Skip to content

Fondul C.C. al U.T.C. – prezentare

Februarie 29, 2012

Fondul C.C. al U.T.C. – prezentare

 

Uniunea Tineretului Comunist a fost principala organizaţie satelit a Partidului Comunist Român şi cea mai importantă pepinieră de cadre a acestuia, evoluţia ei fiind indisolubil legată de cea a partidului tutelar. UTC a fost copia fidelă a Uniunii Tineretului Comunist Leninist din U.R.S.S. (denumirea Komsomolului începând din 1927; anterior se numea Uniunea Tineretului Comunist din U.R.S.S. – din 1924 şi Uniunea Tineretului Comunist din Rusia – la fondare, în 1918), constituind „rezerva şi ajutorul partidului comunist”, „una din curelele de transmisie care leagă partidul de mase, ajută partidul în opera de educare a tinerei generaţii în spiritul socialismului”.

Originile UTC sunt neclare şi controversate, istoria sa timpurie, intermitentă de altfel, fiind falsificată permanent în perioada comunistă. Astfel, în istoriografia comunistă a fost impusă ca dată de naştere a UTC, Conferinţa generală a tineretului socialist de la Bucureşti din 19-20 martie 1922, la care au participat 23 de delegaţi reprezentând 19 organizaţii de tineret din toate provinciile istorice ale României Mari, totalizând aproximativ 4300 de membri.

De fapt, nu a fost decât o continuare a strategiei comuniste de infiltrare, radicalizare şi scindare a organizaţiilor social-democrate, socialiste şi sindicale de tineret, având ca scop final transformarea lor într-o unică organizaţie de masă comunistă, afiliată la Internaţionala Tineretului Comunist (KIM), organizaţia bolşevică creată de Komintern, în noiembrie 1919, la Berlin. Era preluat modelul utilizat de “seniorii” comunişti în privinţa sindicatelor şi a Partidului Socialist, partid care fusese practic distrus din ordinul Moscovei la Congresul de la Bucureşti din 8-12 mai 1921.

Cu toată opoziţia social-democraţilor şi a Comisiei Generale a Sindicatelor şi în pofida măsurilor luate de autorităţi, din organizaţiile socialiste şi sindicale s-au desprins unii lideri şi unele grupări radicale, procomuniste, printre care menţionăm Comitetul Central provizoriu al Mişcării Tineretului Socialist, format în iunie 1921 (după arestarea liderilor comunişti participanţi la congresul din mai), iniţiatorul organizării conferinţei generale din martie 1922 şi cel care a hotărât, la plenara din 11 martie 1923, preluarea denumirii de Uniunea Tineretului Socialist din România (UTSR) – aleasă tocmai pentru a-i atrage pe social-democraţi. Din Comitetul Central provizoriu făceau parte: Nicolae Popescu-Doreanu (secretar), Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Teodorescu ş.a. Între 1921 şi 1924 printre liderii diferitelor grupări ale mişcării tineretului socialist se aflau comunişti ca: Iancu Rotman-Roşianu (după unele surse, secretar), Nicolae Popescu-Doreanu (şi el considerat secretar, după alte surse), Lucreţiu Pătrăşcanu, Moscu Kohn (Gheorghe Stoica), M. Hajdu (Haidu), Iosif Krebs, I. Orosz, Izo Iţicovici (Iscovitz), Bibi Braunstein-Dumbrăveanu, Elena Filipovici-Filipescu.

La 1 mai 1924, printr-un act formal, decis conspirativ, fără să aibă loc un congres propriu-zis de constituire, se anunţa oficial transformarea UTSR în Uniunea Tineretului Comunist din România (UTCdR) şi afilierea acesteia la KIM, în ziarul “Tineretul socialist” fiind publicat în acest sens un manifest al Comitetului Central al Partidului Comunist din România şi al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Socialist.

În acea perioadă, între aprilie şi iunie 1924, prin ordonanţele nr. 1, 2 şi 3 ale Comandamentului Corpului 2 Armată se instituia starea de asediu şi se dispunea dizolvarea organizaţiilor comuniste de pe întreg teritoriul ţării.

În a doua jumătate a lunii octombrie 1924, la Bucureşti, s-a desfăşurat, în condiţii de conspirativitate, aşa-zisul Congres al II-lea al UTCdR (deşi nu există dovezi certe, istoriografia comunistă susţinea că primul congres ar fi avut loc, tot ilegal, într-un cadru şi mai restrâns, la Sibiu, în ianuarie sau februarie 1924; de asemenea, sub Ceauşescu s-a vehiculat şi teza asimilării abuzive a conferinţei generale din martie 1922 cu un congres, considerat primul în istoria tineretului communist din România), la care au participat doar 15 delegaţi (10 din partea organizaţiilor teritoriale şi 5 din partea CC al UTCdR), precum şi un reprezentant al KIM (Alexandru Grünbaum-Wallaşek), care au decis creşterea activităţii politice a organizaţiei şi reorganizarea ei pe baza nucleelor de fabrică, precum şi o strictă centralizare, în condiţiile noi ale ilegalităţii, respectând cu stricteţe directivele Congresului al IV-lea al KIM (15-25 iunie 1924), pe cele ale Prezidiului Federaţiei Comuniste Balcanice şi ale Kominternului, ca şi hotărârile Congresului al III-lea al PCdR de la Viena din august 1924. Congresul a ales un Comitet Central alcătuit din 9 membri, un Birou al acestuia, compus din 3 membri, precum şi un Comitet Central de rezervă, dar n-a desemnat pe nici unul din cei aleşi în funcţia de secretar, situaţie care a durat mult timp.

Deciziile de interzicere a organizaţiilor comuniste au culminat cu “Legea Mârzescu” din 19 decembrie 1924 (înăsprită în 1927) care a scos PCdR şi UTCdR în afara legii, ceea ce a redus mişcarea comunistă din România la statutul de mişcare politică marginală până la 23 august 1944.

De remarcat faptul că primul statut al UTCdR (provizoriu până la aprobarea lui de Comitetul Executiv al KIM), elaborat în 1925 la una din plenarele comitetului său central, specifica faptul că Uniunea este o secţie a KIM şi a Federaţiei Balcanice a Tineretului Comunist (KBFM) şi că este „complet subordonată” PCdR din punct de vedere politic. Deveneau membri aceia care recunoşteau nu doar statutul PCdR, ci şi pe acela al KIM. Membrii erau datori să respecte, sub ameninţarea sancţiunilor, regulile strictei discipline revoluţionare şi normele de conspirativitate. Organul suprem era Congresul general, iar organele centrale erau Comitetul Central şi Biroul său.

Câteva zeci de utecişti, arestaţi la sfârşitul anului 1924, au fost judecaţi şi condamnaţi în anii 1925-1926 în diverse oraşe din ţară. În acest context, conducerea organizaţiei comuniste de tineret din perioada 1925-1928 nu s-a mutat definitiv la Bucureşti, aşa cum cereau directivele celui de-al doilea congres, ci a funcţionat mai mult în Ardeal, îndeosebi la Oradea. De altfel, doi din cei trei membri ai Biroului Executiv al UTCdR activau în afara ţării, în interior munca fiind coordonată de un secretariat. În capitala judeţului Bihor a avut loc în octombrie 1927 o conferinţă a UTCdR ale cărei rezoluţii proclamau trecerea la faza consolidării ideologice şi dezvoltării organizaţiei, necesitatea îmbinării metodelor ilegale cu cele legale pentru sporirea numărului de membri, crearea de noi nuclee de fabrică şi celule de cartier, infiltrarea sindicatelor şi a asociaţiilor sportive, culturale şi studenţeşti, intensificarea agitaţiei şi propagandei etc. Astfel, la ordinul PCdR, UTCdR a înfiinţat în 1925 Uniunea Studenţilor Independenţi (liderii studenţilor comunişti erau Timotei Marin, Alexandru Mihăileanu şi Mihai Ciobanu), care publica săptămânalul „Viaţa universitară”, a contribuit la activităţile Sindicatelor Unitare (până în 1929),, Ajutorului Roşu (creat în 1924), Blocului Democratic Muncitoresc-Ţărănesc (creat în 1925), prin secţiunile de tineret ale acestora.

Pe lângă liderii utecişti amintiţi mai sus, în deceniul 3 al secolului al XX-lea s-au mai remarcat: Iuliu Kesler, Constantin Palade, Ştefan Dan, Ion Socol, Petre Paleacu, Vintilă Ionescu, Richard Wurmbrandt, Dumitru Chelerman, Vasile Mârza, Pavel Chirtoacă, Haia Livşiţ (Lifşiţ). Din partea Comitetului Executiv al PCdR au răspuns succesiv de organizaţia de tineret Alexandru Crişan (din 1924) şi Lazăr Aron (Alexandru Buican/Ernst Arnoldi/Eugen Neamţu, din 1926-1927).

Ca urmare a noului val de arestări din primăvara anului 1928 şi a criticilor aduse UTCdR la Congresul al IV-lea al PCdR de la Ciuguev-Harkov (28 iunie-7 iulie 1928), toate cadrele vechi din organele uteciste de conducere au fost înlocuite, Dumitru Chelerman fiind desemnat în fruntea organizaţiei. Sub conducerea sa, la Bucureşti, s-au desfăşurat, între 20 şi 22 iulie 1929, lucrările Congresului al III-lea al UTCdR.

Priorităţile politice ale UTCdR în prima jumătate a anilor ’30 sunt identice cu cele ale PCdR: susţinerea şi deturnarea mişcărilor greviste, manipularea cetăţenilor săraci în contextul crizei economice mondiale (1929-1933) şi a gravelor sale urmări, sprijinirea organizaţiilor legale sub care se camuflau comuniştii şi înlocuirea celor desfiinţate cu altele noi, ajutorarea comuniştilor din închisori şi a familiilor lor, denunţarea pericolelor fascismului şi nazismului, răspândirea cât mai amplă a tezelor leniniste şi staliniste privind situaţia din România şi din lumea întreagă (de exemplu, cele vehiculate de Congresul al V-lea al PCdR din 3-24 decembrie 1931 de lângă Moscova: că Regatul României este un stat imperialist, că minorităţile etnice ale sale trebuie să fie sprijinite în lupta lor pentru autodeterminare naţională până la separarea teritorială a unor întregi provincii – Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Transilvania, că principalul inamic al mişcării comuniste este social-democraţia, descrisă ca fiind, de fapt, social-fascism).

Printre uteciştii importanţi care au activat în acest interval de timp îi menţionăm pe Grigore Preoteasa, Matei Socor, Constanţa Crăciun, Nicolae Ceauşescu, Vasile Roaită.

Evoluţiile PCdR şi UTCdR sunt similare şi în privinţa luptelor intestine, fracţioniste, care au debutat în 1929, fiind favorizate de directivele confuze ale Kremlinului şi de politica stalinistă de epurări repetate ale aderenţilor săi şi accentuate de măsurile represive legitime întreprinse de autorităţile statului român.

Aplicarea indicaţiilor cuprinse în Rezoluţia Congresului al VI-lea al KIM (25 septembrie-11 octombrie 1935) privind reorganizarea uniunilor naţionale de tineret a condus la desfiinţarea UTCdR în decembrie 1936, în locul căreia a apărut „Mişcarea tinerei generaţii”, organizaţie cu caracter eterogen, având ca scop „crearea unui front unic al tineretului în vederea luptei împotriva fascismului şi a războiului”.

Reînfiinţarea UTCdR s-a petrecut, în urma altor dispoziţii sovietice, în octombrie 1939, la o aşa-zisă conferinţă naţională a tineretului comunist desfăşurată într-o casă conspirativă din Bucureşti, în toată ţara fiind înfiinţate comisii locale de reorganizare, coordonate din capitală de o comisie centrală. Acţiunile uteciste din anii 1939-1944, încadrându-se perfect în tactica PCdR, s-au conformat orientărilor moscovite, oscilând în funcţie de schimbarea politicii externe a U.R.S.S. de la alianţa cu Germania nazistă (23 august 1939) la conflictul cu Hitler (22 iunie 1941). Propaganda prosovietică, elogioasă şi mistificatoare, a fost permanentă, însoţind atât critica societăţilor democratice occidentale (capitaliste) – la începuturile şi la finalul celui de-al doilea război mondial, cât şi înfierarea militarismului german – în cursul războiul total dintre cele două regimuri totalitare, dar şi după obţinerea victoriei antinaziste de către U.R.S.S. cu ajutorul masiv al S.U.A. şi Marii Britanii.

Mijloacele predilecte de combatere a naziştilor (consideraţi ocupanţi ai ţării) de către tinerii comunişti din România erau, cel mai adesea, realizarea şi difuzarea de manifeste şi publicaţii ilegale, uneori, sabotajul şi, foarte rar, ambuscadele (luptele de partizani). Trebuie subliniat faptul că, sub regimul dictatorial antonescian (1940-1944), marea majoritate a comuniştilor era închisă în penitenciare sau internată în lagăre. Printre cei care au fost condamnaţi la moarte şi executaţi pentru acţiunile lor antistatale din vremea războiului antisovietic, s-au găsit şi tineri comunişti (utecişti ) ca Filimon Sârbu, Justin Georgescu, Tereza Ocsko şi Cornel Elias.

Principala sarcină a UTCdR, stabilită de PCdR, reiese din rezoluţia adoptată în februarie 1942 de comitetul central al organizaţiei comuniste de tineret: „atragerea întregului tineret din România în lupta împotriva războiului dus de Hitler contra Uniunii Sovietice”, respectiv crearea „Frontului Patriotic al Tineretului din România”.

Subliniem faptul că simultan cu dizolvarea Kominternului în mai 1943, a fost dizolvată şi Internaţionala Tineretului Comunist, dar tutela sovietică asupra comuniştilor şi uteciştilor din România s-a menţinut.

După răsturnarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu (23 august 1944) şi schimbarea alianţelor politico-militare ale României (august-septembrie 1944), întreaga mişcare comunistă din România a intrat în legalitate, beneficiind şi de sprijinul direct, politico-diplomatic şi militar, al Uniunii Sovietice. Ca de obicei, uteciştii i-au secondat îndeaproape pe comunişti: la 5 septembrie 1944 comitetele centrale ale organizaţiilor de tineret comuniste şi socialiste au constituit Frontul Unic Muncitoresc al Tineretului (FUMT), iar la 28 septembrie 1944 UTCdR a aderat la proiectul de platformă a Frontului Naţional Democrat (FND), coaliţie comunistă ce se va instaura la putere, din samavolnica voinţă sovietică, la 6 martie 1945, formând guvernul condus de Petru Groza.

Dacă în timpul ilegalităţii UTCdR număra doar câteva sute de membri, iar activităţile ei de bază erau publicistica şi propaganda clandestină şi organizarea de acţiuni greviste şi subversive, după reactivarea organizaţiei în condiţii de legalitate la începutul toamnei anului 1944 acţiunile sale s-au diversificat şi s-au rafinat, iar rândurile sale s-au îngroşat, ajungând în 1945 la aproximativ 63.000 de membri.

Nicolae Ceauşescu, ilegalist ce fusese închis de mai multe ori, a fost desemnat pentru scurtă vreme secretarul general al UTCdR (1944-1945).

Copiind modelul strategiei PCdR de preluare şi consolidare a puterii prin formarea de largi coaliţii, uteciştii au întemeiat în ianuarie 1945 Mişcarea Tineretului Progresist din România (formată din tineri comunişti, social-democraţi şi din Frontul Plugarilor, partid-satelit al comuniştilor, creat în 1933 şi condus de avocatul-moşier Petru Groza, precum şi din alte grupuscule care gravitau în jurul PCdR). În aprilie 1945 coaliţia tinerilor din organizaţiile politice aflate la guvernare alături de comunişti s-a lărgit şi a fost denumită Tineretul Progresist (TP), preşedintele ei fiind Constantin Drăgoescu, cel care era şi secretar al UTCdR, iar în iunie 1945 s-a luat decizia autodizolvării UTCdR pentru a spori credibilitatea noii organizaţii-umbrelă cu ajutorul căreia comuniştii sperau să manipuleze cea mai mare parte a tinerei generaţii, primul congres naţional al TP desfăşurându-se la 21-23 octombrie 1946 la Bucureşti.

Întrucât nu i-a reuşit acest plan, în ianuarie 1946 conducerea comunistă a decis reînfiinţarea UTCdR, iar între 10 şi 14 august 1946, la Braşov, a pus bazele Federaţiei Naţionale a Tineretului Democrat din România (FNTDR, o organizaţie afiliată Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat (FMTD), creată la Londra în octombrie 1945 de Uniunea Sovietică pentru a prelua o parte din funcţiile fostei Internaţionale a Tineretului Comunist.

Totodată, a continuat întemeierea şi susţinerea de către comunişti a unor organizaţii de tineret satelite destinate anumitor categorii social-profesionale şi etnice ale cetăţenilor de această vârstă: Frontul Democrat Universitar (fondat la congresul naţional studenţesc din 9-12 iunie 1946 de la Bucureşti, din mai 1947 se numea Uniunea Naţională a Studenţilor din România, care, în 1948, cuprindea 40.000 de membri din cei 59.000 de studenţi), Organizaţia Tineretului Sătesc (februarie 1948, cuprinzând 235.000 din cele 2 milioane de tineri ţărani), Uniunea Asociaţiilor de Elevi din România (februarie 1948, numărând 200.000 de membri din totalul de 380.000 de elevi), Tineretul Uniunii Populare Maghiare (având, tot în 1948, 32.000 de membri, din cei 90.000 de tineri maghiari), Frontul Tineretului Democrat Evreu (cu 30.000 de membri din circa 50.000 de tineri evrei), Tineretul Frontului Ucrainean Democrat, Tineretul Asociaţiilor culturale ale Slavilor din România, Tineretul Frontului Armeniei, Tineretul Organizaţiei Sportului Popular.

În acelaşi spirit diversionist, la 14-15 martie 1947 s-a derulat în capitală aşa-zisa conferinţă naţională a tineretului muncitor, la care delegaţii Tineretului Comunist, Tineretului Progresist, Tineretului sătesc, ai organizaţiilor de elevi şi studenţi au hotărât crearea Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM), nucleul viitoarei organizaţii unice de tineret din România. În perioada 1947-1948 secretar general al UTCdR/UTM a fost Mihai Dalea.

Pasul următor a fost publicarea în ianuarie 1948 a comunicatului comun al CC al UTM şi CC al UTS în legătură cu decizia acestora de a se uni, de fapt de încadrare a tuturor membrilor UTS în UTM.

La începutul anului 1948, în UTM erau membri 300.000 din cei 450.000 de tineri muncitori şi din cei 3.300.000 de tineri ai României, în contextul în care epurarea organizaţiilor de tineret adversare era în plină desfăşurare, după mai multe valuri de arestări între anii 1945 şi 1948. Conducerea UTM era formată în 1948 din Gheorghe Florescu (din 17 mai 1948 şi preşedinte al FNTDR) – secretar general, Petre Lupu, Pavel Lala, Drăgan Ilie, Manea Anton – secretari.

În fine, după constituirea Partidului Muncitoresc Român (PMR) prin înghiţirea unei mari părţi din PSD de către PCdR la Congresul de “unificare” din 21-23 februarie 1948, ca urmare a vizitei la Moscova a unei delegaţii a conducerii UTM în cursul anului 1948 şi a deciziei luate la plenara CC al PMR din 22-24 decembrie 1948, s-a realizat preconizata absorbţie a tineretului social-democrat de către tineretul comunist, în UTM, la “Congresul de constituire a organizaţiei unice revoluţionare a tineretului” din 19-21 martie 1949, ale cărui lucrări au avut loc, în prezenţa liderilor comunişti, la Sala Ateneului Român.

Rezoluţia Congresului stabilea sarcinile principale ale UTM (care vor fi preluate şi în Statutul UTM, nerespectarea lor putând duce la sancţiuni ce mergeau până la excluderea din organizaţie): mobilizarea tineretului în producţie pentru realizarea şi depăşirea planului de stat în industrie şi agricultură, selectarea cadrelor pentru funcţiile de partid şi de stat, educarea tineretului în spiritul marxism-leninismului, al moralei proletare, al eroismului şi patriotismului, al iubirii faţă de URSS, PCUS şi Stalin, faţă de RPR şi PMR, cultivarea „vigilenţei de clasă”, „ura neîmpăcată împotriva exploatatorilor”, împotriva „agenţilor slugarnici ai duşmanului de clasă dinăuntrul şi din afara ţării”, ridicarea nivelului pregătirii profesionale şi a nivelului cultural al tineretului, contribuţia la lichidarea analfabetismului, la dezvoltarea sportului de masă, combaterea „putregaiului” ideologiei burgheze, huliganismului, beţiei, „atitudinilor netovărăşeşti faţă de femei”, „ploconirea nedemnă faţă de cultura imperialismului” şi „deprinderile burgheze”.

Statutul şi structura de organizare a UTM au copiat modelul Komsomolului, definiţia organizaţiei, natura relaţiilor cu partidul, organizarea, funcţiile şi modul de funcţionare fiind aproape identice. De altfel, conducerea UTM invoca permanent modelul sovietic, se consulta frecvent cu cea a Komsomolului, fiind organizate periodic vizite oficiale la Moscova, perfecţionări ale nomenclaturii uteciste la Şcoala Centrală de Cadre a Komsomolului, traducerea şi publicarea, în tiraje uriaşe, de materiale, broşuri şi cărţi privind experienţa Komsomolului.

Totodată, structura şi activitatea UTM le reproduceau pe cele ale PMR, el însuşi o copie a PCUS, fiind controlate direct de conducerea de partid. Astfel, UTM se afla sub coordonarea Secţiei Organelor conducătoare de partid, sindicale şi de tineret şi a Secţiei Organizatorice ale CC al PMR, activitatea sa fiind strâns legată şi de secţiile Propagandă şi Cadre. Concomitent, în cadrul Secretariatului CC al PMR/PCR exista un secretar responsabil de CC al UTM/UTC (de exemplu, în 1952, acesta era Sándor Magyarós/ Alexandru Moghioroş). Organul suprem al UTM era Congresul şi, doar în cazuri excepţionale, Conferinţa naţională. Între congrese, Uniunea era condusă de Comitetul Central (care avea 45 de membri în 1949), dar puterea reală era exercitată de Biroul Executiv (format din 11 membri) şi, mai precis, de Secretariatul Biroului (5 membri), condus de un prim-secretar. Organismele de conducere erau alese de organizaţiile UTM, însă alegerile erau formale, partidul stabilind în prealabil rezultatele.

În timpul regimului totalitar comunist din România, funcţia de prim-secretar al CC al UTM/UTC a fost exercitată succesiv de: Gheorghe Florescu (1949-1952, tipograf), Vasile Muşat (1952-1954, strungar), Cornel Fulger (1954-1956, electrician), Virgil Trofin (1956-1964, ajustor mecanic şi cazangiu de locomotivă), Petru Enache (1964-1967, strungar), Ion Iliescu (1967-1971, inginer hidroenergetician), Marţian Dan (1971-1972, profesor universitar de socialism ştiinţific), Ion Traian Ştefănescu (1972-1979, jurist, doctor în drept), Pantelimon Găvănescu (1979-1983, instalator gaze), Nicu Ceauşescu (1983-1987, profesor, fizician, doctor în fizică) şi Ioan Toma (1987-1989, electrician şi apoi jurist, cu studii la fără frecvenţă). Cei mai mulţi, dacă nu chiar toţi, au urmat diferite tipuri de cursuri la Şcoala Superioară (Academia) de Partid “Ştefan Gheorghiu”, perfecţionându-se din punct de vedere politico-ideologic.

Pe lângă CC al UTM/UTC funcţionau secţii, comisii şi sectoare, iar la nivel local conducerea organizaţiei comuniste de tineret era asigurată de comitete regionale, raionale, judeţene, orăşeneşti, de sector şi săteşti, compartimentate în mod similar şi subordonate organelor PMR/PCR corespondente lor. Mai mulţi instructori efectuau inspecţii în teritoriu şi verificau aplicarea deciziilor. Exista şi o sumedenie de organizatori pe lângă CC al UTM/UTC, ce reprezentau marile întreprinderi şi instituţii, inclusiv şantierele naţionale.

Organigrama CC al UTM înregistrată la 30 X 1953 prevedea în total 547 de posturi de activişti, dar la 31 XII 1952 existau încadraţi în schemă numai 455 de tovarăşi. Secţiile CC al UTM din anii 1952-1953 erau: Secâia Organelor UTM-iste, Secţia Propagandă şi Agitaţie, Secţia Muncitorească, Secţia Învăţământ Mediu, Secţia de Pionieri, Secţia Agrară, Secţia C.F.S., Secţia Învăţământ Superior, Secţia Şcoli Profesionale, Secţia Internaţională, Secţia Gospodărie şi Sectorul Verificări.

Secţiile CC al UTM/UTC au avut o geografie variabilă de-a lungul timpului, dar cele mai importante au rămas Secţia Cancelarie-Secretariat, Secţia Organizatorică (care exercita controlul asupra organizaţiilor Uniunii şi verifica biografia membrilor UTM), Secţia Cadre (care întocmea dosarele personale ale nomenclaturii uteciste şi asigura selecţia şi promovarea în funcţiile de conducere şi care în anii `50 avea şi un sector de Verificări, devenit temporar chiar secţie), Secţia de Propagandă şi Agitaţie (care răspândea mesajele în interiorul şi în afara organizaţiei, coordonând şi sectorul presei), Secţia Administrativă sau Gospodărie (care gestiona fondurile şi patrimoniul organizaţiei), Secţia de Pionieri (care coordona organizaţia elevilor), Secţia de Relaţii Internaţionale (care asigura contactul cu Federaţia Mondială a Tineretului Democrat, Uniunea Internaţională a Studenţilor, Komsomolul şi alte organizaţii de tineret străine sau internaţionale), Secţia Tineret Studenţesc, Secţia Tineret Muncitoresc, Secţia Tineret Sătesc.

CC al UTM/UTC mai dispunea de sectoare şi compartimente (care în anumite perioade erau chiar secţii) precum: Aprovizionare (şi Desfacere), Construcţii (Şantiere), Personal, Registratură, Contabilitate, Planificare, Bugete-Evidenţe, Social, Administrare Bunuri, Transporturi, Pază sedii (Securitate/Paznici), Meseriaşi, Frizeri, Şoferi, Dactilografe, Cantine – Bufete, Cămine, Biblioteci, Tabere (Terenuri şi baze sportive), Cabinet medical, Case de oaspeţi (Vile), Depozite (inclusiv magazia “Primăverii”), Ferma “Otopeni”, Ştrandul “Băneasa”, Publicaţii (Presă), Tipografie, Şcoli de meserii şi de ucenici, Şcoli de cadre, Corpul de control (Comisia de Revizie), Verificări (în anii `50), Atelierul de Propagandă Vizuală ARLUS (până în anii `60), Ansamblul Artistic (din anii `60), Biroul de Turism pentru Tineret (din anii `60), Centrul de Cercetări pentru Problemele Tineretului (din anii `60).

Pentru instruirea propriilor activişti, organizaţia comunistă de tineret a avut la dispoziţie (din 1949 până în 1958 şi din nou în perioada ceauşistă) Şcoala Centrală de Cadre “Filimon Sârbu” (cu circa o sută de absolvenţi anual), o întreagă reţea de şcoli de cadre, şcoli medii şi cursuri de 1 lună, 3 luni sau 6 luni pe diverse specializări: brigadieri, instructori de pionieri, propagandişti, ziarişti (Şcoala „Zoia Kosmodemianskaia” din Otopeni, Şcoala „Lipscani”, Şcoala „Traian”, Şcoala „Plevnei”, Şcoala „Timişul de Sus”, Şcoala „Vălenii de Munte”, Şcoala „Păltiniş”, Şcoala medie a organizaţiei municipale Bucureşti, Şcoala în limba maghiară”), precum şi secţii pe lângă şcolile de partid (prin care treceau câteva mii de activişti anual), plus programele specifice organizate de Academia de Partid “Ştefan Gheorghiu”, Şcoala de cadre a Komsomolului de la Moscova şi Şcoala PCUS din Moscova. La acestea se predau cursuri de istoria PCUS, a PMR şi istorie universală, materialism dialectic, economie politică, cultură generală (adică noţiuni de limba română, limba rusă, matematică, fizică, geografie, ştiinţe naturale), tehnici de organizare şi propagandă. Membrii de rând ai organizaţiei erau supuşi îndoctrinării prin diferite metode: cercuri, lecţii, şedinţe, prelucrări prin care treceau sute de mii de persoane anual.

Cele mai importante publicaţii periodice ale UTM/UTC au fost: “Scânteia Tineretului” (apărută iniţial în 1944, seria a II-a din 1949),“Tineretul Progresist” (1945-1946), “Tinereţea” (1945-1946), „Înainte” (1946), “Licurici” (apărută în 1947, între 1953-1967 “Cravata Roşie”), “Tânărul Muncitor” (din 1947; cu suplimentul “Brigadierul”), „Revista elevilor” (1948), „Revista Ştiinţelor” (1948), “Ştiinţă şi tehnică” (din 1949; ulterior a mai editat “Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice”, “Tehnium”), “Pogonici” (apărută în 1949), “Pionierul” (apărută în 1949, între 1953-1967 “Scânteia Pionierului”), “Instructorul de pionieri” (1951-1958), “Tânărul Leninist”/“Tineretul Leninist” (1951-1974), “Din experienţa Comsomolului” (buletin devenit ulterior supliment la “Tânărul Leninist”), „Tânărul Miner” şi „Tânărul Constructor” (1952-1953), „Poezie, cântec, joc” (1952-1954), “Luminiţa” (din 1953, între 1956 şi 1979 a avut suplimentul “Arici Pogonici”), “Cutezătorii” (din 1967), “Şoimii patriei” (din 1980; ediţie în maghiară “A Haza Solymai”), “Racheta cutezătorilor” (1966-1974), “Viaţa Studenţească” (din 1956), “Amfiteatru” (din 1966), “Ifjúmunkás” (din 1948), “Pionir” (1950-1967, urmat de “Jóbarát”), “Napsugár” (din 1957) etc. Periodicele, care aveau misiunea de a adapta mesajele ideologiei comuniste la vârsta diferitelor categorii de tineri, au fost menţinute sub un control strict de către comitetele centrale ale partidului comunist şi organizaţiei comuniste de tineret, fiind cenzurate sistematic. Totodată, CC al UTM/UTC dispunea de o editură denumită Editura Tineretului, dar beneficia şi de serviciile Editurii Politice (fostă a PCR/PMR).

Organizaţia comunistă de tineret a oscilat între rolul de organizaţie de avangardă şi acela de organizaţie de masă, înregistrând fluxuri şi refluxuri în funcţie de situaţia politică din România comunistă. Iniţial, în perioada dejistă era accentuat caracterul exclusivist, de avangardă, puternic potenţat de principiul luptei de clasă.

Uniunea era organizată pe baza criteriului teritorial şi al locului de muncă, având ca organe conducătoare Congresul şi, în intervalele dintre congrese, Comitetul Central, din rândul căruia erau aleşi membrii Biroului Executiv şi cei ai Secretariatului. Ca şi în cazul partidului, deciziile erau luate la centru de aceste ultime două organisme şi, în final, de prim-secretarul CC al UTM/UTC, la comanda conducerii PMR/PCR (Secretariatul, Biroul Organizatoric, Biroul Politic, Comitetul Politic Executiv, prim-secretarul/secretarul general), toţi liderii organizaţiei comuniste de tineret fiind de fapt desemnaţi de conducerea restrânsă a partidului şi subordonaţi direct acesteia.

La cererea PMR şi după modelul verificării membrilor partidului, în UTM a început în anii 1949-1950 o campanie de epurare, desfăşurată iniţial sub pretextul “reînscrierii” membrilor, care a cuprins toate organizaţiile şi filialele UTM, inclusiv cele din instituţiile administrative şi culturale, facultăţi, şcoli, unităţi militare, întreprinderi, întovărăşiri agricole, gospodării agricole de stat, staţiuni de maşini şi tractoare şi gospodării agricole colective.

Reînscrierea s-a făcut pe baza unor criterii politico-ideologice şi sociale stabilite prin instrucţiuni de partid care contraziceau Statutul UTM ce prevedea că putea fi membru al organizaţiei orice tânăr “din rândurile tineretului muncitor şi studios, de la oraşe şi sate”, cu vârsta între 15 şi 25 de ani, care recunoştea programul, statutul şi deciziile Uniunii. Pentru a fi primiţi în UTM candidaţii trebuiau, conform statutului, să aibă o recomandare de la un membru al PMR sau de la doi membri ai UTM şi să prezinte o autobiografie, documentele fiind ulterior verificate.

Astfel, au fost excluşi din organizaţie 538 de membri ai aparatului de conducere al Uniunii şi 33.800 de membri de rând, reprezentând “elemente duşmănoase” (adică “chiaburi”, foşti legionari sau cuzişti, foşti membri ai partidelor democratice, activişti religioşi, în special ai cultelor minoritare, lideri UTM care nu respectau deciziile PMR etc.), iar alţi circa 5.500 au fost trimişi “la munca de jos” pentru că nu aveau “origine socială corespunzătoare” (în special “chiaburi”) sau pentru abateri de la statut şi de la morala proletară (aici intra orice atitudine sau comportament care era considerat nepotrivit de responsabilii comunişti). De remarcat faptul că jumătate dintre cei epuraţi din UTM erau elevi şi studenţi. În cursul epurării au fost recrutaţi alţi 30.000 de tineri, UTM ajungând să numere după terminarea operaţiunii 650.000 de membri din care 31% muncitori, 40% ţărani săraci, 6% funcţionari, 18% elevi, 4% studenţi. În organismele de conducere erau 62,5% muncitori şi doar 12,7% ţărani; 81% erau români, 19% de alte naţionalităţi. Epurările au continuat şi după încheierea oficială a “reînscrierilor” în UTM, în perioada octombrie 1950 – august 1952 înregistrându-se aproximativ 12.000 de excluderi.

În timp ce excluderea din UTM putea însemna deseori excluderea socială, marginalizarea profesională şi chiar ancheta penală, “originea socială sănătoasă” (provenienţa dintr-o familie simplă, săracă, de preferinţă din mediul muncitoresc, ţărănesc sau al micilor funcţionari, şi neapărat fără trecut politic burghezo-moşieresc sau antisovietic) şi apartenenţa la o organizaţie comunistă erau criteriile cele mai importante ale ascensiunii politice, sociale şi profesionale în comunism.

Alte epurări masive, sub sloganul îmbunătăţirii compoziţiei sociale (“de clasă”) a UTM, au avut loc în perioada dejistă ori de câte ori apărea o criză politică majoră în partid ori în societate (în 1952-1953, în urma “deviaţiei” grupului Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu, au fost excluşi 1000 de activişti şi peste 18.000 de membri; în 1956-1957, după revoluţia din Ungaria, 333.211 utemişti sunt epuraţi; în 1957-1958, după “devierea” grupului Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi şi cea a grupului condus de Constantin Doncea, au loc alte 101.735 de excluderi). Cu acele prilejuri erau organizate şedinţe de “prelucrare” a tuturor membrilor şi “demascarea” celor consideraţi “elemente duşmănoase” sau “lipsiţi de vigilenţă”, se decidea blocarea temporară a primirii în UTM a elevilor şi studenţilor, uneori fiind dizolvate şi câteva zeci de organizaţii din toată ţara. Nicolae Ceauşescu, care era din 1955-1956 membru în Biroul Politic al PMR şi responsabil, printre altele, de organizaţiile de tineret, a cerut să fie exmatriculaţi, dacă este nevoie, toţi studenţii dintr-o facultate şi să fie trimişi “la sapă”, să fie scăzută ponderea utemiştilor din rândul studenţilor de la 80% la 25% şi ca 80% dintre studenţi să fie de origine muncitorească, astfel că în 1957-1958 proporţia muncitorilor din UTM creşte de la 27% la 35%, iar cea a elevilor şi studenţilor (care în 1953 atingea 30%) scade de la 14% la cca. 8%.

Totuşi, UTM a devenit tot mai mare, cuprinzând în 1950 aproximativ o cincime din populaţia tânără, la sfârşitul anilor ‘50 o treime, la finalul deceniului 7 – jumătate, iar în anii ‘80 marea majoritate a tinerilor.

Această organizaţie era una din pârghiile principale de mobilizare şi controlare a vieţii profesionale şi private a tinerilor, mai ales a muncitorilor tineri, prin care regimul se legitima şi de care, concomitent, se folosea pentru reconstrucţia postbelică şi transformarea comunistă a economiei, obiective care s-au realizat fie prin mobilizare forţată, fie printr-un sistem de recompense materiale (facilitarea migraţiei dinspre sat spre oraş, asigurarea locuinţei şi a locului de muncă, excursii, concedii gratuite ş.a.) şi simbolice (de exemplu, prin acordarea, în “întrecerile socialiste”, a titlului de “fruntaş”, ”inovator”, “stahanovist”).

Modelele uteciştilor din România postbelică erau militarii şi partizanii komsomolişti decoraţi pentru acte de bravură în timpul „marelui război pentru apărarea patriei” (de exemplu, Viktor Talalihin, Liza Ceaikina, Aleksandr Matrosov, Zoia Kosmodemianskaia, Iurii Smirnov şi ilegaliştii din „Tânăra Gardă”) şi tinerii stahanovişti şi inovatori sovietici medaliaţi pentru contribuţia la reconstrucţia ţării (Ghenrih Bortkevici, Lidia Korabelnikova, Aga Husein Kafarov, Maria Rojneva, Lidia Kononenko).

Tinerii comunişti au fost angajaţi de la început în acţiunile socio-economice şi propagandistice ale regimului: în preluarea şi conducerea întreprinderilor naţionalizate, pe “şantierele tineretului” din RPR (primele 5 şantiere naţionale ale tineretului au fost organizate în 1948: conducta Ceanu Mare-Cluj, calea ferată Bumbeşti-Livezeni, regularizarea cursului inferior al Prutului, pavarea drumului de centură periferică a Bucureştiului, linia ferată Salva-Vişeu), în campaniile de colectivizare, la muncile comunitare “voluntare”, la operaţiunile de curăţire a bibliotecilor publice de tipăriturile interzise, în aplicarea planului de zece ani de electrificare a ţării (ce includea construcţia mai multor termocentrale şi hidrocentrale, cel mai mare obiectiv fiind hidrocentrala de la Bicaz, construită în anii `50 şi inaugurată în 1960), la îndeplinirea şi depăşirea planurilor economice naţionale anuale şi cincinale, în campania de alfabetizare, în cea de combatere a superstiţiilor şi de propagandă “ateist-ştiinţifică”, cu ocazia organizării şi desfăşurării la Bucureşti a Festivalului Mondial al Tineretului în 1953, la manifestaţiile de 1 mai, 7 noiembrie, 23 august etc., în demascările “duşmanilor poporului”, mai ales a celor infiltraţi în organizaţie, la denunţările membrilor ce ar fi dat dovadă de lipsă de “vigilenţă revoluţionară”.

Etapa istorică ceauşistă a fost caracterizată de personalizarea şi concentrarea radicală a puterii, de exacerbarea cultului personalităţii, de agravarea nepotismului, clientelismului şi corupţiei, de creşterea gradelor de neprevăzut şi arbitrar ale deciziilor, de nesiguranţa tot mai mare a poziţiilor deţinute, fenomene resimţite acut şi în UTC.

Organizaţia comunistă de tineret era o adevărată pepinieră de cadre a partidului, cea mai sigură cale de a intra în conducerea acestuia fiind  stagiul de activist al UTM/UTC, funcţiile de conducere în uniune asigurând apartenenţa la nomenclatură. Această afirmaţie este dovedită de faptul că majoritatea membrilor Comitetului Central al PCR de după 1965 avuseseră în prealabil o carieră în UTM. De altfel, Ceauşescu a promovat majoritatea activiştilor cu care a colaborat în anii ‘50 şi în prima parte a anilor ‘60, în special pe aceia care fuseseră lideri ai tineretului comunist: Petre Lupu (Presmann), Ion Ioniţă, Virgil Trofin, Ion Iliescu, Cornel Burtică, Ştefan Andrei, Tudor Postelnicu, Gheorghe Pană, Cornel Pacoste, Ilie Văduva, Ion Stănescu, Jánoş Fazekáş, Iulian Vlad, etc.

Din anii ‘60, Uniunea a început să combine caracterul exclusivist, de avangardă cu cel de masă, fără să renunţe câtuşi de puţin la ideologia luptei de clasă. Partidul dorea acum includerea “covârşitoarei majorităţi” a tineretului în organizaţiile comuniste. Este semnificativ în acest sens şi faptul că, odată cu mandatul lui Ion Iliescu la conducerea organizaţiei comuniste de tineret, adică de la finele anului 1967, s-a înfiinţat funcţia de ministru pentru Problemele Tineretului, funcţie adiacentă celei de prim-secretar al CC al UTC, şeful suprem al uteciştilor fiind de acum atât membru în CC al PCR cât şi membru al guvernului RSR. Sediul CC al UTC era în Bucureşti, pe strada Oneşti nr.4-6 din sectorul 1.

Statutul organizaţiei comuniste de tineret a fost modificat succesiv pentru a lărgi sfera celor eligibili: în 1956, la Congresul al II-lea al UTM, vârsta acestora a fost extinsă la intervalul 14-26 de ani; în 1960, cu ocazia Congresului al III-lea, de la 14 la 28 de ani; în 1966, la Congresul al IV-lea (renumerotat drept Congresul al VIII-lea) se revine la limita superioară de 26 de ani, dar cu posibilitatea de prelungire la cerere până la 30 de ani; în 1971, la Congresul al IX-lea, nu mai există limită pentru prelungire; Congresul al X-lea din 1975 şi Congresul al XI-lea din 1980 păstrează prevederile anterioare; Plenara din 1982, confirmată de Congresul al XII-lea din 1985, măreşte limitele la 14-30 de ani. Cu toate acestea, adesea, liderii utecişti depăşeau 35 de ani şi câteodată chiar 40 de ani (vezi cazurile Gheorghe Florescu – 41 ani, Virgil Trofin – 38 ani, Ion Iliescu – 41 ani, Marţian Teodor Dan – 37 ani, Ion Traian Ştefănescu – 37 ani, Pantelimon Găvănescu – 36 ani, Nicu Ceauşescu – 36 ani).

Schimbările statutare privind limita de vârstă s-au reflectat în creşterea foarte rapidă a numărului de membri. UTM avea 1.900.000 de membri în 1960, 2.250.000 în 1966, în 1971 însuma 2.400.000 de membri, ajungea la aproape 3.000.000 în 1975, ulterior, în 1985, la 3.900.000, pentru a atinge cifra de 4.100.000 în 1988. În anii ‘80, UTC avea peste 500.000 de cadre (activişti).

De la Congresul de întemeiere a UTM din 19-21 martie 1949 (ulterior renumerotat drept Congresul al IV-lea al UTC), forul statutar suprem de conducere a organizaţiei comuniste de tineret s-a reunit periodic, după cum urmează: Congresul al II-lea al UTM, 27-30 iunie 1956, Congresul al III-lea al UTM, 18-20 august 1960, Congresul al VIII-lea al UTC = Congresul al IV-lea al UTM, 23-26 martie 1966, Congresul al IX-lea al UTC, 18-22 februarie 1971, Congresul al X-lea al UTC, 3-5 noiembrie 1975, Congresul al XI-lea din 5-7 mai 1980 şi Congresul al XII-lea din 1985.

După modelul redenumirii partidului, din pricina aceleiaşi ambiţii refondatoare a lui Ceauşescu, la Plenara lărgită a CC al UTM din 4 august 1965 numele organizaţiei de tineret a fost schimbat în Uniunea Tineretului Comunist, iar Congresul al IV-lea al UTC a fost renumerotat, devenind Congresul al VIII-lea (considerându-se, în mod abuziv, ca prim congres, Conferinţa generală a tineretului socialist din martie 1922). Dar acesta era numai începutul unei noi campanii de falsificare a istoriei UTC. Treptat, după 1970, Nicolae Ceauşescu devine, în scrierile istoricilor de curte, cel mai important erou ilegalist al UTC, chiar dacă din 1949, galeria „naţională” canonizată a tinerilor eroi comunişti cuprindea nume precum Pavel Tcacenko (ucrainean, lider al PCR după 1926, mort în beciurile Siguranţei), Lazăr Grünberg, Andrei Bernath (mort în 1944, în Transnistria, la Râbniţa), Ştefan Plavăţ (mort în luptele de partizani împotriva germanilor), Filimon Sârbu (militant antifascist, executat în 1941 pentru sabotaj), Iosif Clisch şi Olga Bancic (implicaţi în Rezistenţa franceză), Nicolae Cristea (voluntar în Spania în timpul războiului civil din 1936-1939 şi partizan în Rezistenţa franceză, mort în luptele din 1943), Haia Lifşiţ (moartă după greva foamei în detenţie), Constantin Tudose, Tereza Ócskó (executată în 1944), Constantin Godeanu (voluntar utecist, mort pe frontul de Vest în al doilea război mondial), Vasile Roaită (falsul erou ceferist din 1933, victimă a grevei de la Griviţa).

În anii ceauşismului a existat o singură campanie majoră de epurare a UTC, cauzată de un incident relativ minor: colindul studenţesc din 24-25 decembrie 1968 din centrul capitalei, faţă de care autorităţile (inclusiv CC al UTC, în frunte cu Ion Iliescu) au reacţionat cu mare duritate, arestând 3 lideri ai studenţilor, între care pe Ana Şincai (care a fost închisă la Văcăreşti, apoi forţat internată la Spitalul 9, spital de boli psihice, judecată şi condamnată penal în mai 1969, fiind trimisă cu domiciliu forţat la Ploieşti), exmatriculându-i pe aceştia şi pe numeroşi alţii şi denunţând sau demascând în adunări convocate în toate facultăţile pe participanţii (câteva sute de persoane) la această “manifestare huliganică” sau apatia activiştilor UTC.

După acest moment relativa destindere din interiorul UTC s-a încheiat, partidul cerând resuscitarea comandamentelor ideologice, întărite din 1971 de tezele mini-revoluţiei culturale, parţial inspirate sau influenţate de modelul asiatic de comunism (chinez, nord-coreean, vietnamez) pe care Nicolae Ceauşescu l-a apreciat atât de mult după vizitele sale din acel an în ţările respective.

În “epoca Nicolae Ceauşescu” principalele funcţii ale organizaţiilor de tineret erau cele de propagandă şi de mobilizare la “muncile voluntare”, iar rolul esenţial le era rezervat pentru întreţinerea cultului personalităţii “iubitului conducător”, soţiei sale şi fiului lor cel mare, fenomen care era nu doar o formă de consolidare a puterii familiei dictatoriale, ci şi o modalitate complexă de exercitare a controlului social.

Orice ocazie, indiferent cât de mică (sărbătorile naţionale: 1 mai, 23 august; ziua de naştere a şefului statului şi a consoartei sale: 26 ianuarie şi 7 ianuarie; aniversările istorice preferate de comunişti: 5 şi 24 ianuarie, 6 martie, 8 mai, 9 mai, 25 octombrie, 1 decembrie, 30 decembrie etc.; vizitele de lucru interne; primirile înalţilor oaspeţi străini aflaţi în vizite oficiale; plecările în străinătate în fruntea unor delegaţii “de partid şi de stat” şi revenirile în ţară; începutul anului şcolar: 15 septembrie; Anul Nou: 31 decembrie-1 ianuarie; alegerile şi referendumurile), era folosită pentru elogierea “marelui cârmaci al ţării”, “geniului Carpaţilor”, “celui mai iubit fiu al poporului”, fiind organizate manifestaţii de masă (mitinguri, spectacole omagiale, marşuri, simpozioane). S-a reluat tradiţia brigadierilor de pe şantierele naţionale ale tineretului (Canalul Dunăre – Marea Neagră şi Canalul Bucureşti-Dunăre, amenajarea complexă a râului Dâmboviţa, construcţia metroului, a Casei Poporului şi a centrelor civice ale localităţilor “sistematizate”, termocentrala de la Anina etc.), a fost organizată Universiada la Bucureşti în 1981 şi tot atunci a fost lansat marele marş anual sugestiv intitulat “Tineretul României doreşte pacea”, s-au continuat serbările “Scânteii Tineretului”, “a explodat” Cenaclul Flacăra, cu ale sale giganteşti şi ridicole spectacole manipulatoare, au fost inventate grandioasele manifestări sportive, tehnico-ştiinţifice şi cultural-artistice de tip surogat: “Daciada” – competiţie sportivă populară naţională şi Festivalul naţional “Cântarea României” (cu secţiuni special destinate tineretului), toate profund ideologizate. Chiar şi şedinţele Biroului CC al UTC s-au transformat în ceremonii-cadru pentru prestarea de omagii la adresa secretarului general al PCR.

Caracterul dinastic al naţional-comunismului (neostalinismului) ceauşist a devenit vizibil prin includerea lui Nicu Ceauşescu, în anii 1970, în conducerea UASCR şi impunerea lui, în 1983, în fruntea CC al UTC, ceea ce demonstrează şi importanţa pe care organizaţiile de tineret o aveau în cadrul mecanismelor puterii comuniste. De asemenea, soţia lui Nicu Ceauşescu, Poliana Cristescu, a deţinut în cea mai mare parte a anilor ‘80 funcţia de secretar al CC al UTC şi preşedinţia Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor. În acelaşi timp, multe poziţii cheie în UTC erau ocupate de amici şi apropiaţi ai fiului preşedintelui RSR, lucru care a contribuit la sporirea atmosferei de cinism, blazare şi corupţie din organizaţiile de tineret, precum şi la menţinerea birocratizării şi ritualizării activităţii organizaţiei. Un exemplu în acest sens îl constituie componenţa conducerii organizaţiilor de tineret din deceniul 9 al secolului al XX-lea. Dintre membrii Biroului CC al UTC din anii ‘80 îi amintim pe Tudor Mohora, Ana Ferencz, Dinu Drăgan, Florea Voinea, Ani Matei, Ioan Toma, Dan Silviu Pavelescu, Ion Moraru, Dorel Mustea.

Cultul personalităţii s-a extins şi asupra lui Nicu Ceauşescu atât în interiorul ţării cât şi în afara ei, după modelul tatălui său. Astfel, “prinţişorul” a fost promovat şi în plan internaţional, inclusiv la ONU, sub pretextul idealurilor pacifiste universale ale omenirii şi în special ale tineretului, în 1984 deţinând funcţia de preşedinte al Asociaţiei Tineretului şi Studenţilor pentru Naţiunile Unite şi fiind ales preşedinte al Comitetului Consultativ al ONU pentru pregătirea şi marcarea Anului Internaţional al Tineretului în 1985, o iniţiativă românească votată în unanimitate de adunarea Generală a ONU şi desfăşurată sub mobilizatoarea deviză de inspiraţie ceauşistă “Participare – Dezvoltare – Pace”.

Recrutarea uteciştilor începea în clasa a VIII-a, absorbţia elevilor de la acest nivel în UTC fiind de 25% în 1983 şi de 40% în 1988. În 1983, 90% dintre elevii clasei a IX-a erau utecişti, pentru ca în 1988 să intre în organizaţie 98% dintre aceştia. Începând cu clasa a X-a, practic toţi elevii erau membri în UTC, intrarea în organizaţie făcându-se automat şi obligatoriu. Instrucţiunile de uz intern cu privire la modul de primire în UTC din anii ‘70 şi ‘80 amestecau criteriile politice cu cele meritocratice, în primă instanţă intrând în UTC, de regulă, elevii cei mai buni la învăţătură care nu aveau o problemă flagrantă la dosarul personal sau al părinţilor. În a doua etapă erau incluşi toţi ceilalţi.

Organizaţiile satelite ale UTC erau Organizaţia Pionierilor (creată în 1949 după modelul organizaţiei comuniste de masă a copiilor de peste 8-9 ani din Uniunea Sovietică, căreia i-a copiat şi numele), UASR/UASCR (1957) şi Şoimii Patriei (înfiinţată în 1976 conform şablonului sovietic al „Octombriştilor”, organizaţia comunistă de masă a copiilor între 4 şi 8-9 ani). Acestea au tins, de asemenea, spre dimensiuni de masă. În 1949 existau 13.500 de pionieri (elevi între 9 şi 14 ani), în 1960 numărul lor a ajuns la un milion, iar în anii ‘80, Organizaţia Pionierilor a ajuns să numere peste 2.500.000 de membri, incluzând totalitatea şcolarilor până la 14 ani. În anii ceauşismului, preşedinţi ai Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor au fost: Traian Pop (1966-1968), Virgiliu Radulian (1968-1975), Constantin Botin (1975-1980), Mihai Hârju (1980-1983) şi Poliana Cristescu (1983-1989). În 1976, PCR a decis formarea unei organizaţii de masă pentru copiii preşcolari şi şcolari cu vârste între 4 şi 7 ani, pe care a denumit-o “Şoimii Patriei” şi a plasat-o sub coordonarea Organizaţiei Pionierilor. La început aceasta cuprindea 1.100.000 de copii, pentru ca în deceniul următor să ajungă la circa 1.500.000 de membri. Uniunea Asociaţiilor Studenţeşti din România avea la formare, în 1957, în jur de 50.000 de membri, pentru ca după 1973, când partidul îi schimbă denumirea în Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România, să depăşească suta de mii, iar în deceniul nouă tindea spre 150.000 de membri. Liderii UASR/UASCR au fost: Ion Iliescu (1957-1960), Cornel Burtică (1960-1962), Ştefan Bârlea (1962-1966), Mircea Angelescu (1966-1969), Ion Traian Ştefănescu (1966-1973), Constantin Botin (1973-1975), Ion Sasu (1975-1980), Tudor Mohora (1980-1985), Ani Matei (1985-1989). Organizaţia Pionierilor şi UASR/UASCR aveau ca foruri supreme conferinţele naţionale, organizate, de regulă, înaintea congreselor UTM/UTC.

După cum UTM făcea parte, din anii 1948-1950, alături de toate organizaţiile politice şi obşteşti din ţară, din Frontul Democraţiei Populare, în anii ceauşismului, UTC (inclusiv sateliţii săi: organizaţiile de preşcolari – “şoimi”, şcolari – pionieri şi studenţi comunişti) era inclusă din 1968 în Frontul Unităţii Socialiste (redenumit în 1980 Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste), care cuprindea aproape 40 de organizaţii de masă, pe lângă partidul unic – PCR (care era mai mare decât PCUS, având 3.800.000 de membri, adică 15% din populaţia ţării), aşa încât practic fiecare cetăţean român (chiar şi minor fiind) era încadrat într-o organizaţie de masă coordonată şi controlată de partid.

Modelarea fizionomiei omului nou, formarea şi educarea copiilor şi tinerilor în spirit combativ, îndoctrinarea lor cu “concepţia revoluţionară despre lume şi viaţă” a partidului unic (comunist), coruperea conştiinţei acestora pe baza principiilor şi prin metodele specifice totalitarismului de stânga, îmbinate cu cele naţionalist-şovine, caracteristice, în general, dreptei (formând astfel un hibrid între internaţionalismul proletar şi naţionalismul de tip comunist), inocularea devotamentului nemărginit şi necondiţionat “faţă de cauza socialismului şi a comunismului” şi “urmarea neabătută a politicii partidului comunist” au reprezentat scopurile finale şi, totodată, idealurile supreme ale regimului comunist din România.

Fondul CC al UTC, ca şi Fondul CC al PCR, a fost preluat de către Armată din sediul instituţiei creatoare în timpul şi imediat după evenimentele din decembrie 1989 şi depozitat la Piteşti, în Arhiva MApN (UM 02405). De acolo, în baza înţelegerii încheiate între MI şi MApN, a fost, transferat, în tranşe succesive, către Arhivele Statului (Filiala Argeş), fără evidenţe, începând din 1991, apoi prin procesele verbale de predare-primire nr. S/254 din 30 iulie 1993 (1193 u.a. în cutii pentru anii extremi 1922-1945) şi nr. S/227 din 4 aprilie 1995 (10.309 u.a. în cutii pentru anii extremi 1921-1970). Ulterior a ajuns în depozitele Militari, S.A.D. – Drumul Taberei, Văcăreşti, aflate în custodia Biroului/Serviciului Arhive Contemporane, care le administrează şi în prezent.

Fondul CC al UTC este un fond închis. Fondul este însă incomplet deoarece Arhiva CC al UTC era predată periodic Arhivei CC al PCR, având aici (la creator) numărul de fond 3. Instrumente de evidenţă contemporane s-au găsit doar pentru o parte din documentele create de CC al UTC în perioada 1922-1983, preluate şi deţinute în prezent de Arhivele Naţionale. Este vorba despre inventarul nr. – 2817: CC al UTC (1922-1945), aflat în cercetare dinainte de 2006, dar și de mai multe evidențe dactilografiate de la creator, referitoare îndeosebi la perioada de după 1948, planificate din 2010 a se prelucra și verifica pentru a fi date în cercetare, dar încă nefinalizate; totuși, întrucât o mare parte din ele au fost consultate de membrii Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România în anul 2006, ulterior și alți cercetători au primit, la cerere, din partea conducerii Arhivelor Naționale, aprobarea de a le cerceta. De asemenea, precizez că nu există nici un fel de instrumente de evidenţă pentru documentele create între anii 1984 şi 1989 de CC al UTC, reprezentând în total aproximativ 400 de m.l. de documente, deţinute astăzi de Arhivele Naţionale. Singurele excepții sunt reprezentate de inventarele redactate la BAC în 2009 și 2010: nr. 3123 – CC al UTC – State de plată (1945-1976; 1986-1988; f.a.) – cca. 6 m.l. și nr. 3150 – CC al UTC – Secția Cadre (Alfabetic) Lit. A (1945-1989) – cca. 3,6 m.l.

Partea structurală Cadre de la Fond CC al UTC cuprinde dosare/fişe de cadre ale celor care făceau parte din nomenclatura centrală a UTC sau care erau propuși pentru a ocupa anumite funcții importante pe linia UTM/UTC pentru care era obligatoriu avizul CC al UTC. Acestea conțin date personale (numele şi prenumele, data şi locul naşterii, profesia și locul de muncă, date despre originea socială, apartenenţa politică a membrilor familiei, rude, persoane care pot da referinţe, autobiografii, caracterizări, recomandări etc.), iar pentru perioada 1965-1989 inclusiv fişe ale soţului/soţiei titularului dosarului. Operaţiunea de ordonare alfabetică a fost realizată în mai multe etape: în primăvara anului 2006 colectivul S.A.C. de atunci a făcut ordonarea după prima literă a numelui titularului, iar în iulie-decembrie 2008 arhiviştii Gabriel Catalan şi Mircea Stănescu au finalizat ordonarea pe computer atât pe litere, cât şi în cadrul fiecărei litere, după care, spre finele anului 2009, au purces la verificările, corecturile şi completările ce se impuneau, începând cu dosarele de la litera A, finalizând toate operațiunile arhivistice necesare pentru inventarul literei A în august 2010, acțiune la care a participat și referentul asistent Ioana Mihai.

Trebuie să amintesc și faptul că există o serie de suspiciuni și zvonuri cu privire la dispariția înainte de anul 2008 a unor dosare de cadre din Fondul CC al UTC, printre care și cel al lui Ioan Scurtu, fost director general al Arhivelor Naționale (1991-1996), un fenomen similar fiind constatat și probat în octombrie 2008 în cazul dosarului de cadre al lui Ion Iliescu din Fondul CC al PCR (cota inițială I 232).

În privința restului fondului, de fapt, a majorității sale covârșitoare, în 2010 se preconiza, pentru părțile neprelucrate arhivistic, regruparea diferitelor secţii care au funcţionat în cadrul CC al UTC şi împărţirea fondului în următoarele părţi structurale: Cancelarie (Secretariat), Organizatorică, Cadre (Organele UTM), Propagandă şi Agitaţie, Internaţională (Legături/Relaţii cu străinătatea), Administrativă (Gospodărie), Economică (Tehnică), Pionieri (Şcoli şi Pionieri), Sportivă (Cultură/Educaţie fizică şi Sport/ Sport şi pregătire militară/Sport-Turism/ Sport şi pregătirea tineretului pentru apărarea patriei), Statistică şi Sinteză, Muncitorească (Tineret Muncitoresc), Sătească (Ţărănească/Agrară/Tineret Sătesc), Studenţească (Tineret Studenţesc/Învăţământ Superior), Elevi (Tineret Şcoli/Învăţământ Mediu).

Progresele prelucrării arhivistice întârzie să se arate, însă, astfel că și în prezent suntem în așteptarea unor noi inventare.

Gabriel CATALAN

 

 

Bibliografie

 

ANR, evidenţele provizorii (din 2004 şi 2007) şi apoi inventarul nr. 3123 de la Fond CC al UTC – State de plată (1945-1976; 1986-1988; f.a.).

ANR, inventarul nr. 3150 – Fond CC al UTC – Secția Cadre (Alfabetic) Lit. A (1945-1989).

ANR, Fond CC al PCR – Albume Foto, A.F. 2482 (volumul Festivalul Naţional Cîntarea României. Expoziţia republicană de artă plastică, artă populară şi artă fotografică de amatori, ediţia I, iunie 1977, Bucureşti, Editura Meridiane, 1979), A.F. 3316 (UTC. 60. 1922-1982. Momente din istoria mişcării democratice şi revoluţionare de tineret din patria noastră, [Bucureşti], CC al UTC, 1982) – cote provizorii.

ANR, Fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dosar 32/1945, 63/1948, 88/1949, 171/1949, dosar42/1952, 78/1953 (f.14), 35/1955, 15/1956, 17/1956, 32/1956, 36/1956, 38/1956, 52/1956, 113/1956, 169/1956, 170/1956,182/1956, 2/1957, 64/1965, 89/1976.

ANR, Fond CC al PCR – Secţia Cadre, dosar C 2050 Nicolae Ceauşescu, C 2078 Nicu Ceauşescu, T 313 Virgil Trofin.

ANR, Fond CC al PCR – Secţia Organizatorică, dosar 41/1948, 123/1948, 124/1948, 65/1949, 66/1949, 74/1949, 84/1949, 86/1949, 87/1949, 88/1949, 23/1950, 25/1950, 32/1950, 35/1950, 36/1950, 96/1951, 97/1951, 105/1951, 106/1951, 122/1951, 141/1952, 56/1953, 58/1953, 64/1955, 26/1956, 45/1956, 58/1956, 59/1956, 37/1958, 70/1966, 5/1977, 104/1977, 7/1984.

ANR, Fond CC al UTC (Fondul 3), dosar 615/1933, 4/1948, 52/1948, 3/1949, 49/1953, 1/1956, 3/1956, 14/1956, 16/1956, 38/1956, 10/1957, 11/1957, 13/1957, 15/1957, 25/1957, 4/1958, 7/1958, 8/1958, 15/1958, 23/1958, 30/1958, 34/1958, 15/1959, 23/1959, 5/1968, 14/1968, 15/1968, 63/1983, 67/1983, 7/1984, 62/1984, 60/1985, 42/1988, 43/1988 (cote provizorii, conform evidențelor incomplete și neverificate pe deplin de la creator).

ANR, Fond I.S.I.S.P. – Fototeca Gheorghe Gheorghiu-Dej, dosar 85-92/1949, 206-212/1956.

Constantin Antip, Contribuţii la istoria presei române, Bucureşti, Uniunea Ziariştilor din R.P.R., Bucureşti, 1964.

Aurel Baghiu, Procesul lotului 1 al studenţilor de la Timişoara – noiembrie 1956, în Analele Sighet, vol.8, Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei, 2-4 iulie 2000, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p.704-709.

Dumitru Balan, Martor la recrudescenţe staliniste, în Analele Sighet, vol.8, Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei, 2-4 iulie 2000, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p.878-895.

Cezar Paul-Bădescu, Colindul studenţesc din 24-25 decembrie 1968, interviu cu Ana Şincai, realizat de, în revista “22”, anul VI, nr.51, 20-27 decembrie 1995, p.6.

Mihnea Berindei, România lui Ceauşescu – un naufragiu planificat, I, în “22”, nr.46, 17-23 noiembrie 1998, p.10.

Ioana Boca, 1956 – Un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic. Studiu, însoţit de anexe de documente selectate din arhive de autoare, de Teodor Stanca şi Mircea Popa, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001.

Ioana Boca, Studenţii în anii ‘50, în “Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă”, volumul I, 2002, pp.207-242.

Ioana Boca, Urmările mişcării studenţeşti din toamna anului 1956, în Analele Sighet, vol.8, Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei, 2-4 iulie 2000, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p.656-666.

Ovidiu Buruiană, Societate şi propagandă în România deceniului nouă. Congresul al XIV-lea al PCR, în Analele Sighet, vol.10, Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, p.559-573.

Gabriel Catalan, Plan metodic de lucru privind prelucrarea arhivistică a Fondului Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, redactat, înregistrat şi depus la dosarul Fondului de la BAC în august 2010, 13 p.

Gabriel Catalan și Mircea Stănescu, Prefață la inventarul nr. 3150 – Fond CC al UTC – Secția Cadre (Alfabetic) Lit. A (1945-1989), august 2010, p.3-7.

***, Ce cere Comsomolul de la comsomolişti, Bucureşti, Editura Tineretului, 1949.

Nicolae Ceauşescu, Istoria poporului român. Culegere de texte, Bucureşti, Editura Militară, 1983.

Nicolae Ceauşescu, Cuvîntare la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român. 28 iunie 1989, Bucureşti, Editura Politică, 1989.

Adrian Cioflâncă, Repere pentru o istorie a Uniunii Tineretului Comunist, în „Anuarul Institutului de Istorie «A.D. Xenopol»”, tom. XLIII-XLIV, 2006-2007, Iaşi, Editura Academiei Române, 2008, pp.527-548.

Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste (editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile), Raport Final, Bucureşti, 18 decembrie 2006 (în special capitolul I. § Organizaţiile de masă. Uniunea Tineretului Comunist, pp.109-130), în www.presidency.ro sau în volum, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, pp.176-198.

***, Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român, 23-28 decembrie 1955, Bucureşti, 1956.

***, Congresul al III-lea al UTM, 18-20 august 1960, Bucureşti, Editura Politică, 1960.

***, Congresul al VIII-lea al Uniunii Tineretului Comunist din Republica Socialistă România, 23-26 martie 1966, Bucureşti, Editura Politică, 1966.

***, Congresul al IX-lea al Uniunii Tineretului Comunist din Republica Socialistă România, 18-22 februarie 1971, Bucureşti, Editura Politică, 1971.

***, Congresul al X-lea al Uniunii Tineretului Comunist din Republica Socialistă România, 3-5 noiembrie 1975, Bucureşti, Editura Politică, 1975.

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 1997 (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, 1999).

***, Decretul nr.121/1970, în „Buletinul Oficial”, nr.22/18 martie 1970.

Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997 (ediţia a II-a revăzută, 2006).

***, Din experienţa propagandiştilor comsomolişti, Bucureşti, Editura Tineretului a CC al UTM, 1952.

***, Directiva despre sarcinile organelor politice, organizatorilor de partid şi organizatorilor UTM referitoare la pregătirea de luptă şi politică, 25 aprilie 1950.

coord. Florica Dobre, Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicţionar, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

*** (colectiv), Documente din istoria Uniunii Tineretului Comunist din România, 1917-1944, Bucureşti, Editura Tineretului, 1958.

*** (colectiv), Documente din istoria mişcării revoluţionare şi democratice de tineret din România (1821-1922), Bucureşti, Editura Politică, 1982.

Adrian Drăguşanu, Simboluri istorice în filatelie (1944-1989), în Miturile comunismului românesc (editor Lucian Boia), vol. II, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997, pp.31-44.

Sanda I. Ducaru, „Religia” cincinală. Funcţiile sărbătorilor comuniste, în Miturile comunismului românesc (editor Lucian Boia), vol. I, Editura Universităţii Bucureşti, 1995, p.172-180.

colectiv (editori Ana Blandiana şi Romulus Rusan), Exerciţii de memorie, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999.

colectiv (C. Bărbulescu ş.a.), File din istoria UTC, Bucureşti, Editura Politică, 1980.

coord. Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop, O istorie a românilor. Studii critice, Cluj, Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, 1998.

Gheorghe Florescu, Despre sarcinile Uniunii Tineretului Muncitor în îndeplinirea planului cincinal, Bucureşti, Editura Tineretului, 1951.

Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.

coord. Dinu C. Giurescu, Istoria României în date, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2007.

coord. Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol.IX, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008.

Aurelian Grigorescu, Programul „de formare a omului nou” în mediul universitar (1949-1953), în Analele Sighet, vol.7, Anii 1949-1953. Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al 7-lea Simpozion de la Sighetu Marmaţiei, 2-4 iulie 1999, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p.849-852.

Gheorghe I. Ioniţă, Curs universitar de istorie a partidului comunist, a mişcării muncitoreşti, revoluţionare şi democratice din România (1921-1981), 3 vol., Bucureşti, 1981-1983.

Cicerone Ioniţoiu, Valuri de arestări în 1948 şi 1949, în Analele Sighet, vol.7, Anii 1949-1953. Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al 7-lea Simpozion de la Sighetu Marmaţiei, 2-4 iulie 1999, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p.184-197.

colectiv (Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor), Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.

colectiv, Întrebări şi răspunsuri privind mişcarea revoluţionară şi democratică de tineret din România, Bucureşti, Editura Politică, 1977.

***, Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naţionale din 2 aprilie 1996, în „Monitorul Oficial”, anul VIII, Partea I, nr. 71 din 9 aprilie 1996; modificată şi completată prin Legea nr. 358/2002 din 6 iunie 2002 („Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 476 din 03.07.2002), Ordonanţa de Urgenţă nr. 39/2006 din 31 mai 2006 („Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 486 din 05.06.2006) şi Legea nr. 474/2006 din 12 decembrie 2006 („Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 1016 din 21.12.2006).

Marius Lupu, Valurile de arestări din anul 1947, în Analele Sighet, vol.5, Anul 1947 – căderea cortinei. Comunicări prezentate Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei (20-22 iunie 1997), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p.455-465.

coord. Dinu Marin, Generaţia Epocii Nicolae Ceauşescu, [Bucureşti], CC al UTC, 1983.

Olimpiu Matichescu, Tinereţea revoluţionară a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Bucureşti, “Scânteia tineretului”, 1981.

Dana Mărgineanu-Ţăranu, Tentative de gândire liberă în învăţământul liceal până în 1989, în Analele Sighet, vol.10, Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, p.297-299.

colectiv, Mişcarea muncitorească, socialistă, democratică, activitatea Partidului Comunist Român şi apărarea patriei la români. Repere cronologice, Bucureşti, Editura Militară, 1983.

Gh. Moţ, V. Ştefănescu, C. Mocanu, Contribuţii la istoria organizaţiei marxist-leniniste de tineret din România, vol. I, Bucureşti, Editura Tineretului, 1959.

Ioan Munteanu, Manifestaţia anticomunistă a studenţilor de la Timişoara din octombrie 1956. Semnificaţia politică naţională, în Analele Sighet, vol.8, Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei, 2-4 iulie 2000, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p.635-655.

Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, Unitate, continuitate şi ascensiune în mişcarea muncitorească din România (1821-1948), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1981.

Caius Muţiu, Teodor Stanca, Aurel Baghiu, Mişcările studenţeşti din octombrie 1956 din Timişoara, văzute şi prezentate de iniţiatorii şi principalii organizatori,  în Analele Sighet, vol.8, Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei, 2-4 iulie 2000, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p.667-690.

Florin Niculescu, Festivalul mondial al tineretului, Bucureşti, 1953, în Romulus Rusan (editor), Anii 1949-1953. Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al VII-lea Simpozion al Memorialului de la Sighetu Marmaţiei (2-4 iulie 1999), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, pp.87-91.

Mădălina Niţelea, Sub semnul cravatei roşii: copilăria omului nou, în Miturile comunismului românesc (editor Lucian Boia), vol. II, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997, pp.93-104.

***, Norme tehnice privind desfăşurarea activităţilor în Arhivele Naţionale aprobate de directorul general prin Ordinul nr.227 din 18 iunie 1996, 1996.

***, Ordinul de zi nr.217/1996 al Directorului General al Arhivelor Naționale – Instrucțiuni privind activitatea de arhivă la creatorii și deținătorii de documente, în „Monitorul Oficial”, din 23 mai 1996.

*** (colectiv), Organizaţii de masă legale şi ilegale, create, conduse sau influenţate de P.C.R., 2 vol., Bucureşti, Editura Politică, 1970 şi 1981.

Zenovia Pavlică, Liceeni contra dictaturii, în Analele Sighet, vol.10, Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, p.300-306.

Constantin Petculescu, Crearea Uniunii Tineretului Comunist, Bucureşti, Editura Politică, 1972.

Cristina Petrescu, Vizitele de lucru, un ritual al „epocii de aur”, în Miturile comunismului românesc (editor Lucian Boia), vol. II, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997, pp.105-114.

Dragoş Petrescu, 400.000 de spirite creatoare. „Cântarea României” sau stalinismul naţional în festival, în Miturile comunismului românesc (editor Lucian Boia), vol. II, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997, pp.115-126.

***, Plan metodic de lucru privind prelucrarea arhivistică a Fondului Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, redactat în aprilie 1995 de un colectiv format din Veronica Iliescu – şef de birou, Aurelian Teodorescu, Albiniţa Iscru, Camelia Anghelache – arhivişti, Angelica Barbu, Nicoleta Meşca, Marina Mrejeru, Daniela Dincă – referenţi, înregistrat şi depus la dosarul Fondului de la SAC în noiembrie 2007.

B.N. Ponomarev, Dicţionar politic, trad. din lb. rusă, Bucureşti, Editura Politică, 1958.

Ion Popescu-Puţuri şi Augustin Deac, Documente din istoria partidului comunist şi a mişcării muncitoreşti revoluţionare din România (mai 1921-august 1924), Bucureşti, Editura Politică, 1970.

***, Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Bucureşti, Editura Politică, 1975.

***, Rezoluţia Şedinţei Plenare a CC al PMR din 22-24 decembrie 1948 asupra activităţii Partidului în rândurile tineretului, Bucureşti, Editura Partidului Muncitoresc Român, 1949.

***, Rezoluţia Congresului de unificare a tineretului muncitor, 19-21 martie 1949, Bucureşti, Editura Tineretului, 1949.

***, Să învăţăm din experienţa gloriosului Comsomol al lui Lenin şi Stalin, Bucureşti, Editura Frontul Plugarilor, 1948.

“Scânteia”, 29 iunie 1989.

Maria Someşan, Universitate şi politică în deceniile 4-6 ale secolului XX. Episoade şi Documente, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 2004.

Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Ecourile şi consecinţele revoluţiei maghiare din 1956 în Universităţile din România,  în Analele Sighet, vol.8, Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei, 2-4 iulie 2000, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p.617-634.

Maria Someşan, Mircea Iosifescu, „Referinţa”, în Analele Sighet, vol.7, Anii 1949-1953. Mecanismele terorii. Comunicări prezentate la al 7-lea Simpozion de la Sighetu Marmaţiei, 2-4 iulie 1999, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, p.859-863.

Jean François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste. Din 1945 până în zilele noastre, Iaşi, Editura Polirom, 1998.

Teodor Stanca, Acţiunile PCR de reprimare a mişcărilor studenţeşti anticomuniste. Timişoara – octombrie 1956,  în Analele Sighet, vol.8, Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmaţiei, 2-4 iulie 2000, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p. 691-703.

***, Statutul UTM, Bucureşti, Editura PMR, 1949.

Marin C. Stănescu, Mişcarea muncitorească din România în anii 1921-1924, Bucureşti, Editura Politică, 1971.

Marin C. Stănescu, Mişcarea muncitorească din România în anii 1924-1928, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

Marin C. Stănescu, Moscova, Cominternul, Filiera Comunistă Balcanică şi România (1919-1943). Studii documentare, Bucureşti, Editura Silex, 1994.

Mircea Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2003.

Mircea Stănescu, Plan metodic de lucru privind prelucrarea arhivistică a Fondului CC al UTC – Secția Cadre (Alfabetic), redactat, înregistrat şi depus la dosarul Fondului de la BAC în august 2010, 3 p.

Sorin Şerban, Ilegaliştii, în Miturile comunismului românesc (editor Lucian Boia), vol. II, Editura Universităţii din Bucureşti, 1997, pp.45-58.

coord. Ştefan Ştefănescu, Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.

***, Tezele pentru Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român privind dezvoltarea societăţii româneşti, perfecţionarea conducerii economico-sociale, dezvoltarea democraţiei muncitoreşti-revoluţionare, creşterea rolului Partidului Comunist Român, intensificarea activităţii ideologice, politico-educative, ridicarea nivelului de cunoaştere ştiinţifică, de cultură, a conştiinţei revoluţionare, raportul de forţe şi caracteristicile fundamentale ale situaţiei internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, 1989.

Françoise Thom, Limba de lemn, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.

colectiv, Tineretul comunist în acţiune, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972.

Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Editura Univers, 1995.

Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Allfa, 1998.

Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, traducere de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Iaşi, Editura Polirom, 2005.

colectiv, Tradiţiile revoluţionare şi educaţia tineretului, Bucureşti, Editura Politică, 1970.

www.arhivelenationale.ro (a se vedea inventarul on-line nr. 3150 – Fond CC al UTC – Secția Cadre (Alfabetic) Lit. A (1945-1989), inclusiv prefața lui, la adresa: http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/serban/Fond_CC_al_UTC_Sectia_Cadre_Alfabetic_Litera_A%5B1%5D.pdf).

1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, ediţie întocmită de Corneliu Mihai Lungu şi Mihai Retegan, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: