Skip to content

Biserica Ortodoxă Română în anii 1989-1990. Raporturile dintre ierarhie şi statul român

Martie 16, 2012

Biserica Ortodoxă Română în anii 1989-1990.

Raporturile dintre ierarhie şi statul român

Majoritatea istoricilor, sociologilor şi politologilor invocă în studiile lor tradiţiile seculare de subordonare a Bisericii/Bisericilor ortodoxe faţă de stat. În România comunistă, această aservire a cunoscut dimensiuni aproape absolute. Aşa cum arăta un reputat analist al perioadei comuniste, a existat o deosebire esenţială între Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi Biserica Catolică din Polonia, aceasta din urmă opunându-se regimului, fiind chiar la originea şi în centrul rezistenţei, în timp ce BOR nu a fost decât o unealtă folosită de autorităţile comuniste[1]. Astfel, încă de la începuturile regimului comunist (1947-1948) liderii ortodoxiei româneşti au fost cooptaţi de către statul comunist în rândurile nomenclaturii, iar BOR ca instituţie a fost ridicată la un statut cvasi-oficial, această colaborare intensificându-se pe masură ce în planul ideologic intern linia naţional-comunistă se accentua[2].

Colaboraţionismul ierarhiei BOR în ultimii ani de comunism

Practic, BOR a devenit un simplu, dar eficient instrument de propagandă comunistă internă şi externă a regimului totalitar condus de Nicolae Ceauşescu şi nu a pregetat să-i aducă acestuia permanente elogii, contribuind major la cultul personalităţii dictatorului şi a soţiei sale, Elena Ceauşescu. Deşi unii cercetători[3] subliniază necesitatea unei maxime prudenţe în raport cu asemenea texte omagiale, considerate artificiale şi mai putin interesante, noi credem că ele sunt deosebit de relevante şi importante, având în vedere numărul destul de redus de surse istorice de care dispunem.

Telegrame, scrisori, felicitări erau trimise de cvasi-totalitatea ierarhilor ortodocşi (şi nu numai: şefii tuturor cultelor religioase din ţară îi imitau) cuplului tiranic în fiecare zi aniversară, fie de sărbătorile comuniste „naţionale” (23 august, 30 decembrie), fie cu ocazia Anului Nou sau a zilelor de naştere ale celor doi lideri (7 şi 26 ianuarie), zelul crescând pe măsura trecerii anilor şi fiind, cel mai adesea, direct proporţional cu funcţia expeditorului.

Iată câteva citate exemplare din perioada decembrie 1988 – ianuarie 1989, cu nimic mai prejos în laudele exagerate faţă de cele scrise cu ocazii similare de generali ca Nicolae Pleşiţă, Iulian Topliceanu şi Victor Stănculescu: „iubit şi ales fiu al poporului român […] omagiul fierbinte al credincioşilor şi clerului ortodox din eparhia Oradei şi al nostru personal pentru măreaţa operă de construire a vieţii noi din patria noastră” – episcopul de Oradea, Vasile Coman; „recunoscători pentru străduinţele ce depuneţi în vederea ridicării patriei noastre pe noi trepte de progres şi bunăstare, pentru înţelepciunea cu care deschideţi ţării noastre largi posibilităţi de afirmare ca ţară iubitoare de pace, libertate şi independenţă, cum şi pentru condiţiile de libertate religioasă oferite cultelor, Biserica Ortodoxă Română vă asigură mult stimate şi iubite Domnule Preşedinte că, uniţi în cuget şi simtire cu întregul nostru popor, vom sprijini cu aceeaşi statornică dăruire şi patriotism toate strădaniile ce se depun spre înflorirea patriei noastre scumpe, pentru creşterea şi afirmarea prestigiului ei internaţional, pentru triumful păcii în lume. Mândri că vă avem în fruntea statului, vă adresăm urări de sănătate, viaţă îndelungată şi noi succese în munca dumneavoastră închinată mai binelui obştesc. Să ne trăiti întru mulţi şi fericiţi ani” – mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu; „cele mai calde şi respectuoase urări de multă sănătate şi viată îndelungată, felicitări şi recunoştinţă pentru întreaga dumneavoastră activitate dăruită poporului şi patriei noastre scumpe […] vom face tot ce stă în putinţa noastră spre a promova importantele dumneavoastră iniţiative pentru dezarmare şi pace în lume, făcându-ne din ele idealul vieţii noastre, înţelegând că numai aşa ne vom arăta la înălţimea chemărilor dumneavoastră de apărare a independenţei şi libertăţii patriei noastre, a viitorului şi a omenirii” – mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală; „unic model de perseverenţă şi dăruire pentru binele obştesc […] vă exprimăm suprema recunoştinţă pentru epocalele împliniri de înălţare pe noi culmi de dezvoltare şi progres a patriei noastre scumpe, Republica Socialistă România, cunoscută ca fiind o ţară din care izvoarele păcii se revarsă adăpând însetatele câmpii social-politice ale lumii” – mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu; „făuritorul chipului nou al României de azi prin munca pilduitoare, plină de dăruire pe care a-ţi depus-o la altarul iubirii de neam şi de ţară” – episcopul de Alba Iulia, Emilian Birdaş [4].

Aceeaşi linguşire desăvârşită a demonstrat-o şi patriarhul Teoctist Arăpaşu (1986-2007), care în telegrama trimisă preşedintelui RSR la 30 decembrie 1988, „cu prilejul aniversării a 41 ani de la proclamarea Republicii şi în pragul Noului An 1989” scria următoarele: „vă adresăm cele mai calde urări de sănătate, viaţă îndelungată şi aceeaşi putere de muncă pentru a călăuzi şi pe mai departe poporul român pe noi culmi de progres şi civilizatie. Apreciind în modul cel mai înalt şi sprijinind cu toată hotărârea strădaniile neobosite pe care le depuneţi pentru ridicarea patriei noastre pe noi culmi de propăşire şi pentru împlinirea nobilelor idealuri de apropiere, bună înţelegere şi pace în lumea întreagă, vă adresăm tradiţionala urare <la mulţi şi fericiţi ani>”[5].

Cel de-al cincilea patriarh al BOR a fost ales în această calitate la 9 noiembrie 1986. Totala sa supunere faţă de Nicolae Ceauşescu fusese dovedită, în mod repetat, în  perioada anterioară când ocupase successiv scaunele ecleziastice de episcop al Aradului (1962-1973), mitropolit al Olteniei (1973-1977) şi mitropolit al Moldovei (1977-1986), şi confirmată chiar de la începutul mandatului patriarhal, după cum o demonstrează stenograma primirii sale de către dictator la 14 noiembrie 1986, din care putem desluşi esenţa adevăratului său program politico-religios de acţiune:

„Mult stimate domnule preşedinte Nicolae Ceauşescu,

Preşedintele Republicii Socialiste România,

Sunt foarte emoţionat şi recunoscător pentru acest moment deosebit de însemnat din viaţa mea, când mă prezint în faţa dumneavoastră pentru a vă mulţumi personal cu toată recunoştinţa în numele Sinodului şi clerului Bisericii Ortodoxe Române pentru confirmarea prin înalt Decret prezidenţial a alegerii mele ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Suntem toţi, cu toată suflarea noastră, admiratori ai domniei voastre.

Preţuim la cea mai înaltă valoare capacitatea geniului dvs. creator, adevărat făuritor al vieţii noi din ţara noastră, gândirea dumneavoastră punând pecetea păcii şi a iubirii de patrie pe tot ceea ce zidiţi şi creaţi în scumpa noastra patrie. Fiecare nouă zidire, fiecare lăcaş, fiecare izvor de lumină şi viaţă poartă pecetea gândirii dumneavoastră geniale, a dragostei faţă de popor şi de ţară, poartă pecetea păcii a cărei vocaţie o transmiteţi cu toată dăruirea şi atâta hărnicie în această epocă pe care o trăim cu toţii şi pe care, pe bună dreptate, o numim <Epoca Nicolae Ceauşescu>.

Făcând parte din această epocă, noi sprijinim înfăptuirea ei. Noi, clerul, Biserica Ortodoxă Română vom depune eforturile noastre şi pe această nouă cale pe care pornim acum prin puterea înaltului Decret prezidenţial pe care l-am primit potrivit vechilor noastre pravile româneşti.

Vă încredinţăm în numele întregii noastre Biserici că prin eforturi sporite vom sprijini munca avântată a poporului nostru, minunatele dumneavoastră iniţiative închinate zilnic ridicării scumpei noastre patrii.

Vom duce cu noi împreună peste tot şi cu mijloacele noastre proprii ideile de pace, de apărare, ideile de mare valoare umană şi socială, pe care dumneavoastră le aduceţi necontenit în gândirea actuală a ţării noastre, a poporului nostru şi a lumii întregi.

Vă rugăm ca în aceste clipe să ne îngăduiţi să vă exprimăm cât ecou a avut în inimile noastre noua iniţiativă pentru reducerea cu 5 la sută a cheltuielilor, armelor, efectivelor şi cheltuielilor militare, cât ecou puternic a însemnat aceasta pentru conştiinţa noastră de fii ai poporului.

În ziua de 23 noiembrie vom fi alături de întregul nostru popor şi vom spune un DA hotărât pentru pacea vieţii, pentru viitorul luminos al harnicului popor român.

Vă rog să-mi îngăduiţi cu tot respectul ca în aceste clipe luminoase de adâncă responsabilitate şi în numele Sinodului permanent, al clerului şi credincioşilor, să ne îndreptăm un gând de aleasă cinstire şi preţuire către doamna Elena Ceauşescu, om de ştiinţă de renume mondial, care prin iniţiativele şi măsurile pe care le întreprinde pentru ştiinţa românească aduce un aport şi în ştiinţa universală.

Cu această gândire vă mulţumesc pentru încrederea pe care ne-aţi acordat-o şi vă asigur că mă voi strădui să fiu la înălţimea încrederii arătate prin semnarea Decretului prezidenţial.

Să trăiţi mulţi şi fericiţi ani !”[6]

În discuţia ce a urmat, proaspăt numit-alesul patriarh Teoctist, secondat de mitropoliţii Banatului, respectiv Ardealului – Nicolae Corneanu şi Antonie Plămădeală – şi de Ion Cumpănaşu – şeful Departamentului Cultelor, l-au asigurat pe dictator de întregul lor sprijin pentru susţinerea politicii sale interne şi externe, menţionând că vor folosi prilejul solemnităţilor de instalare a noului patriarh pentru a prezenta delegaţiilor bisericeşti din străinătate noua idee ceauşistă de organizare a referendumului intern pentru pace în ziua de 23 noiembrie 1986, precum şi libertatea religioasă deplină existentă în RSR, vor continua să susţină politica internă a statului român, împlinindu-şi datoria de a fi alături de popor în toate împrejurările şi participând la activitatea de dezvoltare a patriei, şi să promoveze în plan internaţional tezele şi iniţiativele preşedintelui ţării cu privire la: respectarea independenţei, unităţii şi suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale, a egalităţii între toate statele lumii, stabilirea şi menţinerea unor relaţii de prietenie şi colaborare reciproc avantajoase în toate domeniile între statele lumii, dezarmarea nucleară, soluţionarea conflictelor prin tratative, pacea mondială, eliminarea prozelitismului, noua ordine economică internaţională, axată pe dreptate socială[7].

De asemenea, este semnificativ răspunsul pe care l-a dat Teoctist Arăpaşu lui Nicolae Ceauşescu atunci când, fiind felicitat călduros pentru obţinerea celui mai înalt post din ierarhia BOR, a fost întrebat despre unanimitatea existentă în Sinod cu privire la alegerea sa ca patriarh:

„Tov. Nicolae Ceauşescu:

[…] Cred că a fost unanimitate în Sinod ?

Teoctist Arăpaşu:

A fost unanimitate deplină. De altfel, în anii noştri este această conştiinţă a unanimităţii nu numai pe planul nostru bisericesc, dar şi pe acţiunile pe care le-aţi animat dumneavoastră şi care ne sunt nouă aşa de scumpe. În asemenea împrejurări participă toţi reprezentanţii din toată ţara.”[8]

Finalul întâlnirii este, însă, neegalat ca savoare, dezvăluind în toată splendoarea caracterul sicofantului patriarh:

„Tov. Nicolae Ceauşescu:

Apreciez mult toate acestea şi încă o dată vă urez succes. Este practica în biserică, după câte ştiu, să se bea vin. Dar, la noi este o hotărare să nu se bea în sediu.

Teoctist Arăpaşu:

Cea mai nobilă băutură binefăcătoare este întâlnirea cu dumneavoastră astăzi.

Sănătate şi mulţi ani !

Noi nu scăpăm prilejul mâine să închinăm pentru poporul nostru, după tradiţia noastră străveche, personal pentru preşedintele ţării.”[9]

Cei trei ani care au urmat până la evenimentele din decembrie 1989 nu au înregistrat nimic spectaculos în politica dusă de Teoctist Arăpaşu. Servilismul şi laşitatea sa au rămas constante chiar şi în momentele de intensificare a procesului demolării sau translării unor mănăstiri şi biserici, în special în capitală, inclusiv faţă de planul demolării şi/sau mutării catedralei patriarhale, a clădirilor administrative şi a reşedinţei Patriarhiei Ortodoxe Române din Dealul Mitropoliei, puţinele persoane care au protestat (fie chiar şi timid) nu doar că nu au fost susţinute, dar au fost timorate, criticate şi ameninţate[10].

Activităţile de bază şi temele predilecte ale discursului conducătorilor BOR au rămas identice: participarea plenară şi transparentă la dezvoltarea economică şi socială a statului român (inclusiv prin reprezentanţii din Marea Adunare Naţională şi Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste), propaganda în favoarea păcii, dezarmării şi a instaurării unei noi ordini economice internaţionale, denunţarea şi combaterea campaniilor din străinătate referitoare la lipsa de libertate (religioasă, mai ales) şi persecutarea minorităţilor etnice şi confesionale, planurile de « sistematizare teritorială » şi construcţiile gigantice aferente, născute din megalomania « Conducătorului mult iubit », înrăutăţirea nivelului de trai al populaţiei (penuria generalizată de alimente şi produse de strictă necesitate, programul naţional de « alimentaţie raţională » şi cel de reducere drastică a consumului casnic de energie electrică, apă, gaze naturale şi combustibili), ca şi alimentarea permanentă a cultului personalităţii.

Aceeaşi perfectă limbă de lemn, cu unele originale expresii tipic ecleziastice, a fost utilizată de noul patriarh şi de întreg Sfântul Sinod, la funeraliile patriarhului Iustin Moisescu, în cadrul ceremoniei oficiale de investire a lui Teoctist ca patriarh, cu ocazia referendumului din 23 noiembrie 1986 pentru reducerea cu 5 % a armamentelor, efectivelor şi cheltuielilor militare, în cadrul lucrărilor conferinţelor teologice interconfesionale (a patruzeci şi opta în 1986, a patruzeci şi noua şi a cincizecea în 1987 etc.) şi a sesiunilor anuale de lucru ale Sfântului Sinod şi ale Adunării Naţionale Bisericeşti, precum şi în mesajele de felicitare transmise periodic (îndeosebi în lunile ianuarie, martie, mai, august şi decembrie ale fiecărui an) cu prilejul următoarelor aniversări: zilele de naştere ale lui Nicolae şi Elena Ceauşescu (26, respectiv 7 ianuarie), ziua « Micii Uniri » (24 ianuarie), ziua femeii (8 martie), ziua « alegerii celui dintâi preşedinte al României » (la 28 martie 1989 s-a sărbătorit împlinirea a 15 de ani de când Nicolae Ceauşescu se autoproclama preşedinte al ţării), ziua « oamenilor muncii » (1 mai), ziua Partidului (8 mai), ziua independenţei (9 mai), ziua naţională (la 23 august 1989 s-a sărbătorit împlinirea a 45 de ani de la « revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă »), ziua « Marii Uniri » (la 1 decembrie 1988 s-a sărbătorit împlinirea a 70 de ani de la proclamarea unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Vechiul Regat), ziua Republicii (30 decembrie)[11].

Ierarhia BOR în timpul „revoluţiei”

Elogiile aduse dictatorului Ceauşescu şi consoartei sale au continuat, neîntrerupt, până în ultimele zile ale « domniei » cuplului dictatorial, astfel încât în ziua de marţi, 19 decembrie 1989, la doar trei zile de la debutul protestelor din Timişoara (16 decembrie) şi a represiunii soldate deja cu numeroşi morţi şi răniţi (de ordinul zecilor), Teoctist Arăpaşu, în calitate de patriarh al BOR şi preşedinte al Adunării Naţionale Bisericeşti, îi adresa preşedintelui RSR, Nicolae Ceauşescu, o „telegramă de felicitare” prin care îşi exprima „profunda bucurie şi deplina satisfacţie pentru realegerea în înalta funcţie politică de conducere a poporului”[12], cea de secretar general al Partidului, în cadrul celui de-al XIV-lea Congres al PCR din 20-24 noiembrie 1989, eveniment considerat ca fiind un „mare act patriotic, expresie a voinţei unanime a întregii noastre naţiuni”[13], adăugând felicitărilor „un respectuos omagiu pentru activitatea strălucită pe care o desfăşuraţi în fruntea ţării, pentru binele şi fericirea întregului popor”[14] – gest care reprezenta o dezgustătoare complicitate cu regimul comunist şi cu decizia criminală a lui Nicolae Ceauşescu de <lichidare radicală, fără niciun fel de discuţie, a oricărei acţiuni „huliganice”>, după cum reiese cu claritate din extinsele fragmente pe care le redăm mai jos:

„[…] Analizând cu deplină responsabilitate activitatea desfăşurată în anul 1989 de biserica Ortodoxă Română pe diferite planuri, ierarhii sfântului sinod şi reprezentanţii clerului şi credincioşilor din cuprinsul patriarhiei române au luat act cu satisfacţie că, acţionând cu mijloace proprii şi în forme specifice, lucrarea lor se integrează firesc şi armonios în eforturile pe care întreaga noastră naţiune, sub înţeleapta şi clarvăzătoarea călăuzire a excelenţei voastre, le depune pentru o viaţă tot mai luminoasă şi mai prosperă.

Adânc recunoscători pentru climatul de reală şi deplină libertate religioasă în care biserica noastră şi celelalte culte din ţară îşi desfăşoară nestingherit activitatea, precum şi [pentru] larga înţelegere şi binevoitoarea apreciere pe care excelenţa voastră, personal, le arătaţi lucrării noastre, de sprijinire a eforturilor şi muncii creatoare a poporului român, vă încredinţăm, stimate domnule preşedinte, că, împreună cu toţi fiii acestui pământ străbun, vom rămâne neclintiţi în hotărârea de a acţiona cu tot ce avem mai scump pentru înălţarea patriei noastre dragi, Republica Socialistă România, suverană şi independentă, pe trepte tot mai înalte de progres şi de lumină.

Simţindu-ne martori şi participanţi direcţi la rodnicile împliniri ale harnicului nostru popor, făurite sub cutezătoarea dumneavoastră gândire şi îndrumare, într-o epocă de aur ce vă poartă, în mod firesc şi justificat numele, împliniri ce vor dăinui peste milenii, ca repere de necontestat ale acestui timp eroic, vă asigurăm că vom sprijini, cu toată hotărârea, înfăptuirea măreţului program de dezvoltare multilaterală a patriei, prezentat de excelenţa voastră la marele forum politic al poporului român, desfăşurat recent în Capitală, slujind, în acelaşi timp, cu sporită râvnă, strălucitele acţiuni şi iniţiative de politică externă, elaborate de domnia voastră, precum şi nobilele idealuri de înţelegere şi colaborare între oameni şi popoare, de dezarmare şi pace pe pământ.

Ne exprimăm aceleaşi sentimente faţă de mult stimata doamnă Elena Ceauşescu, savant de largă recunoaştere internaţională, luminat om de ştiinţă, care veghează ca în ţară să se desfăşoare o intensă şi densă activitate culturală şi ştiinţifică, spre binele poporului şi patriei noastre.

În aceste momente de însufleţire românească şi în prag de An Nou, vă rugăm să primiţi, mult stimate domnule preşedinte, ca simbol al preţuirii ce vă păstrăm, urările noastre calde şi sincere, izvorâte din adâncul inimii, de multă sănătate, fericire şi de noi puteri de muncă, pentru a conduce în acelaşi mod strălucit naţiunea română spre noi şi măreţe realizări pentru propăşirea necontenită a patriei şi bunăstarea poporului român, pentru pace, apropiere şi bunăvoire între oameni şi popoarele de pretutindeni.

Întru mulţi şi fericiţi ani […]”[15].

De altfel, atitudinea conducerii BOR în timpul „revoluţiei” a fost extrem de ambiguă şi întru totul conformistă cu puterea politică, indiferent cui aparţinea aceasta.

În Timişoara, în primele zile de proteste anticeauşiste şi anticomuniste (16-19 decembrie), porţile Catedralei Mitropolitane Ortodoxe din Piaţa Operei au rămas permanent închise manifestanţilor (al caror număr a variat de la câteva zeci la câteva mii, minorii şi tinerii fiind foarte mulţi), deşi asupra acestora s-a deschis focul în mod repetat de către forţele de ordine compuse din Armată, Miliţie şi Securitate şi s-au înregistrat morţi şi răniţi, operându-se, totodată, multe arestări[16]. Vinovaţi pentru această laşitate fără margini, pentru această lipsă totală de caritate, de umanitate, de dragoste creştinească, sunt mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, preotul paroh al lăcaşului de cult, protopopii, preoţii, monahii şi ceilalţi clerici timişoreni care puteau să acţioneze şi nu au întreprins nimic în ajutorul celor persecutaţi şi masacraţi de autorităţi pe străzile oraşului şi chiar pe treptele catedralei.

Faptul că la Bucureşti, în seara zilei de 21 decembrie, câţiva clerici ortodocşi, fie ei şi faimoşi, ca preotul Constantin Galeriu şi călugărul Daniel Ciobotea (consilier patriarhal) au ajuns împinşi de curiozitate pe lângă Hotelul Intercontinental, fără a rămâne, însă, la baricadă în timpul confruntărilor nocturne[17], nu este de ajuns pentru a salva onoarea ierarhiei BOR.

Vineri, 22 decembrie, a doua zi după ce mitingul proceauşist din Bucureşti a eşuat şi au început manifestaţiile împotriva regimului, după ce la ora 10:00 avusese loc ultima şedinţă a C.P.Ex. al P.C.R., iar la 11:00 postul de radio naţional anunţa instituirea prin decret prezidenţial a „stării de necesitate” pe întreg teritoriul ţării, şi cu aproximativ o oră înaintea evacuării cuplului dictatorial de pe terasa clădirii în care era sediul C.C. al P.C.R. cu un elicopter, asupra mulţimii care se afla strânsă în centru (cca. 100.000 de persoane, întrucât încă de dimineaţă marile uzine şi fabrici bucureştene încetaseră lucrul şi grupuri masive de muncitori, dar şi de elevi, studenţi şi intelectuali se adunaseră în zona centrală a Capitalei spre a continua protestele), precum şi în diverse cartiere ale municipiului, alte elicoptere au lansat manifeste (simpli fluturaşi de hârtie realizaţi la maşina manuală de multiplicat) cu texte diferite, dar cu un mesaj similar, destinat să-i descurajeze şi să-i convingă pe manifestanţi să renunţe la proteste pe motiv că acţionând aşa fac doar jocul duşmanilor poporului care vor profita de haosul şi dezordinea create şi vor ruina ţara[18].

Printre acele „bileţele” care au fost aruncate din elicopter pe 22 decembrie 1989, pe axa Piaţa Romană – Piaţa Universităţii şi în zonele adiacente, în intervalul orar 11:00-11:15, se găseau şi unele cu următorul text „evlavios”, semnat de însuşi patriarhul BOR: „Creştini, peste trei zile este Crăciunul. Ar fi mai bine să-l petrecem cu toţii liniştiţi acasă. Teoctist”[19].

De altfel, patriarhul Teoctist a fost acuzat chiar atunci de unii participanţi la evenimentele din decembrie 1989 că a colaborat cu dictatorul, pe străzile Bucureştiului strigându-se şi „Teoctist, Anticrist !”, slogan care va deveni ulterior extrem de popular în rândurile contestatarilor ierarhiei BOR[20].

Michel Kubler, specialist în studierea Bisericilor orientale şi redactor-şef al departamentului „Religie” din cadrul ziarului catolic „La Croix”, citat de săptămânalul „L’Express”, analizând poziţia BOR din timpul „revoluţiei”, conchidea argumentat că această instituţie a fost pasivă, fiind doar „câţiva episcopi ortodocşi sau preoţi implicaţi, dar fără un impact determinant”[21]. Chiar şi persoane apropiate cercurilor patriarhale au recunoscut faptul că, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, inclusiv sau îndeosebi după fuga dictatorului, „[…] P.F. Părinte Teoctist nu a avut o reacţie prea de bucurie” şi că „[…] ierarhia superioară [ortodoxă] nu a schiţat nimic.”[22]

De asemenea, se pare că Teoctist Arăpaşu era pregătit să facă o declaraţie publică, cu un conţinut similar cu cel al manifestelor răspândite în oraş din elicoptere, prin intermediul presei audio-vizuale, existând mai mulţi martori oculari care confirmă prezenţa patriarhului în studiourile Radio-Televiziunii Române chiar de la început, din momentul în care « revoluţionarii » au pus stăpânire pe acestea, în jurul orei 13:00, în aceeaşi zi de 22 decembrie. Evident, el a trebuit să-şi schimbe discursul pe care-l avea deja pregătit în apărarea lui Ceauşescu cu altul improvizat, de condamnare a « odiosului dictator », comparat acum cu Irod, regele iudeu ucigaş de prunci nevinovinaţi[23], ceea ce a rezultat fiind o intervenţie televizată confuză, scurtă şi lipsită de substanţă şi relevanţă, explicabilă doar dacă ţinem seama de întreg contextul acelor evenimente şi, bineînţeles, de caracterul personajului, despre care putem spune că era încă nesigur şi duplicitar.

Există, cu toate acestea, şi alte interpretări asupra acestor aspecte, bazate pe un amestec de naivitate, fabulaţie, manipulare şi îngâmfare, prin care lucrurile sunt puternic edulcorate, susţinându-se că patriarhul a fost sunat de pe un „telefon operativ” din sediul CC al PCR pe 22 decembrie de către Nick Teodoreanu, student teolog în anul I şi lucrător la Biblioteca Sfântului Sinod, apoi fondator al ASCOR, fiind îndrumat să se ducă la televiziune, unde s-ar fi tras asupra lui, ca şi cum ar fi fost vizat de un complot[24].

În orele şi zilele următoare, au mai existat şi alte apariţii radiodifuzate ori televizate, nu cu mult diferite, ale patriarhului, precum şi ale altor câţiva ierarhi ortodocşi care şi-au declarat sprijinul faţă de „revoluţionari” şi au cerut enoriaşilor lor să susţină Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN), autoproclamat organ „democratic” de conducere a ţării. Astfel, episcopul Nifon Mihăiţă, secretarul Sfântului Sinod al BOR, a transmis românilor un mesaj radiodifuzat, îndemnându-i să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru libertatea recâştigată, iar patriarhul Teoctist Arăpaşu, însoţit de mitropolitul Banatului – Nicolae Corneanu – a anunţat la „Televiziunea Română Liberă” (TVRL) adeziunea BOR la CFSN în seara zilei de 23 decembrie 1989. Pe lângă îndemnurile pastorale, patriarhul a citit şi un apel în care cerea constituirea de comitete de sprijin a FSN, conduse de preoţi,  în fiecare parohie, rugăciuni, slujbe de pomenire şi tragerea clopotelor pentru victimele (martirii) acelor zile, acţiuni caritative pentru răniţi, văduve, orfani şi constituirea de către BOR a unui fond de solidaritate creştină pentru sprijinirea acţiunii FSN.

Duminică, 24 decembrie, Sfântul Sinod dădea publicităţii mesajul de adeziune a BOR la Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale, solidarizându-se implicit « cu cauza libertăţii şi democraţiei » şi binecuvântând astfel noua putere – F.S.N.[25].

În cadrul acestuia, se încerca să se ascundă realitatea dură a colaborării cu regimul comunist sub fraze şi expresii care mimau regretul, căutau cu timiditate explicaţii şi pretexte pentru laşitatea şi complicitatea ierarhiei şi elogiau jertfele înregistrate în rândurile protestatarilor, dar mai ales asigurau noua conducere a ţării de loialitate deplină şi sprijin total, utilizând o limbă de lemn cvasi-identică cu cea folosită anterior pentru omagierea lui Ceauşescu şi a regimului său tiranic:

„Biserica Ortodoxă Română, care de-a lungul secolelor a împărtăşit soarta poporului român atât la dureri, cât şi la bucurii, se află alături de el şi în aceste momente cruciale şi îşi exprimă întregul ei ataşament faţă de programul şi acţiunile Frontului Salvării Naţionale, menite să asigure triumful libertăţii şi demnităţii tuturor fiilor patriei.

În condiţiile de îngrădire a libertăţilor impuse de dictatură şi teroare întregului nostru popor, Biserica noastră a fost supusă unor presiuni şi limitări, pe care, deşi n-am putut să le depăşim, spre a ne exercita plenar drepturile misiunii noastre, totuşi cu stăruinţă şi răbdare ne-am străduit să păstrăm vie conştiinţa de neam şi să promovăm pe măsura puterilor noastre valorile lui nemuritoare. Faţă de trista situaţie din trecut, ne dăm seama ce dar dumnezeiesc s-a revărsat asupra înţelepciunii şi curajului eroicilor fii şi fiice ai poporului român, care, cu preţul vieţii, pun temelii trainice adevăratei dezvoltări libere şi democrate a naţiunii noastre.

Suntem hotărâţi să ne reconstruim sanctuarele istorice strămoşeşti, biserici şi mănăstiri, victime ale buldozerelor tiranului Ceauşescu, să zidim noi biserici în atâtea şi atâtea cartiere, de unde ele au dispărut, şi unde nu ni s-a dat voie să le construim. Ne vom serba în linişte şi bucurie sfintele noastre sărbători creştineşti şi vom da clerului şi credincioşilor noştri apa cea vie a cuvântului lui Dumnezeu, potrivit aşteptărilor lor.

Păstrand pururi vie în inimi imaginea şi vrednicia tuturor celor ce şi-au jertfit viaţa pentru cauza sfântă a neamului nostru în aceste zile dramatice, membrii Sfântului Sinod păşind cu toată încrederea alături de întregul popor sunt hotărâţi să sprijine cu toată vigoarea principiile şi acţiunile măreţe, cărora li s-a dat expresie în Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale.

Înălţându-ne cugetul către bunul Dumnezeu, îl rugăm cu căldură să întărească cu darul Duhului Sfânt voinţa şi simţirea tuturor celor ce acum luptă, cu preţul vieţii, pentru deplina biruinţă a Libertăţii şi democraţiei pe pământul românesc.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române”[26].

În ziua următoare, de Crăciun, la radio şi televiziune se transmit colinde şi, pentru prima dată de la instaurarea comunismului în România, în direct, slujba de la Catedrala Patriarhală celebrată în cinstea sărbătorii Naşterii Mântuitorului; aproape concomitent, la Târgovişte soţii Ceauşescu erau judecaţi sumar, condamnaţi la moarte la finalul unui simulacru de proces şi rapid executaţi[27].

Conducerea BOR la începuturile regimului neo-comunist

La şedinţa extraordinară din 3-4 ianuarie 1990, Sfântul Sinod al BOR „denunţă fosta dictatură şi îşi reafirmă în mod liber şi sincer, prin cuvânt şi faptă ataşamentul faţă de programul FSN de renaştere spirituală şi de refacere a vieţii sociale a ţării”[28].

În perioada primelor trei luni ale anului 1990 au fost aduse în faţa opiniei publice numeroase critici în privinţa relaţiilor dintre culte şi stat, fiind vizată, mai ales, colaborarea BOR cu statul comunist. Zeci de intelectuali şi gazetari au „atacat” ierarhia ortodoxă, reproşându-i servilismul faţă de dictatura comunistă şi acuzând-o de colaboraţionism (cu Securitatea, inclusiv) şi de transformarea Bisericii într-un instrument de propagare a teoriilor ateiste.

„Contestatari” au apărut chiar şi printre clerici, în mediile apropiate Patriarhiei. Astfel, în ziua de 9 ianuarie 1990 lua fiinţă Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, din care făceau parte, printre alţii, arhimandritul Bartolomeu V. Anania, protosinghelul conf. dr. Daniel Ciobotea (actualul patriarh), ieromonahul Iustin Marchiş, preoţii Toader Crâşmariu, Dumitru Stăniloae şi Constantin Galeriu, artiştii plastici Sorin Dumitrescu şi Horia Bernea şi teologul doctorand Teodor Baconsky. Acest grup îşi propunea „înnoirea vieţii Bisericii Ortodoxe la toate nivelurile”[29], printre altele, „să interpreteze şi să evalueze corect dorinţa crescândă şi manifestă a clerului şi credincioşilor pentru schimbări şi înnoiri în viaţa Bisericii”, precum şi să iniţieze şi să determine un dialog cu actuala conducere bisericească pentru ca Biserica să poată ieşi din impasul spiritual în care se afla[30].

A doua zi după înfiinţare, la 10 ianuarie 1990, Grupul a fost primit de prof. Dumitru Mazilu, prim-vicepreşedintele CFSN, care „a salutat cu satisfacţie existenţa Grupului, văzând în el o modalitate complementară de dialog în interiorul Bisericii, pe de o parte, şi în relaţia Bisericii cu societatea, pe de alta”[31]. Tot în aceeaşi zi, dar după-amiază, a avut loc un prim dialog al Grupului cu « Prea Fericitul » Teoctist şi cu mitropoliţii membri ai Sinodului Permanent, această din urmă instituţie „exprimându-şi interesul şi aprecierea faţă de iniţiativa şi preocupările Grupului”, precum şi „convingerea asupra necesităţii unor schimbări şi înnoiri neîntârziate la toate nivelurile, inclusiv în cadrul ierarhiei”[32].

Pe 11 ianuarie, patriarhul Teoctist se alătura iniţiativei autorităţilor statului de a declara ziua de vineri, 12 ianuarie, drept zi de doliu naţional în memoria victimelor « Revoluţiei », în timp ce cotidianul „România Liberă” publica un apel către acelaşi patriarh de a nu prezida serviciul religios care avea să se desfăşoare la Bucureşti cu acel prilej. În ziua următoare, întreaga ţară a putut urmări un serviciu religios prezidat de către ieromonahul Bartolomeu Anania, alături de preşedintele CFSN, Ion Iliescu, şi de premierul Petre Roman, percepţia generală fiind aceea că acest preot-călugăr, cândva cunoscut ca un intelectual naţionalist şi legionar de marcă, arestat şi condamnat în 1957-1958 în lotul „Rugului Aprins” de la mănăstirea Antim, devenit apoi unul dintre deţinuţii responsabili cu reeducarea la Aiud, iar după liberare agent în sutană al DIE/CIE (acea structură a Securităţii lui Ceauşescu care se ocupa de spionaj, propagandă şi diversiune externă) în SUA, se „substituise” patriarhului Teoctist. Astfel de slujbe religioase au fost oficiate în toată ţara, la amiază steagurile fiind coborâte în bernă, sirenele fabricilor pornite şi clopotele bisericilor şi mănăstirilor trase[33].

În aceste condiţii stranii, la 18 ianuarie 1990, în cadrul unei alte şedinţe extraordinare a Sinodului BOR şi în prezenţa ministrului Cultelor, prof. dr. Nicolae Stoicescu, patriarhul Teoctist îşi anunţa cererea de retragere la pensie din motive de sănătate şi vârstă înaintată, decizie pe care se pare că o luase pe 15 ianuarie, dacă ar fi să-i dăm crezare arhimandritului Anania[34].

Sfântul Sinod a hotărât constituirea unei locotenenţe alcătuită din mitropoliţii Ardealului – Antonie, Olteniei – Nestor şi Banatului – Nicolae şi din episcopii Timotei al Aradului şi Roman Ialomiţeanul, locotenenţă care urma să funcţioneze potrivit orânduirilor canonice bisericeşti până la alegerea unui nou patriarh al BOR. Acest lucru nu s-a întâmplat totuşi, pentru că „exilul” autoimpus al lui Teoctist Arăpaşu – retras la mănăstirea Neamţ, apoi la mănăstirea Sinaia, nu a durat decât până la data de 4 aprilie 1990, când acelaşi Sfânt Sinod i-a cerut să revină în scaunul patriarhal, precizând că hotărârea sa are la bază temeiuri canonice şi că „nu ar fi acceptat retragerea patriarhului”, ci doar ar fi respectat „dorinţa sa bazată pe motive de sănătate”[35].

Se mai adăuga în comunicatul de presă că „întrucât şi-a refăcut sănătatea, P.F. Patriarh şi-a dat acordul de a reveni să-şi îndeplinească îndatorirea de arhipăstor care, potrivit canoanelor şi legiuirilor Bisericii Ortodoxe universale nu trebuie să părăsească turma duhovnicească”[36].

Deci „demisia sa fusese considerată anticanonică şi nejustificată”, fiind necesară consolidarea FSN şi a lui Ion Iliescu (a regimului „neo-comunist”) pentru ca Teoctist Arăpaşu să-şi reia funcţia de patriarh, după ce „abdicase” sub presiunea populară, ceea ce reprezenta „un indiciu că ierarhii ortodocşi nu reuşiseră să găsească un prelat mai puţin compromis” şi constituia „dovada slăbiciunii morale şi proba elocventă a unei Biserici grav compromise prin aservirea totală faţă de un despot”[37]. În opinia noastră, Ion Iliescu l-a reînscăunat patriarh pe Teoctist Arăpaşu deoarece avea nevoie de acesta în perspectiva alegerilor prezidenţiale şi parlamentare din 20 mai 1990, actul acesta fiind perceput de mulţi intelectuali „ca un eveniment nefast, ca un început al restauraţiei neocomuniste care a blocat purificarea ierarhiei de colaboratorii şi agenţii de influenţă ai Securităţii şi a întârziat reforma morală a societăţii, care a consacrat o alianţă nefericită între un fost secretar de partid ateu, ajuns în fruntea României postdecembriste, şi un prelat compromis din punct de vedere moral”[38].

De remarcat, însă, că printre cei care s-au opus (fără succes) revenirii lui Teoctist Arăpaşu s-au numărat unii profesori şi studenţi ai Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, câteva grupuri de preoţi şi credincioşi din ţară şi 139 de intelectuali importanţi ai vremii, aceştia din urmă, printre care Sorin Dumitrescu, Bartolomeu Anania, Iustin Marchiş, Andrei Pleşu, Dan Hăulică, Petre Mihai Băcanu sau Ştefan Augustin Doinaş, dând publicităţii un protest prin care îşi exprimau „stupoarea şi marea îngrijorare” faţă de readucerea lui Teoctist în scaunul patriarhal, „sfidând votul de neîncredere al credincioşilor, care i-a provocat retragerea”[39].

Totuşi, noi considerăm că acţiunile membrilor şi apropiaţilor Grupului erau foarte modeste şi limitate, fiind mai mult retorice, de faţadă şi datorate aproape exclusiv unor interese personale şi de castă. Despre Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii menţionăm că liderii săi au fost cultivaţi constant de Patriarhie şi Sfântul Sinod, ajungând să obţină înalte funcţii în ierarhia BOR sau a statului român: Daniel Ciobotea – episcop vicar de Timişoara, apoi mitropolit al Moldovei, azi patriarh; Bartolomeu V. Anania – arhiepiscop de Cluj, azi mitropolit al unei mari părţi din Ardeal; Teodor Baconsky – redactor şef al departamentului „Viaţa Spirituală” din TVR în 1996 şi apoi ambasador al României la Vatican, Lisabona şi Paris, azi ministru de externe; Iustin Marchiş – arhimandrit, paroh al bisericii şi stareţ al mănăstirii Stavropoleos din Bucureşti, foarte curtat de „boierii minţii” dâmboviţeni, la fel ca şi reputaţii preoţi profesori (pensionari) Constantin Galeriu (popularul paroh al bisericii „Sf. Silvestru”, decedat în 2003) şi Dumitru Stăniloae (un teolog mult mai elitist, decedat în 1993), iar pictorii Sorin Dumitrescu şi Horia Bernea (decedat în 2000) au căpătat o foarte mare influenţă în BOR prin Fundaţia şi Editura „Anastasia” pe care le-au înfiinţat.

Acuzaţii de genul „Teoctist, Anticrist !”, care aveau ca principal motiv colaborarea patriarhului cu Partidul şi Securitatea, au continuat să-şi facă simţită prezenţa cu regularitate atât în presă cât şi în incinta bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe din 1990[40] şi până la moartea lui în 2007, denunţătorii fiind însă contracaraţi mereu sub pretextul că ar fi antipatrioţi şi anticreştini sau antiortodocşi[41].

În privinţa manifestaţiilor de stradă din Bucureşti din ianuarie-februarie 1990 (mai ales cele din 12, 23 şi 28-29 ianuarie, respectiv 28 februarie)[42], BOR nu s-a pronunţat oficial (şi, bineînţeles, nu a participat), însă, în mod evident, s-a situat de partea autorităţilor, a FSN, evitând contactele cu opoziţia („partidele istorice”: PNŢ şi PNL).

O poziţie similară a adoptat BOR atât faţă de demonstraţia anti(neo)comunistă desfăşurată în Piaţa Operei din Timişoara (11 martie 1990)[43], cât şi faţă de conflictul interetnic româno-maghiar din Târgu Mureş (15-20 martie 1990)[44], constatându-se chiar o implicare directă a preoţilor ortodocşi din judeţul Mureş (şi din Ardeal, în general) la instigarea populaţiei româneşti autohtone împotriva compatrioţilor / conlocuitorilor / concitadinilor maghiari, şi ei „beneficiari”, la rândul lor, ai unei propagande naţionaliste din partea bisericilor istorice maghiare. Nici faţă de episcopul reformat László Tőkés, titularul Episcopiei de Piatra Craiului (Oradea) şi lider al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, personalitate aflată la originea şi în centrul protestelor din Timişoara (15-17 decembrie 1989) care au dus la căderea regimului ceauşist, ierarhia BOR nu a avut o atitudine admirativă sau măcar binevoitoare, ci dimpotrivă.

După cum se preciza în Apelul Sfântului Sinod al BOR din ianuarie 1990 „ca orice cetăţean, şi preotul are dreptul la opţiuni politice”, deci şi la vot , dar „având în vedere poziţia lor de părinţi duhovniceşti ai tuturor credincioşilor, indiferent de gruparea politică din care aceştia fac parte, Sfântul Sinod, în spiritul sfintelor canoane, îndrumă clerul BOR să se abţină de a figura ca membri activi în diferite partide politice ce s-au format şi se vor forma în România”[45].

Ca urmare, în 1990, oficial, BOR s-a abţinut să se manifeste în favoarea vreunui partid politic, dar, de fapt, a dat curs tuturor cererilor puterii (FSN) de a participa indirect la campania electorală, prin organizarea de slujbe, sfeştanii şi alte ceremonii religioase în prezenţa liderilor FSN. În plus, mitropolitul Olteniei (până în 2000 când a murit) – Nestor Vornicescu (1990-1992), episcopul Argeşului – Calinic Argatu (1990-1992) şi stareţul Mănăstirii Plumbuita – arhimandritul Neculai-Simeon Tatu (1990-1996)[46], au fost membri, candidaţi şi parlamentari FSN (FDSN din 1992), făcând o jalnică figură în legislativul României, atât prin comportamentul insolent şi incorect, cât şi prin iniţiativele şi luările lor de cuvânt extremiste, naţionaliste, fundamentalist-ortodoxe şi demagogice.

Este drept că unii clerici (precum Constantin Galeriu, Iustin Marchiş, Sandu Mehedinţu, Nicolae Corneanu ş.a.) s-au arătat mai atenţi cu opoziţia, împărtăşind parţial concepţiile acesteia, cultivând sau mimând pluralismul, însă ierarhia în ansamblul ei s-a manifestat permanent de partea puterii, indiferent de partidele care o deţineau la un anumit moment.

Această atitudine „tradiţională” era prevalentă, cu toate că la 28 septembrie 1990, „pentru prima dată în istoria ortodoxiei româneşti, Biserica şi-a declarat totala autonomie faţă de Stat, respingând astfel dreptul acestuia de a interveni în alegerile episcopale sau în administrarea de zi cu zi a Bisericii”[47]. De fapt, această declaraţie a liderilor BOR nu a fost altceva decât o răzbunare a ierarhiei ortodoxe faţă de refuzul autorităţilor statului român de a lua în seamă propunerile sale insistente din vara aceluiaşi an de a avea reprezentanţi (senatori) de drept în Parlament; după schimbarea puterii politice, la finele anului 1996, în vremea mandatului prezidenţial al lui Emil Constantinescu (1996-2000), o nouă încercare similară a conducerii BOR a eşuat[48].

Chiar şi ulterior, în ciuda împrospătării Sfântului Sinod, majoritatea membrilor săi au rămas adepţii conservatorismului rigid de tip naţionalist şi confesional. Unicul scop al ierarhiei ortodoxe a rămas păstrarea şi, pe cât posibil, lărgirea avantajelor BOR faţă de celelalte culte, precum şi creşterea influenţei sale în viaţa politică internă, nicidecum apărarea valorilor democraţiei.

Sunt relevante atitudinile conducerii BOR faţă de „fenomenul Piaţa Universităţii” şi de primele mineriade, caracterizate cu rare excepţii prin indiferenţă, neutralitate sau, în cel mai bun caz, apeluri anoste la respectarea legii şi a preceptelor creştine.

La o săptămână după ce un număr impresionant de credincioşi participau la liturghiile pascale din 14-15 aprilie 1990, celebrate de clerul ortodox, în frunte cu contestatul şi compromisul patriarh Teoctist, în capitală se declanşează anticomunista manifestaţie maraton din Piaţa Universităţii (22 aprilie-13 iunie)[49]. Singurele momente care pot să fie consemnate, deşi nu sunt cu adevărat semnificative, ar fi prezenţa efemeră în balconul Facultăţii de Geografie şi Geologie, rugăciunile şi scurtele discursuri adiacente rostite acolo de unii clerici, printre care preoţii Constantin Galeriu, Iustin Marchiş şi Doroftei Toader, secretarul cabinetului patriarhal, precum şi semnarea de către patriarh, alături de sute de intelectuali, a unui apel umanitar adresat guvernului pentru a dialoga cu demonstranţii aflaţi în greva foamei cu scopul prevenirii decesului lor[50].

Reacţiile BOR la prima mineriadă (29 ianuarie 1990)[51], ca şi la cea mai sângeroasă din 13-15 iunie 1990[52], au fost cvasi-nule ca mesaj, importanţă şi efecte. Astfel, în iunie ‘90 Sinodul BOR dădea publicităţii un apel în care-şi exprima îngrijorarea faţă de evenimentele din 13-15 iunie. „Biserica Ortodoxă Română face un apel la înţelegere, la calm şi mai ales la rugăciune, ca Dumnezeu să lumineze conştiinţele, să elibereze inimile de ură şi de patimă pentru a păzi şi cinsti demnitatea pentru care s-au jertfit atâtea vieţi. Să arătăm tăria credinţei strămoşeşti şi să păstrăm demnitatea de români”, spunea iniţiativa liderilor BOR[53], care însă nu a găsit ecou în rândul majorităţii mirenilor.

O altă chestiune semnificativă pentru viziunea ierarhiei ortodoxe române asupra noii societăţi româneşti aflate la începutul procesului democratizării a fost (şi a rămas încă) problema uniţilor (uniatismului). Încă din ianuarie 1990, BOR a luat poziţie împotriva reînfiinţării şi funcţionării libere a Bisericii Greco-Catolice (BGC) în şedinţa Sfântului Sinod din 18 ianuarie, ca şi prin hotărârile ulterioare luate de acest organism, printre care menţionăm: propaganda din presă[54], îndrumările pastorale şi predicile anticatolice, nerecunoaşterea reînfiinţării Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolice) în pofida Decretului-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, invocând mai întâi neabrogarea decretului nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor, iar apoi aşa-zisul refuz al dialogului din partea uniţilor, precum şi inexistenţa unei treceri în masă a unor comunităţi ortodoxe, ca şi a preoţilor la confesiunea greco-catolică, pentru a respinge recunoaşterea dreptului de proprietate a BGC asupra lăcaşurilor de cult confiscate în 1948 de statul comunist şi BOR. De asemenea, presa ortodoxă nu a contenit cu explicaţia conform căreia credincioşii ca persoane fizice (membri ai parohiei) ar fi adevăraţii proprietari ai bisericilor şi nu persoanele juridice ale Episcopiilor şi Mitropoliei Greco-Catolice (Unite). În 1990 se scria chiar că uniţii refuză oficierea alternativă a cultului divin şi ofertele de ajutor material ale BOR[55].

Faţă de Biserica Romano-Catolică (BRC), BOR a avut în general o atitudine de cordialitate rece, sub auspiciile căreia au predominat alternativ perioade de indiferenţă sau de ostilitate, în timp ce s-a opus constant BGC. Deşi a anunţat încă din iarna anului 1990 că nu se opune retrocedării Bisericilor ce au aparţinut greco-catolicilor, BOR a refuzat sub diverse pretexte să-şi materializeze afirmaţiile. Încă din februarie 1990, protosinghelul, pe atunci, Daniel Ciobotea afirma că reînfiinţarea BGC reprezintă o „redeschidere a unei răni vechi care ne doare încă: problema uniatismului”[56]. „Unirea cu Roma sau trecerea unei părţi din Ortodoxia românească sub jurisdicţia Episcopului de Roma, noi românii am trăit-o ca pe o ruptură şi ca pe o anexare fără dialog teologic liber şi din motive politice, în condiţiile în care populaţia română din Transilvania se afla sub stăpânirea străină habsburgică”, mai menţiona în articolul său actualul patriarh[57]. Viitorul mitropolit al Moldovei făcea însă şi o precizare cel puţin paradoxală referitoare la desfiinţarea, în 1948, a Bisericii Greco-Catolice: „Totuşi foştii greco-catolici nu au revenit la o Biserică străină nici din punct de vedere sacramental, nici naţional, ci la Biserica dintotdeauna a românilor.”[58] Însuşi patriarhul Teoctist recunoştea, în 1995, că dialogul dogmatic dintre BRC şi BOR, privind învăţătura despre sfintele taine, dialog desfăşurat cu realizări importante între 1980 şi 1990, a înregistrat o stagnare prin „reînfiinţarea Bisericii Catolice Orientale în urma evenimentelor politice din 1989”, iar în manualul universitar de istorie a BOR se afirma că: „Biserica noastra a fost pusă în faţa unor probleme noi, cu care va trebui să se confrunte şi în viitor şi pentru care nu era pregatită. De pildă, încă din decembrie 1989 a fost recunoscută existenţa Bisericii catolice de rit grec sau catolică orientală (fostă greco-catolică sau unită).”[59].

În problema spinoasă a lichidării cultului greco-catolic, BOR a preferat să dea vina exclusiv pe statul comunist şi să lase toată responsabilitatea despăgubirilor doar în sarcina statului. În vederea reglementării situaţiei fostului patrimoniu al Bisericii Române Unite cu Roma s-a adoptat, de către statul român, Decretul-lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, în care se stipula că „bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepţia moşiilor, se restituie în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma”. În acest act normativ se prevedea că acolo unde numărul lăcaşurilor de cult este insuficient, raportat la numărul de credincioşi, statul va sprijini construirea de noi lăcaşuri de cult prin punerea la dispoziţie a terenurilor aferente şi a unor fonduri băneşti. Pe baza decretului nr. 126/1990 s-a constituit o comisie mixtă, formată din reprezentanţi ai Guvernului şi ai Bisericii Române Unite cu Roma, care a inventariat o parte a bunurilor care au aparţinut acestei Biserici şi care la acea dată se găseau în posesia statului, a identificat cca. 80 de clădiri şi terenuri intravilane, care cu greu, abia prin H.G. nr. 466 din 19 august 1992, au fost trecute în proprietatea greco-catolicilor, spre iritarea ierarhiei ortodoxe, care a folosit apoi ca pretext această restituire parţială efectuată de stat pentru a spune că nu are ce să (mai) restituie BGC.

Într-un mod asemănător erau tratate de către BOR şi celelalte culte, chiar din ianuarie 1990 în „Vestitorul Ortodoxiei Româneşti” publicându-se câteva „sugestii” în acest sens: „o poziţie fermă faţă de sectanţi”, dar şi „intensificarea ecumenismului intercreştin şi interreligios, pe plan local şi internaţional”[60]. În acelaşi timp, Sfântul Sinod al BOR „saluta cu multă bucurie înfiinţarea de către FSN a Ministerului Cultelor şi îşi exprima speranţa unei bune colaborări cu noile autorităţi pentru binele Bisericii strămoşeşti şi al Patriei”, chiar în şedinţa din 18 ianuarie 1990[61].

Pentru a combate „prozelitismul catolic şi sectar”, BOR a (re)înfiinţat asociaţii precum Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România (ASCOR), Liga Tineretului Ortodox, Liga Femeilor Ortodoxe Române, Frăţia Ortodoxă Română ş.a. Concomitent, a colaborat intens cu Liga Studenţilor, atât la nivelul oraşelor universitare, cât şi la nivel naţional, această organizaţie în frunte cu primul său lider, Marian Munteanu, având un pronunţat limbaj confesionalist (ortodoxist) şi naţionalist[62]. Deseori aceste organizaţii, împreună cu clericii ortodocşi locali, au provocat adevărate campanii exclusiviste, de denigrare a altor culte şi chiar au instigat populaţia ortodoxă (de regulă, majoritară) la comiterea de violenţe şi încălcări ale drepturilor unor concetăţeni de altă confesiune.

În general, în pofida unor mici progrese locale sau strict în anumite paliere, BOR continuă să prezinte mari carenţe în privinţa activităţii socio-caritative, spre deosebire de cultele catolic, reformat, luteran sau de cele neo-protestante (evanghelice) care au tradiţie sau prezintă un nou suflu şi un pronunţat dinamism în acest domeniu. Astfel, deşi a reuşit să obţină dreptul de a practica activităţi sprecifice de asistenţă religioasă în spitale, aşezăminte culturale, orfelinate, azile, cămine şi internate, şcoli, unităţi militare, penitenciare, BOR a rămas deficitară la capitolul activităţilor sociale şi caritative sau filantropice.

Foarte importantă era şi chestiunea includerii religiei ca disciplină de învăţământ. Încă din martie-aprilie 1990, Sfântul Sinod a trimis memorii Ministerului Învăţământului, cerând introducerea religiei ca obiect de studiu în întreg învăţământul, lucru ce nu a fost refuzat direct, dar nici aprobat de guvernanţii acelei perioade[63]. În aceste condiţii, BOR a iniţiat un proiect de iniţiativă legislativă privind introducerea religiei ca obiect de studiu în întreg învăţământul preuniversitar. Ea a strâns pentru acest proiect 1,12 milioane de semnături din partea cetăţenilor, cu mult faţă de cele 250.000 prevăzute de Constituţie în cazul unei propuneri legislative civice. Demersul legislativ al BOR a primit, însă, abia în aprilie 1997, validarea Curţii Constituţionale, în prezent, în România, studierea religiei în şcolile de stat fiind obligatorie în clasele primare, opţională în clasele de gimnaziu şi facultativă în liceu.

Esenţială a fost şi este poziţia conducătorilor ortodocşi români faţă de trecutul recent, comunist. Ierarhia BOR a refuzat constant să admită faptul că a colaborat strâns cu regimul comunist şi chiar cu Securitatea, toţi ierarhii, în frunte cu patriarhul Teoctist, acuzând presa că duce o campanie de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române, urmărind scopuri oculte contrare „credinţei strămoşeşti”[64]. Dezvăluirilor apărute în presă („România liberă”, în principal, în 1990) cu privire la „pactul cu diavolul” semnat de Patriarh şi Sfântul Sinod, nu li se răspundea sau li se răspundea cu „evlavioase” proteste pline de indignare. Erau admise exclusiv greşelile şi acestea erau considerate calculate dinainte, minore, deliberat acceptate pentru „a salva fiinţa neamului şi a bisericii”, evitând distrugerea totală a BOR şi a credinţei creştine a poporului. Astfel, colaboraţionismul ierarhilor devenea meritoriu, fiind elogiat ca o strălucită strategie de menţinere a ortodoxiei într-o ţară comunistă, iar acestei „înţelepciuni”, dovedite de înaltul cler ortodox, i se atribuia faptul că mai existau biserici şi mănăstiri în care se slujea, se mai făceau botezuri, nunţi, înmormântări şi parastase şi mai funcţionau încă unele seminarii şi institute teologice ortodoxe în România, spre deosebire de situaţia gravă din URSS, China sau R.P. Albania[65]. Forţat de evidenţe (publicarea documentelor şi mărturiilor unor clerici bănăţeni pe care-i persecutase sub comunism, caterisindu-i chiar), mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, a recunoscut public păcatul personal al colaborării sale cu Securitatea, cu mare greutate şi pe jumătate, abia în 1997, iar din dosarele de reţea preluate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii au fost dezvăluite doar câteva secrete de acest gen în anii 2006-2008.

Aşa cum au ignorat Proclamaţia de la Timişoara din 11 martie 1990[66] din cauza similitudinilor dintre nomenclatura comunistă şi ierarhia ortodoxă, înalţii sacerdoţi ortodocşi au respins cu vehemenţă şi Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România din 18 decembrie 2006, tocmai pentru că acesta prezenta informaţii, date şi documente irefutabile despre colaborarea constantă a conducătorilor BOR, îndeosebi a patriarhului Teoctist Arăpaşu, cu regimul comunist[67].

În mod surprinzător, treptat (mai vizibil din 1992), unii înalţi ierarhi ortodocşi s-au implicat în propaganda pro-monarhistă declanşată în România din 1990. Astfel, Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii şi, ulterior, Fundaţia Anastasia – care îl continuă, oarecum – au organizat mese rotunde, serate, simpozioane, dezbateri în care o serie de prelaţi s-au pronunţat în favoarea monarhiei şi a regelui Mihai I aflat în exil, ba chiar au cerut „restauraţia”, argumentându-şi opţiunea cu prevederile canoanelor ce susţin sacralitatea şi permanenţa calităţii de „uns al lui Hristos” dobândită de un monarh prin întronarea sa în cadrul ceremoniei religioase (vezi regii evrei David, Solomon etc.)[68]. Totuşi, Sfântul Sinod s-a ferit în anii 1990-1991 să susţină necesitatea unei vizite a (ex-) suveranului Mihai I în România[69] şi nu a protestat deloc faţă de abuzurile repetate la care regele a fost supus de către autorităţile statului român (de pildă, în preajma Paştilor, respectiv a Crăciunului din anul 1990) prin refuzul acordării vizei de intrare în România, ameninţări şi chiar expulzarea din ţară (fie direct la sosirea pe aeroportul Otopeni, fie întors din drum de pe autostrada Bucureşti-Piteşti), pentru a nu intra într-un conflict cu preşedintele de atunci al ţării, Ion Iliescu[70].

De asemenea, în chestiunea Basarabiei, BOR nu şi-a manifestat de la început intenţia de a reînfiinţa Mitropolia Română a Basarabiei de la Chişinău şi de a susţine toate manifestările pro-unioniste. Ea a fost reactivată de către Sfântul Sinod al BOR la 19 decembrie 1992, la cererea unui mare număr de prelaţi şi credincioşi din Republica Moldova, stat independent, constituit în urma destrămării Uniunii Sovietice în august 1991. Scaunul mitropolitan a fost ocupat de Petru Păduraru, cel care iniţiase o relativ amplă mişcare de emancipare a bisericii ortodoxe basarabene faţă de Patriarhia de la Moscova încă din 1989, când era episcop de Bălţi, fiind persecutat de mitropolitul filorus Vladimir, susţinut de Biserica Ortodoxă Rusă şi de autorităţile pro-moscovite de la Chişinău. Majoritatea populaţiei din Basarabia a rămas, ca atare, în Biserica Ortodoxă Rusă, acţiunile BOR dovedindu-se în acest sens şovăitoare şi tardive.

Expresie a naţionalismului etno-confesionalist al BOR, construirea unei gigantice catedrale naţionale este un proiect vechi, cu rezonanţe pe cât de ridicole, pe atât de nedemocratice şi fundamentalist-extremiste. Proiectul datează dinainte de proclamarea autocefaliei, imediat după câştigarea independenţei României, fiind periodic reluat în 1885, 1918-1920, în timpul dictaturii regale, atunci când patriarhul Miron Cristea ajunsese premier, apoi preluat de patriarhul Nicodim şi reînviat încă din ianuarie 1990 de publicaţia oficială a Patriarhiei Române care propunea o listă de „sugestii” printre care „construirea unei catedrale patriarhale de dimensiuni mult mai mari decât cea actuală şi decât cele mitropolitane”[71]. Deşi mulţi arhitecţi, ingineri şi istorici o consideră faraonică şi inutilă atât din punct de vedere bisericesc (liturgic) cât şi artistic (cultural), respectiva construcţie rămâne şi în prezent printre priorităţile declarate ale conducerii BOR, doar amplasamentele prost alese, criza economică şi uriaşele costuri ce le presupune împiedicând până acum depăşirea stadiului de proiect. „Catedrala Mântuirii Neamului” reprezintă, inclusiv prin denumirea sa („hramul” ales), o altă emblematică dovadă a ridicolului, fanatismului, absurdului şi corupţiei ierarhiei BOR.

Concluzii

Ierarhia ortodoxă românească a dovedit o remarcabilă constanţă în raporturile sale cu statul, indiferent de transformările înregistrate la nivelul societăţii civile sau a puterii politice, păstrând cutumele specifice ale simfoniei, colaborând strâns atât cu nomenclatura ceauşistă (până în 23/24 decembrie) cât şi, ulterior, cu cea iliesciană şi evitând permanent să intre în conflict cu autoritatea seculară, oricare ar fi fost aceasta. Totodată, trebuie semnalat faptul că a existat o perfectă conservare a nomenclaturii sinodale, a discursului ei public demagogic, anacronic, sicofant, emfatic şi impenitent, precum şi, desigur, a corupţiei clericale cvasi-generalizate.

Teodor Baconsky, fost ambasador român la Vatican, considera exagerate acuzaţiile de xenofobie, fundamentalism, naţionalism („filetism”), extremism, antieuropenism şi atitudine antidemocratică la adresa BOR, afirmând că este vorba numai despre „[…] dorinţa Bisericii ortodoxe de a-şi menţine statutul de «Biserică naţională», adică acele privilegii pe care statul român de după 1918 i le-a oferit ca recompensă pentru contribuţia ei la realizarea României Mari” [???!!!! – nota G. C.] şi de „[…] inerţia mentalităţilor favorizate de vechiul regim” [comunist – nota G. C.] sau de „[…] persistenţa unor reziduuri ideologice dizolvabile în timp.”[72]

Dar în condiţiile în care modificările de limbaj şi de ierarhie nu au adus şi reale schimbări ale mentalităţii şi activităţii publice a BOR, este greu de crezut că liderii BOR (şi chiar cei ai Statului Român) au renunţat să mai pună accentul pe colectivitate, pe naţionalitate, pe tradiţie şi, mai cu seamă, pe mentalităţile şi valorile paternaliste, balcanice, rurale şi folclorico-mistice, ignorând sau dispreţuind individul, interesele sale directe, personale, conştiinţa sa morală – mereu confundată cu cea religioasă, creştin-ortodoxă. De fapt, în România clivajul Stat-Biserică nu funcţionează cu adevărat încă (decât în mică măsură sau rareori), în pofida prevederilor constituţionale şi ale Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. Aşadar, în pofida unor declaraţii şi chiar acţiuni simbolice, care aparent susţin varianta democratizării atitudinilor şi intenţiilor ierarhiei BOR, în contextul creat după acceptarea României în NATO (2004) şi respectiv aderarea la UE (2007), aceasta continuă să folosească tehnici demagogice, propagandistico-pastorale şi stereotipuri care amintesc de protocronismul ceauşist sau de confesionalismul etnocratic al perioadei interbelice, în discursul tradiţionalist promovat de BOR încă putând fi sesizate cu uşurinţă naţionalismul exaltat şi fanatismul religios-confesional.

Cert este faptul că ierarhia BOR nu şi-a putut asuma martiriul în perioada comunistă, după cum recunoştea la sfârşitul anului 1989 mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, decedat în 2005: „Nu am avut curajul să fim martiri.”[73] Această atitudine spăşită, de regrete, nu a durat decât câteva zile, ierarhi şi clerici ortodocşi extrapolând cu repeziciune ruşinea colaborării la toate cultele din România. Apoi, au recuperat foarte repede formula potrivit căreia BOR este „Biserică Naţională”, introducând-o în Statutul BOR (1994)[74], formulă care se regăsea în toate proiectele legii cultelor, dar care din fericire, graţie protestelor susţinute ale unora dintre celelalte culte, precum şi ale unor ONG-uri şi personalităţi române şi străine, nu a fost inclusă în textul ce a devenit lege prin adoptarea sa de către Parlament în 2006.

Prin urmare, alături de alţi analişti, constatând că există o remarcabilă continuitate înainte şi după 1989 atât în privinţa „ideologiei ecleziale ortodoxe” (bazate pe conceptele de „neam”, „tradiţie”, „patrie”, „suflet românesc” şi „simfonie” politico-religioasă între stat şi biserică)[75], cât şi la nivelul componenţei, mentalităţii, discursului şi intereselor ierarhiei BOR, „înrădăcinată în naţionalism şi pragmatism şi nu în reflecţia teologică critică”[76], ne exprimăm stupoarea faţă de această evidentă stagnare şi îngrijorarea în raport cu posibilele evoluţii şi consecinţe profund negative ale unei <etici> ortodoxe care, în realitate, detestă libertăţile civice, pluralismul, democraţia.

 Gabriel CATALAN

BIBLIOGRAFIE

Materiale de Arhivă:

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, fond CC al PCR-Cancelarie, dosar 85/1986, 183 (9)/1989, 190 (22 vol. II)/1989, 220 (8)/1989.

Cărţi:

Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.

Chadwick, Owen, The Christian Church in the Cold War, London, Penguin Books, 1992 (1993).

Deletant, Dennis, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, traducere din limba engleză de Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.

Gillet, Olivier, Religie şi naţionalism. Ideologia BOR sub regimul comunist, traducere din limba franceză de Mariana Petrişor, Bucureşti, Editura Compania, 2001.

Negruţ, Paul, Biserica şi Statul. O interogaţie asupra modelului simfoniei bizantine, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, 2000.

Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3 (secolele XIX şi XX), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994 [1997].

Portocala, Radu, L’Exécution des Ceausescu. La vérité sur une révolution en trompe-l’œil, Paris, Larousse, 2009.

Ramet, Pedro, Cross and Commissar: The Politics of Religion in Eastern Europe and the USSR, Bloomington and Indianapolis, Indiana University Press, 1987.

Idem, (editor), Religion and Nationalism in Soviet and East European Politics, Durham, Duke University Press, 1988.

Roşca, Ioan, (coord.), Constantin, Dumitru, (editor), Revoluţia română – 20: 1989-2009, Bucureşti, Agenţia Naţională de Presă „Agerpres”, 2009.

Shafir, Michael, Romania. Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulated Change, London, Frances Pinter Publishers, 1985.

Ştefănescu, Domniţa, Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor (decembrie 1989-decembrie 1994), Bucureşti, Editura Maşina de scris, 1995.

Tismăneanu,Vladimir, Dobrincu, Dorin, Vasile, Cristian, (editori), Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.

Tudor, Marius, Gavrilescu, Adrian, Democraţia la pachet. Elita politică în România postcomunistă, Bucureşti, Editura Compania, 2002.

Studii/Articole:

Baconsky, Teodor, „Ortodoxismul politic”: pericol sau fantasmă?, în Mungiu-Pippidi, Alina, (coord.), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pp. 166-172.

Ciobotea, Daniel, „Uniatism sau dialog de reconciliere?”, în România Liberă, nr. 37/1990.

Leuştean, Lucian N., The Romanian Orthodox Church, în Leuştean, Lucian N., (editor), Eastern Christianity and the Cold War. 1945-1991, London, Routledge, 2010.

Popescu Stoeneşti, Mihai, „Biserica şi (ne)legiuirile dictaturii. Fragmente din interviul acordat în exclusivitate de către P.F.P. Patriarh Teoctist”, în România liberă, 31 XII 1989, p. 4.

Prelipceanu, Nicolae, „Participanţii şi reprezentanţii”, în Dosare ale revoluţiei, revista Tribuna (editor), Cluj, 1990, pp. 16-18.

Ramet, Sabrina P., Politics and Religion in Eastern Europe and the Soviet Union, în Moyser, George, (editor), Politics and Religion in the Modern World, London, Routledge, 1991, pp. 67-92.

Idem, Church and State in Romania before and after 1989, în Carey, Henry F., (editor), Romania since 1989: politics, economics and society, Lanham, Lexington Books, 2004, pp. 275-296.

Toma, Laura, „Un martor ocular dezvăluie cum au reacţionat fostul patriarh Teoctist şi actualul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române în decembrie 1989”, în România liberă, 23 XII 2009, p. 14.

***, „Bucureştiul – inima revoluţiei. 21-22 Decembrie 1989. 24 de ore care au zguduit lumea”, în Tineretul liber, 26 XII 1989, apud Panoramic – supliment al revistei Societăţii Ziariştilor din România – Presa noastră, nr. 1 /1990, pp. 5-7.

***, „Mesajul de adeziune a Bisericii Ortodoxe Române”, în România liberă, nr. 14037, nr. 3 (serie nouă), 25 XII 1989, p. 2 şi în Adevărul, nr. 1, 25 XII 1989, p. 1.

***, „Presa franceză: Biserica Ortodoxă Română, pasivă în timpul Revoluţiei”, în România liberă, 24 XII 2009.

***, „Telegramă”, în România liberă, 20 XII 1989, p. 3.

Periodice:

Biserica Ortodoxă Română, nr. 11-12/1986, 1-12/1987, 1-12/1988, 1-10/1989.

România liberă, nr. 91/1990, 117/1990.

Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, nr. 2/1990, 3/1990, 5/1990, 6/1990, 7-8/1990, 9-10/1990, 12/1990.

22, nr. 1/1990.

Abstract

 

The study Romanian Orthodox Church in the years 1989-1990. Relationship between her Hierarchy and the Romanian State make an analysis of the evolution of the majority religion in the lasts years of the totalitarian regime and at the beginining of the new post-communist era.

Are described the complete subordination of the high orthodox clergy under the communist government (including official propaganda and the personality cult of Ceauşescu) and the neo-communist system, especially the attitude of the patriarch Teoctist towards dictatorship (even in her ending days) and towards the new political power of Ion Iliescu, a Gorbachev’s follower.

All political, social and cultural principals’ moments of the period and the position adopted by the rulers of the Church about these are investigated with the purpose to discover the existent simillitudes and differences before and after the “December ‘89 revolution”.

____________________________________________________________________________________________

[1] Michael Shafir, Romania. Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulated Change, London, Frances Pinter Publishers, 1985, p. 152.

[2] A se vedea Pedro Ramet, Cross and Commissar: The Politics of Religion in Eastern Europe and the USSR, Bloomington and Indianapolis, Indiana University Press, 1987; Idem (editor), Religion and Nationalism in Soviet and East European Politics, Durham, Duke University Press, 1988; Sabrina P. Ramet, Politics and Religion in Eastern Europe and the Soviet Union, în George Moyser (editor), Politics and Religion in the Modern World, London, Routledge, 1991, pp. 67-92; Idem, Church and State in Romania before and after 1989, în Henry F. Carey (editor), Romania since 1989: politics, economics and society, Lanham, Lexington Books, 2004, pp. 275-296; Owen Chadwick, The Christian Church in the Cold War, London, Penguin Books, 1992 (1993), pp. 32-36; Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia BOR sub regimul communist, traducere de Mariana Petrişor, Bucureşti, Editura Compania, 2001; Paul Negruţ, Biserica şi Statul. O interogaţie asupra modelului simfoniei bizantine, Oradea, Editura Institutului Biblic „Emanuel”, 2000; Lucian N. Leuştean, The Romanian Orthodox Church, în Lucian N. Leuştean (editor), Eastern Christianity and the Cold War. 1945-1991, London, Routledge, 2010, pp. 40-59.

[3] Olivier Gillet, op. cit., p. 28.

[4] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 220 (8)/1989, ff. 23, 25; dosar 183 (9)/1989, f. 30; dosar 190 (22 vol. II)/1989, ff. 5-6, 39.

[5] Ibidem, dosar 220 (8)/1989, ff. 32, 31.

[6] Ibidem, dosar 85/1986, ff. 2r.-3r.

[7] Ibidem, ff. 3v.-5r.

[8] Ibidem, f. 3r.-v.

[9] Ibidem, f. 5v.

[10] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 564-565; Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, traducere din limba engleză de Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, pp. 223-224; cf. Mihai Popescu Stoeneşti, „Biserica şi (ne)legiuirile dictaturii. Fragmente din interviul acordat în exclusivitate de către P.F.P. Patriarh Teoctist”, în România liberă, 31 XII 1989, p. 4.

[11] A se vedea Biserica Ortodoxă Română, nr. 11-12/1986, nr. 1-12/1987, nr. 1-12/1988 şi nr. 1-10/1989; Marius Tudor, Adrian Gavrilescu, Democraţia la pachet. Elita politică în România postcomunistă, Bucureşti, Editura Compania, 2002, p. 197; Olivier Gillet, op. cit., pp. 208-209, 212-217; Paul Negruţ, op. cit., pp. 150-152; Dennis Deletant, op. cit., p. 223.

[12] ANIC, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 109/1989, f. 1.

[13] Ibidem, f. 2; ***, „Telegramă”, în România liberă, 20 XII 1989, p. 3.

[14] Ibidem; cf. Dennis Deletant, op. cit., p. 224; cf. Olivier Gillet, op. cit., p. 228; cf. Paul Negruţ, op. cit., p. 152.

[15] ANIC, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar 109/1989, ff. 2-3; ***, „Telegramă”, în România liberă, 20 XII 1989, p. 3.

[16] Ioan Roşca (coord.), Dumitru Constantin (editor), Revoluţia română – 20: 1989-2009, Bucureşti, Agenţia Naţională de Presă „Agerpres”, 2009, pp. 154-155.

[17] Laura Toma, „Un martor ocular dezvăluie cum au reacţionat fostul patriarh Teoctist şi actualul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române în decembrie 1989”, în România liberă, 23 XII 2009, p. 14.

[18] A se vedea Nicolae Prelipceanu, „Participanţii şi reprezentanţii”, în Dosare ale revoluţiei, revista Tribuna (editor), Cluj, 1990, p. 17; ***, „Bucureştiul – inima revoluţiei. 21-22 Decembrie 1989. 24 de ore care au zguduit lumea”, în Tineretul liber, 26 XII 1989, apud Panoramic – supliment al revistei Societăţii Ziariştilor din România – Presa noastră, nr. 1 /1990, p. 7; Radu Portocala, L’Exécution des Ceausescu. La vérité sur une révolution en trompe-l’œil, Paris, Larousse, 2009, pp. 97-98.

[19] Mulţumiri istoricului Andrea Varga, care ne-a împărtăşit această preţioasă informaţie, relatată de martori oculari, printre care angajaţi ai studioului de film „Alexandru Sahia”.

[20] Olivier Gillet, op. cit., p. 13.

[21] ***, „Presa franceză: Biserica Ortodoxă Română, pasivă în timpul Revoluţiei”, în România liberă, 24 XII 2009.

[22] Laura Toma, op. cit.

[23] Paul Negruţ, op. cit., p. 152.

[24] Laura Toma, op. cit.

[25] Ioan Roşca et. al., op. cit., p. 160; Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României. O cronologie a evenimentelor (decembrie 1989-decembrie 1994), Bucureşti, Editura Maşina de scris, 1995, p. 35.

[26] Adevărul, 25 XII 1989, p. 1; România liberă, 25 XII 1989, p. 2; Ioan Roşca et. al., op. cit., pp. 171-172.

[27] Ioan Roşca et. al., op. cit., p. 161; Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 35.

[28] Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, nr. 2/1990.

[29] Paul Negruţ, op. cit., p. 163.

[30] Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, nr. 2/1990.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ioan Roşca et. al., op. cit., p. 163; Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 44-45.

[34] Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, nr. 3/1990; Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 47.

[35] Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, nr. 7-8/1990; Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 58-59.

[36] Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, nr. 7-8/1990.

[37] Olivier Gillet, op. cit., pp. 14, 228; Paul Negruţ, op. cit., p. 153; Dennis Deletant, op. cit., p. 224.

[38] Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 282.

[39] România liberă, nr. 91/1990; Domniţa Ştefănescu, op. cit., p. 59.

[40] România liberă, nr. 117/1990.

[41] Olivier Gillet, op. cit., p. 229; pentru reacţiile exagerate şi iraţionale la dezvăluirile despre trecutul legionar, homosexual şi colaboraţionist al lui Teoctist Arăpaşu, a se vedea presa scrisă şi audiovizuală românească centrală din perioada 22 martie-1 aprilie 2001, de pildă.

[42] Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 44-50, 54-55.

[43] Ibidem, pp. 55-56.

[44] Ibidem, pp. 56-58.

[45] Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, nr. 2/1990.

[46] Marius Tudor et. al., op. cit., p. 210.

[47] Paul Negruţ, op. cit., p. 163.

[48] Marius Tudor et. al., op. cit., pp. 208-209.

[49] Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 61, 62.

[50] Ibidem, pp. 64, 77.

[51] Ibidem, p. 50.

[52] Ibidem, pp. 79-87.

[53] Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, nr. 12/1990.

[54] Ibidem, nr. 2/1990.

[55] Ibidem, nr. 7-8 şi 9-10/1990.

[56] Daniel Ciobotea, „Uniatism sau dialog de reconciliere?”, în România Liberă, nr. 37/1990.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3 (secolele XIX şi XX), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994 [1997], p. 524.

[60] Vestitorul Ortodoxiei Româneşti,  nr. 2/1990.

[61] Ibidem.

[62] A se vedea publicaţia periodică Mişcarea din anii ’90.

[63] Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, nr. 6/1990.

[64] Ibidem, nr. 5 şi 6/1990.

[65] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., pp. 481, 523.

[66] Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 451-457.

[67] A se vedea Vladimir Tismăneanu et. al., op. cit., pp. 273, 276, 279, 281-282.

[68] Marius Tudor et. al., op. cit., p. 211.

[69] Ibidem.

[70] Domniţa Ştefănescu, op. cit., pp. 58, 61-62, 120.

[71] Vestitorul Ortodoxiei Româneşti, nr. 3/1990.

[72] Teodor Baconsky, „Ortodoxismul politic”: pericol sau fantasmă?, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pp. 171, 172.

[73] A se vedea revista 22, nr. 1/1990; Marius Tudor et. al., op. cit., p. 198.

[74] Paul Negruţ, op. cit., pp. 163-164.

[75] Olivier Gillet, op. cit., pp. 28, 29, 276-277.

[76] Paul Negruţ, op. cit., p. 163.

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: