Skip to content

Organizarea, funcţionarea şi reformarea Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite

Martie 2, 2012

Organizarea, funcţionarea şi reformarea

Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite

 

1. Istoricul fondării ONU

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost proiectată de aliaţii anglo-americani (în principal de americani) încă din timpul desfăşurării celui de-al doilea război mondial (1939-1945).

„În pofida experienţelor sale din perioada interbelică, SUA s-a întors în cursul celui de-al doilea război mondial la credinţa wilsoniană că în Europa postbelică puterea politicilor şi interesele naţionale pure vor fi de importanţă minimă.”[1]

Experienţa nefericită a perioadei interbelice, marcate de efectele eşecului sistemului securităţii colective bazate pe tratatele de pace de la Paris (1919-1920) şi de izolaţionismul tradiţional al politicii externe a SUA, a avut un rol fundamental în structurarea noii organizaţii internaţionale menite să prevină conflictele interstatale, să menţină pacea în lume şi să stimuleze cooperarea dintre naţiuni şi state.

Astfel, Carta Atlanticului, semnată la 11 august 1941 la baza militară Argentia din Insulele Newfoudland (Oceanul Atlantic) de către preşedintele SUA Franklin Delano Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill, poate fi considerată primul document oficial care a fundamentat crearea Naţiunilor Unite, fiind dată publicităţii la 14 august 1941.[2] Ea a fost urmată de Declaraţia Naţiunilor Unite, semnată la Washington de 26 de state la 1 ianuarie 1942, prin care se forma coaliţia antihitleristă, deschisă chiar şi statelor nebeligerante care împărtăşeau principiile expuse în Carta Atlanticului (vezi menţionarea Declaraţiei Naţiunilor Unite în art.3 din Carta ONU).[3]

Un rol mai mult sau mai puţin important au avut şi conferinţele interaliate din 1943 şi 1944 de la Casablanca, Quebec, Moscova, Cairo, Teheran, dar mai ales cele de la Dumbarton Oaks (21 august-28 septembrie şi 29 septembrie-7 octombrie1944) şi Yalta (4-11 februarie 1945), în Crimeea dându-şi URSS acordul pentru constituirea ONU[4].

La finalul celor două conferinţe de la Dumbarton Oaks, SUA, Regatul Unit al Marii Britanii, URSS (la prima conferinţă) şi China (la a doua conferinţă) s-au pus de acord asupra creării unei Organizaţii a Naţiunilor Unite, precizându-i sistemul de organizare şi elaborând două documente de bază: 1). Propunerile premergătoare pentru constituirea unei organizaţii internaţionale de securitate şi 2). Statutul viitoarei organizaţii. Participanţii au hotărât ca organul principal de decizie, Consiliul de Securitate, să fie condus practic de cele patru mari puteri aliate plus Franţa, cei cinci având statutul privilegiat de membrii permanenţi, însă chestiunea votului nu a fost decisă.[5]

La conferinţa de la Yalta au fost revăzute şi completate propunerile înaintate la Dumbarton Oaks, cei trei mari – SUA, URSS şi Marea Britanie – stabilind ca cele cinci mari puteri, membre permanente ale Consiliului de Securitate al ONU, să aibă drept de veto în problemele de fond. Totodată, s-a decis convocarea conferinţei de constituire a ONU la 25 aprilie 1945 la San Francisco.[6]

Conferinţa de la San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945) a fost cea care a definitivat formarea ONU. Reprezentanţii celor 51 de state participante (membre fondatoare ale ONU) au dezbătut documentele elaborate la Dumbarton Oaks şi revăzute la Yalta, propunând încă 1250 de amendamente, modificări sau completări. Aici a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite (19 capitole şi 111 articole), în care sunt prevăzute structura de organizare şi funcţionare, instrumentele, scopurile şi principiile ONU.[7]

2. Organizarea şi funcţionarea ONU (prevederile Cartei ONU referitoare la Consiliul de Securitate)

Conform Cartei Naţiunilor Unite[8], intrată în vigoare la 24 octombrie 1945 după ratificarea sa de către cele cinci mari puteri şi de majoritatea celorlalţi semnatari (vezi art.110 alin.3 din capitolul XIX), scopurile organizaţiei internaţionale, menţionate şi în preambulul documentului internaţional, sunt: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi, în acest scop, luarea de măsuri colective efective pentru prevenirea şi respingerea ameninţărilor la adresa păcii şi pentru respingerea agresiunilor sau a altor violări ale păcii, rezolvarea pe cale paşnică şi în conformitate cu principiile justiţiei şi ale dreptului internaţional a oricăror dispute, reglementarea conflictelor internaţionale sau a situaţiilor care pot duce la breşe ale păcii, dezvoltarea relaţiilor de prietenie dintre naţiuni, bazate pe respectarea principiilor egalităţii în drepturi şi autodeterminării popoarelor, adoptarea măsurilor necesare consolidării păcii universale, obţinerea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale economice, sociale, culturale sau umanitare, încurajarea şi promovarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi fără nicio distincţie de rasă, sex, limbă ori religie, centralizarea şi armonizarea acţiunilor naţiunilor în vederea atingerii acestor scopuri (art.1).[9]

Principiile pe baza cărora este organizată şi funcţionează ONU, amintite în parte şi ele în preambulul Cartei, sunt: egala suveranitate a tuturor membrilor, îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate de către toţi membrii, în conformitate cu Carta ONU, rezolvarea paşnică a tuturor disputelor dintre statele membre, astfel încât pacea şi securitatea internaţională, ca şi justiţia, să nu fie periclitate, abţinerea tuturor membrilor de la ameninţarea cu forţa sau utilizarea forţei în relaţiile internaţionale împotriva integrităţii teritoriale şi a independenţei politice a oricărui stat sau într-o altă manieră nepotrivită cu scopurile organizaţiei, acordarea oricărui tip de asistenţă ONU de către statele membre în orice acţiune angajată în concordanţă cu Carta, abţinerea membrilor de la acordarea de asistenţă oricărei ţări contra căreia ONU a decis acţiuni preventive sau de forţă, impunerea de către ONU a respectării acestor principii şi de către statele care nu sunt membre atât cât este necesar pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, neautorizarea intervenţiei ONU în chestiunile specifice jurisdicţiei interne a oricărui stat, nici măcar sub forma supunerii unor astfel de probleme membrilor ONU pentru a le reglementa conform prevederilor Cartei, cu precizarea extrem de importantă că sunt excluse cazurile în care se aplică măsurile de forţă prevăzute în capitolul VII (art.2).[10]

Cele şase organe principale ale ONU sunt: Consiliul de Securitate, Secretariatul, Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă şi Curtea Internaţională de Justiţie (art.7 alin.1 din Carta ONU).[11]

Lor li se mai adaugă unele organe subsidiare (Forţele de urgenţă sau de observaţie pentru menţinerea păcii, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare etc.), organizaţii inter-guvernamentale şi instituţii specializate (Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Organizaţia Mondială a Comerţului, Organizaţia Meteorologică Mondială, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Cultură şi Ştiinţă, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional ş.a.), diverse comitete (permanente, administrative, interimare, consultative, de experţi şi de procedură), comisii tehnice, departamente (Departamentul Afacerilor Politice şi ale Consiliului de Securitate, Departamentul Afacerilor Economice şi Sociale etc.), birouri (Biroul Informării Publice, de pildă) şi agenţii (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, de exemplu) – vezi art.7 alin.2 Carta ONU.[12]

Carta stabileşte atribuţiile fiecărui organ sau organism ONU. Dintre organele principale, cele mai importante sunt Consiliul de Securitate, Secretariatul şi Adunarea Generală, puterea reală practic aflându-se (în cea mai mare măsură) în mâinile celor cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, unicul organ care are cu adevărat suficient de largi şi eficiente atribuţii decizionale.[13]

În Adunarea Generală toate statele membre sunt egale, având fiecare un singur vot, deşi pot avea un număr maxim de 5 reprezentanţi (cf. art.9 şi 18 din Carta ONU), astfel formându-se „un fel de parlament mondial care deliberează asupra tuturor problemelor mari ce ţin de ordinea internaţională”[14], dar care „nu exprimă decât recomandări fără influenţă obligatorie asupra statelor membre”[15], deşi rezoluţiile şi recomandările sau celelalte decizii în problemele importante se adoptă cu o majoritate de 2/3 din numărul total al voturilor exprimate (art.18 alin.2 din Carta ONU), în vreme ce în materie de procedură hotărârile sunt adoptate cu o majoritate simplă. Membrii nepermanenţi ai Consiliului de Securitate (6 iniţial, 10 în prezent) sunt aleşi pentru un mandat de 2 ani de către Adunarea Generală dintre ţările membre cu o contribuţie importantă la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi la atingerea scopurilor ONU, cu respectarea criteriului unei echitabile distribuţii geografice (art.23 alin.1 din Carta ONU).

„Cu toate că are o foarte largă competenţă: menţinerea păcii, cooperarea, dezvoltarea, decolonizarea, drepturile omului… Adunarea generală nu poate totuşi să se amestece în afacerile interne, iar intervenţiile pentru menţinerea păcii sunt rezervate Consiliului de Securitate.”[16]

Secretarul General ocupă cel mai important post de funcţionar al ONU, administrând personalul şi bugetul instituţiei, realizând misiunile de bune oficii şi de mediere între statele membre, atenţionând Consiliul de Securitate asupra oricărei probleme care ameninţă pacea şi girând operaţiunile de menţinere a păcii, însă numai sub controlul Consiliului de Securitate (art.97-101 Carta ONU). Acesta este însărcinat cu întreţinerea bunei comunicări dintre Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală (cf. art.12 alin.2 din Carta ONU). El este numit de Adunarea Generală, însă doar la recomandarea Consiliului de Securitate (art.97 Carta ONU), deci depinde direct de avizul favorabil al membrilor permanenţi.[17]

În ce priveşte funcţionarea Consiliului de Securitate, „Carta stabileşte principiul unanimităţii marilor puteri, membri permanenţi ai Consiliului de Securitate în cazul în care acest organ principal dezbate probleme de fond”[18], atribuind acestui nucleu de forţă al ONU conducerea, controlul şi coordonarea măsurilor şi mijloacelor esenţiale şi eficiente privind prevenirea şi reprimarea agresiunii, menţinerea păcii şi securităţii mondiale.

Fiecare membru al Consiliului de Securitate, fie permanent (SUA, URSS/Rusia, Marea Britanie, Franţa şi China – vezi art.23 alin.1 din Carta ONU), fie nepermanent, are doar un singur reprezentant (art.23 alin.3 din Carta ONU) şi un singur vot (art.27 alin.1 din Carta ONU).

Cu toate că trebuie să trimită rapoarte anuale şi speciale spre informare Adunării Generale (art.15 alin.1 şi art.24 alin.3 al Cartei ONU) şi, bineînţeles, „să acţioneze în concordanţă cu scopurile şi principiile Naţiunilor Unite”, Consiliului de Securitate îi este conferită, „în vederea asigurării unei acţiuni prompte şi eficiente”, de către membrii ONU responsabilitatea primară pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, toţi membrii ONU obligându-se să accepte şi să aplice întocmai deciziile Consiliului de Securitate, în acord cu Carta ONU (art.24 şi 25), în timp ce alte organe ale ONU, în special Adunarea Generală, pot face doar simple recomandări guvernelor ţărilor membre (vezi art.10, 11 alin.1 şi 2, 13, 14, 18 alin.2 şi 3 din Carta ONU).[19]

Importanţa primordială a Consiliului de Securitate se vădeşte şi în aplicarea procedurilor de admitere, suspendare sau excludere (procedură care nu s-a aplicat niciodată până acum) din ONU, pentru aceasta fiind necesară în mod obligatoriu recomandarea Consiliului de Securitate, deci implicit acordul tuturor celor cinci membri permanenţi (art.4 alin.2, art.5 şi 6 din Carta ONU).

De asemenea, aceeaşi concluzie reiese şi din citirea cu atenţie a prevederilor privitoare la procedura de intrare în vigoare a Cartei ONU (condiţionată de ratificarea acesteia de către cele cinci mari puteri cu drept de veto în Consiliul de Securitate şi de majoritatea celorlalte state semnatare – vezi art.110 alin.3) şi la cea de amendare a Cartei ONU, caz în care se cere imperativ votul favorabil a 2/3 din membrii Adunării Generale şi ratificarea modificărilor adoptate, în conformitate cu procesele constituţionale specifice fiecărui stat, tot de 2/3 din membri, dar cu observaţia că printre aceştia trebuie să fie în mod obligatoriu toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate (art.108 din capitolul XVIII al Cartei ONU).

Pentru ca orice schimbare a Cartei ONU, recomandată prin votul pozitiv a 2/3 din membrii Adunării Generale întruniţi într-o conferinţă generală organizată special pentru a dezbate revizuirea Cartei ONU, să intre în vigoare, este necesară neapărat ratificarea formei modificate a Cartei, cu respectarea prevederilor constituţionale proprii fiecărui stat, de către 2/3 din membrii Adunării Generale, incluzându-i pe toţi cei cinci membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate (art.109 alin.2 din capitolul XVIII al Cartei ONU).

Un indiciu deloc neglijabil în acelaşi sens este acela al limbilor oficiale ale ONU, folosite chiar începând cu redactarea versiunilor Cartei ONU adoptate la 26 iunie1945 la San Francisco (California/SUA): chineza, franceza, rusa, engleza şi spaniola (vezi art.111, final, din capitolul XIX al Cartei ONU). Ulterior, a fost adăugată şi araba ca o limbă oficială a Adunării Generale, a Consiliului de Securitate şi a Consiliului Economic şi Social.[20] După cum se poate observa, cu excepţia limbilor spaniolă şi, mai târziu, arabă, limbile oficiale ale ONU sunt şi limbile oficiale ale marilor puteri cu drept de veto în Consiliul de Securitate.

Din punct de vedere procedural, Consiliul de Securitate are prerogative mai largi decât Adunarea Generală (cf. art.20-22 Carta ONU), prerogative care sunt menite a asigura o funcţionare continuă, prin întâlniri periodice desfăşurate la sediul ONU sau în orice alte locuri unde se consideră că este util pentru a-i fi uşurată munca (art.28 Carta ONU; de exemplu, în 1972 la Addis Abeba şi în 1973 în Ciudad de Panama[21]), precum şi prin posibilitatea de a stabili organele subsidiare considerate necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sale (art.29 Carta ONU), ca şi propriile reguli procedurale, inclusiv metoda alegerii Preşedintelui Consiliului de Securitate (art.30 Carta ONU).

De asemenea, este relevantă puterea Consiliului de Securitate de a stabili participarea (invitarea, precum şi condiţiile participării) sau absenţa unui stat membru sau nemembru al ONU la dezbaterile sale, desigur, fără drept de vot (art.31-32 Carta ONU).

Adoptarea deciziilor Consiliului de Securitate în problemele procedurale necesită în prezent votul afirmativ a cel puţin 9 din cei 15 membri (iniţial era nevoie de minim 7 voturi pro, în total Consiliul de Securitate având doar 11 membri) – vezi art.27 alin.2 din Carta ONU.

Dar adoptarea hotărârilor luate în celelalte probleme, neprocedurale, substanţiale, de către Consiliul de Securitate necesită nu doar 9 voturi pentru ale oricărora din cei 15 membri, ci neapărat votul pozitiv al fiecăruia din cei 5 membri permanenţi (art.27 alin.3), această prevedere fiind una dintre acelea care subliniază rolul cheie deţinut de membri permanenţi pe baza regulii „unanimităţii marilor puteri” sau, altfel spus, a puterii dreptului de „veto”.[22]

Dacă un stat membru al Consiliului de Securitate este parte într-o dispută, totuşi, el ar trebui să se abţină de la vot; în practică o abţinere a unui stat membru permanent nu este interpretată ca un veto, astfel încât atunci când unul din cei 5 mari nu vrea să susţină o decizie, dar nici nu doreşte să o blocheze prin veto-ul său, poate să se abţină.[23]

Orice naţiune, indiferent că este sau nu membră a ONU, poate să aducă în atenţia Adunării Generale ori a Consiliului de Securitate orice dispută care riscă să conducă la o violare a păcii (art.35 Carta ONU). Ambele organe principale mai sus amintite au atribuţii conferite de Carta ONU (art.33-38 = capitolul VI şi art.11 alin.2) pentru a face recomandări şi a iniţia implementarea de metode paşnice în vederea reglementării şi stingerii conflictului/ameninţării potenţiale la adresa păcii, înainte ca să decidă folosirea forţei sau recomandarea acesteia în cazul eşuării tentativelor paşnice de rezolvare a crizei (incipiente)[24].

Mijloacele paşnice la care pot apela părţile aflate în orice conflict pentru a-l dezamorsa sau pe care le recomandă insistent şi le aplică Consiliul de Securitate (şi doar în subsidiar, prin colaborare, Secretarul General sau Adunarea Generală) pentru a nu se ajunge la ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale sunt prevăzute în art.33 al Cartei ONU: negocieri, investigaţii, medieri, concilieri, arbitraje, soluţionări judiciare, apelul la tratatele, agenţiile şi acordurile regionale sau la Consiliul de Tutelă până la momentul decolonizării (vezi art.52-54 = capitolul VIII şi art.83-84 din capitolul XII al Cartei ONU, coroborate cu art.102-103 din capitolul XVI), ori alte mijloace paşnice alese în mod liber.

În acest context trebuie să amintim şi atribuţiile privilegiate pe care le deţine Consiliul de Securitate în raporturile sale cu principalul organ judecătoresc al ONU, Curtea Internaţională de Justiţie, la al cărui Statut (parte integrantă din Carta ONU, căreia îi este anexat, conform art.92 din Carta ONU) poate deveni parte un stat nemembru al ONU doar în condiţiile stabilite de Adunarea Generală pentru fiecare caz în parte, sub rezerva recomandării prealabile a Consiliului de Securitate (art.93 alin.2 Carta ONU).

Totodată, Consiliul de Securitate şi Adunarea Generală, ca şi alte organe ale ONU sau agenţii specializate, care pot fi autorizate oricând de Adunarea Generală, pot cere Curţii Internaţionale de Justiţie să-şi exprime opinia consultativă asupra oricărei chestiuni legale (art.96 Carta ONU).

Mai mult, Consiliul de Securitate este organul însărcinat legal cu impunerea prin recomandări sau orice alte măsuri pe care le consideră necesare a deciziilor Curţii Internaţionale de Justiţie astfel încât acestea să-şi producă efectele în situaţia în care o parte (un stat) într-un caz judiciar soluţionat de Curte refuză direct sau tacit să recunoască şi să se conformeze respectivelor decizii, în ciuda obligaţiilor asumate în acest sens (vezi art.94 din Carta ONU).

Atunci când disputa nu se rezolvă pe cale paşnică şi atinge pragul confruntării armate, tot Consiliul de Securitate deţine rolul major. El are mai întâi grija de a-i pune capăt cât mai curând posibil, iar apoi să păstreze încetarea focului prin instrumente şi directive care să prevină ostilităţile şi mai ales prin trimiterea în zonă a forţelor de menţinere a păcii, care să ajute la reducerea tensiunilor din regiune, să acţioneze ca o barieră între părţile aflate în conflict şi să asigure condiţiile de calm absolut necesare pentru o rezolvare paşnică a disputei.[25]

De remarcat faptul că, în timpul cât Consiliul de Securitate îşi exercită prerogativele în privinţa unei dispute sau situaţii care-i reclamă intervenţia, Adunarea Generală nu trebuie să facă nici o recomandare cu privire la această dispută sau situaţie, cu excepţia cazului în care i se cere acest lucru de către însuşi Consiliul de Securitate (vezi art.12 alin.1 din Carta ONU).

Cele mai puternice, eficiente şi convingătoare atribuţii ale organului suprem al ONU sunt prevăzute în capitolul VII din Cartă dedicat acţiunilor referitoare la încălcări ale păcii, violări ale păcii şi acte de agresiune.

Astfel, Consiliul de Securitate trebuie să analizeze, să stabilească orice încălcare a păcii sau act de agresiune şi să facă recomandări ori să decidă măsurile pe care le consideră necesare pentru a menţine sau a restaura pacea şi securitatea internaţională (art.39), iar anterior acestor paşi poate cere părţilor aflate în conflict să se supună anumitor măsuri provizorii ce i se par necesare sau de dorit pentru a preveni agravarea situaţiei (art.40).

Printre măsurile cele mai dure la care poate apela Consiliul de Securitate se numără cele non-armate: completa sau parţiala întrerupere a relaţiilor economice, a legăturilor feroviare, navale, aeriene, poştale, telegrafice, radio şi a altor mijloace de comunicaţie, precum şi a relaţiilor diplomatice (art.41), dar şi, după caz, acţiunile militare ale forţelor aeriene, navale sau terestre menite a păstra sau restabili pacea şi securitatea internaţională: demonstraţiile de forţă, blocada şi alte operaţii militare desfăşurate în aer, pe apă şi pe uscat de forţele membrilor ONU (art.42).

În aplicarea acestor măsuri militare preventive sau de forţă, Consiliul de Securitate se bucură de exclusivitatea luării deciziilor, dar şi de o serie de facilităţi şi instrumente de sprijin (drept de tranzit, sprijin militar aerian imediat) din partea tuturor statelor membre, care se obligă să asiste, să uşureze şi să participe, direct sau prin intermediul agenţiilor internaţionale din care fac parte, în cazul în care doresc ori li se solicită de către Consiliul de Securitate, la desfăşurarea acţiunilor respective conform deciziilor stabilite de Consiliu, în acest scop încheind individual sau colectiv înţelegeri şi acorduri negociate foarte rapid cu Consiliul de Securitate (vezi art.43-45, 48-49).

Consiliului de Securitate trebuie să se adreseze statele, membre sau nu ale ONU, care se confruntă cu probleme economice speciale în urma aplicării măsurilor preventive sau de forţă adoptate şi aplicate de Consiliu, acesta din urmă hotărând soluţia problemelor respective (art.50).

În plus, deşi se recunoaşte dreptul inerent, individual sau colectiv, la autoapărare a fiecărui membru ONU supus unui atac armat, se specifică faptul că această reacţie defensivă este acceptată doar dacă se petrece înainte ca să fie luate de Consiliul de Securitate măsurile necesare menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, dacă este raportată imediat Consiliului de Securitate şi dacă nu afectează în nici un fel autoritatea şi responsabilitatea Consiliului bazată pe Carta ONU de a angaja în orice moment asemenea acţiuni pe care le consideră necesare în vederea menţinerii sau restaurării păcii şi securităţii internaţionale (art.51).

În realizarea măsurilor militare de orice tip pe care le ia (investigaţii militare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, angajarea şi comanda forţelor puse la dispoziţia sa, reglementarea situaţiei armamentelor şi posibila dezarmare), Consiliul de Securitate este asistat şi sfătuit de Comitetul Militar de Stat Major, care este format din şefii de Stat Major ai fiecărui membru permanent, este responsabil cu comanda şi direcţia strategică a oricăror forţe militare aflate sub egida ONU, poate invita orice membru al ONU nereprezentat permanent în Comitet să i se asocieze la lucru într-o anumită chestiune în care se impune participarea sa pentru eficientizarea muncii, poate stabili subcomitete regionale cu autorizaţia Consiliului de Securitate şi după consultarea agenţiilor regionale şi elaborează planurile pentru aplicarea forţei armate, dar şi cele menite a fi supuse membrilor ONU pentru stabilirea unui sistem de controlare a armamentelor (art.47, 46 şi 26 din Carta ONU).

  1. 3.      De la securitatea colectivă la operaţiunile de menţinere a păcii (istoricul principalelor decizii ale Consiliului de Securitate în perioada Războiului Rece)

„Intenţia originală a fost ca nucleul de putere al ONU, Consiliul de Securitate, să aibă o forţă militară sub comandă, pe care să o poată folosi pentru a păstra ordinea între naţiuni”[26], corectând astfel principala lipsă a Tratatului Societăţii Naţiunilor (Versailles, 1919), cauza esenţială a impotenţei strămoşului ONU în respingerea politicii revizioniste şi agresive a mai multor state din perioada interbelică (Japonia 1931, Germania 1933, Italia 1935, URSS 1939).

Prin prevederile art.25 din Cartă toţi membrii ONU se angajează să se supună deciziilor Consiliului de Securitate (practic, prin dreptul de veto, ale celor „cinci mari”), care, prin urmare, are (teoretic) anumite puteri legislative în domeniul funcţiei sale de poliţist al sistemului politic mondial.[27]

SUA, ca şi alte state democratice independente, „au avut o mare încredere în proiectata ONU, care se spera că se va dovedi a fi un instrument efectiv pentru pacificarea şi reglementarea disputelor şi că va favoriza crearea unui înţeles autentic al interesului mutual mondial.”[28]

Totuşi, în practică, în anii războiului rece, Consiliul de Securitate („cei cinci mari”) nu a fost capabil să se pună de acord cum să fie organizată o forţă de poliţie a ONU[29], ba chiar, sub influenţa nefastă a confruntării permanente şi omniprezente dintre cele două superputeri inamice (SUA şi URSS) care dominau lumea, s-a dovedit neputincios şi în privinţa ajungerii la un acord asupra folosirii forţei[30] în multiplele cazuri de gravă ameninţare sau violare a păcii din a doua jumătate a secolului XX.

Unica excepţie, reuşită graţie unui fericit concurs de împrejurări, bazat pe prevalenţa interpretării juridice conform căreia absenţa unui membru permanent de la lucrările Consiliului de Securitate nu poate bloca activitatea şi deciziile acestuia, combinat cu o eroare de abordare şi predicţie din partea factorilor decizionali şi a reprezentanţilor politici şi diplomatici sovietici, a fost cazul intervenţiei militare în Coreea din 1950-1953, când a fost legitimată politica Washingtonului în războiul civil coreean.[31]

După ce Consiliul de Securitate a respins proiectul de rezoluţie sovietică care cerea expulzarea delegatului Chinei naţionaliste (Taiwanului) din Consiliu şi înlocuirea sa cu cel al Republicii Populare chineze, la 13 ianuarie 1950, URSS a luat decizia de a boicota Consiliul şi alte organisme ale ONU, provocând astfel o criză ce va dura până la întoarcerea reprezentantului său permanent, Malik, în Consiliu, la 1 august 1950. Între timp, însă, avusese loc la 25 iunie 1950 invadarea Coreei de Sud de trupele comuniste nord-coreene şi, în absenţa voluntară a URSS, Consiliul de Securitate, reunit de urgenţă în aceeaşi zi, a cerut, conform regulilor procedurale ale Cartei ONU, o încetare a focului, retragerea trupelor nord-coreene şi ajutor pentru Coreea de Sud din partea membrilor ONU. După doar 2 zile, în timp ce preşedintele SUA, Harry Truman, ordona forţelor navale şi aeriene americane să susţină Coreea de Sud şi să protejeze ins. Formosa (Taiwan), iar Congresul SUA decreta mobilizarea şi extindea puterile militare ale preşedintelui american, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţia americană prin care se înregistra refuzul Coreei de Nord de a respecta decizia sa din 25 iunie şi hotăra sancţiuni (inclusiv militare) contra ei, puse în aplicare rapid de armata americană şi apoi de celelalte zeci de contingente naţionale care au format forţa militară de intervenţie a ONU, pusă iniţial (3 iulie 1950) sub comanda supremă a generalului american Douglas MacArthur, şeful trupelor americane staţionate în zona Japoniei.[32]

Deoarece din 1 august 1950, când a revenit în Consiliul de Securitate, URSS a blocat orice rezoluţie referitoare la Coreea, SUA au apelat la organul plenar, Adunarea Generală, unde dispuneau de o largă majoritate de state aliate şi prietene, reuşind astfel să obţină votarea unei rezoluţii (377 [V] „Uniunea pentru menţinerea păcii” din 3 noiembrie 1950) conform căreia, în cazul în care „Consiliul de Securitate îşi neglijează responsabilităţile principale în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”, Adunarea Generală poate face recomandările necesare.[33]

În condiţiile în care din a doua jumătate a deceniului 6 şi până spre sfârşitul anilor ’70, ba chiar şi în anii ’80, decolonizarea s-a generalizat, zeci de noi state, unele foarte mici, puţin populate şi extrem de sărace, „subdezvoltate”, s-au creat în întreaga lume şi au fost primite ca noi membri ai ONU, schimbându-i caracterul (numărul total al membrilor a crescut de aproape 4 ori; în 1980, din cei 154 de membri, 80, adică peste jumătate, fiind admişi după 1956[34]), Adunarea Generală (dar şi Consiliul Economic şi Social şi multe dintre organele subsidiare) devenind practic porta-vocea lumii a treia şi chiar aparentul „centru de gravitate” al ONU avându-se în vedere paralizia cvasi-completă a Consiliului de Securitate din pricina antagonismului ireconciliabil americano-sovietic, în ciuda aşa-zisei ere a destinderii relaţiilor internaţionale şi a coexistenţei paşnice între cele două sisteme dominante mondiale: capitalismul şi comunismul.

O sumedenie de rezoluţii favorabile decolonizării, iluzoriei mişcări de nealiniere, condamnării Occidentului şi revendicării unei noi ordini economice mondiale sunt adoptate de Adunarea Generală, deseori sub presiunea propagandistică a diplomaţiei şi serviciilor secrete sovietice (care acuzau ONU că este creaţia şi instrumentul politicii externe americane şi a intereselor acesteia), implicate profund în susţinerea lumii a treia, spre nemulţumirea majoră a SUA, „primul acuzat”, care începe să dea semne vizibile de frustrare şi în consecinţă de reducere a interesului faţă de buna funcţionarea a instituţiei internaţionale, „acumulând mari întârzieri în plătirea cotei-părţi la bugetul organizaţiei”[35], după ce în 1972 obţinuse de la Adunarea Generală reducerea de la 31,5% la 25% a contribuţiei sale la formarea bugetului ONU, reducându-şi contribuţiile financiare la diverse programe şi organe subsidiare sau chiar retrăgându-se din unele organisme internaţionale (UNESCO, 1985) cu mare tevatură, în contextul declinului general al hegemoniei economice şi politice americane, pe fondul creşterii protestelor antioccidentale (antiglobalizare, ulterior) şi a unei tot mai rapide scăderi a frecvenţei cu care SUA vota la fel cu majoritatea Adunării Generale pe orice subiect.[36]

Totuşi, treptat, în anii ’80 „febra lumii a treia”[37] se stinge şi unitatea ei se sparge, ivindu-se în mod mai pregnant rivalităţile, competiţiile, inegalităţile, decalajele şi diferenţele de viziune generală şi chiar de opţiuni strategice, unele state dintre acestea rămânând sărace, înapoiate, tribale, izolate, fundamentaliste, dictatoriale sau chiar deschise spre tentaţiile ideologiilor marxiste, în timp ce altele fie îşi consolidează regimul democratic, fie decolează din punct de vedere economic sau chiar devin puteri nucleare (India, Indonezia, Malaysia, Coreea de Sud, Thailanda, Filipine, Brazilia, Argentina, Pakistan, Egipt, Iran, Irak, Arabia Saudită, Africa de Sud).

Cu toate că SUA nu aveau o tradiţie istorică de implicare majoră, profundă şi permanentă în relaţiile internaţionale, ele s-au angajat şi, în ciuda tuturor erorilor comise, au reuşit, în mare parte, să dea un răspuns ambiţios şi plin de imaginaţie predictivă provocărilor vieţii internaţionale postbelice, fără să se abată de la percepţia realităţii iminente, a realităţilor istoriei şi a realităţilor ce se întrezăreau/se întrevăd deja în perspectiva câtorva decenii.[38]

Aplicând doctrina realismului politic, fără să abandoneze total dimensiunea morală (liberalismul) în relaţiile internaţionale şi, mai ales, principiile dreptului internaţional, SUA (unica naţiune capabilă să reziste agresiunii comuniste) au reuşit nu doar să îndiguiască comunismul şi să salveze şi protejeze America, Europa de vest, Orientul Mijlociu, Asia de sud-est şi parţial Africa de expansiunea sovietică, ci şi să menţină un echilibru mondial bipolar, să stabilească numeroase alianţe regionale şi concerte de puteri pe baza politică a creşterii importanţei domniei legii în lume, a dezvoltării şi progresului economico-social şi a valorilor libertăţii şi, nu în ultimul rând, să stimuleze, să promoveze şi să consolideze dialogul şi înţelegerea/armistiţiul cu inamicul (inamicii), cu scopul de a-l anihila, folosind toate instrumentele la îndemână: atât cele militare, de descurajare şi superioritate nucleară şi convenţională, cât şi cele politico-diplomatice, culturale şi economice, de recunoaştere şi atragere la o colaborare (cât de limitată iniţial, dat tot mai largă, apoi), menite să schimbe prin efectele de eroziune ideologică, dar şi economică, sistemul totalitar comunist de tip monolitic şi să-l transforme sau să-l răstoarne prin provocarea unor mici breşe care să fie adâncite ulterior de o parte din oamenii ce trăiau  chiar în societatea sovietică.[39]

În acest sens, tratatele bilaterale şi multilaterale pentru reducerea forţelor militare, limitarea înarmării şi controlul armamentelor, neproliferarea armelor nucleare, dar şi politica defensivă a NATO, precum şi eforturile diplomatice americane depuse pentru asigurarea funcţionării rezonabile a ONU ca instrument fundamental, universal acceptat, de menţinere a păcii mondiale prin descurajarea politicii de forţă şi a agresiunii (de exemplu, prin fondarea National Peace Corps sub mandatul lui John Kennedy[40]) şi de garantare a progresului libertăţii şi democraţiei în lume au jucat şi joacă în continuare un rol esenţial, însă, alături de permanenta grijă faţă de priorităţile, susceptibilităţile şi sensibilităţile opiniei publice internaţionale şi, din perioada războiului din Vietnam, cu deosebită insistenţă, faţă de cele ale populaţiei şi opiniei publice interne americane.[41]

Din cauza blocării Consiliului de Securitate de către cele cinci mari puteri membre permanente, prin uzul excesiv al dreptului de veto atunci când proiectul de rezoluţie nu corespundea cu interesele statului respectiv (toţi cei cinci mari au folosit fără argumente suficient de solide dreptul de veto şi astfel au abuzat; de exemplu, până în 1955, când a fost primit un grup de 9 state capitaliste şi comuniste, URSS a votat de foarte multe ori împotriva admiterii de noi membrii: Coreea, Libia, Italia, Japonia, provocând reacţia similară a celorlalţi 4 mari faţă de Ungaria, România, iar pe termen lung şi contra mai multor propuneri de dezarmare, precum şi împotriva condamnării intervenţiilor sale în Ungaria, 1956, Cehoslovacia, 1968 şi Afganisthan, 1979[42], China s-a opus admiterii Bangladeshului în anii ’70, Marea Britanie şi Franţa erau mai mereu contra deplinei independenţe naţionale a teritoriilor aflate sub tutelă şi a coloniilor, SUA au blocat rezoluţiile care vizau susţinerea forţelor sau a regimurilor comuniste emergente în Asia, America, Africa şi condamnau Israelul în conflictul permanent cu statele arabe şi palestinienii arabi), a crescut rolul direct al Secretarului General şi al Adunării Generale chiar în restabilirea şi menţinerea păcii, în situaţia în care prevenirea agresiunii a devenit aproape imposibilă după Coreea (1950), prioritatea fiind practic controlarea, limitarea şi oprirea conflictelor aflate în  curs[43].

Astfel, aplicarea prevederilor capitolului VII din Carta ONU depinzând aproape total de rivalităţile dintre cei 5 mari, a fost extrem de rară întrunirea consensului membrilor permanenţi şi practic imposibilă concretizarea dispozitivului militar prevăzut în art.46-47 (comitetul de stat-major alcătuit din şefii de stat-major ai membrilor permanenţi).[44]

În 1956, în criza Suezului, în care erau implicate Franţa şi Marea Britanie, aliate cu Israelul, contra Egiptului, Consiliul de Securitate fiind incapabil să influenţeze decisiv situaţia, iniţiativa Secretarului General, Dag Hammarskjold, propusă Adunării Generale de a stabili o mică armată, o forţă multilaterală (din care în mod deliberat să fie excluse superputerile), care să se interpună între combatanţi, nu pentru a lupta, ci pentru a crea o zonă neutră care să separe părţile, în vreme ce eforturile diplomatice vor conduce la încetarea conflictului, a fost soluţia salvatoare, în pofida opoziţiei Franţei, URSS şi a multor altor guverne sau a pesimismului altora.[45]

Prima operaţie de menţinere a păcii a ONU (United Nations Emergence Force/UNEF, 1956) a fost condusă după principiile enunţate de Secretarul General şi a fost o deplină reuşită, înscriindu-se ca prima încercare a ONU de a formula un substitut (menţinerea păcii) la conceptul desuet de securitate colectivă, metodă primară de controlare a agresiunii care se dovedise iluzorie şi inutilizabilă.[46]

Noua metodă a deschis pentru ONU seria de misiuni militare de menţinere a păcii (dublate de altele diplomatice, de expertiză, de investigare, umanitare sau de observare, consiliere democratică şi monitorizare electorală), punând bazele unui „sistem pragmatic”[47]

Cele mai importante astfel de misiuni au fost în: Congo (1960-1964), Cipru (din

1964), Indonezia (1962-1963), Yemen (1963-1964), Republica Dominicană (1965-1966), India-Pakistan (1965-1966), Orientul Mijlociu: Sinai (1973-1979); Golan (din 1974), Liban (1958; din 1978).[48]

Operaţiunile de menţinere a păcii presupun prezenţa în teren a personalului militar şi civil pentru a implementa sau monitoriza implementarea înţelegerilor privitoare la controlul conflictelor (încetarea focului, separarea forţelor adverse etc.) şi rezolvarea lor şi/sau pentru a proteja populaţia civila (aspectele umanitare). Acestea pot avea în componenţă misiuni militare de observare, formate din militari neînarmaţi (ei pot deţine arme, dar, de regulă, le pot folosi numai pentru autoapărare), forţe de menţinere a păcii (trupe provenite din statele membre, care nu se pot implica, sub nici o formă, în favoarea vreunei părţi) sau o combinaţie a amândurora, finanţarea lor fiind asigurată de comunitatea internaţională.[49]

Ele sunt conduse de Secretarul General, al cărui rol de canal de comunicaţie între părţi şi stimulator al desfăşurării negocierilor dintre acestea pentru a ajunge la un acord echitabil, a crescut din ce în ce mai mult.[50]

Operaţiunile acestea, începând cu cea din Congo, au fost iniţiate de Consiliul de Securitate, URSS fiind nemulţumite de maniera pro-occidentală în care Secretarul General acţiona în acest sens, însă deşi au existat grave divergenţe între SUA şi URSS în chestiunea utilizării şi executării operaţiunile de menţinere a păcii, ele au cooperat de cele mai multe ori, chiar şi China comunistă, care a susţinut de la începutul preluării mandatului său de membru permanent de la Taiwan că operaţiunile de menţinere a păcii sunt o formă de agresiune organizată, modificându-şi treptat poziţia şi chiar votând pentru prima dată favorabil în 1981, în cazul prelungirii mandatului misiunii din Cipru, iar apoi abţinându-se de la exprimarea veto-ului.[51]

Anii ’60 şi ’70 au fost martorii unui anumit consens foarte important şi rar între Est şi Vest în Consiliul de Securitate, bazat pe capitolul VII al Cartei ONU, nemaiîntâlnit: sancţiunile contra Rhodesiei (din 1980 Zimbabwe) şi împotriva Africii de Sud, pentru condamnarea apartheid-ului, considerat discriminatoriu de ambele tabere.[52]

  1. 4.      De la lumea bipolară la dominaţia hegemonică a SUA într-o lume multipolară (evoluţii pragmatice ale Consiliului de Securitate post 1989, în contextul globalizării)

Contribuţia crescândă a Secretarului General la împăcarea părţilor aflate în conflict şi determinarea lor de a lucra pentru obţinerea de înţelegeri echitabile, reciproc avantajoase, s-a manifestat mai pregnant în cazurile Afganistanului (1988-1990), războiului Iran-Irak (1988-1991), Namibiei (1989-1990), Americii Centrale (Nicaragua: 1989-1991, Honduras: 1989-1992, Salvador: din 1991, Guatemala: din 1994),  Cambodgiei (1992-1993), Mozambicului (1992-1995).[53]

Totuşi, rolul de gardian al păcii mondiale în sistemul internaţional al Consiliului de Securitate nu este asigurat decât în condiţii politice şi militare speciale, printre dificultăţile întâlnite în diverse circumstanţe aflându-se: 1. necesitatea unei relative echivalenţe de forţe între combatanţii rivali, înainte ca să fie desfăşurată o forţă ONU cu rolul de a separa taberele aflate în conflict fără ca vreuna din ele să poată obţine rapid astfel un avantaj militar; 2. obligativitatea unei consimţiri din partea uneia sau mai multora dintre părţile adverse pentru ca să poată fi desfăşurată forţa ONU de menţinere a păcii fără ca să fie nevoie de o unanimitate între membrii Consiliului de Securitate pentru utilizarea privilegiilor sale speciale prevăzute în capitolul VII al Cartei ONU; 3. îndeplinirea imperativă a condiţiei ca înşişi Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate să fie capabile din punct de vedere politic să se pună de acord asupra mandatului şi a organizării forţei de urgenţă.[54]

O altă problemă spinoasă a fost permanent asigurarea trupelor şi a finanţării lor, multe dintre statele membre argumentând cu sărăcia sau cu opoziţia la această metodă refuzul de a contribui militar, logistic şi financiar, astfel încât doar statele care votaseră afirmativ, cele care participau cu trupe, trupele combatante care acceptau operaţiunile de menţinere a păcii sau contribuţiile voluntare au rămas soluţiile viabile în această chestiune, Comitetul Special al Naţiunilor Unite pentru Operaţiunile de Menţinere a Păcii (Comitetul celor 33), constituit în 1965 de Adunarea Generală, lucrând amiabil, dar ineficient până în sesiunea din 1983, când a raportat că nu este capabil să rezolve problemele legate de finanţarea misiunilor de menţinere a păcii, crearea unei forţe pregătite deja (la care îşi anunţaseră participarea Canada, Norvegia, Danemarca, Islanda şi Suedia, semnând înţelegeri cu ONU) şi lărgirea propriului său mandat.[55]

Dar nu doar costurile exorbitante (sute de milioane de $ anual) şi politicile membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate de urmărire predilectă şi aproape exclusivă a propriilor interese geopolitice erau punctele slabe ale misiunilor de menţinere a păcii, ci şi frustrările şi traumele suferite de trupele ONU, ale căror umiliri publice şi pierderi umane consistente erau tot mai dese.[56]

Odată cu ipoteticul final al războiului rece, cererea ONU pentru misiunile de menţinere a păcii a crescut dramatic, între 1988 şi 1994 fiind înfiinţate 21 de noi astfel de misiuni, în comparaţie cu cele doar 13 existente din 1948 până în 1988.[57]

În acelaşi timp, s-a schimbat şi caracterul acestor misiuni, care erau anterior centrate pe latura militară (monitorizarea încetării focului, controlul zonelor „fierbinţi” şi prevenirea reluării ostilităţilor), devenind după 1988 mai mult interesate de preluarea şi exercitarea unor responsabilităţi civile (menţinerea calmului, crearea unui climat mai favorabil începerii negocierilor, protecţia civililor şi acordarea asistenţei umanitare), acesta fiind probabil şi unul din motivele pentru care în 1988 Premiul Nobel pentru Pace a fost acordat forţelor ONU de menţinere a păcii.[58]

Asemenea misiuni ale ONU au fost, pe lângă cele enumerate mai sus, cele din Irak-Kuweit (din 1991), Angola (din 1991), Sahara Occidentală (din 1991), Africa de Sud (1992-1995), Ex-Iugoslavia (din 1992), Uganda-Ruanda (din 1993), Georgia (din 1993), Haiti (din 1993), Liberia (din 1993), Somalia (1993-1995), Tadjikistan (din 1994), Timorul de Est (1999), Kosovo (din 2000), Darfur – Sudan (din 2007), R.D. Congo (din 2008) ş.a.[59]

Cea mai spectaculoasă operaţiune militară a ONU, bazată pe acordul celor cinci mari puteri cu drept de veto din Consiliul de Securitate, a fost, fără îndoială, recurgerea la forţă din 1991 împotriva Irakului, agresor al micului stat vecin, Kuweit, precedată de multiple rezoluţii de condamnare a respectivei agresiuni, care au condus la blocada Irakului; operaţiunea „Furtună în deşert”, întreprinsă de o coaliţie internaţională condusă de SUA, s-a desfăşurat sub egida ONU şi a înregistrat un succes deplin, rămas până astăzi de invidiat.[60]

Cu toate acestea, nu toate misiunile amintite au fost încununate de succes sau reuşita lor a fost foarte costisitoare şi discutabilă. Cele mai potrivite exemple de acest fel sunt operaţiunile care „au pus in lumină ambiguităţile acestui sistem internaţional aflat in criză”[61]: Somalia şi fosta Iugoslavie.[62]

În Somalia, ţară prăbuşită în haos şi foamete, ca şi în Ruanda, cele două operaţiuni ONU (prima umanitară şi a doua militară) au fost un eşec deplin, în ciuda importantei mobilizări (30.000 de persoane), căştile albastre fiind antrenate în luptele dintre facţiuni, suferind din pricina unei coordonări deficitare pierderi substanţiale şi, ca urmare, abandonând ţara respectivă într-o situaţie critică la fel de gravă ca starea dinaintea intervenţiei.[63]

Ex-Iugoslavia este ultimul caz important în care Consiliul de Securitate întrebuinţează (de mai multe ori şi nu fără reticenţe) regulile capitolului VII al Cartei ONU, inclusiv pentru trimiterea Forţei de Protecţie a ONU (FORPRONU) care să împiedice războaiele dintre popoarele Iugoslaviei şi să protejeze populaţia civilă, şi chiar, o noutate, pentru înfiinţarea unui tribunal penal internaţional pentru judecarea şi eventuala pedepsire a persoanelor presupuse şi apoi dovedite de violări grave ale dreptului umanitar internaţional (crime de război) comise în fosta federaţie iugoslavă.[64]

Prin cea din urmă măsură adoptată de Consiliul de Securitate (Rezoluţia 808/22.02.1993) se lărgeşte substanţial noţiunea de ameninţare a păcii, metoda fiind încercată apoi şi în cazul Ruandei, însă întâmpinând serioase obstacole: insuficienta finanţare şi cooperarea inegală şi incertă între state, care în principiu trebuie să contribuie la descoperirea probelor şi la arestarea acuzaţilor, dovadă stând şi în prezent atât mersul proceselor lui Slobodan Miloşevici, fostul preşedinte al Iugoslaviei (care s-a sinucis în detenţie, blocând astfel justiţia penală internaţională) şi generalului sârb Radovan Karadzici, cât şi arestarea altor generali sârbi şi croaţi ca Ratko Mladici şi Ante Gotovina.[65]

De remarcat faptul că, şi în cazul iugoslav (inclusiv în Kosovo), unitatea de vederi a Consiliului de Securitate şi în principal a celor 5 mari puteri cu drept de veto, reticenţele multor state membre de a participa la astfel de misiuni şi/sau de a le finanţa şi necesitatea obţinerii acordului protagoniştilor conflictului, în lipsa căruia trupele ONU riscă să rămână ineficiente şi chiar să fie ridiculizate şi manipulate de beligeranţi (luate ostatice, de exemplu), au fost obstacole extrem de dificil de depăşit.[66]

5. Adaptările sistemului internaţional la provocările globalizării

Soluţia la acest impas a venit tot din partea SUA, devenite acum unica superputere şi ţara cea mai importantă a noii structuri de putere stabilă instalată în aşa zisa „eră post-război rece”, prin semnarea la Paris la 14.12.1995 a acordului de pace asupra Bosniei, parafat la Dayton la 21.11.1995, prin care a fost mobilizată o forţă de menţinere a păcii foarte mare (60.000 de oameni din 24 de ţări) plasată sub comanda reală a NATO, conform voinţei SUA, total dezamăgite de experienţele trecute din acţiunile militare ale ONU şi neîncrezătoare faţă de ONU.[67]

După această mişcare diplomatică încununată de succes, tot sub egida NATO a urmat şi intervenţia militară din 1999 contra regimului agresor al dictatorului naţionalist-comunist Slobodan Miloşevici din Serbia, în contextul în care s-a revenit practic la situaţia blocării Consiliului de Securitate din cauza intereselor naţionale divergente ale Rusiei, Chinei, SUA, Marii Britanii şi Franţei, ajungându-se la un pas de revenirea la atmosfera din anii războiului rece, pericol evitat de SUA şi aliaţii săi prin abordarea dintr-o perspectivă nouă, globalizantă, a dreptului internaţional ca instrument de construire a unui sistem internaţional modern, adecvat realităţilor din secolul XXI, dominate de << hegemonia Internetului, a superpieţelor, a marilor concernuri multinaţionale şi a indivizilor superbogaţi, deci implicit superputernici >>[68].

În noua situaţie principalii inamici ai sistemului au devenit statele care refuzau sau refuză să se integreze în acest model global stabil (în principal Irak, Iran, Siria, Coreea de Nord, Cuba, Libia, Liban, Palestina, Venezuela, Bolivia, Nicaragua, parţial şi Iugoslavia,) şi „oamenii furioşi superputernici” care contestau/contestă supremaţia SUA (liderii terorişti islamici ai Al Qaida, Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah, etc. gen Ossama ben Laden, mollahul Omar, Mohamed al Zarqaoui, sau preşedinţii de state Slobodan Miloşevici, Fidel Castro, Hugo Chavez şi chiar Yasser Arafat)[69]: „Mai mult, în această lume interconectată statele pot fi ameninţate sau absorbite în conflicte fie prin colapsul unui vecin sau inamic tradiţional (Iugoslavia), fie ca răspuns la forţa sau agresiunea lor crescândă (Irak).”[70]

Totuşi, actuala ordine internaţională este şi ea „produsul secundar al comportamentului egoist al marilor puteri din sistem”[71], în realitate rivalitatea dintre superputerile consacrate în epoca războiului rece, Rusia şi SUA, diminuându-se, de fapt, şi nu dispărând complet după 1990, ba chiar cunoscând destule momente critice (Iugoslavia şi Kosovo: din 1999, Irak – 2003, Iran: din 2005-2006, Gruzia: din 2008), în pofida unor teoretice înţelegeri pentru condamnarea unor aspecte din politica acestor state.

Semnificative sunt în acest sens şi statisticile privind veto-urile din Consiliul de Securitate, lider detaşat la numărul de veto-uri din anii 1946-2005 fiind URSS/Rusia cu 122, deşi după 1991 a avut doar 3 veto-uri (în 1993, 1994 şi 2004 referitoare la Cipru şi Bosnia şi Herţegovina); SUA au asigurat locul 2 la totalul veto-urilor pronunţate (80), însă se situează pe primul loc, în mod constant, în fiecare an, din 1966, de când au început să se folosească de acest procedeu, inclusiv în aşa zisa perioadă „post-război rece” (2 în 1990, 1 în 1995, 2 în 1997, 2 în 2001, 2 în 2002, 2 în 2003, 2 în 2004: în total 13 veto-uri, concentrate pe chestiunea conflictului israeliano-palestinian, cu doar 2 excepţii: Panama în 1990 şi Bosnia în 2002); Marea Britanie şi Franţa au totalizat 32, respectiv 18 veto-uri, dar n-au mai uzitat deloc acest privilegiu din 1989, când s-au opus, alături de SUA, adoptării unor rezoluţii ce le erau defavorabile în chestiuni relative la Panama şi Libia; cele mai puţine veto-uri în total a folosit China (5, din care 1 folosit de Taiwan, deci înainte de 1971), dar această ţară, între 1990 şi 2005, a uzat de 2 ori de el, în 1997 şi 1999, în legătură cu Guatemala şi Macedonia.[72]

De remarcat faptul că din totalul de 257 de veto-uri înregistrate în Consiliul de Securitate până în 2006 (cu excepţia celor 43 de veto-uri folosite pentru blocarea nominalizărilor la funcţia de Secretar General al ONU în cadrul unor şedinţe desfăşurate cu uşile închise şi care au fost ignorate) doar 18 datează după anul 1989, deci avem în medie 1,1 veto-uri pe an (sau 1,06 veto-uri/an dacă luăm ca reper anul 1991), marea majoritate a lor (11 din 18 sau 10 din 16, în funcţie de anul luat ca indicator) referindu-se la relaţiile palestiniano-israeliene, distribuite astfel: 2 în 1990, 1 în 1993, 1 în 1994, 1 în 1995, 3 în 1997, 1 în 1999, 2 în 2001, 2 în 2002, 2 în 2003, 3 în 2004; semnalăm, de asemenea, faptul că, după 1990, s-au înregistrat aproape tot atâtea cazuri anuale de neutilizare a dreptului de veto din partea tuturor celor 5 state membre permanente (1991, 1992, 1996, 1998, 2000, 2005), câte au fost în toţi anii războiului rece (1951, 1953, 1959, 1965, 1967, 1969, 1978).[73]

În plus, complexitatea noului sistem internaţional este mai mare acum, glocalismului[74] adăugându-i-se noile riscuri, provocări şi ameninţări asimetrice (traficul de arme, inclusiv cele foarte moderne, de distrugere în masă, traficul de carne vie şi droguri, criminalitatea transfrontalieră, migraţia ilegală, fundamentalismul religios şi politico-ideologic islamist, terorismul internaţional cvasi-generalizat) şi existând mai multe centre secundare de putere profund antagonice din perspectiva doctrinei neo-realiste, multiple superputeri regionale, care gândesc şi acţionează ofensiv cu scopul dobândirii hegemoniei, fie din voinţa intrinsecă de putere, conform teoriei lui Hans Joachim Morgenthau (Politics among Nations: the struggle for power and peace, 1948; In Defense of the National Interest, 1951), fie din pricina tipului de sistem economic şi politic preferat de aceste state (Zbigniew Brzezinski, The Grand Failure. The Birth and Death of Communism in the Twentieth Century, 1989), fie din cauza structurii naturale anarhice a sistemului internaţional (John J. Mearsheimer, The Tragedy of the Great Power Politics, 2001).[75]

Argumentându-şi „teoria arcurilor aurite în prevenirea conflictelor”: „Nici o ţară în care există restaurante McDonald’s nu a purtat vreodată război împotriva altei ţări în care există restaurante McDonald’s.”[76], Thomas Friedman apelează la ideea interdependenţei dintre progresul economic, revoluţia tehnologică, revoluţia ştiinţifică, revoluţia informaţională, propaganda ideologică, diplomaţie şi politica de securitate militară, citând doi importanţi istorici americani specialişti în politică externă şi relaţii internaţionale, Joseph Nye jr. („A ignora rolul securităţii militare într-o eră a creşterii economice şi informaţionale este ca şi cum ai uita importanţa oxigenului pentru respiraţie.”) şi Robert Kagan („Ideile bune şi tehnologiile bune au şi ele nevoie de o mare forţă care să le promoveze prin exemplu şi să le protejeze prin victoria pe câmpul de luptă.”; „Dacă ideile şi tehnologiile noastre ar fi fost promovate de o putere mai mică, ele nu ar fi avut importanţa globală pe care o au acum. Iar dacă o mare putere, ca Uniunea Sovietică, şi-a promovat ideile ei rele, ele au avut o mare importanţă pentru mai bine de jumătate de secol.”).[77]

Cea mai bună dovadă în acest sens este strategia SUA (şi a aliaţilor săi din NATO şi din toata lumea) după atacurile teroriste de la World Trade Center din New York şi de la Pentagon din Washington din 11 septembrie 2001, cu al său război contra terorismului, incluzând „loviturile preventive” din Afganistan: 2001-2002 şi Irak: 2003 şi monitorizarea „axei răului” Iran-Siria-Coreea de Nord-Libia, inclusiv a prelungirii sale secundare din America Latină (Cuba, Nicaragua, Venezuela, Bolivia), mai ales a capacităţilor de producere şi perfecţionare a armelor de distrugere în masă (nucleare, chimice, biologice ş.a.).

În această ofensivă preventivă antiteroristă şi de impunere a non-proliferării armelor de distrugere în masă, rolul rezervat de SUA pentru ONU este unul secundar, totuşi, de realizare a inspecţiilor nucleare tehnico-militare prin intermediul comisiilor de experţi ale Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică (creată la Viena în 1956 sub patronajul SUA şi al URSS)[78], cum a fost, este sau va (mai) fi cazul în Irak, Coreea de Nord şi Iran, unde Consiliul de Securitate al ONU a învestit AIEA cu controlul activităţilor nucleare şi supravegherea distrugerii armelor nucleare de care dispun aceste ţări, conform Tratatului de Nonproliferare Nucleară intrat în vigoare de la 1 iulie 1969, de dublare a operaţiunilor militare ale coaliţiei internaţionale conduse de SUA în Afganistan şi Irak cu unele de menţinere a păcii şi/sau altele umanitare ale ONU.

6. Reforma ONU (a Consiliului de Securitate) între necesitate şi eficienţă (influenţa strategiei de securitate a SUA)

În noul context internaţional din anii ’90, dar şi după 11.09.2001, dezbaterile privind reforma ONU au fost la ordinea zilei, fiind vizate patru mari chestiunile legate de: 1. rezolvarea finanţării (doar o treime din statele membre n-au datorii, SUA având mari restanţe, după ce din 2000 şi-a redus cu 3% contribuţia, iar Rusia neplătind) în condiţiile multiplicării operaţiunilor ONU; 2. compensarea problemelor economico-sociale şi de mediu prin înfiinţarea unui „consiliu de securitate economic”; 3. asigurarea unei armate permanente omogene, aşa cum sugerează art.45-47 din Carta ONU referitoare la Comitetul de Stat-Major, care să înlocuiască actualele forţe ONU formate din militari antrenaţi de statele membre, ale căror costuri sunt suportate de ONU; 4. reformarea Consiliului de Securitate însuşi.[79]

Sub mandatele secretarilor generali ai ONU Boutros Boutros Ghali (1992-1996) şi, mai ales, Kofi Annan (1997-2006), reforma ONU a devenit presantă, îndeosebi în ceea ce priveşte reformarea administraţiei, a finanţării şi a birocraţiei instituţionale[80], situaţie care s-a accentuat în prezent, în condiţiile în care au (re)apărut scandalurile de corupţie şi abuzuri printre angajaţii importanţi ai ONU şi rudele lor, inclusiv în familia actualului Secretar General al ONU şi îndeosebi în chestiunile fondurilor umanitare (chiar în Irak în 2005), ceea ce l-a obligat pe Kofi Annan să reacţioneze prompt, anunţând noi reguli interne, restructurări administrative şi reduceri de personal chiar la finele anului 2005 şi începutul anului 2006.

A existat şi ideea ingenioasă mai veche a lui Kofi Annan de transformare a Consiliului de Tutelă, devenit anacronic, într-un organ al ONU menit să se ocupe de ecologie şi protejarea mediului global, precum şi cea a înfiinţării unei Comisii de Construire a Păcii şi a unui Consiliu al Drepturilor Omului în 2003-2004 (după crearea în 1993 a postului de Înalt Comisar al ONU pentru Drepturile Omului, care a fost ocupat prima dată de fosta preşedintă a Irlandei, Mary Robinson). Totodată, Kofi Annan a dorit şi a decis în 1997 crearea de către Adunarea Generală a funcţiei de reprezentant al Secretarului General pentru un mai eficient management al organizaţiei internaţionale, favoritul său la acest post fiind japonezul Sadoka Ogata, Înaltul Comisar al ONU pentru Refugiaţi, care a refuzat însă oferta.[81]

Declanşată de Boutros Boutros Ghali prin planurile sale destinate păcii, securităţii şi dezvoltării, intitulate „O agendă pentru pace” – 1992 şi „O agendă pentru dezvoltare” – 1994, reforma ONU a fost intensificată din 1997, sub mandatul lui Kofi Annan, prin câteva documente generale emise de Secretarul General, printre care le amintim pe cele mai importante: „Un program pentru reformă” – 1997, „O agendă pentru schimbare susţinută” – 2002, „Într-o libertate mai mare” – 2005, „Investind în ONU” – 2006, principalele obiective fiind reorganizarea, eficienţa, transparenţa, echitatea şi securitatea structurilor şi sistemelor de management, ale resurselor umane şi financiar-bugetare, ale operaţiunilor de menţinere a păcii, ale personalului civil şi militar, inclusiv a comportamentului etic al acestuia (vezi scandalurile de corupţie legate de programul „Petrol contra hrană” din Irak), ale agenţiilor şi organelor subadiacente, în domeniul respectării drepturilor omului şi al parteneriatului cu societatea civilă şi sectorul privat.[82]

Printr-o serie de conferinţe (Întâlnirea Mondială a ONU asupra mediului şi dezvoltării de la Rio de Janeiro – 1992, Summit-ul Mileniului din 6-8 septembrie 2000, inclusiv privind colaborarea ONU cu ONG-urile, Conferinţa internaţională privind colaborarea cu liderii oamenilor de afaceri în cadrul iniţiativei „Global Compact” şi conferinţele anuale ale Uniunii Inter-Parlamentare – 2004, Summit-ul Mileniu+5 al ONU – 2005), documente oficiale („Declaraţia Mileniului” – 2000, raportul lui Lakhdar Brahimi asupra reformei Departamentului Operaţiilor de Menţinere a Păcii: 2000-2001), proiecte de rezoluţii („Pentru o puternică şi democratică ONU” – 1996, iniţiat de unele ţări sărace), funcţii şi autorităţi noi (Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului – 1993, Subsecretarul General pentru reforma ONU, Departamentul pentru Afaceri Economice şi Sociale, Reprezentantul Secretarului General pentru consolidarea managementului, Oficiul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare, – 1997, Tribunalul Penal Internaţional Permanent de la Haga – 2002), precum şi grupuri de lucru special constituite sub egida sa (5 astfel de grupuri au fost înfiinţate de Adunarea Generală şi au funcţionat doar între 1993 şi 1996, „Comisia Cardoso” privind relaţiile ONU cu ONG-urile, marile corporaţii, parlamentarii şi guvernele locale şi cea privind „Ameninţările, Provocările şi Schimbarea”: 2003-2004), ONU şi-a fundamentat strategia de reformă, dar rezultatele importante au fost puţine şi neconcludente.[83]

În ceea ce priveşte Consiliul de Securitate, au existat mai multe etape de proiectare şi teoretizare a reformei, însă fără urmări concrete. Astfel, după întâlnirea la vârf (la nivel de şefi de stat şi de guvern) a Consiliului de Securitate din 31 ianuarie 1992 a fost dat publicităţii raportul Secretarului General, intitulat „O agendă pentru pace. Diplomaţie preventivă, implementarea şi menţinerea păcii” – 17 iunie 1992, apoi „Grupurile de lucru asupra reformei Consiliului de Securitate” şi-au continuat dezbaterile mult timp după ce alte grupuri similare de reformă a ONU îşi finalizaseră activitatea (1993-1996), din anul 1997 unii ambasadori la ONU au avut întâlniri individuale regulate cu un grup de ONG-uri în Consiliul de Securitate, în 1999 Consiliul a decis să ţină mai multe şedinţe deschise şi să-şi organizeze întâlnirile pe o bază mai flexibilă, în 2000 G8 a inclus pentru prima dată problema reformării Consiliului de Securitate pe agenda întâlnirii miniştrilor săi de externe şi în declaraţia adoptată de liderii săi în Okinawa[84], în timp ce Consiliul a adoptat Rezoluţia 1325 asupra femeii, păcii şi securităţii şi a negociat procedurile de sancţionare din textul propus de Grupul de lucru al Consiliului de Securitate privind Sancţiunile, dar adoptarea sa sub forma unei rezoluţii a fost blocată de o dispută între Franţa şi SUA, iar în 2005 SUA şi China, ca şi majoritatea membrilor Adunării Generale, s-au opus ideii lărgirii Consiliului prin crearea de noi locuri permanente, statut pe care l-au cerut Brazilia, Germania, India şi Japonia, dar pe care-l căutau şi state africane precum Nigeria, Egipt şi Africa de Sud.[85]

La sfârşitul anului 1999 Adunarea Generală conchidea asupra consideraţiilor privind reforma Consiliului de Securitate, dar după 6 ani de activitate a grupurilor de lucru la nivel înalt în chestiunea reprezentării echitabile şi a creşterii numărului de membri în Consiliu, nu se ajunsese la un consens şi nici măcar la progrese concrete, reforma rămânând un miraj până în prezent în pofida nenumăratelor forumuri pentru schimbul de opinii şi intensificarea cooperării, a dezbaterilor şi a sesiunilor repetate ale Adunării Generale, a întâlnirilor şefilor de stat şi de guvern, ca şi ale miniştrilor de externe din ţările membre ale Consiliului de Securitate.[86]

Propunerile de reformă strânse timp de aproximativ 15 ani vizează şi schimbări în procedurile şi metodele de lucru ale Consiliului de Securitate, cum ar fi reguli procedurale obişnuite, mai multe şedinţe publice şi alte măsuri, inclusiv modificarea Cartei ONU în condiţiile creşterii numărului de state membre ale Consiliului, care să-i sporească transparenţa, eficienţa şi inteligibilitatea, legitimitatea şi reprezentativitatea.[87]

Printre cele 17 metode principale de lucru recomandate Consiliului în 2005 de Grupul de lucru se insista asupra restrângerii utilizării dreptului de veto (interzis în caz de genocid, crime contra umanităţii şi violări grave ale dreptului internaţional umanitar), explicării unui eventual veto în Adunarea Generală ori în scris către fiecare ţară membră a ONU sau prin votul indicativ dedicat informării prealabile a opiniei publice, implementării deciziilor, reducerii acţiunilor Consiliului bazate pe capitolul VII al Cartei ONU şi creşterii frecvenţei de folosire a capitolelor VI şi VIII, pregătirii şi difuzării pachetului detaliat de proceduri, practici şi acţiuni ale Consiliului pentru a facilita o rapidă integrare a membrilor noi aleşi, introducerii procedurilor care să garanteze transparenţa în luarea deciziilor, creşterea gradului de înţelegere şi a accesului la informaţie, inclusiv prin întâlniri deschise şi contacte cu toate părţile interesate (mai ales cu statele afectate de probleme speciale economice în urma aplicării unor sancţiuni de către Consiliu), intensificării consultării, cooperării şi schimbului adecvat de informaţii cu Secretarul General, Adunarea Generală şi Consiliul Economic şi Social, ca şi cu organele subsidiare, agenţiile şi înţelegerile regionale, precum şi cu statele ce contribuie militar şi financiar la misiunile ONU, asigurării accesului şi unei participări mai bune a statelor ne-membre ale Consiliului la lucrările acestuia, adoptării şi circulaţiei regulilor formale procedurale, necesităţii unor consultări mai intense şi mai eficiente între statele membre, încorporării acestor noi practici în prevederile regulilor procedurale ale Consiliului, ocupării prin rotaţie anuală a Preşedinţiei Grupului de lucru privind reforma Consiliului de Securitate şi a necesităţii prezentării progreselor acumulate la finalul fiecărui mandat în faţa Adunării Generale.[88]

Un rol deosebit de important în iniţierea acestor propuneri reformiste l-au avut, îndeosebi în ultimii ani, grupurile de lucru ale ONU (« Open Ended Working Group ») specializate în reforma Consiliului de Securitate, formate din experţi redutabili care au analizat chestiunile legate de creşterea numărului de membri, echitabila reprezentare geopolitică şi social-economică şi altele, influenţând major prin recomandări şi opinii agenda Secretarului General şi a Adunării Generale, ale căror documente de lucru şi poziţii oficiale le-au inspirat şi în a 60-a sesiune: Documentul final al Summit-ului Mondial al ONU din 2005, raportul lui Kofi Annan din 21 martie 2005 „Într-o mai mare libertate: spre dezvoltare, securitate şi drepturile omului pentru toţi”, Dezbaterea Generală a Adunării Generale din 17-23 septembrie 2005 şi dezbaterile din 10-11 noiembrie 2005 asupra itemilor 9: „Raport al Consiliului de Securitate” şi 117: „Chestiunea reprezentării echitabile şi a creşterii numărului de membri ai Consiliului de Securitate şi problemele adiacente” din agendă, proiectele de rezoluţii intitulate „Metodele de lucru ale Consiliului de Securitate” (propus la 11.11.2005 de Costa Rica, Iordania, Liechtenstein, Singapore şi Elveţia) şi „Reforma Consiliului de Securitate” (A/60/L.41, iniţiat la 14.12.2005 de state bazate pe un mandat al Uniunii Africane: Ghana, Nigeria, Senegal şi Africa de Sud).[89]

În problema reformării Consiliului de Securitate s-au pus trei mari întrebări: „Care este structura mai potrivită a Consiliului de Securitate?”, „Câţi membri permanenţi sa aibă acesta?” şi „Trebuie menţinut dreptul de veto?”.[90]

Astfel, marile puteri economice şi militare continentale: Germania (unificată din 1990) în Europa, şi Japonia în Asia, cele două mari puteri înfrânte în al doilea război mondial, care, fără a fi puteri nucleare, împreună, contribuie azi la bugetul ONU mai mult (cca.25%) decât China, Franţa şi Marea Britanie laolaltă, şi aproximativ la fel ca SUA, revendică, pe bună dreptate, câte un post de membru permanent.[91]

Dar Japonia şi Germania nu sunt singurele state cu asemenea pretenţii în secolul al XXI-lea după seria revoluţiilor anticolonială, ştiinţifico-tehnologică, politico-juridică (de extindere şi consolidare a guvernării bazate pe libertate, dreptate şi democraţie)[92], căci mai există şi alte puteri regionale sau continentale: India şi Brazilia, dar şi Pakistan şi Argentina, Canada şi Australia, Africa de Sud şi Egipt, Mexic şi Nigeria, Indonezia şi Coreea de Sud, Italia şi chiar Ucraina, ba chiar Chile şi Spania, fiecare susţinându-şi candidatura pe baza puterii economice, a mărimii populaţiei şi teritoriului, a puterii militare, a prestigiului naţional sau a reputaţiei internaţionale.[93]

La 23 iulie 1997, prin ambasadorul său de atunci la ONU, Bill Richardson, SUA au propus lărgirea Consiliului de Securitate la 20 de membri, deci cu 5 noi membri permanenţi: Germania şi Japonia, plus alte 3 state în curs de dezvoltare (neprecizate însă) din Asia, Africa şi America Latină, provocând reacţii diplomatice vehemente ale altor state pretendente şi în primul rând ale Italiei,[94] astăzi existând şi propuneri de lărgire a Consiliului la 28 de membri, deci aproape dublul mărimii actuale a acestui organ.

Dezbaterea privind reforma sau lărgirea Consiliului de Securitate (atenţie la diferenţa semantică!) s-a intensificat începând din decembrie 2004, când, în cadrul Sesiunii la nivel înalt asupra Ameninţărilor, Provocărilor şi Schimbării, Secretarul General al ONU a propus 2 modele de lărgire (A şi B), ambele la 24 de membri şi ambele păstrând ca bază structurală grupurile regionale (6 locuri pentru Asia şi Pacific, din care 3 există deja, 1 fiind membru permanent = China; 6 locuri pentru Africa, din care 3, toate nepermanente, sunt deja; 6 locuri din Americi, din care în prezent sunt doar 2: 1 permanent = SUA şi 1 nepermanent; 6 din Europa, azi fiind deja ocupate 4: 3 permanente: Franţa, Marea Britanie şi Rusia şi 1 nepermanent), fără să specifice vreo preferinţă nici în documentul final al acestei sesiuni, nici în raportul său, „Amplificând libertatea”, din martie 2005.[95]

Din 2005, după semnalul dat de Kofi Annan, s-au înregistrat mai multe proiecte de rezoluţii sau modele având ca subiect reforma şi lărgirea Consiliului.

Astfel, cele 2 opţiuni (Planurile A şi B) au fost redefinite şi redenumite (Modelul Verde şi Modelul Albastru) de un grup de ţări „înţelepte” sau „prudente” (printre care Argentina, Columbia, Mexic, Kenya, Algeria, Italia, Spania, Pakistan şi Coreea de Sud) pe 16 februarie 2005, când a fost adoptat documentul „Uniţi pentru Consens”, care a fost prezentat Secretarului General, fiind preferat modelul B, cu unele completări, ca mai democratic, mai eficient şi mai reprezentativ; ambele variante („Uniţi pentru Consens. Modelul Verde” şi „Uniţi pentru Consens. Modelul Albastru”), finalizate şi date publicităţii în aprilie 2005, ajung la un Consiliu de 25 de membri, din totalul de 191 de state membre ale ONU, exclud noi state cu drept de veto, dar în vreme ce modelul albastru propune lărgirea Consiliului atât cu membrii semipermanenţi (aleşi pe termen lung: 3-4 ani, cu posibilitatea realegerii negociabile pentru fiecare stat în cadrul grupului geografic căruia îi aparţine) cât şi cu membrii aleşi prin rotaţie pentru un mandat fix de 2 ani, modelul verde optează doar pentru noi membrii aleşi prin rotaţie, pentru un mandat limitat, dar tot în baza respectării distribuţiei geografice echitabile (cele 5 grupuri geografice fiind acum: Asia – 6 locuri, din care 3 există deja, 1 fiind permanent; Africa – 6 locuri, din care 3 nepermanente există deja; America Latină şi zona Caraibelor – 4 locuri, din care sunt azi doar 2 nepermanente; Occidentul = Europa de Vest, SUA şi Canada – 6 locuri, din care 5 există deja: 3 permanente şi 2 nepermanente; Europa de Est – 3 locuri, din care azi are doar 2: 1 permanent şi 1 nepermanent).[96]

Tot în aprilie 2005 a fost lansat „Modelul Regional Italian”, a cărui particularitate, îndreptată în realitate împotriva noilor pretendenţi la statutul de membru permanent, şi în primul rând contra Germaniei, este propunerea ca să fie adăugate 10 locuri regionale permanente, pe care fiecare grup geografic şi le va administra în mod independent, în conformitate cu propriile principii şi mecanisme, pentru a asigura mai degrabă reprezentarea regională decât o ocupare naţională de către state a locurilor rezervate lor.[97]

La 6 iulie 2005 a fost publicat proiectul de rezoluţie (cu versiuni anterioare la 13 mai şi 8 iunie) iniţiat de cele mai vechi şi mai mari favorite la statutul de membru permanent al Consiliului: Germania, Japonia, India şi Brazilia (sprijinite de alte 23 de state, printre care Ucraina şi Franţa), care au decis să se asocieze şi să se susţină reciproc pentru a-şi spori şansele de reuşită încă din 2004[98], proiectul lor propunând o lărgire la 25 de membri, incluzând 6 locuri permanente suplimentare (cele 4 ţări iniţiatoare, plus 2 state africane neprecizate) şi 4 locuri nepermanente (câte 1 pentru Africa, Asia, America Latină şi Caraibe, Europa de Est), dar şi acceptarea renunţării la dreptul de veto pentru cel puţin 15 ani, ultima propunere având mai multe şanse de succes ca planurile de expansiune a numărului de membri ai Consiliului deoarece ambasadorul american la ONU, John R. Bolton, declara că Washingtonul va susţine numai ceea ce el a numit „o modestă extindere a Consiliului”.[99]

Acest proiect a fost blocat după două zile de dezbateri în Adunarea Generală (10-11 noiembrie 2005), fiind respins de 2 dintre greii Consiliului de Securitate: China (care a rămas profund antijaponeză) şi SUA (care nu accepta decât „vreo 2” noi membrii permanenţi dintr-un total de 5 sau 6 locuri adiţionale în Consiliu), dar şi de state concurente ca Italia, Coreea de Sud, Argentina, Mexic ş.a., în timp ce Rusia nu a avut o poziţie clară, iar Franţa şi Marea Britanie l-au susţinut.[100]

Ca urmare a eşecului suferit, dar şi din cauza relaţiei speciale cu SUA, despre care secretarul de stat Condoleezza Rice spunea în octombrie 2005 că va fi curând transformată într-o „alianţă globală”[101], Japonia s-a distanţat treptat de această iniţiativă[102], iar apoi a abandonat susţinerea din nou a proiectului de rezoluţie, care a fost totuşi reintrodus de Brazilia, Germania şi India la începutul lunii ianuarie 2006[103], în timp ce Japonia a lansat ideea de bază a unei noi rezoluţii de lărgire a Consiliului la doar 21 de state membre, dintre cele 6 noi membre unele fiind permanente (cele care obţin susţinerea a cel puţin 2/3 dintre statele membre ale ONU, adică 128 de ţări/voturi), dar fără drept de veto, iar altele devenind  prin vot semipermanente cu un mandat ce va depăşi termenul de 2 ani, valabil pentru actualele ţări membre nepermanente, şi va putea fi prelungit de mai multe ori, nefiind limitat doar la 2 consecutive ca în prezent; însă ideea japoneză nu a reuşit să atragă foarte mulţi aderenţi dintre statele membre ale ONU.[104]

Ca reacţie la planul G4 (acum G3), Uniunea Africană (53 de state membre), care însumează peste un sfert din totalul membrilor ONU, şi-a reînnoit şi ea propria rezoluţie, înaintată prima dată la 14 iulie 2005, prin care se cerea o lărgire a Consiliului cu 11 membri adiţionali, 6 permanenţi şi 5 nepermanenţi, deci la 26, ţările africane câştigând 2 locuri de membre permanente şi alte 2 nepermanente, noile membre permanente beneficiind de toate privilegiile existente, inclusiv de dreptul la veto, iar la sumitul lor din 28 octombrie 2005 ţările africane au refuzat să renunţe la dreptul de veto şi să ajungă la un compromis cu G4 (sau G3).[105]

Drept răspuns la primele proiectele de rezoluţie ale G4 şi Uniunii Africane, ţările ce formaseră coaliţia „Uniţi pentru Consens” (aproximativ 20 de state, între care Italia, Canada, Pakistan şi Mexic) şi-au revizuit planurile şi au depus un nou proiect de rezoluţie, de această dată univoc şi simplificat, propunând 10 membrii adiţionali nepermanenţi, eligibili imediat pentru realegerea în Consiliul de Securitate, renunţând la formalităţile complicate de realegere şi rotaţie în cadrul grupurilor regionale prevăzute în variantele anterioare.[106]

Au mai existat şi alte propuneri, dar care au suscitat mult mai puţin interes, unele nefiind nici măcar discutate în mod serios întrucât au fost considerate simple proiecte de compromis sau conjunctură fără şanse reale de acceptare, precum acel plan din vara anului 2005, la care a reflectat însuşi preşedintele Adunării Generale a ONU din acel timp, Jean Ping, prin care erau adăugate în Consiliul de Securitate 5 sau 6 locuri pentru un mandat de 10 sau 12 ani.[107]

În paralel a luat amploare şi dezbaterea pe acelaşi subiect – lărgirea şi reforma Consiliului de Securitate – în rândurile opiniei publice şi mai ales a specialiştilor în relaţii internaţionale, politologie, geopolitică, inclusiv în cadrul unor fundaţii, institute, asociaţii şi organizaţii civice (de exemplu Global Policy Forum şi Center for U.N. Reform Education), care nu s-au sfiit să critice structura actuală a Consiliului, dar şi lipsa de substanţă şi de sinceritate a demersurilor oficiale de reformă a Naţiunilor Unite (a Consiliului de Securitate, în primul rând), îndeosebi acelea ale celor 5 mari puteri cu drept de veto, care au urmărit constant să-şi păstreze privilegiile actuale, oferindu-le în schimb şi altor state puternice, atent şi arbitrar selectate, posibilitatea de a beneficia în oarecare măsură de ele, prin crearea unei şi mai artificiale ierarhii de castă pe 3 nivele, în funcţie de statut: membru permanent, membru „semi-permanent” şi membru nepermanent, prin rotaţie.[108]

Analiza experţilor a relevat o sumedenie de piedici şi inconsistenţe în calea unei reforme democratice a Consiliului: durata îndelungată şi sterilitatea negocierilor, lipsa de transparenţă, frustrarea membrilor nepermanenţi, care se simt captivi şi „turişti” în sistemul dublului standard din Consiliu, practicile nedemocratice uzitate în pofida limbajului democratic al documentelor oficiale, prevalenţa interesului naţional în faţa celui colectiv, mascarea actualei distribuţii de putere şi bogăţie în lume cu ajutorul ideilor abstracte de dreptate şi echitate, păstrarea rivalităţilor şi chiar a ideilor preconcepute sau fundamentaliste de tip şovin şi naţionalist, deficitul de responsabilitate al marilor puteri, menţinerea, împărţirea sau chiar sporirea privilegiilor membrilor permanenţi, inclusiv prin adăugarea altora în Consiliu, perpetuarea ineficienţei chiar şi în cazul lărgirii Consiliului, dificultăţile asigurării unei mai bune reprezentări, dificila procedură de modificare a Cartei ONU (care necesită votul a 2/3 din statele membre în Adunarea Generală, apoi aprobarea din partea fiecărui legislativ naţional al statelor membre ale ONU şi presupune totodată ca cele 5 state membre permanente să nu-şi folosească dreptul de veto), avertismentele ambasadorilor experimentaţi asupra greşelii extinderii Consiliului, legitimitatea redusă a actualului Consiliu, dar şi a modificărilor propuse până în prezent.[109]

Totodată, cercetătorii domeniului subliniază faptul că adăugând noi membri în Consiliul de Securitate, fără să se modifice regulile de bază ale organizării şi funcţionării sale, nu se obţine altceva decât lărgirea unei oligarhii discreditate, în loc de construirea unei instituţii democratice veritabile, extinderea nefiind o garanţie a unei mai eficiente funcţionări sau a unei substanţial mai bune reprezentări, ci dimpotrivă.[110]

De asemenea, experţii propun un proces de reformă bazat pe ideea unui viitor global mai democratic şi pe întărirea reprezentării regionale (prin creşterea rolului înţelegerilor regionale şi al uniunilor regionale de state sau al organizaţiilor similare de genul UE sau UA, care pot aloca mai rapid şi mai eficient resursele şi trupele şi îşi pot stabili o coordonare politică efectivă, ajutând astfel statele mici şi sărace să-şi mărească şansele, capacităţile şi abilităţile de expertiză necesare participării ca membre în Consiliu, inclusiv sau îndeosebi prin crearea unor Secretariate Regionale care ar da membrilor aleşi acces egal la memoria instituţională a Consiliului), ca un posibil şi necesar demers, orientat spre viitor, de dezvoltare în etape şi fără complicaţiile tangente schimbării Cartei, o înnoire profundă a metodelor de lucru, a practicilor şi a procedurilor, o restricţionare a dreptului de veto şi a altor privilegii speciale (sau chiar eliminarea lor în viitorul apropiat), de pildă în cazurile primirii de noi membri în ONU, alegerii Secretarului General, rezervării unor posturi înalte din Secretariat sau Curtea Internaţională de Justiţie.[111]

Specialiştii au stabilit chiar caracteristicile de bază ale unui plan (numit modelul X) care să aibă mari şanse să fie susţinut de majoritatea absolută a ţărilor membre ale ONU şi să reprezinte un progres semnificativ în privinţa eficienţei funcţionale: 1. să păstreze Consiliul compact, adică acesta să nu aibă mai mult de 20 de membri; 2. să nu se extindă numărul membrilor permanenţi pentru ca să se evite opoziţiile dintre regiunile şi puterile rivale; 3. să fie avută în vedere neapărat Japonia, care este al doilea stat ca importanţă în ordinea mărimii contribuţiei la bugetul ONU şi un aliat foarte important al SUA; 4. să se asigure o mai bună reprezentare pentru ţările aflate în curs de dezvoltare; 5. să fie implementate noi metode de lucru şi proceduri sau practici care să transforme Consiliul într-o instituţie mai transparentă, mai accesibilă şi mai inteligibilă.[112]

Modelul X aminteşte de Modelul B şi de Modelul Albastru prin introducerea categoriei de locuri nepermanente cu un mandat de 4 ani, ce poate fi reînnoit prin vot, destinate statelor membre care contribuie mai mult din punct de vedere financiar, militar sau diplomatic la activitatea ONU, dar se diferenţiază de acestea (şi de alte proiecte) prin numărul redus de locuri pentru statele membre în Consiliu (în total 20 din care 5 permanente, 5 cu un mandat de 4 ani ce poate fi reînnoit succesiv şi 10 nepermanente de 2 ani), deci apar numai 5 suplimentare faţă de situaţia actuală) şi mai ales prin modul de grupare a ţărilor după criteriile geografic şi demografic pentru a asigura o reprezentare mai echilibrată între regiunile continentale (astfel se menţine metoda de grupare electorală adoptată de Adunarea Generală în 1965 cu 4 regiuni continentale, combinându-se estul şi vestul Europei pentru a reflecta reunificarea celor două Europe după aşa zisul final al războiului rece şi fiind transferate ţările din Pacific de la mai populata Asie la Americi; pe viitor este luată în calcul chiar şi posibilitatea ca Uniunea Europeană să ia locurile permanente ale Franţei şi Marii Britanii).[113]

Distribuţia mai echitabilă din Modelul X este evidentă, fiecare din cele 4 regiuni continentale având prevăzute câte 5 locuri, împărţite astfel: 2 posturi de 4 ani reeligibile şi 3 de 2 ani rotative pentru Africa; 1 loc permanent, plus câte 2 locuri de 2 ani şi de 4 ani pentru Asia; 3 locuri permanente şi 2 de 2 ani pentru Europa; 1 post permanent, 1 post de 4 ani şi 3 de 2 ani pentru Americi şi Pacific.[114] Acelaşi criteriu este utilizat şi pentru împărţirea celor 10 locuri nepermanente rotative cu un mandat de 2 ani între cele 4 regiuni continentale: câte 1 pentru Africa de est, Africa de vest şi Sahara din cele 3 repartizate Africii; câte 1 pentru Asia de est şi Asia de vest din cele 2 repartizate Asiei; câte 1 pentru Europa de est şi Europa de vest din cele 2 repartizate Europei; câte 1 pentru America de nord, America de sud şi Pacific din cele 3 repartizate Americilor.[115]

Pe de altă parte, există şi o viziune „radicală” exprimată de aceia care se întreabă (mai mult retoric) dacă mai trebuie păstrat după 60 de ani sistemul de vot stabilit la finele celui de-al doilea război mondial? Nu este total anacronic şi antidemocratic dreptul de veto al celor 5 state victorioase în 1945, cărora le este recunoscută în acest fel puterea de a  bloca decizii esenţiale ale comunităţii internaţionale, care în prezent are o cu totul altă configuraţie?[116]

Deşi analiştii recunosc schimbarea distribuţiei puterii globale şi probabilitatea foarte mare a sporirii numărului de membri ai Consiliului de Securitate, mulţi sunt sceptici sau chiar pesimişti în privinţa creşterii eficienţei acestuia, considerând că: „cu cât Consiliul va reflecta mai multe interese şi politici divergente, cu atât mai greu îi va fi să-şi atingă obiectivele”; „extinzând dreptul de veto la mai multe state prin amendamente ale Cartei ONU va scădea calitatea eficienţei Consiliului de Securitate”; „marile puteri în mod conştient au creat o asemenea situaţie prin insistenţa asupra puterii veto-ului”; „influenţa ONU asupra statelor, pe cât de mică e în prezent, e susceptibilă de a se diminua încă şi mai mult în noul secol, deoarece organismul de luare a deciziilor, Consiliul de Securitate, îşi va spori cu siguranţă numărul de membri”; „crearea unui consiliu mai mare, mai ales cu mai mulţi membri permanenţi având drept de veto faţă de politicile ONU, ar face practic imposibile formularea şi aplicarea politicilor menite să limiteze acţiunile marilor puteri”.[117]

De aceea este puţin probabil ca eventualii noi membri ai Consiliului de Securitate să aibă şi drept de veto sau să fie numeroşi (poate doar prin introducerea statutului de membru „semi-permanent” fără drept de veto cu 5 locuri disponibile pentru un mandat de 2 ani de care să beneficieze prin rotaţie statele amintite mai sus ca puteri continentale şi regionale (dar bineînţeles nu împreună cu vreunii dintre cei 5 mari, dintre care nici unul nu se arată dispus să renunţe la extraordinarele privilegii date de statutul de membru permanent cu drept de veto, deşi nu-şi asumă şi nu-şi onorează  foarte multe obligaţii şi responsabilităţi), aşa cum propunea grupul de lucru al ONU însărcinat cu reforma Consiliului de Securitate în recomandarea sa formală prezentată la a 52-a sesiune anuală a Adunării Generale a ONU)[118], ci mai degrabă doar să fie membri permanenţi fără drept de veto ori cu un drept de veto limitat la anumite aspecte, fie un veto „relativ”, fie unul colectiv.

La fel de improbabilă este şi varianta renunţării la dreptul de veto din partea celor cinci mari (deşi deseori aflate în conflict diplomatic, Franţa şi SUA se regăsesc aliate în apărarea status-quo-ului contra noilor pretendenţi la un loc permanent) sau a desfiinţării sale (cei 5 mari ar trebui să decidă asupra eventualei renunţări la 1 ianuarie 2010)[119], cu alte cuvinte, mai realistă fiind posibilitatea ca să se introducă nişte limitări ale acestuia în anumite circumstanţe, în timp sau ca număr, ori să fie absolut necesară exprimarea concomitentă a acestui veto de cel puţin jumătate plus unu ori 2/3 din membrii cu drept de veto (de exemplu, 3 veto-uri din 5, sau 5 din 7, 7 din 9 etc. în cazul măririi numărului de membri permanenţi cu drept de veto) pentru a respinge un proiect de rezoluţie ori introducerea unor proceduri de vot cu totul diferite de regulile majoritare simple.

Dilema aceasta este cu atât mai dramatică cu cât este dublată de o alta referitoare la opţiunea internaţională, fără altă soluţie, ce se anunţă tot mai stringentă, între ordinea mondială bazată pe eroziunile progresive ale suveranităţii statelor şi un guvern mondial cu un înalt grad de instituţionalizare şi expansionist[120], popoarele lumii nefiind pregătite însă să dea ONU sau oricărei alte autorităţi suficiente puteri (un sistem internaţional de legi, o poliţie mondială şi un sistem mondial fiscal) pentru a o ridica la nivelul de guvern federal al lumii recunoscut ca atare[121].

În ultimă instanţă, viitoarea configuraţie a sistemului globalizării depinde în cea mai mare măsură de menţinerea rolului de „modelator de succes al Americii” printr-o „politică externă activă şi generoasă”, care să le conserve SUA „acea putere hegemonică binevoitoare care refuză constrângerea” fără ca să împingă acest refuz până la periclitarea stabilităţii întregului sistem.[122] Căci, după cum susţine Paul Schroeder, profesor emerit de istorie mondială la Universitatea din Illinois, „dificultatea apare atunci când puterea hegemonică binevoitoare, răspunzătoare pentru stabilitatea sistemului, este incapabilă sau nu doreşte să plătească în continuare costuri disproporţionate, dacă hegemonia ei devine intolerabilă şi prădalnică în loc de binevoitoare, sau dacă suficient de mulţi actori se ridică împotriva regulilor ei şi reclamă un tip de sistem diferit care poate să nu corespundă intereselor puterii hegemonice”.[123]

Aşa cum arată politologul neorealist american John Mearsheimer, „prăbuşirea Uniunii Sovietice nu a generat o transformare a structurii anarhice a sistemului”, „nici Naţiunile Unite, nici vreo altă instituţie internaţională nu are o putere de coerciţie semnificativă asupra marilor puteri”, „practic toate statele au o anumită capacitate militară ofensivă şi nu sunt dovezi că dezarmarea mondială ar fi pe cale să se producă”, „nu sunt dovezi care să ateste că în prezent supravieţuirea reprezintă pentru state un ţel mai puţin important decât era înainte de 1990”, „toate statele importante de pe glob manifestă în continuare o preocupare profundă faţă de balanţa puterii şi sunt sortite să se concureze pentru putere în viitorul previzibil”, „dovezi considerabile din anii ’90 arată că politica de forţă nu a dispărut din Europa şi Asia de nord-est, în care sunt două sau mai multe mari puteri, ca şi posibile mari puteri de felul Germaniei şi Japoniei”, „nu sunt motive să se creadă că după încheierea Războiului Rece marile puteri şi-au pierdut abilitatea de a gândi strategic”, iar toate acestea „vor forţa probabil Statele Unite să-şi abandoneze politica de angajare constructivă în viitorul apropiat”, politică fundamentată şi inspirată atât de optimismul occidental exagerat de după câştigarea războiului rece, cu speranţa că se va trece de la confruntare şi competiţie pentru securitate la cooperare durabilă globală, cât şi de cultura politică americană tradiţională profund liberală, şi să revină la strategiile bazate pe logica balanţei de putere, la „principiile realiste care au slujit America atât de bine încă de când a luat fiinţă ca stat”.[124]

Această concluzie este confirmată de ultimele atitudini şi declaraţii politice oficiale americane, prin vocea ambasadorului SUA la ONU, John R. Bolton, care în noiembrie 2005 anunţa clar că SUA nu vor reconsidera nici unul din proiectele de extindere şi reformă a Consiliului de Securitate propuse în ultimul an, priorităţile sale fiind reformele manageriale şi reorganizarea Comisiei pentru Drepturile Omului.[125]

Cu toate acestea şi în pofida numeroaselor amânări ale datei ţintă pentru lărgirea şi/sau reforma Consiliului de Securitate, mai există încă o doză considerabilă de optimism, reflectată şi în declaraţiile Secretarului General al ONU din anii 1997-2006, Kofi Annan, care spunea că „marea majoritate” a membrilor ONU doresc o reformă a Consiliului, dar încă mai discută asupra căilor de realizare a ei şi că el „este unul dintre cei care cred că reforma ONU nu ar fi completă fără reforma Consiliului de Securitate”.[126]

În perioada mandatului actualului Secretar General al ONU, Ban Ki-moon (început în 2007), progresele înregistrate în chestiunea reformei Consiliului de Securitate sunt minime, iar accentul pare să se fi mutat pe reforma managementului intern al ONU, schimbările climatice, poluarea şi lupta împotriva încălzirii globale (care s-a soldat cu un eşec în privinţa obţinerii unui acord între toate statele participante la conferinţele ONU din Bali – 2007 şi de la Copenhaga – decembrie 2009), neproliferarea armelor nucleare, contracararea terorismului la nivel global şi strângerea de ajutoare umanitare pentru regiunile grav afectate de sărăcie, războaie şi calamităţi naturale (Kosovo, Darfur – Sudan, Congo, Ruanda, Burundi, Uganda, Somalia, Etiopia, Gaza, Myanmar, Haiti, Sri Lanka etc.)[127].

GABRIEL CATALAN

Bibliografie

D. K. Adams, America in the twentieth century. A study of the United States since 1917, Cambridge, Cambridge University Press, 1967.

Basic Facts about the United Nations, United Nations Department of Public Information, New York, 1995.

Petre Bărbulescu şi Ionel Cloşcă, Repere de cronologie internaţională. 1914-1945, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.

David Cushman Coyle, The United Nations and how it works, New York, The New American Library of World Literature, 1963.

Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2001.

Felix Gilbert, The End of the European Era. 1890 to the Present, third edition, New York, London, W. W. Norton & Company Inc., 1984.

Leo Gross, Voting in the Security Council: Abstention from Voting and Absence from Meetings, în „Yale Law Journal”, vol.60, 1951, p.210-257.

Mihail E. Ionescu, Relaţii internaţionale: 14 dosare ale anului 1997, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană, 2001, p.143-151.

Walter S. Jones, The Logic of International Relations, sixth edition, Glenview/Illinois, Boston, London, Scott, Foresman & Company, 1988.

Daniel Junqua şi Marc Lazar (coord.), L’histoire au jour le jour (1944-1985), Paris, Editions La Découverte/„Le Monde”, 1987.

Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 2002.

Myres S. McDougal şi Richard N. Gardner, The Veto and the Charter: An Interpretations for survival, în „Yale Law Journal”, vol.60, 1951, p.258-292.

John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă, Bucureşti, Editura Antet XX Press, 2003.

Philippe Moreau Defarges, Organizaţii internaţionale contemporane, Iaşi, Institutul European, 1998.

Eugene V. Rostow, Law, Power, and the Pursuit of Peace, New York, Evanston, London, Harper & Row Publishers, 1968.

Stephen Schlesinger, Puterea discretă a lui Ban Ki-moon, în „România liberă”, 17 iulie 2009.

Paul Taylor, The United Nations and International Order, in John Baylis and Steve Smith (editors), The Globalisation of World Politics. An introduction to international relations, second edition, Oxford, New York, Oxford University Press, 2001, p.331-355.

www.centerforunreform.org, 2006.

www.cicerofoundation.org, 2006.

www.globalpolicy.org, 2006.

www.un.org, 2006, 2010.


[1] D. K. Adams, America in the twentieth century. A study of the United States since 1917, Cambridge, Cambridge University Press, 1967, p.125.

[2] Petre Bărbulescu şi Ionel Cloşcă, Repere de cronologie internaţională. 1914-1945, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p.316.

[3] Ibidem, p.318.

[4] Felix Gilbert, The End of the European Era. 1890 to the Present, third edition, New York, London, W. W. Norton & Company Inc., 1984, p.378.

[5] P. Bărbulescu şi I. Cloşcă, Op. cit., p.362; coord. Daniel Junqua şi Marc Lazar, L’histoire au jour le jour (1944-1985), Paris, Editions La Découverte/„Le Monde”, 1987, p.12, 16 şi 30-31 (Maurice Delarue, La naissance de l’ONU, în „Le Monde”, avril 1985).

[6] P. Bărbulescu şi I. Cloşcă, Op. cit., p.363-364; D. Junqua şi M. Lazar, Op. cit., p.22-23.

[7] P. Bărbulescu şi I. Cloşcă, Op. cit., p.364-365.

[8] Am utilizat o variantă în limba engleză, reprodusă de David Cushman Coyle în Apendicele B din volumul său, The United Nations and how it works, revizuit şi adăugit în ediţii succesive, publicat în colecţia Mentor Books, la The New Americain Library of World Literature, în 1963 (prima ediţie: 1955), p.183-215.

[9] ***, Basic Facts about the United Nations, New York, United Nations Publication, 1995, p.4-5.

[10] Ibidem, p.5.

[11] D. Junqua şi M. Lazar, Op. cit., p.32-33.

[12] Ibidem; Basic Facts about the United Nations, p.3-22 passim; Philippe Moreau Defarges, Organizaţii internaţionale contemporane, Iaşi, Institutul European, 1998, p.15.

[13] D. Junqua şi M. Lazar, Op. cit., p.32-33.

[14] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.16.

[15] Ibidem.

[16] D. Junqua şi M. Lazar, Op. cit., p.32.

[17] Ibidem, p.18.

[18] P. Bărbulescu şi I. Cloşcă, Op. cit., p.365.

[19] Basic Facts about the United Nations, p.10.

[20] Ibidem, p.6.

[21] Ibidem, p.11.

[22] Ibidem, p.9.

[23] Ibidem, p.9-10; D. Cushman Coyle, Op. cit., p.153-154.

[24] D. Cushman Coyle, Op. cit., p.154.

[25] Basic Facts about the United Nations, p.11.

[26] D. Cushman Coyle, Op. cit., p.153.

[27] Ibidem; Eugene V. Rostow, Law, Power, and the Pursuit of Peace, New York, Evanston, London, Harper & Row Publishers, 1968, p.117.

[28] D. K. Adams, Op. cit., p.125.

[29] D. Cushman Coyle, Op. cit., p.153.

[30] Ibidem.

[31] Walter S. Jones, The Logic of International Relations, sixth edition, Glenview/Illinois, Boston, London, Scott, Foresman & Company, 1988, p.579, unde citează în acest sens 2 studii, unul pozitivist, celălalt neorealist, respectiv Leo Gross, Voting in the Security Council: Abstention from Voting and Absence from Meetings, în „Yale Law Journal”, vol.60, 1951, p.210-257 şi Myres S. McDougal şi Richard N. Gardner, The Veto and the Charter: An Interpretations for survival, în „Yale Law Journal”, vol.60, 1951, p.258-292.

[32] D. Junqua şi M. Lazar, Op. cit., p.54 şi 56.

[33] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.12.

[34] F. Gilbert, Op. cit., p.440.

[35] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.12-13.

[36] vezi W. S. Jones, Op. cit., p.609-613.

[37] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.12-13.

[38] E. V. Rostow, Op. cit., p.116.

[39] Ibidem, p.115-125 passim.

[40] D. K. Adams, Op. cit., p.198.

[41] vezi Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 2002.

[42] D. Cushman Coyle, Op. cit., p.165-166, 169, 171-172.

[43] W. S. Jones, Op. cit., p.591.

[44] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.23.

[45] W. S. Jones, Op. cit., p.592.

[46] Ibidem, p.580 şi 592.

[47] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.24.

[48] Ibidem, p.25-26.

[49] Basic Facts about the United Nations, p.27.

[50] Ibidem.

[51] W. S. Jones, Op. cit., p.598.

[52] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.23.

[53] Ibidem, p.25-26; Basic Facts about the United Nations, p.27.

[54] W. S. Jones, Op. cit., p.599.

[55] Ibidem, p.599-600.

[56] Ibidem, p.600.

[57] Basic Facts about the United Nations, p.27-28.

[58] Ibidem, p.28.

[59] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.25-26.

[60] Ibidem, p.24.

[61] Ibidem, p.26.

[62] Paul Taylor, The United Nations and International Order, in John Baylis and Steve Smith (editors), The Globalisation of World Politics. An introduction to international relations, second edition, Oxford, New York, Oxford University Press, 2001, p.331-355.

[63] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.26-27.

[64] Ibidem, p.27.

[65] Ibidem, p.28.

[66] Ibidem, p.27.

[67] Ibidem.

[68] vezi Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2001, p.287.

[69] Ibidem, p.287, 481, 484.

[70] Ibidem, p.287.

[71] John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă, Bucureşti, Editura Antet XX Press, 2003, p.40.

[72] Vezi www.un.orgUN Security Council Vetoes: tabele şi cercetări realizate în 2006 de Céline Nahory, Giji Gya şi Misaki Watanabe pe baza datelor ONU şi a lucrării lui Sydney D. Bailey şi Sam Daws, The Procedure of the United Nations Security Council, 3rd edition, Oxford, Clarendon Press, 1998.

[73] Ibidem.

[74] Teorie despre adaptarea ideologică sau integrarea culturilor locale în sistemul mondial dominant specific unei anumite epoci, cu scopul salvării unor valori şi modele tradiţionale proprii – vezi Th. L. Friedman, Op. cit., p.309-323.

[75] J. J. Mearsheimer, Op. cit., p.40-43; Th. L. Friedman, Op. cit., p.287-289, 480-485.

[76] Th. L. Friedman, Op. cit., p.267.

[77] Ibidem, p. 482.

[78] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.21.

[79] Ibidem, p.19-21.

[80] James Bone, UN chief to appeal for reform backing, în „The Times”, 22 septembrie 1997, apud. Mihail E. Ionescu, Relaţii internaţionale: 14 dosare ale anului 1997, Bucureşti, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative, Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană, 2001, p.148; „The Wall Street Journal”, 22 octombrie 1997, apud. Mihail E. Ionescu, Op. cit., p.151.

[81] Ian Black, UN seeks to prise open America’s tight fist, în „The Guardian”, 22 septembrie 1997, apud. Mihail E. Ionescu, Op. cit., p.147; ***, Another go at reviving the UN, în „The Economist”, 19 iulie 1997, p.39 apud. Mihail E. Ionescu, Op. cit., p.143; „The Wall Street Journal”, 22 octombrie 1997, apud. Mihail E. Ionescu, Op. cit., p.151.

[82] Reference Reports and Materials. Reform at the United Nations. UN Reform Dossier: 1997-2005, în www.un.org, 24.03.2006.

[83] Global Policy Forum, UN Reform Chronology: 1992-Present, în www.globalpolicy.org, 2006.

[84] G8 Foreign Ministers to Discuss UNSC Reform, în „Yomiuri Shimbun”, 07.06.2000 apud. Ibidem.

[85] Global Policy Forum, UN Reform Chronology: 1992-Present, în www.globalpolicy.org, 2006.

[86] Press Release, General Assembly Plenary, 86th Meeting, 20.12.1999 şi An Agenda for Peace, cap.X, art.79, 31.01.1992 în www.un.org, 2006.

[87] Vezi www.un.org şi www.globalpolicy.org, 2006.

[88] Working Methods of the Security Council şi Jan Eliasson (Preşedintele Adunării Generale a ONU), Implementation of the 2005 World Summit Outcome. Review of Progress on Security Council Reform, 19.12.2005, în www.un.org şi www.globalpolicy.org, 2006; Excerpt of High Level Panel’s Report on Threats, Challenges and Change, December 2, 2004, în www.un.org, 2006.

[89] Ibidem.

[90] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.20.

[91] Ibidem.

[92] D. Cushman Coyle, Op. cit., p.174-176.

[93] Edward Mortimer, Security in numbers. Expansion of the Security Council is fraught with problems but desirable given US indifference to the UN, în „Financial Times”, 27 august 1997, apud. Mihail E. Ionescu, Op. cit., p.145; Robert Fox, Italians fight against plan to expand Security Council, în „Daily Telegraph”, 18 septembrie 1997, apud. Mihail E. Ionescu, Op. cit., p.146; Timothy J. Penny şi Mark J. Mullenbach, UN’s Chosen Few – A Tricky Feat, în „The Christian Science Monitor”, 24 septembrie 1997, apud. Mihail E. Ionescu, Op. cit., p.149-150; „The Wall Street Journal”, 22 octombrie 1997, apud. Mihail E. Ionescu, Op. cit., p.151; Ian Black, All Change but No Change, în „Guardian”, October 20, 2004, în www.globalpolicy.org, 2006.

.

[94] Mihail E. Ionescu, Propuneri pentru o reformă a Consiliului de Securitate al ONU. O nouă lume pentru secolul viitor, în „Românul”, 11 august 1997, apud. Idem, Relaţii internaţionale: 14 dosare ale anului 1997, p.144; Robert Fox, Italians fight against plan to expand Security Council, în „Daily Telegraph”, 18 septembrie 1997, apud. Mihail E. Ionescu, Op. cit., p.146; „The Wall Street Journal”, 22 octombrie 1997, apud. Mihail E. Ionescu, Op. cit., p.151.

[95] Excerpt of High Level Panel’s Report on Threats, Challenges and Change, December 2, 2004 şi Excerpt of Kofi Annan’s Report on UN Reform: In Larger Freedom, March 21, 2005, în www.un.org, 2006.

[96] Position paper of the Group of Like-Minded Countries „United for Consensus”, February 18, 2005 şi Security Council Expansion. A Regional Model, United for Consensus’ Green Model, United for Consensus’ Blue Model, (April 2005), în www.un.org, 2006.

[97] Italy’s Regional Model, April 2005, în www.un.org, 2006.

[98] G4 Nations Bid for Permanent Security Council Seat, la „Deutsche Welle”, September 22, 2004 şi Q & A: A New UN Security Council?, la „BBC”, September 27, 2004, în www.globalpolicy.org, 2006.

[99] Tabled G-4 Draft Resolution A/59/L.64 on Security Council Reform, July 6, 2005, în www.un.org, 2006; Peter Heinlein, Security Council Reform Debate Ends Without Agreement, „Voice of America”, November 12, 2005, în www.globalpolicy.org, 2006.

[100] Edith M. Lederer, US and China Unite to Block G4 Plan, în „Associated Press”, August 4, 2005 şi Annan Acknowledges Delays in UN Council Reform, în „Reuters”, August 11, 2005, în www.globalpolicy.org, 2006.

[101] US – Japan Alliance: Transformation and realignment for the future, raport de etapă publicat în urma întrevederilor miniştrilor japonez şi american ai apărării şi afacerilor externe, la Washington, pe 29 octombrie 2005, în www.jda.go.jp, apud. Emilie Guyonnet, Ambiţiile militare ale Japoniei trec prin Statele Unite, în „Le Monde diplomatique”, ediţia română, aprilie 2006, p.1 şi 6-7.

[102] Hamza Hendawi, Japan Rethinking Plan for Security Council, în „Associated Press”, September 30, 2005, în www.globalpolicy.org, 2006.

[103] Japan Says No to G4 Bid, la „News 24”, January 7, 2006, Brazil, India, Germany Present Resolution on UNSC Expansion, la „Xinhuanet”, January 7, 2006, Brazil, Germany and India: Draft Resolution A/60/L.46, January 9, 2006, în www.globalpolicy.org, 2006.

[104] Julian Ryall, Japan Pushes for UN Seat, la „Al Jazeera”, Bill Varner, Japan Seeks 6 New Seats on UN Council to End Expansion Deadlock, la „Bloomberg”, February 1, 2006, Japan Unlikely to Submit New Security Council Reform Plan by September, la „Japan Economic Newswire Via Thomson Dialog NewsEdge, March 19, 2006, în www.globalpolicy.org, 2006.

[105] Tabled African Union Draft Resolution A/59/L.67 on Security Council Reform, July 14, 2005, în www.un.org, 2006; Amber Henshaw, African Leaders Reject Compromise on UN Security Council, în „Associated Press”, August 5, 2005 şi Nelson Banya, UN Reform Bogged in Complex Political Geometry. Africa certain to end the loser in showdown, în „Financial Gazette”, August 12, 2005, în www.globalpolicy.org, 2006; Walter Hoffmann, A Competing Model: A Security Council with 20 members, în „U.N. Reform Watch”, no.8, February 1, 2006, Analyses from Associates of Center for U.N. Reform Education, în www.centerforunreform.org, 2006.

[106] Tabled Uniting for Consensus Draft Resolution on Security Council Reform, July 21, 2005, în www.un.org, 2006.

[107] Annan Acknowledges Delays in UN Council Reform, în „Reuters”, August 11, 2005, în www.globalpolicy.org, 2006.

[108] High Level Panel Nears Agreement on Security Council Makeup and Humanitarian Intervention (With Commentary by Professor Joseph E. Schwartzberg, author of Revitalizing The United Nations Reform Through Weighted Voting), în „Citizens for Global Solutions”, July 28, 2004, în www.globalpolicy.org, 2006.

[109] James Paul and Céline Nahory, Towards a Democratic Reform of the UN Security Council, la „Global Policy Forum”, July 13, 2005, în www.globalpolicy.org, 2006.

[110] Ibidem.

[111] Ibidem.

[112] Walter Hoffmann, A Competing Model: A Security Council with 20 members, în „U.N. Reform Watch”, no.8, February 1, 2006, Analyses from Associates of Center for U.N. Reform Education, în www.centerforunreform.org, 2006.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Ibidem.

[116] Ph. Moreau Defarges, Op. cit., p.20.

[117] W. S. Jones, Op. cit., p.580; J. J. Mearsheimer, Op. cit., p.259.

[118] Timothy J. Penny şi Mark J. Mullenbach, UN’s Chosen Few – A Tricky Feat, în „The Christian Science Monitor”, 24 septembrie 1997, apud. Mihail E. Ionescu, Op. cit., p.150; Marcel H. Van Herpen, Security Council Reform: How and When?, în „In the National Interest”, 08.10. 2003, apud. www.cicerofoundation.org, 2006.

[119] Marcel H. Van Herpen, Security Council Reform: How and When?, în „In the National Interest”, 08.10. 2003, apud. www.cicerofoundation.org, 2006.

[120] W. S. Jones, Op. cit., p.704.

[121] D. Cushman Coyle, Op. cit., p.167-169.

[122] Th. L. Friedman, Op. cit., p.483 si 484.

[123] Ibidem, p.485.

[124] J. J. Mearsheimer, Op. cit., p.257, 258, 259, 286.

[125] Walter Hoffmann, A Competing Model: A Security Council with 20 members, în „U.N. Reform Watch”, no.8, February 1, 2006, Analyses from Associates of Center for U.N. Reform Education, în www.centerforunreform.org, 2006.

[126] Annan Acknowledges Delays in UN Council Reform, în „Reuters”, August 11, 2005, în www.globalpolicy.org, 2006.

[127] www.un.org, 2010.

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: