – „spălat” profesional de CNSAS) sau de ofiţeri securişti deveniţi oameni de afaceri, capitalişti cinstiţi, după ce au spionat ţările UE şi NATO (Silvian Ionescu), la care s-au adăugat „liberalii veritabili”, aliaţi fideli ai lui Traian Băsescu, în frunte cu Theodor-Dumitru Stolojan, important funcţionar în Ministerul de Finanţe sub Nicolae Ceauşescu, ce şi-a continuat ascensiunea în acelaşi loc sub Ion Iliescu, ajungând secretar de stat, apoi ministru de Finanţe şi în fine premier în 1991-1992.

 

Despre PSD ce s-ar mai putea spune? Acelaşi Ion Iliescu tronează ca preşedinte de onoare în pofida experienţei sale de nomenclaturist de prim rang, preşedinte executiv este pupilul lui Adrian Năstase (retras strategic din prim plan în noua funcţie de preşedinte al Consiliului Naţional, momentan, din raţiuni de imagine, legate de numeroasele dosare şi procese penale încă în derulare care-l vizează direct), Victor Ponta, poreclit „micul Titulescu”, după ce a fost Mircea Geoană, fiul unui general ceauşist, Ioan Geoană, iar printre vicepreşedinţi, secretari executivi şi „baroni” locali sunt cam aceleaşi personaje detestabile din cauza originilor lor comuniste sau/şi practicilor corupte, deşi treptat au dispărut Nicolae Văcăroiu şi Octav Cozmâncă şi (Constantin Niţă, Ioan Chelaru, Liviu Dragnea, Ion Stan, Gheorghe Nichita, Ioan Mircea Paşcu, Constantin Nicolescu, Dan Nica, Marian Vanghelie, Viorel Hrebenciuc, Marian Oprişan, Ion Vasile, Radu Mazăre, Ilie Sârbu), alături de câţiva tineri „socialişti” de viţă nouă (Corina Creţu, Titus Corlăţean, Nicolae Bănicioiu, Robert Negoiţă, Oana Niculescu-Mizil, Dan Şova, Cristian Rizea, Daciana Sârbu-Ponta).

 

În privinţa PRM lucrurile sunt identice sau chiar mai închistate ca la PSD, deşi luptele intestine au făcut şi aici „victime”: Daniela Buruiană Aprodu şi Lucian Bolcaş. Liderii sunt aceiaşi politruci sau (pro-)securişti Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, Ilie Merce ş.a. care mai nou se ceartă şi uneori se sabotează între ei, ajungând chiar să se acuze şi să se excludă reciproc din partid.

 

În cazul UDMR, de asemenea, deşi preşedinte a fost ales formal de cca. 2 ani Kelemen Hunor, protejatul fostului şef Markó Béla, greii sunt în cea mai mare parte neschimbaţi, la fel ca vechile lor metehne, în ciuda tentativelor de mascare a biografiilor din perioada comunistă (la care a participat inclusiv CNSAS): Markó Béla, László Borbély, Verestóy Atilla, György Frunda.

 

Poate László Tökes, ajuns în 2007 europarlamentar independent şi reales în 2008 pe listele UDMR, lider fondator din 2003 al Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania, considerat apoi de către unii şi inspiratorul şi liderul de drept al Uniunii Civice Maghiare (UCM), formaţiune desprinsă din UDMR de ceva timp (2004) şi transformată în Partidul Civic Maghiar, condus de Szász Jenõ, în 2008, să fie considerat un politician complet rupt de comunism, datorită mai mult prestigiului său construit în decembrie 1989 şi consolidat în ultima vreme pe baza declaraţiilor şi atitudinilor sale non-conformiste, dar şi în cazul său mai rezidă unele semne de întrebare câtă vreme trecutul său ante-decembrist rămâne totuşi neclar şi controversat (nici CNSAS nu a făcut şi nu face eforturi reale, suficiente pentru a-l elucida complet).

 

Nici liderii religioşi din România nu se manifestă în sprijinul unei veritabile lustraţii, majoritatea lor obţinându-şi funcţiile bisericeşti înainte de 1990. Trecutul înceţoşat predomină biografiile majorităţii ierarhilor mai în vârstă ortodocşi, catolici (chiar şi greco-catolici) şi protestanţi (inclusiv neo-protestanţi), în condiţiile în care CNSAS cu greu a deconspirat câteva cazuri de arhierei ortodocşi colaboratori ai Securităţii. Ierarhii tineri sunt şi ei reticenţi în privinţa lustraţiei din motive politice, temându-se pentru propria carieră ori dintr-o solidaritate sau ascultare preoţească prost înţeleasă, iar în unele cazuri (de pildă, şef-rabinul şi marele muftiu, ambii foarte tineri) şi din indiferenţă şi ignoranţă. Astfel, patriarhul ortodox Daniel Ciobotea este suspect de a fi colaborat cu Securitatea, fiind titularul unui dosar al DIE (nr.36046) distrus (fatalitate, mon cher!) exact la 23 decembrie 1989 „în scopul conspirării”, iar arhiepiscopul şi mitropolitul romano-catolic de Bucureşti, Ioan Robu, se află într-o situaţie practic similară, chiar dacă sau tocmai pentru că la CNSAS nu a (ar fi) ajuns încă niciun dosar pe numele său, el fiind desemnat în această funcţie în 1983 de Nicolae Ceauşescu şi deţinând în ultimii 6 ani de comunism un rol foarte important în propaganda internă şi externă a regimului ca membru de frunte al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste (FDUS), inclusiv în privinţa elogierii dictatorului, a tentativelor de prelungire a clauzei naţiunii celei mai favorizate în comerţul bilateral cu SUA şi a dezinformării opiniei publice internaţionale cu privire la reala situaţie social-economică, politică şi religioasă din ţară.

 

Societatea civilă românească este şi ea, ca şi opinia publică, tot mai dezinteresată de chestiune, în condiţiile în care interesele materiale predomină atât masa intelectualilor cât şi populaţia de rând. Academia Română şi universităţile româneşti sunt controlate de „dinozauri” şi „mamuţi” ai „epocii de aur”. Organizaţiile non-guvernamentale autohtone (GDS, Alianţa Civică, Pro-Democraţia, Transparency International, LADO, Societatea Academică din România, APADOR-CH etc.) sunt anemice, anchilozate şi pline de foşti colaboratori ai Securităţii sau de „rezistenţi prin cultură”, adică de falşi dizidenţi şi lideri civici sau de tineri plictisiţi de tema asanării morale a societăţii româneşti şi preocupaţi îndeosebi de aspectele financiare, culturale sau mediatice ale vieţii publice de astăzi, de tendinţele moderne ale combaterii discriminărilor de gen, orientare sexuală, etnie, credinţă şi concepţie religioasă, ale monitorizării presei, justiţiei, poliţiei, administraţiei, penitenciarelor sau a vieţii politice.

 

Prin urmare, putem conchide că întreaga tevatură creată artificial în jurul acţiunii de condamnare (exclusiv teoretică, formală) a comunismului pare a fi fost premeditată de forţele politice interne atât de la putere cât şi din opoziţie, precum şi de serviciile secrete născute din Securitate cu scopul de a mai bifa în faţa electoratului şi a Occidentului o „formă fără fond” şi totodată de a compromite definitiv orice eventuale contestări şi revendicări civice cu adevărat anti-comuniste, astfel ca, în buna tradiţie mioritică, această chestiune vitală pentru viitorul democratic al ţării să fie relativizată şi minimalizată, adică definitiv îngropată.

 

P.S.: Ţin să adaug că nu împărtăşesc tezele stângiste, opiniile şi/sau criticile negaţioniste ori relativizante la adresa anti-comunismului şi a Raportului Tismăneanu şi nici pe cele ale nostalgicilor comunismului (nomenclaturiştilor, securiştilor, simpatizanţilor marxismului de orice tip).

 

Anunțuri
One Comment
  1. Viorel Rogoz :

    A zis pe data de 21 October, 2013

    Un cuplu de securisti pe care C.N.S.A.S-ul nu mi l-a deconspirat prompt. Se numesc George Vulturescu (in acte Gheorghe Pop-Silaghi) si Claudia Vulturescu (colonela de Securitate). A cerut si Uniunea Scriitorilor, oficial, sa se comunice care este identitatea delatorului “S3”. L-am descoperit cu oroare in Dosarul de Urmarire Informativa, criptat ‘Poetul”, deschis de Securitate poetului Radu Ulmeanu. Prieteni ai turnatorului , pe care l-am idenificat ca sursa “S3’-Vulturescu, mi-au cerut să justific afirmațiile în legătură cu activitatea securistă a familiei Vulturescu. Aduc câteva detalii (nu toate!), reproducând dialogul cu Radu Cenan, pe care l-am purtat pe blogul unui distins intelectual, Liviu Ioan Stoiciu.

    Radu Cenan
    aprilie 23rd, 2011 at 12:35
    Am citit şi eu dezvălurile din “Acolada”, referitoare la sotia lui Vulturescu. Femeia e insa mai respectabilă decât liota de turnători devoalată recent, iar Vulturescu e chiar un poet autentic, un excelent director de revistă şi un om de onoare. Să nu exagerăm, domnilor!

    Viorel Rogoz
    aprilie 26th, 2011 at 14:09
    Claudia Vulturescu a lucrat la Departamentul “S”(sef col.Mircea Irimia, cu indicativul “S1″) unde i-au facut de petrecanie profesorului Ioan Ternaru (dupa o suita de anchete, intr-o zi, l-au ridicat pe OM de acasa si l-au dus…E dus si azi…Era in 1984. De l-ar fi lasat printre cei vii, avea timp suficient sa se intoarca. Doar ca DRUMUL SPRE UNITATEA DOAMNEI VULTURESCU A FOST UNUL FĂR’ DE INTOARCERE. Onorabilă doamnă, doamna asta Vulturescu, nu-i asa , Radu Cenan?)
    Deci, doamna Vulturescu a avut, in indicativ un « S ». Iar, in dosarul lui Radu Ulmeanu, apare ca turnator « S3 ». Acesta a fost utilizat cu aprobarea sefului Securitatii. Ori, se stie, membrii familiilor de securist erau folositi doar cu aprobarea comandantului. Aici, e dator George Vulturescu sa faca lumina. Ar putea si el sa-si puna cenusa in cap si sa spuna, ca altii, ca asa au fost vremurile. Prietenii, oricum, l-au iertat. Din moment ce fac interventii sa nu-i mai pun numele in « Acolada ».

    • Radu Cenan
    aprilie 26th, 2011 at 14:47
    Cat i-am cunoscut eu, familia Vulturescu e una onorabila. Ca om de cultura G. Vulturescu e un poet stralucit, care tine in viata o publicatie excelenta, Poesis. Ca e sapat pe plan local de tot soiul de invidiosi, asta nu e decat ceva traditional spiritului mioritic. Domnul Rogoz ca oenolog si folckorist ar trebui sa stie mai bine povestea cu cei trei pacurarei.

    • Viorel Rogoz
    aprilie 26th, 2011 at 20:24
    O stiu si cu cei doi Vulturei…Mie cel mai mult imi place poetul cand tine discursuri publice…”Asa deci”…”nu-i asa?” …”asa “…Discutăm altundeva. Eu sunt unul dintre cei care l-au sustinut pe fostul culturnic-metodist, in ’90, la atestarea pe post, cand fostul meu coleg Corneliu Balla a pus problema eliminarii sotului de Securistă din Sistem (“Sistemul Culturii!”). “Poesisul” a fost argumentul forte pe care l-am adus atunci. Numai ca, intre timp, am descoperit dosarele de la CNSAS, CEALALTA FATA A FAMILIEI PE CARE Dv. O CONSIDERATI “una onorabila”. Am descoperit ca, in Institutia ONORABILEI DOAMNE VULTURESCU , profesorul osan, autor de scrisori impotriva lui Ceausescu, pe nume Ternaru, a fost adus la Biroul “S”, (“onorabilul” loc de munca al aceleiasi doamne), intr-o noapte a anului 1984, cu ajutorul patriotilor de acolo, și incă nu s-a intors la copii si la nevasta. S-o fi inaltat la Ceruri…Pentru astfel de fapte minunate, propun ca onorabilei doamne sa i se ridice o statuie.. Iti sugerez sa initiezi in acest sens o colecta publica..Mai sunt oameni ca dumneata care vor fi onorati s-o transpuna, pe admirabila ofitera, in bronz, marmura sau granit… Iti mai recomand, asta numai dumitale care esti un admirator al poetului, sa citesti Acolada nr. 4 / 2011 (vezi. pag.20-21 : “George Vulturescu-un voluptuos al penisului captiv”.Vei vedea cât de Sus poate coborî un mic geniu care, vorba dumitale, “strălucește” în literatură..Cred ca Manolescu nu mai doarme noptile de necaz că a omis să-i dedice un capitol în a sa “Istorie…”.) P.S.- Cu invidia n-am niciun fel de raporturi. Am plecat la Baia-Mare in clipa cand au venit la cârmă tot felul de fesenisti, peremistiti, peuneristi. In ciuda faptului ca m-au inaintat in inaltul grad de director peste întreaga “Cultură”( fara sa-mi ceara consimtamantul!). Am lasat onorabila functie fostilor activisti…Desi, sub ministeriatul Plesu-Andor, initiasem cateva proiecte… De anvergură…

    Viorel Rogoz
    Un P.S- in « Acolada », nr. 5 / 2011, referitor la apararea cuplului Vulturescu : Un oarecare LASZLO ALEXANDRU, ale cărui conferinte ştiintifice (vezi festivalul ≪FIRE DE TORT!≫) sunt foarte apreciate de minerii din Rodna (după cum am aflat in timp ce derulam o anchetă etnologică de teren), intervine, pe internet, cu o filipică ambiguă, dar care se vrea o caldă strangere de mană, duioasă imbărbătare adusă Familiei Vulturescu, aflată in grea suferintă, după ce partea bărbătească a insolitului melanj mitoman şi-a adjudecat titlul de Pinocchio – prin inventarea unui dezonorant penis captiv cu a cărui demantelare, in ultima vreme, poetul născut pe aliniamentul mitic Nord-Vest —> Nord-Est (secondat de securista lui colonelă) s-a afirmat. Iată-l pe vanătorul de sconcşi, amirosind pestilentele desfundate, in editie princeps, de revista „POESIS”: ≪P.S. Nu lipsesc miasmele de latrină din această revistă impodobită ca pomul de Crăciun.
    Un oarecare Viorel Rogoz işi intitulează „dezvăluirile” despre un poet concitadin şi sotia acestuia: George Vulturescu – un voluptuos al penisului captiv (p. 20-21). Cine zice – aşa să i se-arate!≫ (vedeti, dacă mai apucati şi dacă vă descurcati, revista crepusculară „Tribuna”, in editie populară online!). E de mirare că a-vidul de publicitate Laszlo işi incheie maledictia cu o anatemă prevestitoare:€ „Cine zice – aşa să i se-arate!” Păi, George Vulturescu zice, intr-un „J’ACCUSE!” furibund in urma căruia a ieşit cu revista pătată. Şi nici obrazul, atat cat mai are, nu mai exprimă o figură intrutotul imaculată… Aşteptăm siderati deconspirarea de către C.N.S.A.S. a sursei S3 din D.U.I.«POETUL», o bubă malignizată, pritocită de Institutia Răufamată a securistei-sotii, unui fioros duşman al Poporului:Radu Ulmeanu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: