Skip to content

Sistemul de vot al Consiliului Uniunii Europene

Martie 2, 2012

Sistemul de vot al Consiliului Uniunii Europene

 

ISTORIC

Consiliul de Ministri este una din primele institutii ale Uniunii Europene, fiind prevazut in planul Jean Monnet (declaratia ministrului de externe francez, Robert Schuman) din 9 mai 1950 si creat prin Tratatul semnat la Paris la 18 aprilie 1951 de cei sase membri ai Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului (Belgia, Luxemburg, Franta, Germania, Italia, Olanda). El reprezenta cele sase tari si coordona politicile nationale, activitatea Inaltei Autoritati si pe cea a guvernelor, avand competente executive si putere de decizie legislativa.[1]

Aceleasi atributii avea si dupa semnarea Tratatelor de la Roma (25 martie 1957), care instituiau Piata Comuna si EURATOM, aceste tratate intrand in vigoare la 1 ianuarie 1958, dupa ratificarea lor de parlamentele celor sase tari membre.[2]

Lor li s-au adaugat cele specifice schimbarilor aduse organizatiei prin infiintarea Comunitatii Europene in 1957, realizarii progresive a uniunii economice si monetare (Actul Unic European, 27-28 februarie 1986), aprofundarii si consolidarii integrarii bazate pe cei trei piloni (Tratatul asupra Uniunii Europene semnat oficial la Maastricht la 7 februarie 1992 si intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993, Tratatul semnat la 2 mai 1992 la Porto, care instituia spatiul economic european, de la 1 mai 1993)[3], iar apoi de reformele diverse institutionale si procedurale introduse prin Tratatele de la Amsterdam (1997) si Nisa (2000).[4]

Consiliul Uniunii Europene (denumirea consacrata de la 1 noiembrie 1993) este principala instanta decizionala a Uniunii, fiind format din cate un ministru din partea fiecarei tari membre, ministru care se schimba in functie de tema aflata pe ordinea de zi a sedintelor, cu respectarea resortului ministerial (exista „tot atatea Consilii, cate teme avem”), semnatura sa obligand intregul guvern national respectiv, in fata caruia este responsabil, dupa cum este responsabil in fata propriului parlament national si a concetatenilor sai care au ales si au legitimat respectivul legislativ si, indirect, guvernul din care face parte.[5]

„Consiliul reprezinta institutia unde interesele statelor membre se confrunta si sfarsesc, in general, printr-un compromis. Este instanta legislativa care adopta reglementari si directive ce fixeaza cadrul vietii comunitare si armonizeaza legislatiile.”[6]

Conceput initial ca o institutie lipsita de orice infrastructura proprie necesara achitarii sale de sarcini, Consiliul Uniunii Europene (de Ministri) s-a vazut depasit de munci si atributii, prin cresterea cantitativa si calitativa a activitatilor sale si printr-o multiplicare a combinatiilor sale sectoriale, pentru ca sa rezide in prezent in mai mult de 20 de compozitii diferite, infrastructura sa cuprinzand din 1958 Comitetul reprezentantilor permanenti (ministri de externe ai statelor membre) cu rol de a-l asista, grupuri de lucru formate din peste 200 de functionari nationali, aflate sub dubla coordonare a Comitetului reprezentantilor permanenti si a Secretariatului Consiliului UE.[7]

Din punct de vedere structural, Consiliul are doua nivele: politic si administrativ, initial doar ministri de externe fiind implicati in activitatile Consiliului, insa, dupa extinderea competentelor UE, toate ministerele nationale participand la lucrarile Consiliului, ultimii ministrii care s-au intrunit in cadrul Consiliului fiind la finele anilor ’90 cei ai apararii din statele membre.[8]

Intre anii 1970 si 1985 Consiliul de Ministri a fost marcat de o insuficienta a capacitatii sale de decizie, pe langa dificultatea armonizarii intereselor statelor membre (mai pregnant ilustrate in cele 6 luni in care fiecare stat detine prin reprezentantul sau presedintia rotativa a institutiei), existand mai multe obstacole datorate procedurilor complicate de luare a deciziilor, modalitatile de adoptare prin vot fiind trei: majoritatea simpla, majoritatea calificata si unanimitatea.[9]

Prin largirile succesive ale CEE si apoi UE din 1973 (Danemarca, Irlanda, Marea Britanie), 1981 (Grecia), 1986 (Portugalia si Spania), 1995 (Austria, Finlanda, Suedia) si 2004 (Cehia, Cipru, Estonia, Lituania, Letonia, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria), complicatiile au crescut odata cu marirea numarului de membri si implicit al numarului de ministri din Consiliul UE.

Desi, in total, exista noua configuratii distincte ale Consiliului (1. afaceri generale si relatii externe, 2. afaceri economice si financiare, 3. justitie si afaceri interne, 4. forta de lucru, politica sociala, sanatate si consum, 5. competitivitate: piata interna industrie si cercetare, 6. transport, telecomunicatii si energie, 7. agricultura si pescuit, 8. mediu inconjurator, 9. tineret si cultura), acesta ramane, cu siguranta, o unica institutie.[10]

„Consiliul asigura coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre si dispune de putere de decizie.” (art.202 din Tratatul Comunitatii Europene, Tratatele Consolidate).[11]

Neaplicarea posibilitatii oferite totusi de Tratatul Comunitatii Economice Europene de a delibera in multe domenii cu majoritatea calificata, extinderea Comunitatii Europene in 1973 (Danemarca, Marea Britanie si Irlanda) si incapacitatea statelor membre de a ajunge la un acord, dupa realizarea obiectivelor pietei comune, asupra unor obiective comune mai ambitioase, au adus Consiliul intr-un „impas decizional”, din care s-a sperat ca se va iesi prin crearea Consiliului European al sefilor de stat si de guvern (1974), care a institutionalizat conferintele la varf care se tineau inainte la intervale neregulat si a incercat sa functioneze ca o autoritate politica chemata sa faciliteze lucrarile Consiliului de Ministri si ale altor organe ale Comunitatii, fixandu-le prioritati si orientari clare.[12] Totodata, Consiliul European da Uniunii impulsul necesar dezvoltarii sale si aplaneaza divergentele care nu pot fi depasite in Consiliul de Ministri.[13]

In realitate, dupa instituirea Consiliului European, Consiliul de Ministri a mai pierdut din capacitatea si din autoritatea sa decizionala, devenind uzuala practica de a lasa sefilor de stat si de guvern grija de a lua deciziile importante.[14]

O dinamizare a procesului decizional in sanul Consiliului de Ministri a fost inregistrata prin Actul Unic European din 1986 si, gratie obiectivului, impartasit de toate statele membre, de realizare a pietei interioare. In loc de a aborda, in ceea ce priveste fondul chestiunii, refuzul statelor membre de a aplica principiul de vot al majoritatii, Actul Unic a stabilit o legatura abila intre principiul majoritar si deciziile necesare realizarii pietei interioare. In practica, s-a putut vedea ca, incepand din 1986, procesul decizional in sanul Consiliului s-a accelerat si ca deciziile luate cu majoritate au devenit noma.[15]

Analizand schimbarile din CE provocate de Actul Unic European, care a introdus majoritatea calificata in multe situatii in locul normei unanimitatii, putem observa ca „procesul de decizie a devenit mai rapid, incat in doar cinci ani s-a putut crea piata unca in Europa.”[16]

In acest sens, se cuvine sa amintim teoria politologului G. Tsebelis (Veto players and the institutional analysis, in „Governance”, 13, 4, 2000, pp.441-474) despre „jucatorii cu capacitate de veto”, conform careia „fiecare nou rezultat al unei politici reprezinta o indepartare de la rezultatul anterior, sau de la status quo. Pentru ca status quo-ul sa se schimbe, trebuie ca un numar anumit de decidenti individuali sau colectivi sa fie de acord cu aceasta schimbare.”[17]

Aplicand teoria sa la evolutia UE, „Tsebelis argumenteaza ca aceasta procedura de vot a facut trecerea de la o situatie cu multipli jucatori cu capacitate de veto (anume, in conditiile in care e ceruta unanimitatea, fiecare guvern national era un astfel de jucator) la o alta situatie, in care acum exista un singur jucator cu capacitate de veto, anume cel colectiv: Consiliul de Ministri.”[18]

Deci jucatorii partizani cu capacitate de veto au fost inlocuiti cu un unic jucator institutional cu aceeasi capacitate de veto, insa sub forma colectiva.[19]

Tratatul de la Maastricht din 1992 a suprimat distinctia, pastrata in Actul Unic European, intre Consiliul de Ministri si sesiunile Consiliului in cadrul relatiilor externe. In materie de politica externa si de securitate comuna si de cooperare in domeniile justitiei si afacerilor externe tot Consiliul a ramas competent, fiind inclusa si posibilitatea ca in cadrul politicii externe si de securitate comuna sa fie luate, in conditii particulare, anumite decizii cu majoritate calificata, noua denumire oficiala – Consiliul Uniunii Europene – reflectand astazi coerenta dintre cei trei pilieri (primul pilier fiind politicile comunitare economice, ecologice, stiintifice si energetice) ai Uniunii Europene.[20]

Acest Tratat asupra UE a introdus procedura de codecizie in chestiunile legate de primul pilier, marind atributiile Parlamentului European, multe acte legislative fiind adoptate impreuna de Parlament si Consiliu, acesta din urma putand sa adopte, sa modifice sau sa respinga propunerea Comisiei UE. Pentru ceilalti doi pilieri, Consiliul are  o putere fie de decizie, fie de initiativa. Unanimitatea este regula pentru toti cei trei pilastri, dar pot fi luate decizii cu majoritatea calificata, mai ales pentru realizarea de actiuni comune. Sectoarele primului pilastru pentru care se cere unanimitatea sunt: politica fiscala, industria, cultura, Fondul european pentru dezvoltare regionala si Fondul social european, ca si programul cadru pentru cercetare si dezvoltare tehnologica.[21]

Tratatul de la Amsterdam din 1997 a mai introdus varii reforme institutionale, intarind prevederile favorabile cooperarii si infiintand functia de Inalt Reprezentant al UE pentru politica externa si de securitate comuna, iar Tratatul de la Nisa din 2000 a reformat Comisia si Consiliul (stabilind o noua pondere a voturilor), a extins puterea votului majoritar, a adoptat Carta Europeana a Drepturilor Fundamentale.[22]

Pornind de la hotararile luate la Amsterdam (un comisar pe stat membru, plus un acord pe noua pondere a voturilor – cf. protocolul anexa nr.7), la 11 decembrie 2000 se ajunge la Nisa la un complicat acord privind cele 4 puncte ramase in discutie la Amsterdam: 1. un comisar pe stat membru si un numar maxim de 27 de comisari in UE largita dupa 2007; 2. majoritatea calificata, procedura prin care sunt adoptate mai mult de 80% din deciziile consiliului, este extinsa la 29 de noi articole, unanimitatea continuand sa controleze vreo 30 de articole privind domeniile considerate esentiale de un stat membru sau altul (fiscalitate, politica sociala); 3. stabilirea noii ponderi a voturilor in Consiliu, statuand majoritatea calificata: cei patru „mari” obtin o cvasitriplare a voturilor lor – 29 in loc de 10 sau, in cazul Spaniei 27 in loc de 8, insa aceasta noua pondere a majoritatii calificate este insotita de 2 conditii suplimentare, care neutralizeaza mult aceasta reechilibrare, si anume: pe de o parte, orice decizie, pentru a fi adoptata, trebuie sustinuta de majoritatea statelor (adica de cel putin 8 state din cele 15 membre in total pana in 2004 si 12 din cele 25 de state membre incepand din 2004), ceea ce confera o capacitate considerabila de blocaj din partea statelor „mici”; pe de alta parte, orice decizie , pentru a fi adoptata, trebuie sa beneficieze de sustinerea statelor care reprezinta cel putin 62% din populatia UE, ceea ce teoretic permite Germaniei (statul cel mai mare din punct de vedere demografic: peste 80 de milioane de locuitori) sa-si exploateze avantajul oferit de numarul populatiei; 4. cooperari sporite, prin eliminarea dreptului de veto de care dispunea fiecare stat membru, insa cu destule limite, dintre care cele mai importante se refera la domeniul apararii.[23]

In ce priveste regulile de preferinta sociala utilizate, Consiliul UE face apel la „supermajoritati” sau „majoritati calificate”, o regula mai stricta decat cea a majoritatii simple, dar si la o alta regula majoritara speciala: cea a voturilor ponderate potrivit marimii populatiei statelor membre: „Conform Tratatului de la Nisa, pentru adoptarea unei decizii potrivit acestui mecanism, este necesar sa se ia in considerare, alaturi de numarul total de voturi in favoarea deciziei, si numarul statelor care voteaza, precum si ponderea populatiei statelor care voteaza pentru acea decizie.”[24]

Iar in ce priveste viitorul Consiliului in cadrul UE, citam din proiectul Constitutiei UE:

„Prin Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa din 18 iulie 2003, se stabileste cu privire la modalitatile de luare a deciziilor in Consiliul de Ministri ca: 1. Atunci cand Consiliul European sau Consiliul de Ministri hotaraste cu majoritatea calificata, aceasta se defineste ca intrunind majoritatea statelor membre, reprezentand cel putin 3/5 din populatia Uniunii; 2. Majoritatea calificata necesara este constituita din 2/3 din statele membre, reprezentand cel putin 3/5 din populatia Uniunii atunci cand Constitutia nu obliga Consiliul European sau Consiliul de Ministri sa hotarasca pe baza unei propuneri a Comisiei sau atunci cand Consiliul European si Consiliul de MInistri nu hotarasc la initiativa ministrului afacerilor externe al Uniunii; 3. Dispozitiile alin.1 si 2 produc efecte de la 1 noiembrie 2009, dupa organizarea de alegeri parlamentare europene, conform dispozitiilor art.9; 4. Atunci cand Constitutia prevede in partea a III-a ca legile europene si legile-cadru europene sunt adoptate de Consiliul de Ministri conform unei proceduri legislative speciale, Consiliul European poate, din proprie initiativa si in unanimitate, dupa o perioada de examinare de minimum sase luni, sa adopte o decizie prin care sa autorizeze adoptarea acestor legi sau legi-cadru conform procedurii legislative ordinare. Consiliul European hotaraste dupa consultarea Parlamentului European si informarea parlamentelor nationale. Atunci cand Constitutia prevede in partea a III-a ca, intr-un domeniu determinat, Consiliul de Ministri hotaraste in unanimitate, Consiliul European poate, din proprie initiativa si in unanimitate, sa adopte o decizie europeana prin care sa autorizeze Consiliul de Ministri sa hotarasca in acel domeniu cu majoritate calificata. Orice initiativa luata de Consiliul European pe baza unui paragraf este transmisa parlamentelor nationale cu cel putin patru luni inainte de adoptarea unei decizii.”[25]

 

ORGANIZARE, FUNCTIONARE SI ATRIBUTII

Consiliul prezinta in acelasi timp caracteristicile proprii atat ale unei organizatii supranationale, cat si ale unei organizatii interguvernamentale, care ia decizii cu majoritate calificata in anumite chestiuni si in unanimitate in altele. Prin procedurile, metodele, practicile si chiar prin controversele sale, Consiliul UE da dovada de un inalt grad de solidaritate si incredere, care foarte rar se constata in relatiile dintre state.[26]

Principala functie a Consiliului consista in reprezentarea intereselor statelor membre la nivelul Uniunii Europene. Consiliul dispune concomitent de o competenta generala de decizie, ceea ce atesta ca interesele statelor membre determina in esenta politica UE si conteaza asupra interesului comunitar, reprezentat prin Comisia Europeana si Parlamentul European.[27]

Consiliul e prezidat „pe rand de fiecare stat membru al Consiliului pe o durata de sase luni, intr-o ordine stabilita de Consiliu, cu unanimitate” (art.203 din Tratatul de la Amsterdam, 1997). Presedintia Consiliului are un rol important, care a crescut pe masura ce a au fost suplimentate competentele Uniunii. Atributiile sale consista in: organizarea si prezidarea tuturor reuniunilor, elaborarea de compromisuri acceptabile si gasirea de solutii pragmatice la problemele supuse examinarii Consiliului, garantarea coerentei si continuitatii deciziilor.[28] In anul 2006 presedintia Consiliului este asigurata de Austria, intre ianuarie si iunie, si Finlanda, intre iulie si decembrie.[29]

La inceput, Consiliul dispunea de o competenta decizionala exclusiva in toate domeniile de activitate ale Comunitatii. Chiar si competentele executive ii reveneau in cea mai mare parte. Desi pozitia sa in interiorul sistemului institutional nu s-a modificat fundamental, Consiliul trebuie in prezent sa-si delege puterile sale executive Comisiei si sa imparta puterea sa decizionala cu Parlamentul in ceea ce priveste bugetul, politica de asociere si incheierea de tratate de extindere a UE.[30]

Consiliul delibereaza in urma unui drum lung si complicat, presarat cu suisuri si coborasuri in chip de etape: elaborarea de catre Comisie a unei propuneri, prezentarea in fata Consiliului, transmiterea la Comitetul Economic si Social si, mai ales la Parlamentul European, examinarea propunerii de catre un grup de lucru al Consiliului, format din functionari ai statelor membre, dezbaterile in Comitetul Reprezentantilor Permanenti, revenirea la Consiliu a textului modificat, amendat de Parlamentul European si, eventual, decizia Consiliului (conform art.251 din Tratatul de la Amsterdam, pentru tot ce e legat de armonizarea legislatiilor este necesara codecizia Consiliului si a Parlamentului.[31]

„Noua procedura de codecizie functioneaza in prezent astfel: a). daca Parlamentul si Consiliul isi dau acordul fata de propunerea Comisiei, ea este aprobata; b). daca sunt in dezacord, Parlamentul poate fie sa accepte pozitia comuna a Consiliului, fie sa o respinga sau sa o amendeze cu o majoritate din membrii sai; c). daca nu se acepta amendamentele de catre Conciliu, se reuneste o intalnire de conciliere, dupa care Parlamentul si Consiliul aproba intelegerea incheiata. Daca cele 2 institutii sunt inca incapabile sa se puna de acord, propunerea (Comisiei) nu este adoptata.”[32]

Datorita introducerii << procedurii de cooperare >> (art.189 C din Tratatul Comunitatii Europene) intre Consiliu si Parlament si a  << procedurii de codecizie >> (art.189 B din Tratatul Comunitatii Europene) in Tratatul asupra Uniunii Europene, influenta parlamentara asupra legislatiei CE si UE a crescut in mod progresiv in proportii importante.[33]

In domeniul Uniunii economice si monetare, Consiliul este competent, pe baza recomandarii Comisiei, pentru coordonarea si supravegherea politicilor bugetare nationale.[34]

Pozitia inca dominanta a Consiliului in sanul sistemului institutional este in principal limitata de faptul ca, cu cateva exceptii aproape minore, el nu poate actiona in domeniile de competenta relevanta ale UE decat pe baza unei propuneri primite din partea Comisiei, ai carui reprezentanti participa de altfel la fiecare reuniune a Consiliului si a organelor plasate sub autoritatea sa, avand in orice moment dreptul de a modifica sau de a retrage propunerea Comisiei.[35]

Cum Consiliul nu poate modifica o propunere a Comisiei decat in unanimitate, dar poate intr-un mare numar de cazuri sa o adopte cu majoritatea calificata, rareori se intampla ca deciziile sa fie luate in sanul Consiliului fara asentimentul Comisiei. In schimb, in politica externa si de securitate comuna (PESC), Comisia si statele membre isi impart dreptul de initiativa (art.J.8, paragraful 3 din Tratatul UE), in timp ce in ceea ce priveste domeniul justitiei si afacerilor interne, acest drept revine in mod esential statele membre (art.ul K.3, paragraful 2 din Tratatul UE).[36]

Bazele juridice pe care functioneaza Consiliul sunt art.145-148 si 150-154 din Tratatul CE. Sase responsabilitati de baza are Consiliul: 1. aprobarea legilor europene (in multe contexte legifereaza in comun cu Parlamentul European), 2. coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre, 3. incheierea de acorduri internationale intre UE si una sau mai multe state sau organizatii internationale, 4. aprobarea bugetului UE, impreuna cu Parlamentul, 5. dezvoltarea politicii externe si de securitate comuna a UE (PESC), bazandu-se pe directiile hotarate de Consiliul European, 6. coordonarea cooperarii intre tribunalele nationale si politie in materie penala.[37]

In privinta legislatiei UE, regula generala este ca, in mod normal, Comisia este responsabila pentru garantarea aplicarii corecte a legislatiei UE, iar Consiliul actioneaza doar la propunerea Consiliului. Referitor la aprobarea bugetului anual, aceasta atributie o au in comun Consiliul si Parlamentul, insa, in cazul in care ele nu se pun de acord, normele prevad ca decizia finala asupra << cheltuielilor obligatorii >> sa fie luata de Consiliu (in principal agricultura si cheltuielile derivate din acordurile internationale cu statele care nu apartin UE), in timp ce pentru cheltuielile << neobligatorii >> si aprobarea finala a bugetului in exercitiu ultimul cuvant il are Parlamentul European.[38]

Normele comunitare, adoptate de Consiliu (sau de Parlament si de Consiliu in cadrul procedurii de codecizie) pot avea forma de: – regulamente aplicabile direct fara necesitatea de a fi actualizate prin aprobari nationale; – directive (obligatorii pentru statele membre in ce priveste rezultatul la care trebuie sa se ajunga, pastrand competenta organelor nationale in privinta formei si a mijloacelor); – decizii (obligatorii in toate elementele lor pentru destinatarii desemnati de ele, care pot fi statele membre, o persoana juridica si o persoana fizica); – recomandari si – pareri (neobligatorii). Legislatia comunitara, cuprinzand pozitiile comune ale Consiliului transmise Parlamentului European, este publicata in Gazeta oficiala, in toate limbile oficiale ale UE.[39]

Fiecare stat membru are propria delegatie nationala la Bruxelles: reprezentanta permanenta, formata de obicei din diplomati cu mare experienta. Acestia se reunesc in Comitetul reprezentantilor permanenti (Coreper), care pregateste sesiunile ministeriale, se intalneste saptamanal si are ca principal rol sa faca astfel incat doar cele mai dificile si delicate chestiuni sa fie tratate la nivel ministerial, deci sa decongestioneze agenda ministrilor. In acelasi sens, Coreper tuteleaza relatiile dintre diferitele si numeroasele grupuri de lucru din Consiliu, compuse din experti nationali, care examineaza in detaliu propunerile Comisiei si indica, printre altele, punctele de acord si dezacord ale Cosiliului cu aceste propuneri venite din partea Comisiei.[40]

Coreper, compus din ambasadori ai statelor membre la Comunitati, „are drept sarcina pregatirea lucrarilor Consiliului” (art.207 din Tratatul CE, Tratatele Consolidate), asigurand urmarirea dosarelor si pregatindu-le pentru discutarea lor in Consiliu, tot acest dispozitiv fiind alimentat si intretinut de fluxurile zilnice de instructiuni si convorbiri telefonice ale functionarilor intre Bruxelles si capitalele statelor membre.[41]

De remarcat faptul ca locul central al Coreper este din ce in ce mai amenintat, aparand un Comitet special propriu al ministrilor agriculturii din statele membre, ca dovada a atentiei speciale acordate acestui domeniu, dar si un Comitet financiar similar, format din cei 11 ministri de finante ai tarilor care au adoptat moneda unica europeana (euro) la 1 ianuarie 1999, de unde reprezentantii permanenti sunt marginalizati.[42]

In acest fel, se poate afirma ca acest sistem cadru european „este supus acelorasi tensiuni ca si structurile statelor: pe de o parte, o explozie a functiilor, administratiile << tehnice >> nationale organizandu-se intre ele pentru a se ocupa de domeniile lor de competenta; pe de alta parte, eforturi – uneori disperate – pentru a mentine o perspectiva globala (in cadrul Comunitarilor Europene, reafirmarea misiunii coordonatoare a ministrilor Afacerilor Externe si a COREPERULUI).[43]

Secretariatul General furnizeaza infrastructura administrativa si materiala a Consiliului la toate nivelurile, constituind un element de continuitate in procedura Consiliului si avand in grija actele si arhivele Consiliului. Secretarul General este numit de Consiliu in unanimitate. Serviciul juridic are scopul de a asista Consiliul si comitetele in toate problemele juridice.[44]

Secretarul General sprijina buna functionare a Consiliului, ajutandu-l sa elaboreze si sa aplice deciziile politice, precum si sa dezvolte dialogul politic cu tarile care nu sunt membre ale UE, fiind la randul sau asistat de un vicesecretar general responsabil cu afacerile curente ale Secretariatului General.[45]

In ultimii ani, dupa 1993, Consiliul a facut mari eforturi pentru a face mai accesibila activitatea sa cetatenilor, aplicand masuri de marire a transparentei prin asigurarea accesului publicului la voturile asupra actelor legislative, cu motivarile respective, la documentele si unele dezbateri din Consiliu prin publicatii, transmisii televizate, conferinte de presa, difuzarea de note note si comunicate oficiale.[46]

Reuniunile Consiliului sunt manifestari de anvergura, la care ministrii sunt insotiti si sustinuti de experti, putand fi prezente peste 100 de persoane. De aceea, din ce in ce mai des, au loc intalniri „informale” ale Consiliului, in diversele sale compozitii, in care ministrii se regasesc intre ei, doar atunci cand sunt de rezolvat probleme speciale importante fiind organizate consilii mixte („Jumbo”) la care participa ministri nationali a cel putin 2 ministere competente din fiecare stat membru.[47]

Inainte ca ministrii sa se intalneasca in Consiliu, cea mai mare parte din munca administrativa este facuta de nivelul administrativ. Propunerile Comisiei sunt discutate si negociate initial in comitetele si grupurile de lucru foarte numeroase existente in legatura cu Consiliul, ca si intre reprezentantii permanenti ai statelor membre (Coreper), si numai daca nu se ajunge la un acord ori solutie comuna la aceste nivele, ministrii se implica direct in negocieri.[48]

In mod independent de modalitatile de vot aplicabile in fiecare speta de caz in parte, Consiliul este, prin insasi functionarea sa, o masina de cautare a consensului intre statele membre, deciziile fiind luate succesiv la trei nivele ierarhice: 1. functionarii nationali ce formeaza numeroasele grupuri de lucru avand sarcini tehnico-administrative de examinare a propunerilor Comisiei; 2. Comitetul reprezentantilor permanenti, format din ambasadorii statelor membre, deci deja un nivel politic, care intermediaza intre statele membre si UE, cautand sa elimine divergentele de interese care mai subzista intre statele membre si sa puna la punct o decizie susceptibila, in anumite situatii, de a fi adoptata cu majoritate calificata in Consiliu, asigurand totodata un strans si permanent contact cu Comisia si cu functionarii nationali din grupurile de lucru si din organele consultate de Comisie in faza de pregatire a propriilor decizii; 3. Consiliul de Ministri ai UE, nivelul politic superior decizional.[49]

Cu cat participarea Consiliului UE la procesul de codecizie alaturi de Parlamentul UE este mai profunda, cu atat este mai importanta distinctia dintre unanimitate (care solicita acordul tuturor guvernelor fata de propunerile legislative) si majoritatea calificata de vot (ale carei decizii pot fi luate cu aproximativ 70% din ponderea voturilor statelor membre in Consiliu).[50]

Cu toate acestea, negociatorii UE, fie ei experti, functionari ai statelor, reprezentanti permanenti ai lor sau ministrii nationali, incearca intotdeauna sa gaseasca cel mai larg consens posibil, chiar daca din punct de vedere formal voturile se dau pe baza regulii majoritatii calificate de vot (MCV), motivul principal fiind faptul ca absenta unuia sau mai multor state membre din blocul majoritatii si pozitia ei separata la vot ar afecta atat legitimitatea UE in respectivul(ele) stat(e), cat si soliditatea si imaginea UE in ansamblu, putand provoca euroscepticism fata de regulile si mecanismele de organizare si functionare a UE si fata de viitorul integrarii si extinderii UE.[51]

In aceasta privinta, activitatea Consiliului UE si a celorlalte organisme subsidiare se poate inscrie in caracteristicile specifice cooperarii multipersonale ca tip de actiune colectiva, deoarece se obtine un beneficiu net prin evitarea capcanei echilibrului pentru ca participarea fiecarei persoane este esentiala si pentru ca fiecare cunoaste asta si stie si ca toti ceilalti cunosc asta, dupa cum descrie „contributia fiecaruia” (al carui moment de producere este numit „punct focal”) Thomas Schelling.[52]

Cooperarea si coordonarea multipersonala presupune si combinatia dintre presiunile psihologice si cele strategice folosite pentru a-i convinge pe ceilalti de necesitatea unei actiuni comune, ca si apelul la un tip de solutie institutionala (vezi procedura de codecizie sau tehnicile de mediere din grupurile tehnice si de experti ale UE) pentru iesirea din conflictul de interese (vezi practicile si procedurile pentru obtinerea consensului sau a unanimitatii in Consiliul UE).[53]

De asemenea, se aplică teoria lui M. Olson[54] privind puterea celor mici in actiunea pe scara larga („the by-product theory”), care explica de ce grupurile mari sunt incapabile si chiar dezinteresate sa nege succesele, beneficiile, avantajele individuale ale celor mici, chiar ale celor care nu contribuie la atingerea scopurilor grupului, deoarece doresc sa-i atraga, sa-i convinga si sa-i pastreze pe (potentialii) membri (vezi politica de extindere a UE, dar si prevederile referitoare la menajarea sensibilitatilor intereselor nationale ale statelor membre, gen compromisul de la Luxembourg 1966 sau de la Ioannina 1994, ca si regulile necesare atingerii majoritatii calificate sau atingerii minoritatii de blocaj)[55], in plus, fiind evidenta realitatea unei interdependente intre actiunile strategice ale grupurilor aflate in competitie pentru atingerea obiectivelor proprii si transformarea lor prin compromis in scopuri comune (vezi stabilirea ponderii voturilor statelor membre ale UE inainte si dupa 1 XI 2004).[56]

 

PROCEDURI DE VOT SI PRACTICI POLITICE

In pofida recursului din ce in ce mai frecvent la votul cu majoritatea calificata, cautarea consensului caracterizeaza, in practica, lucrarile Consiliului la toate nivelurile. Chiar atunci cand un stat membru are o pozitie care corespunde celei a majoritatii, el stie ca ar putea, in alte chestiuni, sa se afle in minoritate si sa aiba nevoie de intelegere din partea partenerilor sai. In plus, dezbaterile in sanul Consiliului sunt adesea marcate de coalitii intre statele membre, aliante care se pot modifica rapid. Daca unele state membre sunt izolate prea repede, este de presupus ca nu se va putea obtine ulterior o majoritate calificata. Iata de ce, in practica, deciziile nu sunt luate cu majoritate decat in cazul in care unul sau mai multe state membre nu sunt doritoare sau capabile de un compromis.[57]

Foarte importanta pentru adoptarea deciziilor pe baza unanimitatii este confruntarea dintre majoritate si minoritate (deseori formata dintr-o singura tara sau doua tari care din interes propriu voteaza contra, mai rar din 3-4 tari) in Consiliu, dar si pozitia Comisiei, ale carei propuneri reflecta propria agenda, sunt mai usor de acceptat decat de modificat si pot influenta inclusiv alegerea procedurii (consultarea, cooperarea, acordul sau codecizia); astfel, in ciuda disensiunilor, unanimitatea este preferata, in functie de sugestia Comisiei, atunci cand nici un stat membru nu doreste mentinerea status-quo-ului, ci accepta o evolutie fie si partiala spre atingerea scopului propriu, care adesea se intersecteaza cu cel comun.[58]

Daca nu se opune nimeni, se pot adopta decizii cu unanimitate chiar numai cu votul pentru al catorva state deoarece abtinerile nu conteaza, ele nu se iau in calcul ca veto-uri (voturi contra), in timp ce in cazul majoritatii calificate fiecare vot conteaza foarte mult, un rol esential avandu-l si presedintele de sedinta (vezi art.9 din Regulile de Procedura in Consiliu si Decizia 93/662 a Consiliului, amendata in 1999).[59]

De aceea, o practica des uzitata in culisele Consiliului este cea a schimbului echitabil de servicii (voturi), adica modelul tranzactiei de voturi, care presupune negocieri intre tarile membre privind comportamentul la vot in functie de presiunile interne, audienta nationala a subiectului supus votului si influenta situatiei social-politice din tara respectiva, rezultatul final fiind inchegarea unor coalitii relativ stabile in cadrul Consiliului.[60]

Preferinta pentru unanimitate poate fi explicata nu doar prin schimbul interesat de voturi, ci si prin „cultura compromisului” (locul extrem de important detinut de informatii, negocieri, amendamente, consensualitate, responsabilitate, solutii colective in practica UE), fiind esentiale in acest sens contactele permanente dintre membrii, care fac posibile cele mai bune alegeri ale momentelor si mijloacelor de introducere a posibilelor intelegeri si compromisuri, precum si interactiunile Comisie-Consiliu sau Consiliu-COREPER.[61]

Prevalenta deciziilor unanime intampina si unele restrictii si obstacole: informatia incompleta, absenta intelegerilor, disciplina de partid, similaritatea proeminentei rangurilor si existenta unei stabilitati majore, insa acestea sunt mai usor de depasit in cazul UE, unde informarea si comunicarea sunt foarte bune, exista doar 15 (+1 reprezentant al Comisiei = 16) actori si sute de comitete pregatitoare de experti, plus COREPER care are oficiali permanenti la Bruxelles si in cea mai mare parte a cazurilor ia decizii de facto, intelegerile sunt obligatorii, disciplina de partid nu exista sau are o influenta minima, diferentele de rang dintre negociatori sunt binevenite (nu este utila tranzactionarea voturilor atunci cand pozitiile lor sunt prea apropiate, insa cu cat este mai mare diferenta de interes dintre parti fata de o problema cu atat mai mare este si speranta de castig prin tranzactionarea votului din perspectiva unei singure tari, fiind foarte probabil ca majoritatea deciziilor luate de UE sa nu fie de importanta egala pentru fiecare stat membru), iar instabilitatea coalitiilor este inofensiva sau chiar fecunda (desi exista mereu o majoritate stabila ce formeaza o coalitie de state membre care au deja o preferinta in majoritatea deciziilor, divergentele si negocierile sau amendamentele succesive transforma aceasta majoritate stabila intr-una mobila din punct de vedere a componentei, fara sa-i dispara omogenitatea minima necesara).[62]

Aceste considerente, proceduri si practici de elaborare a deciziilor UE par sa confirme asertiunile utilitariste contemporane potrivit carora principiile dreptatii ca impartialitate (in care este inclusa in mod intrinsec echitatea) pot fi sursa unor imputerniciri si raspunderi, a unor drepturi si datorii, dreptatea constituind una dintre multele virtuti sociale, o parte a conceptiei despre o societate mai buna, un element dintr-un ideal mai vast, ce poate fi realizat prin aplicarea a 2 principii fundamentale: 1. principiul celei mai mari libertati egale: fiecare parte (persoana sau institutie) participanta la o practica sau afectata de ea are un drept egal la cea mai larga libertate compatibila cu o libertate similara a celorlalti; 2. a. „principiul egalitatii echitabile a oportunitatii” si b. „principiul diferentei echitabile”: inegalitatile sunt arbitrare, cu exceptia cazului in care ele conduc la avantajul tuturor, iar pozitiile sociale si functiile care le sunt atasate sau pot fi dobandite sunt deschise tuturor.[63]

Unul dintre instrumentele esentiale ale eficacitatii Consiliului este schimbarea presedintiei intre statele membre la fiecare sase luni, presedintele, cu sprijinul Secretariatului General al Consiliului – „memoria” acestei institutii – pregateste lucrarile Consiliului, conduce discutiile si cauta obtinerea compromisului intre statele membre, in realizarea acestei din urma sarcini lucrand in stransa cooperare cu Comisia, pentru ca o solutie de compromis nu se poate defini deseori decat cu concursul ei.[64]

Presedintia Comunitatii Europeana a Carbunelui si Otelului era trimestriala, in timp ce aceea a UE este semestriala si rotativa. Rotarea Presedintiei Consiliului nu inseamna ca toate sesiunile se desfasoara in tara care exercita Presedintia deoarece art.2 al Tratatului de Fuziune stabilea ca sesiunile din aprilie, iunie si octombrie se desfasoara la Luxembourg, celelalte avand loc la Bruxelles, cu exceptia situatiei in care se decide altfel (vezi in acelasi sens art.1.3 al Regulamentului Interior al Consiliului, aprobat de catre acesta prin Decizia 93/662/CE).[65]

Presedintele Consiliului are competenta in convocarea reuniunilor ordinare si extraordinare ale acestuia, ca urmare a unei initiative proprii sau la cererea Comisiei sau a unui stat membru, stabileste ordinea de zi a Consiliilor si elaboreaza calendarul semestrial al Consiliului cu 7 luni inaintea fiecarei Presedintii, stabileste contactele oficiale cu Presedintele Comisiei, cu alti membri ai acesteia cat si cu ceilalti membri ai Consiliului, in scopul impulsionarii actiunii comunitare. [66].

Interesanta pentru continuitatea si soliditatea politicilor UE este si practica „troicii comunitare”, formata din cei trei presedinti ai Consiliului (anterior, prezent si viitor): „Presedintia Consiliului isi asuma reprezentarea Uniunii si ca, in aceasta activitate, daca este necesar, va fi secondata de catre statul membru care a exercitat Presedintia in semestrul anterior si de catre cel ce o va exercita in semestrul urmator.” (§3 al art.5 Tratatul UE)[67]

Competentele Consiliului sunt multiple si complicate procedural. Astfel, Consiliul are competente derivate din apartenenta sa la sistemul institutional comunitar, avand cele mai mari puteri: – coordoneaza politicile economice generale ale statelor membre si – dispune de putere de decizie (art.145 al Tratatului Comunitatii Europene). El este „centrul de gravitatie” al sistemului institutional, ceea ce pare a confirma „slabiciunea” si „imaturitatea” procesului de integrare, avand in vedere ca Parlamentul si Comisia sunt „tipic comunitare” si in afara intereselor nationale, spre deosebire de Consiliu, ale carui atributii e drept ca se diminueaza progresiv.[68]

Competentele normative ale Consiliului se refera la regulamente (norme generale) sau directive (referitoare la o situatie precisa ce obliga la modificarea dreptului intern) ori decizii, insa aceasta „putere legislativa” a Consiliului nu este absoluta, Comisia avand dreptul de initiativa legislativa (recomandarea). Daca se doreste de catre Consiliu adoptarea unui act normativ intr-o forma diferita decat cea propusa de Comisie, trebuie sa existe unanimitate in Consiliu in acest sens, ceea ce este o metoda de a „controla” Consiliul si de a-i „refuza puterea absoluta”. In schimb, daca acelasi Consiliu adopta o norma impreuna cu Parlamentul, „subordonarea” sa fata de propunerile Comisiei nu mai este atat de evidenta, Consiliul si Parlamentul, prin intermediul Comitetului de Conciliere Parlament-Consiliu, putand sa reelaboreze propunerea Comisiei (situatie in care e necesara pentru aprobare doar majoritatea calificata a Consiliului si cea absoluta a Parlamentului).[69]

Consiliul are atributii foarte largi in elaborarea si aprobarea bugetului comunitar, fiind autoritatea bugetara a Comunitatilor Europene, insa cu mai multe limite, printre care dreptul Parlamentului de a respinge proiectul de buget al Consiliului, fapt care obliga Consiliul la elaborarea unui alt proiect.[70]

Consiliul are (sau poate avea) si competente executive, adica are capacitatea de a adopta acte administrative concrete prin care sa aplice o norma (adoptata de el sau care integreaza dreptul primar), desi in practica Comisia are implicit aceasta competenta daca nu se prevede expres altfel (competentele executive ale Consiliului se refera mai des la politica de transporturi, ajutoare publice etc)[71]

Desi nu sunt competente absolute ale Consiliului, datorita avizului obligatoriu in anumite cazuri al Parlamentului  (alteori avizul este doar consultativ) sau a participarii sale obligatorii la anumite activitati (acordurile cu tari, grupari de tari sau organizatii internationale) si a obligativitatii existentei in alte cazuri a recomandarii Comisiei (vezi cazul deschiderii negocierilor cu un stat, o grupare de state sau o organizatie internationala) sau a consultarii prealabile a Adunarii (pentru acordurile internationale ale Comunitatii Europene a Energiei Atomice), competentele internationale se iau de Consiliu, dupa caz, prin majoritate calificata sau unanimitate, in multe dintre cazuri fiind obligatorii initiativa Comisiei, avizul anterior al Parlamentului si aprobarea Consiliului prin unanimitate.[72]

Consiliul mai are si competente in sectorul apararii dreptului comunitar, pe care le imparte cu Comisia, in anumite cazuri putand sanctiona pasivitatea Comisiei sau a Parlamentului, precum si atributii in impulsionarea actiunii si a dreptului comunitar prin initiative politice si presiuni asupra Comisiei, cereri si chiar recurs impotriva acesteia, dar si a Parlamentului pe acelasi motiv de „inactivitate legislativa”.[73]

In sfarsit, trebuie amintite si competentele Consiliului in cazul Tratatului Constitutiv al Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, desi ele sunt mult mai limitate decat in cazul Tratatului Constitutiv al Comunitatii Europene si Tratatului Constitutiv al Comunitatii Europene a Energiei Atomice, mai importanta decat Consiliul fiind Inalta Autoritate (Comisia CECA).[74]

Modalitatile de vot in sanul Consiliului nu sunt reglate intr-o maniera centralizata, ci in dispozitii specifice, fiecare atribuire de competente in sanul Tratatului Comunitatii Europene comporta dispozitii ce precizeaza forma si modalitatile de vot conform carora diversele institutii participa la procesul decizional. Tratatul CE, Tratatele Consolidate (art.205 alin.1) prevede ca, cu exceptia cazului in care exista dispozitii contrare, luarea deciziei se efectueaza mereu cu majoritatea simpla a voturilor.[75]

Totusi, in realitate, deciziile luate cu majoritate calificata sau chiar cele luate in unanimitate, adica „dispozitiile contrare”, sunt, de fapt, regula, fiind, evident, foarte numeroase. Atunci cand este vorba de anumite decizii cu incarcatura constitutionala, votul unanim in sanul Consiliului trebuie sa fie de altfel consacrat prin ratificarea sa de statele membre, conform regulilor constitutionale proprii (art.201 din Tratatul CE).[76]

Tratatul CEE prevedea ca, la finalul unei perioade tranzitorii de 12 ani (1958-1969), deciziile sa fie luate cu majoritatea calificata. Atunci cand in 1965 s-a prezentat solutia, Franta s-a opus acestei proceduri si si-a retras reprezentantul de la reuniunile Consiliului, declansand „criza scaunului gol” care a paralizat timp de 9 luni Consiliul pana la incheierea compromisului de la Luxembourg in ianuarie 1966: „1. Atunci cand sunt in joc, in cazul deciziilor ce pot fi luate cu majoritate […], interesele majore ale unuia sau mai multor parteneri, membrii Consiliului se vor stradui, intr-un interval de timp rezonabil, sa ajunga la solutii ce vor putea fi adoptate de toti membrii Consiliului […].

2. […] Delegatia franceza estimeaza ca, atunci cand e vorba de interese majore, discutia va trebui sa continue pana cand se va ajunge la un acord unanim…”[77]

Conform acestui acord, atunci cand un stat membru invoca interese foarte importante pentru a refuza o propunere a celorlalte, a majoritatii, se va cauta o solutie comuna pentru ca si acel stat sa poata adopta respectiva decizie. In practica, acest compromis a avut ca urmare faptul ca, din1966 pana in 1985 si cu doar cateva rare exceptii, deciziile luate cu majoritate simpla n-au mai existat decat in domeniul bugetar, consensul devenind o exigenta cvasisistematica, in cadrul Consiliului, o decizie nefiind adoptata decat cu conditia sa nu persiste nici o obiectie.[78]

Interpretarea compromisului de la Luxembourg, acceptat tacit de statele membre, care merge in sensul unui drept de veto impotriva oricarei decizii considerate indezirabile, se traduce printr-o cautare sistematica a unanimitatii, de tipul ca o decizie poate fi intarziata timp de mai multi ani sau chiar impiedicata de catre un singur stat membru.[79]

Desi nu a abolit compromisul de la Luxembourg, Actul Unic European din 1986 i-a suspendat aplicarea, astfel incat votul cu majoritate calificata devine regula, mai ales pentru toate acele masuri de concretizare a Pietei Unice (norme, libertatea de stabilire a persoanelor etc), astfel incat formula majoritatii calificate echilibreaza votul fiecarui stat membru (art. 205 alin.2 din Tratatul CE, Tratatele Consolidate).[80]

In 1994, in ajunul extinderii UE cu Austria, Finlanda si Suedia, Marea Britanie si Spania, dorind sa salvgardeze influenta tarilor mari si a „blocului meridional”, s-au aliat pentru a se opune unei ajustari aritmetice la 62 de voturi (de la 54) majoritatea calificata si la 26 de voturi (de la 23) minoritatea de blocaj, solicitand mentinerea minoritatii de blocaj la 23 de voturi, in final ajungandu-se la asa numitul „compromis de la Ioanina”: „Daca unii membri ai Consiliului reprezentand un total de 23 din 25 de voturi isi manifesta intentia de a se opune luarii unei decizii de catre Consiliu cu majoritate calificata, Consiliul va face tot ce ii sta in putinta pentru a ajunge, intr-un timp rezonabil si fara a prejudicia limitele obligatorii fixate prin tratate si prin dreptul derivat […], la o solutie satisfacatoare care sa poata fi adoptata cu cel putin 64 de voturi.” (cf. declaratia nr.50 anexata la Tratatul de la Amsterdam, ramasa pana acum o amenintare teoretica)[81].

Solutia gasita in aprilie 1994 seamana cu o reactivare partiala a „compromisului de la Luxembourg”: in principiu, minoritatea de blocaj era de 26 de voturi, dar atunci cand 23 din 25 de voturi erau exprimate contra unei decizii, negocierile trebuiau sa fie reluate pe o perioada de timp neprecizata, analistii politici vazand in aceasta formula indiciul unei „renationalizari” a politicii europene, perceptibila din mai multe perspective.[82]

Totusi, dupa cum rezulta si dintr-o cercetare relativ recenta, realizata despre cazul Suediei, dar si din statistici europene din perioada 1994-1998, si dupa extinderea din 1995 a continuat cu succes practica coalitiilor si a prevalentei deciziilor unanime atat in adoptarea actelor legislative curente ale Consiliului UE (1994 si 1998 – 75%, 1995 si 1997 – 78%, 1996 – 86%, cu observatia ca numarul actelor a tot scazut de la 344 in 1995 si 340 in 1996 la 218 in 1997 si 1998, in timp ce in 1994 era de 261; voturile negative si abtinerile mentinandu-se la un nivel relativ constant in ultimii 2 ani: 17% sau 19%, respectiv 6%), cat si in politicile sectoriale „cele mai integrate” (agricultura – 67%, pietele interne – 70% si afacerile comerciale comune – 99%), bazele explicative ale pachetelor de intelegeri si ale fragmentarii sectoriale practicate in coalitii fiind mai putin cele legate de optiunea strategica (puterea si interesul), cat mai mult acelea referitoare la trasaturile identitatii logice (ideologia si cultura), adica elementele comune geopolitice si istorico-lingvistice ale statelor membre (in cazul Suediei, aliantele cele mai dese/trainice se incheie cu tarile scandinave vecine: Norvegia, Danemarca Finlanda, cu Germania, Olanda si Marea Britanie), in conformitate cu care ele se combina pentru a forma cea mai mica majoritate calificata necesara ori minoritatea de blocaj suficienta care sa le asigure atingerea scopurilor proprii fie direct, fie indirect, prin negocieri la finalul carora „statele-pivot” mai dezinteresate de o chestiune supusa votului sa treaca in cealalta parte, primind in schimb compensatii echivalente in alte chestiuni in care sunt mult mai interesate de adoptarea deciziei, avandu-se totodata in vedere faptul ca procesele de luare a unor decizii diverse in mod simultan indica predictii mai bune de reusita decat modelele concentrate pe decizii luate separat.[83]

Deciziile Consiliului sunt luate prin vot, numarul voturilor depinzand de marimea populatiei tarii, dar fara ca acest numar sa fie strict proportional si nici ajustat in favoarea tarilor mai putin populate. Astfel, pana la 1 mai 2004 repartitia celor 87 de voturi totale era urmatoarea: Germania, Franta, Italia, Marea Britanie – 10, Spania – 8, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia – 5, Austria, Suedia – 4, Danemarca, Irlanda, Finlanda – 3, Luxembourg – 2, pentru ca de la 1 noiembrie 2004 ponderea voturilor sa se schimbe dupa ultima extindere a UE dupa cum urmeaza: Germania, Franta, Italia, Marea Britanie – 29 voturi, Spania, Polonia – 27, Olanda – 13, Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia, Cehia – 12, Austria, Suedia – 10, Danemarca, Irlanda, Finlanda, Slovacia, Lituania – 7, Cipru, Slovenia, Estonia, Letonia, Luxembourg – 4, Malta – 3 (total = 321 voturi).[84]

O cercetare din 2001-2002 a unui specialist britanic asupra sistemului majoritatii calificate de vot in Consiliul UE din perspectiva largirii UE, avand in vedere 2 scenarii post 2005 (1. nici o extindere si 2. extinderea maxima la 27 de state membre) ajunge la urmatoarele concluzii: 1. ponderile nationale de vot stabilite de Tratatul de la Nisa pe baze tehnice, algoritmice sunt foarte aproape de a fi corecte sau echitabile, singurele discrepante fiind sub-reprezentarea cetatenilor Germaniei si Romaniei si supra-reprezentarea cetatenilor Spaniei si Poloniei; 2. pragul cerut pentru adoptarea unei decizii de catre Conciliul UE este prea inalt (71%-72% in 2004, apoi 74% in 2007-2008, si daca nu va fi amendat Tratatul UE va creste pe masura extinderii UE cu noi state membre) pentru ca aceasta institutie sa fie un organ efectiv de luare a deciziei, in conditiile in care fiecare stat membru isi cantareste sansele de atingere a intereselor proprii in functie de raportul direct dintre puterea sa de blocaj si puterea de actiune a Consiliului, existand riscul ca procesul de luare a deciziei in Consiliu sa se rigidizeze si chiar sa cunoasca inrautatiri sub acest aspect odata cu cresterea numarului de membri ai UE.[85]

Fara indoiala ca deciziile Consiliului trebuie sa fie luate in unanimitate in anumite domenii sensibile speciale ca politica externa si de securitate comuna, fiscalitatea, azilul si imigratia. Deoarece acordul unanim era dificil de obtinut intr-o Uniune de 15, darmite       intr-una largita de 25 sau 27, in care practic devenea o misiune imposibila si risca sa paralizeze UE prin respectarea unor norme rigide si incapabile sa opereze in multe domenii importante, Tratatul de la Nisa din 2000 a schimbat regulile, permitand Consiliului sa ia decizii cu majoritatea calificata in multe chestiuni care anterior necesitau unanimitatea.[86]

Totusi, studii relativ recente, analizand modelele spatiale de luare a deciziei in UE si comparandu-le cu date statistice din perioada 1994-1998, conchid ca unanimitatea ramane solutia preferata de luare a majoritatii deciziilor, chiar si in situatii in care este suficienta adoptarea cu o supermajoritate (majoritate calificata), dar prevad o modificare a acestui obicei neschimbat dupa largirea din 1995, odata cu largirea majora din 2004 din cauza diferentelor dintre nivelurile de dezvoltare socio-economica ale vechilor si noilor membri, care vor produce si diferente in preferintele politice ale acestora si avertizeaza asupra necesitatii luarii in calcul a unei astfel de evolutii post 2004 in vederea unei redesenari institutionale a regulilor de vot ale Consiliului pentru a nu se ajunge la o paralizie a procesului decizional din Consiliu, in conditiile in care pragul de decizie va fi foarte ridicat, iar interesele statelor membre foarte variate.[87]

Pana la 1 mai 2004 numarul minim de voturi cerute pentru a obtine majoritatea calificata era de 62 dintr-un total de 87, adica 71,3%, pentru ca de la 1 noiembrie 2004 sa se atinga majoritatea calificata daca: – decizia propusa este aprobata de o majoritate din statele membre (in anumite cazuri o majoritate de 3/4) si – se reuneste un minim de 232 de voturi, ceea ce presupune 72,3% din total (aproximativ acelasi procentaj ca in anteriorul sistem); suplimentar, se mai tine seama de faptul ca orice stat membru poate cere o confirmare a ceea ce reprezinta voturile pentru cu cel putin 62% din populatia totala a UE, in cazul in care nu se intampla asa, decizia nu va fi adoptata.[88]

Dupa aderarea Romaniei si Bulgariei, UE va avea 27 de state membre, procentajul majoritatii calificate va creste pana la un maxim de 74,4%, iar cele 2 conditii suplimentare vor ramane, teoretic vorbind, valabile (14 voturi = majoritatea simpla, iar voturile in favoarea deciziei trebuie sa corespunda cu cel putin 62% din totalul populatiei UE), din totalul de 345 de voturi, 258 fiind necesarul pentru majoritatea calificata si 91 cel pentru minoritatea de blocaj.[89]

 

CONCLUZII

In concluzie, prin formula extinderii votului la majoritatea calificata incepand cu Actul Unic European, Consiliul, „cadru diplomatic controlat prin unanimitate sau consens, tinde sa devina o adunare cu coalitii numeroase, statele << mici >> neformind un bloc mai mult decit cele << mari >>. Peste 80% din decizii (mai ales esentialul masurilor de organizare si functionare a pietei unice) sint adoptate cu majoritate calificata. Dupa Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000), unanimitatea continua sa controleze vreo 20 de articole privind domenii percepute ca << vitale >> de catre un stat membru sau de altul (fiscalitate, politica sociala…).”[90]

Astfel, Consiliul de Ministri constituie un cadru de negocieri, fiecare ministru dandu-si rapid seama ca nu e doar reprezentantul intereselor propriei tari, ci si unul din cei 15 (pana in 2004) ori 25 (post 2004) sau 27 (in viitorul apropiat, probabil 2007 sau 2008), plus inca unul – reprezentantul Comisiei Europene, fara de care Consiliul nu poate functiona eficient si legal in cele mai multe cazuri, ca face parte dintr-un sistem de negociere unde cel ce se izoleaza are de pierdut (cu exceptia unor situatii deosebite, poate, cand persoana este purtatorul de cuvant al unei puternice vointe politice, precum Charles de Gaulle in anii ’60 sau Margaret Thatcher in anii ’80) si ca, in ultima instanta, Comunitatea (Comunitatile sau Uniunea) nu este altceva decat o institutie politica, „o masina de fabricat compromisuri”.[91]

In sfarsit, aceasta dinamica a institutiilor europene si mai ales a UE, ca si marea varietate de institutii economice si politice europene va determina probabil introducerea de noi teorii privind evolutia institutiilor si noile aspecte ale comportamentului uman pe masura descoperirii de noi si excelente oportunitati pentru progresul cercetarilor europene (si nu numai) privind optiunea publica, indeosebi in trei domenii considerate de viitor in Europa: teoria politicii economice, modelele economico-politice si economia politica internationala.[92]

Gabriel Catalan

 

BIBLIOGRAFIE

 

***, Actul Unic European, Paris, 1986.

 

***, Al servizio dell’Unione Europea. Guida alle istituzioni dell’Unione Europea, seconda edizione, Lussemburgo, Ufficio delle pubblicazioni ufficiali delle Comunita europee, 1999.

 

***, El funcionamento de la Union Europea. Guia del ciudadano sobre las instituciones de la Union Europea, Luxemburg, Oficina de Publicaciones Oficiales de las Comunidades Europeas, 2003.

 

***, Tratatul de infiintare a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, Paris, 1951.

 

***, Tratatul de instituire a Comunitatilor Europene (a Pietei Comune si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice), Roma, 1957.

 

***, Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeana, 1992.

 

***, Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeana, 1997.

 

***, Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana, a Tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene si a anumitor acte conexe, (2001/C80/01), 2003.

 

***, Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa (Constitutia europeana/a Uniunii Europene), proiect, Thessaloniki, 2003.

 

***, Treaty of Amsterdam: what has changed in Europe, Luxembourg, Office for Official Publications of the European Communities, 1999.

 

Iordan Gheorghe Barbulescu, Uniunea Europeana. Aprofundare si extindere, Cartea I: De la Comunitatile Europene la Uniunea Europeana, Bucuresti, Editura Trei, 2001.

 

Thomas Christiansen, European and regional integration, in John Baylis & Steve Smith, The Globalization of World Politics. An introduction on international relations, second edition, Oxford, New York, Oxford University Press, 2001, p.494-518.

 

Philippe Moreau Defarges, Institutiile europene, Timisoara, Editura Amarcord, 2002.

 

Ole Elgström, Bo Bjurulf, Jonas Johansson & Anders Sannerstedt, Coalitions in European Union Negotiations, in “Scandinavian Political Studies”, vol.24, nr.2, 2001, p.111-128.

 

Christian Engel, Conseil de l’Union Europenne, in L’Europe de A a Z. Guide de l’integration europeenne, publie par Werner Weidenfeld et Wolfgang Wessels, Luxemburg, Office des publications officielles des Communautes europeennes, Institut fur Europaische Politik,1997.

 

Patrick Eveno si Pierre Servent, L’Europe de Yalta a Maastricht. 1945-1993, Paris, Le Monde, 1993.

 

Dennis Leech, Designing the Voting System for the Council of the European Union, in “Public Choice”, nr.113, 3-4/dec.2002, p.437-464.

 

Mikko Mattila & Jan-Erik Lane, Why Unanimity in the Council? A Roll Call Analysis of Council Voting, in “European Union Politics”, nr.2 (1), 2001, p.31-52.

 

Adrian Miroiu, Fundamentele politicii, vol.I: Preferinte si alegeri colective, curs universitar, f.l., f.e., f.a.

 

Adrian Miroiu, Introducere: Teorii contemporane ale dreptatii sociale, in Teorii ale dreptatii sociale, Bucuresti, Editura Alternative, 1996.

 

Mancur Olson, Logique de l’action collective, Paris, Presses Universitaires de France, 1978.

 

John Rawls, A Theory of Justice, revised edition, Oxford, New York, Oxford University Press, 1999.

 

John Rawls, Dreptatea ca echitate, in Adrian Miroiu (editor), Teorii ale dreptatii sociale, Bucuresti, Editura Alternative, 1996.

 

Friedrich Schneider, Is there a European Public Choice Perspective?, in “Kyklos”,  vol.48, nr.199, fasc.2, 2001, p.289-296.

 

Kenneth A. Shepsle si Mark S. Bonchek, Analyzing Politics. Rationality, Behavior and Institutions, New York, London, W. W. Norton & Company, 1997.

 

G. Tsebelis, Veto players and the institutional analysis, in „Governance”, 13, 4, 2000, pp.441-474.


[1] coord. Patrick Eveno si Pierre Servent, L’Europe de Yalta a Maastricht. 1945-1993, Paris, Le Monde, 1993, p.25-31.

[2] Ibidem, p.36-39.

[3] Ibidem, p.105, 128-132.

[4] Thomas Christiansen, European and regional integration, in John Baylis & Steve Smith, The Globalization of World Politics. An introduction on international relations, second edition, Oxford, New York, Oxford University Press, 2001, p.499.

[5] Christian Engel, Conseil de l’Union Europenne, in L’Europe de A a Z. Guide de l’integration europeenne, publie par Werner Weidenfeld et Wolfgang Wessels, Luxemburg, Office des publications officielles des Communautes europeennes, Institut fur Europaische Politik,1997, p.57.

[6] Philippe Moreau Defarges, Institutille europene, Timisoara, Editura Amarcord, 2002, p.45.

[7] C. Engel, Op. cit., p.57.

[8] Thomas Christiansen, Op. cit., p.504.

[9] Ibidem.

[10] El funcionamento de la Union Europea. Guia del ciudadano sobre las instituciones de la Union Europea, Luxemburg, Oficina de Publicaciones Oficiales de las Comunidades Europeas, 2003, p.14.

[11] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.45.

[12] C. Engel, Op. cit., p.57.

[13] Al servizio dell’Unione Europea. Guida alle istituzioni dell’Unione Europea, seconda edizione, Lussemburgo, Ufficio delle pubblicazioni ufficiali delle Comunita europee, 1999, p.11.

[14] C. Engel, Op. cit., p.57.

[15] Ibidem, p.58.

[16] Adrian Miroiu, Fundamentele politicii, vol.I: Preferinte si alegeri colective, curs universitar, f.l., f.e., f.a., p.108.

[17] apud. A. Miroiu, Fundamentele politicii…, p.108.

[18] Ibidem, p.108-109.

[19] Ibidem.

[20] C. Engel, Op. cit., p.58.

[21] Al servizio dell’Unione Europea…, p.10.

[22] Th.Christiansen, Op. cit., p.499.

[23] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.50-51.

[24] A. Miroiu, Fundamentele politicii…, p.89-90.

[25] Ibidem, p.90.

[26] Al servizio dell’Unione Europea…, p.9.

[27] C. Engel, Op. cit., p.58.

[28] Al servizio dell’Unione Europea…, p.10.

[29] El funcionamento de la Union Europea…, p.18.

[30] C. Engel, Op. cit., p.58.

[31] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.46.

[32] ***, Treaty of Amsterdam: what has changed in Europe, Luxembourg, Office for Official Publications of the European Communities, 1999, p.26.

[33] C. Engel, Op. cit., p.58.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem, p.59.

[36] Ibidem.

[37] El funcionamento de la Union Europea, p.14-17.

[38] Ibidem, p.15-16.

[39] Al servizio dell’Unione Europea…, p.11.

[40] Ibidem.

[41] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.46.

[42] Ibidem; Al servizio dell’Unione Europea…, p.11.

[43] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.46.

[44] Al servizio dell’Unione Europea…, p.12.

[45] El funcionamento de la Union Europea…, p.18.

[46] Al servizio dell’Unione Europea…, p.12.

[47] C. Engel, Op. cit., p.61.

[48] Th. Christiansen, Op. cit., p.504.

[49] C. Engel, Op. cit., p.60.

[50] Th. Christiansen, Op. cit., p.504.

[51] Ibidem, p.504-505.

[52] Kenneth A. Shepsle si Mark S. Bonchek, Analyzing Politics. Rationality, Behavior and Institutions, New York, London, W. W. Norton & Company, 1997, p.229.

[53] Ibidem, p.232 si 237.

[54] Mancur Olson, Logique de l’action collective, Paris, Presses Universitaires de France, 1978, p.25-29, 56-59, 66-69,75-79.

[55] Ibidem, p.241-244.

[56] Ibidem, p.259.

[57] C. Engel, Op. cit., p.61.

[58] Mikko Mattila & Jan-Erik Lane, Op. cit., p.34-37 si 43.

[59] Ibidem, p.39.

[60] Ibidem, p.38 si 45.

[61] Ibidem, p.40-41 si 46.

[62] Ibidem, p.46-48.

[63] John Rawls, A Theory of Justice, revised edition, Oxford, New York, Oxford University Press, 1999, p.107; Idem, Dreptatea ca echitate, in Adrian Miroiu (editor), Teorii ale dreptatii sociale, Bucuresti, Editura Alternative, 1996, p.70-71; A. Miroiu, Introducere: Teorii contemporane ale dreptatii sociale, in Teorii ale dreptatii sociale, p.21 si 31.

[64] C. Engel, Op. cit., p.61.

[65] Iordan Gheorghe Barbulescu, Uniunea Europeana. Aprofundare si extindere, Cartea I: De la Comunitatile Europene la Uniunea Europeana, Bucuresti, Editura Trei, 2001, p.137 si 138.

[66] Ibidem, p.138.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem, p.141.

[69] Ibidem, p.142-143.

[70] Ibidem, p.143.

[71] Ibidem, p.143-144.

[72] Ibidem, p.144-145.

[73] Ibidem, p.145.

[74] Ibidem, p.146.

[75] C. Engel, Op. cit., p.59.

[76] Ibidem; Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.46.

[77] C. Engel, Op. cit., p.59.; Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.47.

[78] Ibidem.

[79] C. Engel, Op. cit., p.60.

[80] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.47.

[81] Ibidem, p.51-52; C. Engel, Op. cit., p.60.

[82] C. Engel, Op. cit., p.60.

[83] Ole Elgström, Bo Bjurulf, Jonas Johansson & Anders Sannerstedt, Coalitions in European Union Negotiations, in “Scandinavian Political Studies”, vol.24, nr.2, 2001, p.111-112, 114, 119-126; Mikko Mattila & Jan-Erik Lane, Op. cit., p.40-42.

[84] El funcionamento de la Union Europea…, p.19.

[85] Dennis Leech, Designing the Voting System for the Council of the European Union, in “Public Choice”, nr.113, 3-4/dec.2002, p.437, 457-461.

[86] El funcionamento de la Union Europea…, p.19.

[87] Mikko Mattila & Jan-Erik Lane, Why Unanimity in the Council? A Roll Call Analysis of Council Voting, in “European Union Politics”, nr.2 (1), 2001, p.31-32, 49.

[88] El funcionamento de la Union Europea…, p.19.

[89] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.52-53.

[90] Ibidem, p.52.

[91] Ibidem.

[92] Friedrich Schneider, Is there a European Public Choice Perspective?, in “Kyklos”,  vol.48, nr.199, fasc.2, 2001, p.294.

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: