Skip to content

RECENZIE LA VOLUMUL DE DOCUMENTE EDITAT DE DORIN DOBRINCU DESPRE PERSONALUL RELIGIOS PERSECUTAT ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ

Martie 2, 2012

O importantă contribuţie documentară la inventarierea

                         personalului religios persecutat în România comunistă

Istoricul Dorin Dobrincu a editat de curând volumul Proba infernului. Personalul de cult în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securităţii, 1959-1962, Bucureşti, Editura Scriptorium, 2004, XXXVI + 155 p. Volumul cuprinde un studiu introductiv de 26 de pagini şi trei documente ale Serviciului „C” (Culte) din Direcţia a III-a a Securităţii, datate 18 martie 1960, 15 aprilie 1960 şi septembrie 1962, documente aflate în momentul studierii lor în Arhiva Serviciului Român de Informaţii, fond „D” (Documentar), dosar 7778, vol.11, f.48, 49-141, 182-226. Volumul este întregit de o lista a abrevierilor, una a documentelor şi indici: onomastic, toponimic şi de materii, care-l ajută foarte mult pe cititorul avizat în consultarea şi utilizarea datelor din documente în munca de cercetare.

Volumul, apărut sub egida Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi al Academiei Române şi cu sprijinul financiar al organizaţiei World Vision România, este o iniţiativă binevenită şi reuşită, deosebit de folositoare istoriografiei româneşti contemporane, care nu se poate lăuda cu prea mari realizări în domeniul istoriei religioase recente.

Consistenţa documentelor editate, ultimele două documente reprezentând tabele nominale ale clericilor (personalului de cult) de diferite religii şi confesiuni reţinuţi, anchetaţi, judecaţi sau condamnaţi de autorităţile române comuniste (în total 1061 de nume), transformă volumul într-un instrument de lucru excelent, aş spune indispensabil, chiar, pentru cercetătorii istoriei cultelor din România în perioada comunistă, dar şi în planul mai larg al analizei sistemului ideologic şi represiv comunist. Fiecare persoană din tabelele Securităţii are o fişă destul de bogată în informaţii biografice, inclusiv menţionarea după caz, a datei, motivului şi locului arestării, reţinerii, judecăţii, precum şi a pedepsei primite, cu precizarea numărului, datei şi emitentului sentinţei. Primul document se referă la un ordin intern al Securităţii prin care se dispunea întocmirea unei situaţii privindu-i pe toţi preoţii greco-catolici şi romano-catolici arestaţi, „în vederea luării de măsuri informativ-operative pentru a fi lucraţi în perioada de detenţie” (p.1), ceea ce arată importanţa deosebită, primordială chiar, acordată clericilor catolici (şi catolicismului), consideraţi de Securitate inamicul numărul unu în sfera cultelor.

De o valoare deosebită se dovedeşte şi studiul introductiv al editorului, care, folosind diverse alte documente importante din dosarele Securităţii privind supravegherea şi controlul cultelor (ASRI, fond „D”, dos. 3978, 4683, 7778, vol.3 şi 9051, vol.1 şi 2) reuşeşte să sintetizeze atât situaţia cultelor în prima parte a regimului comunist din România cât şi starea actuală a istoriografiei subiectului, trecând în revistă mai multe ordine circulare şi speciale, dări de seamă, tabele, sinteze şi planuri de muncă ale Securităţii din anii 1948-1959 pe acest subiect, inclusiv statistici referitoare la dimensiunile represiunii contra cultelor, precum şi principalele surse arhivistice şi bibliografice ale temei abordate.

Majoritatea informaţiilor Securităţii analizate de autor datează din deceniile cinci şi şase, mai ales din anii 1948-1952. Pe baza lor, Dorin Dobrincu creionează un tablou veridic asupra modului de organizare şi de acţiune a organelor Securităţii specializate în supravegherea şi reprimarea cultelor (pp.VIII-XX). Astfel, el arată că: „Cele mai importante obiective în ochii Securităţii erau în ordine: <<problema catolică>>, <<problema sectelor religioase>>, <<problema cultelor protestante>>, <<problema ortodoxă>>, precum şi <<problemele mai mărunte>>.” (p.XVI); ele erau codificate după numărul Direcţiei, Serviciului şi Biroului de Securitate: biroul 1/problema 131 = problemele ortodoxiei şi ale cultelor apropiate, biroul 2/problema 132 = problemele catolice, biroul 3/problema 133 = problemele cultelor protestante, neoprotestante, ale cultelor istorice necreştine (mozaic, musulman), ale Martorilor lui Iehova, dar şi ale Teozofilor, Spiritiştilor şi Francmasonilor. (vezi pp.XV-XVIII)

Autorul realizează şi o prezentare detaliată şi foarte bine pusă la punct a pieselor documentare editate, cu explicaţii pertinente şi îndrumări de consultare calificate, clare şi concise (pp.XXV-XXXII).

Lăudabil este şi modul critic şi solid argumentat în care autorul ne prezintă informaţiile din dosarele Securităţii studiate, dar şi din bibliografia subiectului, fiind foarte precaut în evaluarea cifrelor victimelor inventariate de documentele Securităţii şi/sau avansate de diverse alte lucrări. Astfel, autorul nu pregetă să sublinieze „imperfecţiunile metodologice şi interesele confesionale şi ideologice evidente” specifice unor lucrări ca: Mărturisitori de după gratii. Slujitori ai Bisericii în temniţele comuniste şi Biserica întemniţată. România. 1944-1989, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste (pp.XXI-XXII), şi nici să observe că este necesară o maximă prudenţă în utilizarea datelor din documentele Securităţii, nefiind recomandabilă însumarea cifrelor din aceste statistici deoarece deseori aceleaşi persoane se regăsesc în mai multe statistici (p.XXV).

Remarcăm şi critica adusă, alături de alţi tineri istorici specialişti în domeniu, „reticenţelor de tot felul” manifestate de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române faţă de cercetarea trecutului acestei instituţii, „concretizate mai ales în refuzul deschiderii propriilor arhive, în special a celei a Sfântului Sinod” (nota 53, p.XVII). De asemenea, salutăm semnalările autorului în chestiunea păstrării mapelor operative de obiectiv în Arhiva generală a Securităţii şi criticile aduse modului discreţionar în care deţinătorii de arhive le administrează: „[…] nu sunt date în cercetare decât fragmentar şi numai pentru anumite confesiuni […]” (p.XVIII, nota 57), ca şi exemplificarea cu situaţia dosarelor primite de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii din secţiunea Culte şi Secte a Arhivei Securităţii, dosare limitate la cele privind cultele neoprotestante şi catolice (p.XXII, nota 76).

Avem, însă, şi unele observaţii critice, rezerve şi completări atât în privinţa editării documentelor cât şi a studiului introductiv.

Recomandarea la prudenţă dată de autor în chestiunea adunării cifrelor din statistici este valabilă şi pentru ultimele două documente publicate în acest volum, multe nume regăsindu-se pe ambele liste (lucru subliniat chiar de dl. Dobrincu în studiul său introductiv), ba chiar o persoană fiind prezentă de două ori în acelaşi tabel/document. Este cazul preotului craiovean catolic Adolf Bachmeier, care este trecut în acelaşi tabel 1/documentul 2: la nr.393/p.49 şi la nr.461/p.56.

E drept că amploarea muncii de verificare şi corectare a tabelelor nominale a necesitat eforturi foarte mari şi a consumat foarte mult timp, după cum mărturiseşte şi editorul (p.XXXI), mulţumind celor care l-au ajutat la dactilografierea şi întocmirea indicilor (Mihaela Daniluc şi Felicia Gheorghieş – v. p.XXXII), dar se mai întâlnesc mici (şi inerente) erori şi inadvertenţe sau scăpări datorate lipsei diacriticelor din documentele originale sau greşelilor de grafie din textele dactilografiate de Securitate. În al doilea document (primul tabel) am descoperit, fără să ne propunem o citire exhaustivă a listelor, câteva astfel de lipsuri şi poate că mai sunt şi altele, dar cu siguranţă foarte puţine, totuşi, în raport cu numărul total al numelor persoanelor trecute în tabele. Astfel, la nr.17/p.4 numele corect al fostului ieromonah ortodox, devenit stilist, este Oţa Sabin zis Evloghie, nu Ota Sabin zis Evlogaie; la nr.155/p.22 este trecut Blaga Roman, de fapt aceeaşi persoană cu Braga Roman, diacon ortodox ieşean, trecut şi la nr.59/p.10, unica diferenţă dintre informaţiile expuse fiind anul pronunţării sentinţei (1959 la p.22 în loc de 8 XI 1958 la p.10) – deci tabelul cuprinde cu (cel puţin) două persoane în minus: 700 în loc de 702 nume; la nr.166/p.23 apare scris numele Lasla Catrina, care, de fapt, corect este Laslău Catrina, călugăriţă catolică condamnată în procesul Nunţiaturii, cu domiciliul în Bucureşti pe strada Sighet şi nu Sigher; la nr.372/p.46 e vorba despre Munteanu Galaction (Liviu) în loc de Galation, vicar unit de la Cluj, probabil; la nr.382/p.47 preotul greco-catolic din Marghita/jud. Bihor, născut în Butea/Bacău trebuie să fi fost Mărtinaş Ioan, nu Matinaş Ioan, de confesiune romano-catolic, preot franciscan biritual, probabil; la nr.418/p.51 preotul legionar, oltean şi ortodox, era, se pare, Popescu Ilarion sau Ilarian, nu Elarian.

O altă observaţie se referă la faptul că nu toţi dintre cei identificaţi scurt: „preot”, sunt neapărat ortodocşi, ba chiar pe foarte mulţi i-am recunoscut ca fiind catolici din ambele rituri. Situaţia este similară pentru călugăriţe, aşa că, este, totuşi, dificil de stabilit printr-o estimare superficială, fără verificări serioase, ce confesiune deţinea majoritatea clericilor persecutaţi din liste, ca să nu mai vorbim de totalul victimelor la nivelul întregii ţări din toată perioada comunistă. Dacă îi adunăm pe toţi catolici, indiferent de rit, aşa cum este şi firesc, pentru că toţi fac parte din Biserica Catolică, care este unică, şi îi mai raportăm şi la ponderea deţinută în ansamblul populaţiei ţării, atunci sigur, proporţional, catolicii ocupă primul loc între confesiunile persecutate şi poate chiar îşi păstrează întâietatea şi ca număr absolut de persoane persecutate, deşi la prima vedere pare, aşa cum şi autorul susţine în studiul introductiv, că „[…] din context reiese că pe primul loc se aflau ortodocşii, urmaţi de greco-catolici” (p.XXVI), un argument fiind zonele de unde erau arestate sau proveneau aceste persoane, cele mai multe fiind considerate locuri tradiţional ortodoxe.

Atragem (din nou) atenţia asupra concepţiei greşite, larg întâlnite la intelectuali, chiar şi la unii catolici, de a separa riturile catolice de o manieră categorică, omiţând sau ignorând unitatea lor doctrinară în sânul aceleiaşi Biserici Catolice. Chiar şi tânărul, dar foarte bine informatul istoric Dorin Dobrincu pare să uite, uneori, această realitate, din neatenţie desigur, dovedind mici inconsecvenţe.

Astfel, el aproape că se contrazice, afirmând că: „BUR a fost singura confesiune majoră care a sfidat deschis comunismul la începuturile sale, dar şi preţul a fost foarte mare.” (p.XI), deşi anterior scria la modul general şi parţial eronat: „Compromisul avea să fie acceptat mai uşor sau mai greu de ierarhiile diferitelor culte legale.” (p.VIII) Or, în cazul Bisericii Unite cu Roma, legală în primii ani de comunism, chiar şi în 1948, la data adoptării primei constituţii comuniste, nu se poate vorbi de compromis nici anterior, nici după desfiinţare (octombrie-decembrie 1948), chiar dacă în anii ’70-’80 au existat tentative de negociere a libertăţii cultului între delegaţi ai Vaticanului şi autorităţile comuniste. Totuşi, este adevărat că, după primii ani de regim comunist, cultul romano-catolic, decapitat integral de ierarhia sa rezistentă şi anticomunistă, a colaborat prin cei câţiva preoţi din eşalonul doi şi trei ajunşi la conducere, cu comunismul, spre deosebire de cultul greco-catolic, iar în deceniile şapte-nouă acest compromis romano-catolic s-a accentuat, abia în ultimii ani ai perioadei comuniste apărând unele curente ce susţineau vagi tendinţe similare chiar şi la greco-catolici.

În plus, aşa cum însuşi autorul recunoaşte: „[…] cea mai mare problemă pentru regimul comunist la începuturile sale, din punct de vedere religios, avea să se dovedească Biserica Catolică, cu diversele sale rituri.” (p.XI) Deci, greco-catolicismul n-a fost singura confesiune care a sfidat iniţial comunismul, ci şi romano-catolicismul s-a opus la fel de puternic iniţial, ambele rituri acţionând, cel puţin în primii ani de comunism, coerent şi unitar, sub coordonarea Nunţiaturii Papale, în cadrul Bisericii Catolice din România, din care, împreună cu ritul armeano-catolic, făceau parte.

Un argument forte în acest sens este arestarea şi întemniţarea tuturor ierarhilor catolici în deceniile cinci-şase, indiferent că erau de rit roman sau grec, precum şi a foarte multor călugări şi călugăriţe, mai ales a franciscanilor de ambele rituri, după cum reiese chiar şi din documentele volumului (vezi tabelele din doc.2 şi 3: Petru Albert, Ştefan Apostol, Mihai Chici, Petre Dincă, Petru Mirt, Martin Ghiuzan, Iosif Duman, Mihai Dămoc, Iosif Giusseppe Celante, Iosif Budău, Albert Balint, Angi Lajos, Ecsy Ladislau Carol, Gheorghe Fodor, Mihai Fodor, Dénes Fülöp, Dénes Ana, Anton Demeter, Benedek Simon ş.a. = franciscani).

Semnalăm, însă, absenţa regretabilă a numelor ierarhilor romano-catolici destituiţi şi închişi, apoi cu domiciliu forţat, adevăraţi martiri ai credinţei împreună cu fraţii lor uniţi, dintre care unii au murit chiar în detenţie, iar alţii, ca urmare a suferinţelor îndurate, la scurt timp de la eliberare, (Anton Durcovici – mort la Sighet în 1951, Marton Aron, Alexandru Theodor Cisar, Marcu Glaser, Janos Scheffler – mort la Sighet în 1951, Augustin Pacha, Iosif Schubert, Vladimir Ghica, monsenior catolic biritual – mort la Jilava în 1952) din studiul introductiv, pasajul de la p.XII referindu-se doar la arhiereii uniţi (atenţionăm, totodată, cititorii că în 1948 au fost arestaţi toţi cei şase episcopi uniţi, aşa cum precizează iniţial autorul, deşi din meandrele ulterioare ale textului reiese eronat că ar fi fost şapte).

În mod similar, ar fi fost de dorit să fie menţionat şi pastorul evanghelic, evreu de origine, Richard Wurmbrand, care a pătimit timp de 14 ani în închisorile comuniste, iar după amnistia generală din 1964 a emigrat în Occident, unde a dus o adevărată campanie publică de dezvăluire a terorii anticreştine a comunismului românesc, demascând inclusiv strânsa colaborare a ierarhiei ortodoxe cu Securitatea, statul şi partidul comunist.

Prin urmare, aserţiunea de la p.X, conform căreia „cele 14 culte care au existat între 1949-1989 au fost, cel puţin la vârf, oarecum mai ferite de discreţionarismul funcţionarilor de partid şi de stat”, este parţial falsă, deoarece Biserica Catolică din România, indiferent de rit, a fost, cu excepţia cultului iehovist (re)interzis total în 1948-1949, după doar 4-5 ani de libertate căpătată în toamna anului 1944, cea mai persecutată în aceşti ani, greco-catolicismul, desfiinţat din 1948, fiind interzis, iar ritul latin decapitat şi doar tolerat, însăşi legalitatea fiindu-i refuzată practic, deşi, treptat, în anii ’60-’80, liderii săi au ajuns la un modus vivendi cu regimul comunist. De asemenea, cred că trebuie spus faptul că represiunea statului nu era chiar o noutate pentru catolicism, romano-catolicii fiind strict supravegheaţi în România Mare, alături de evanghelici şi stilişti – care erau adesea chiar aspru sancţionaţi de autorităţi –, de serviciile secrete, preocupate de chestiunea iredentistă şi de cea a minorităţilor, iar greco-catolicii, ca şi ortodocşii, din Ardealul de Nord, cedat Ungariei în 1940, cunoscuseră persecuţiile, deseori chiar sângeroase, ale politicii naţionaliste a statului maghiar. Este adevărat, însă, că Martorii lui Iehova şi o parte din evanghelici (neoprotestanţi) fuseseră mai dur represaţi şi chiar deportaţi în Transnistria de mareşalul Ion Antonescu (vezi p.XI).

În privinţa controversatei cifre a preoţilor greco-catolici arestaţi în 1948 (vezi p.XIII), în lipsa descoperirii până acum a unor statistici complete ale Securităţii şi în situaţia unui acces încă parţial la arhive, ne exprimăm rezerva faţă de cifrele preluate de autor de la istoricul Cristian Vasile, unul dintre specialiştii subiectului, ale cărui estimări le considerăm totuşi prea sumare, fiind realizate pe baza unor cercetări (prin forţa lucrurilor) limitate ale arhivelor, noi fiind tentaţi să dăm mai multă crezare surselor greco-catolice în această chestiune.

În chestiunea ierarhilor ortodocşi „scoşi din scaun”, împărtăşim punctul de vedere al autorului privind caracterul discutabil al acestor destituiri sau retrageri, cele mai multe fiind datorate situaţiei geopolitice din Basarabia şi Bucovina, fostele provincii ale României Mari, ocupate din 1944 de sovietici (cazul episcopilor Efrem Enăchescu, Tit Simedrea, Partenie Ciopron, Visarion Puiu, Policarp Moruşca), jocului politic partizan al Sfântului Sinod (cazurile Nifon Criveanu, Irineu Mihălcescu, Emilian Antal, Atanasie Dincă, Valeriu Moglan, Grigorie Leu, Cosma Petrovici, Pavel Şerpe, Lucian Triteanu, Teodor Scorobet, Nicolae Popoviciu şi Vasile Lăzărescu) şi chiar fratricidului practicat de înşişi ierarhii şi pretendenţii la scaunele arhiereşti ortodoxe (vezi p.XIII, nota 35).

Asupra problemei << situării patriarhului Justinian pe „o poziţie de necolaborare” cu Ministerul Cultelor în anul 1949 şi promovării unor „activişti antidemocraţi” la Patriarhie >> (p.XIV), după cum citează domnul Dobrincu dintr-un document al Securităţii, considerăm că autorul trebuia să interpreteze/elucideze documentul, coroborându-l şi cu altele asemănătoare din aceeaşi perioadă şi de mai târziu, şi să sublinieze faptul că Justinian avea doar nişte conflicte mărunte, personale, datorate vanităţilor şi orgoliului exagerat, cu funcţionari din Ministerul Cultelor pe probleme legate de interese materiale sau privind anumite persoane care urmau să fie susţinute pentru a ocupa înalte funcţii în minister sau în BOR, şi în nici un caz conflicte serioase de idei, pentru apărarea unor valori şi principii, cu atât mai puţin manifestări de rezistenţă anticomunistă reală. Concret era vorba despre o competiţie pentru influenţă şi avantaje între colaboratorii regimului comunist (inclusiv ai Securităţii), patriarhul Justinian fiind, fără discuţie, un membru al nomenclaturii statului comunist (ori asimilat acestui statut) şi încă unul cu o foarte mare putere; el era cu siguranţă membru al PCR (vezi p.XIV, nota 39), aşa cum erau şi alţi ierarhi ortodocşi, printre care chiar vicarul său, azi patriarh, Teoctist Botoşăneanul, lucru confirmat de documente ale Securităţii pe care le-am publicat sau despre care am scris („Evenimentul zilei”, 19 I 2001, „Mesagerul Sfântului Anton”, nr. 47/iul.-aug. 2001, „Dorul”, nr.164/oct. 2003, nr.165/nov. 2003 şi nr.179/feb. 2005), dar şi de mărturiile unor ieromonahi care au trăit acele timpuri. În acest sens, în articolul „Războiul nevăzut” al părintelui Ilarion Argatu, publicat în ianuarie 2004 în „magazinul ilustrat” „Lumea credinţei” (fosta revistă lunară „Credinţa ilustrată”), la p.43, de secretarul general de redacţie Gabriel Mateescu, părintele Ilarion Argatu, cunoscutul duhovnic, exorcist şi stareţ de la Mănăstirea Cernica, care trecuse cu 4 ani înainte în lumea drepţilor, este prezentat ca „singurul dintre cei 175 de preoţi [ortodocşi] din judeţul Iaşi” care „a refuzat cu demnitate înscrierea în PCR”, fiind anterior persecutat, din 1948 fiind urmărit de Securitate ca un fugar pe capul căruia se pusese o recompensă bănească consistentă şi căruia i se expropriase averea, apoi, în 1953, fiind condamnat la închisoare pe viaţă şi abia în 1964 amnistiat; deci un astfel de renumit preot-călugăr ortodox a declarat că toţi clericii ortodocşi din Iaşi erau comunişti cu carnet pe vremea lui Justinian; precizăm că înainte de a fi impus patriarh de comunişti, Justinian Marina a fost impus vicar mitropolitan al Moldovei şi apoi mitropolit de Iaşi. (cf. Ion Zubaşcu, Sub patriarhul Justinian Marina, toţi preoţii regiunii Iaşi au fost membri PCR, în „România liberă”, 10.01.2004)

Observăm că la p.X, preluând unele date şi expresii din documente interne ale Securităţii, autorul face o afirmaţie neclară, alegând un termen nepotrivit (fără să rezulte cu destulă claritate dacă este chiar o informaţie preluată direct din document, aşa cum ni se pare şi nouă după repetate lecturi ale fragmentului, sau o deducţie a sa din alte surse), care poate să ne sugereze că din 1949 nu mai erau urmăriţi informativ clericii: „Drept urmare, în viitor nu aveau să se mai întocmească dosare informative.” De fapt, era vorba, dincolo de confuzia contextuală şi terminologică creată chiar de documentul Securităţii, de redactarea cu mai mare atenţie a dosarelor (de cercetare penală, urmărire informativă şi personale), astfel încât acestea să conţină material informativ şi probatoriu suficient.

Considerăm că foarte mulţi clerici ortodocşi erau legionari cu adevărat şi că sunt rare, totuşi, cazurile de inventare a unei astfel de apartenenţe politice extremiste, majoritatea absolută a celor etichetaţi membri sau simpatizanţi legionari fiind corect identificată. Este, însă, într-adevăr curioasă menţionarea ca legionar a clericului musulman Ferat Osman-Faic din Constanţa, singura explicaţie logică fiind presupunerea că se făcea referire la simpatiile sale legionare, mai precis la legăturile sale cu diverşi legionari, el fiind arestat pentru spionaj şi condamnat la 10 ani închisoare în 1953 (vezi p.XXX şi p.8).

Credem că, pentru un tablou pluriconfesional mai cuprinzător, ar mai fi trebuit să fie enumeraţi în studiul introductiv şi alţi clerici „binecunoscuţi” măcar coreligionarilor lor, pe lângă cei menţionaţi la p.XXVII, pentru că „anonimii” din tabele nu sunt de neglijat, chiar dacă puţini dintre ei sunt în mod real cunoscuţi. Iată alte câteva nume mai importante: Arsenie-Anghel Papacioc, Damian Pânzaru, Alexandru Mironescu, Teodor Moldovan, Alexandru Tudor, Vasile şi Haralambie Vasilache, Vasilica Veronica Gurău (preoţi, călugări, stareţi ortodocşi); Iosif Schubert, Ioan Baltheiser, Leopold Hohenecker, Rafael Haag (nu Haeg), Menges Hyeronim (nu Heronim), Diarian Armenag-Francisc, Iosif Waltner, Anton Demeter, Adolf Bachmeier (preoţi şi monseniori romano-catolici şi armeano-catolici); Gheorghe Guţiu, Coriolan Tămâianu, Augustin Prunduş, Alexandru Raţiu, Făgărăşanu Eleonora-Minerva-Terentia (preoţi şi călugări greco-catolici); Victor Ovezea şi Evloghie Oţa (preoţi călugări stilişti), Haim Moroco Burstein, Nicolae Schonteld, Frederich Müller, Iacob Dedeistein, Zalman Frenkel, Hersch Guttman şi Andrei Silber (rabini şi hahami), Siegmund Harald şi Albert Iuliu–Valter (pastori luterani), Ladislau Székely, Gellérd Emeric, Erdő Ioan, Benedek Augustin (pastori unitarieni), Mozes Árpád, Ladislau Antal (pastori evanghelici), Ioan Lörincz, Francisc Visky, Ludovic Virág (pastori reformaţi), Gheorghe Doacă (pastor adventist), Mustegep Husein şi Ali Memet Edip (clerici musulmani).

În concluzie, lucrarea îşi împlineşte scopurile principale, completând în mod consistent lucrările de tip dicţionar deja publicate pe tema represiunii comuniste, în special a cultelor, reprezentând o sursă foarte bogată de informaţii interesante pentru publicul interesat şi constituindu-se într-o veritabilă bază documentară esenţială pentru cercetările ulterioare ale specialiştilor în domeniu.

GABRIEL CATALAN

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: