Skip to content

Condamnarea comunismului – o simplă formalitate diversionistă?

Februarie 29, 2012

Condamnarea comunismului – o simplă formalitate diversionistă?

A trecut deja un cincinal de la declaraţia din Parlamentul României prin care preşedintele Traian Băsescu a condamnat oficial regimul comunist din ţara noastră (18 XII 2006), asumându-şi un Raport („Final”?!) redactat de o comisie condusă de Vladimir Tismăneanu, intitulată Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. În noiembrie 2007 acest raport, „cizelat” (modificat = corectat) de mai multe ori pe site-ul Preşedinţiei, a fost în sfârşit publicat într-un volum editat de Humanitas şi lansat cu ocazia unui prestigios târg intern de carte.

În 2008 Editura Polirom a publicat manualul O istorie a comunismului din România, editat sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), iar în 2009 a apărut o a doua ediție revăzută la aceeași editură. Aceasta a fost unica realizare a Comisiei Prezidențiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2007-2009), care avea ca principale obiective: analiza modului de implementare a recomandărilor formulate în Raportul Final al primei comisii prezidențiale de resort, consilierea președintelui statului cu privire la stadiul realizării acelor recomandări și elaborarea de strategii menite să ofere soluții viabile la problemele identificate. De remarcat faptul că doar cei doi coordonatori ai comisiei, „secunzii” lui Vladimir Tismăneanu: Cristian Vasile și Dorin Dobrincu, au fost salarizați din bugetul Administrației Prezidențiale, ca un fel de consilieri prezidențiali pe toată durata existenței respectivei comisii, ceilalți putând doar să-și deconteze cheltuielile legate în principal de cazare și transport.

Ar mai fi de menționat schimbarea conducerii de la Arhivele Naționale ale României (ANR) în iulie 2007 și de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) în ianuarie 2010, însă progresele realizate de Dorin Dobrincu, noul director general al ANR (din decembrie 2009 doar director, ca urmare a unei reorganizări a MAI) sunt destul de reduse, foarte limitate, parțiale față de așteptările publicului, doar o mică parte din documentele perioadei comuniste fiind pusă la dispoziția cercetătorilor, în timp ce altele, având o reală importanță istorică, dar și juridică (inclusiv decrete ale Consiliului de Stat sau prezidențiale, hotărâri și decizii ale Consiliului de Miniștri, dispoziții ministeriale etc.), au rămas în continuare secrete, ascunse de vigilenții arhiviști și de alți lucrători mai vechi sau mai noi ai MAI, iar în cazul lui Dragoș Petrescu, membru al Colegiului CNSAS din martie 2006, la propunerea președintelui țării, ales președinte al Colegiului în 2010, succesele reale sunt practic nesemnificative.

În niciun caz nu s-a îndeplinit „obiectivul secundar” al demilitarizării ANR („scoaterea Arhivelor Naţionale ale României din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, dependenţă stabilită în 1951, în plin stalinism, sau, în orice caz autonomizarea considerabilă a Arhivelor faţă de o conducere a Ministerului care să impună secretizări absurde”) și nici „susţinerea CNSAS în disputa cu serviciile de informaţii în chestiunea documentelor care trebuie predate”, așa cum afirmă cu mare emfază, dar și cu o ignoranță și o superficialitate pe măsură, dl. Cristian Vasile într-un recent articol-panegiric intitulat pompos Cinci ani de la Raportul final. Despre o condamnare – nu doar simbolică – a regimului comunist.

În realitate, ANR este tot o instituție din cadrul MAI, ca și înainte de iulie 2007, are tot statut de unitate militară, proceduri, metode, tradiții și regulamente perfect militarizate, adesea absurde, și chiar conducerea păstrează destule reflexe obtuze moștenite de la cele precedente, iar CNSAS a evoluat și mai puțin spre bine, funcționând la fel de strâmb ca și anterior, cu două locuri rămase vacante în Colegiu de mai mulți ani, cu o legislație care-i știrbește grav prerogativele și cu același amestec de nepotism, delăsare și incompetență cu care ne-a obișnuit de la înființare (chiar dacă a mai preluat în ultimii ani câteva dosare de la serviciile secrete moștenitoare ale Securității, acestea sunt puține, atent selectate și greu oferite spre liberă cercetare; chiar și inventarele minimale, evidențele arhivistice elementare destinate publicului lipsesc pentru cvasi-totalitatea documentelor deținute, indiferent de data preluării lor de către CNSAS ).

Cam atât s-a realizat prin tardiva şi sfioasa condamnare a comunismului românesc. Nici una din măsurile adiacente propuse în concluziile raportului nu a fost aplicată. Este drept că s-a vorbit mult despre crearea unui muzeu dedicat perioadei comuniste (mai ales, în ultimii ani, dar nu s-au găsit fonduri suficiente și nici spații adecvate) și de creşterea indemnizaţiilor foştilor deţinuţi politici şi s-au făcut promisiuni în acest sens, însă proiectul de lege a lustraţiei a rămas un deziderat amânat sine die şi pervertit oricum de variantele diverselor amendamente introduse de parlamentari legaţi puternic, direct sau indirect (citeşte: prin membrii familiilor lor), de trecutul totalitar, iar CNSAS şi-a reluat (sau mai bine zis continuat) vechile procedee de ascundere a adevărului evident şi de spălare a „cadavrelor morale” ale majorităţii personalităţilor publice interne.

Notabil mai este doar faptul că, în decembrie 2008 murea Constantin Ticu Dumitrescu, după ce pe tot parcursul acelui an legislația în baza căreia funcționa CNSAS a fost modificată radical, în sens negativ, prin masacrarea Legii nr. 187/1999 (care era ea însăși numai o palidă variantă a proiectului inițial al așa-zisei legi Ticu), declarată neconstituțională prin Decizia nr. 51/31.01.2008 a Curții Constituționale.

Nici partidele politice, nici preşedintele statului nu au progresat aproape deloc timp de 5 ani în chestiunea ruperii definitive de trecutul totalitar comunist. Astfel, au fost păstraţi în funcţii înalte sau chiar propuşi pentru unele şi mai importante aceiaşi oameni „pătaţi” prin trecutul lor politico-securist. Vezi, de pildă, avansările militare ale unor ofiţeri superiori securişti şi decorările unor persoane compromise prin comportamentul lor obedient și colaboraționismul față de puterea comunistă totalitară (Antonie Iorgovan, Teoctist Arăpaşu, Dan Iosif) efectuate prin deciziile „prezidentului anti-comunist” cu dosar distrus/dispărut, dar înregistrat nominal şi numeric în scriptele Securităţii din Constanţa drept colaborator al Direcției a IV-a a Securității, după cum o dovedesc mai multe documente din Arhiva MApN (“Registrul cu persoanele din rîndul membrilor PCR pentru care s-a dat aprobarea să sprijine munca de Securitate”, “Registrul-jurnalul pentru evidenţa reţelei informative a Comandamentului Marinei Militare Constanţa”, adresa nr. 00151392 din 29.09.1976 prin care dosarul de colaborator al lui Traian Băsescu a fost transmis la Securitatea Constanţa şi altele), precum și corespondența din 2004-2005 a Direcției Generale de Informații a Apărării, cel puţin, căci la SIE și la SRI nu s-a găsit nimic… încă.

Atât sub conducerea lui Călin Popescu Tăriceanu, cât și sub cea a lui Crin Antonescu, PNL i-a păstrat în partid, ba chiar în funcţii de conducere executive ori onorifice pe compromişii (deconspiraţi unii chiar şi de CNSAS) Mircea Ionescu-Quintus – președinte onorific, Constantin Bălăceanu-Stolnici (fost președinte al Senatului PNL, a rămas tolerat în partid chiar și după ce a recunoscut colaborarea cu Securitatea în aprilie 2007; desigur, nu și-a pierdut nici scaunul de academician), Dan Ilie Morega (a demisionat abia în iunie 2010 din partid și din funcția de președinte interimar PNL – Gorj, doar la expirarea mandatului, devenind parlamentar independent), Teodor Viorel Meleșcanu (înalt ofițer DIE), precum şi pe „anti-teroristul” şi justiţiarul deputat braşovean Ioan Ghişe, iar pe ofiţerul DIE Daniel Dăianu l-a propulsat printre euro-parlamentari pe motiv de super-profesionalism economico-financiar (ba chiar de dizidenţă!).

În acelaşi timp, Marius Oprea şi Stejărel Olaru, consilierii premierului Călin Popescu Tăriceanu pe probleme de siguranţă naţională şi „vârfurile de lance” ale campaniei anti-Securitate şi anti-nomenclatură, s-au mulţumit cu unele refulări retorice fără orizont, protestele lor tot mai timide fiind înăbuşite de numeroasele avantaje şi privilegii cunoscute ca înalţi funcţionari de stat (bani, locuinţe de serviciu, maşini, secretare, vizite în străinătate, candidaturi la Parlamentul European, dar şi în partid şi chiar la şefia unor servicii secrete, vizibilitate crescândă în presă, influenţă în opinia publică, într-un cuvânt sprijin consistent pentru o rapidă ascensiune în cariera politică şi nu numai). După căderea guvernului Tăriceanu și ieșirea PNL din alianța cu PD, IICCR a devenit IICCMER prin comasarea cu Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc (INMER), iar „liberalii” Marius Oprea și Stejărel Olaru au fost schimbați de la conducerea institutului cu Vladimir Tismăneanu și echipa sa de băsescieni (Ioan Stanomir, Mihail Neamțu, care din 2011 a demisionat și a fondat o mișcare politică pro-prezidențială ce se vrea reformatoare, fiind înlocuit de Cristian Vasile, Bogdan Cristian Iacob, Dorin Dobrincu ș.a.).

Totodată, după eșecul guvernării PSD-PDL în septembrie 2009 și realegerea lui Traian Băsescu ca președinte al României în decembrie 2009, în septembrie 2011 s-au pus bazele Uniunii Social-Liberale (USL), alianța dintre aceste două partide împotriva PDL și a lui Traian Băsescu, liberalii lui Crin Antonescu mergând la braț cu social-democrații lui Victor Ponta, fără nicio jenă reciprocă în privința numeroșilor nomenclaturiști, securiști sau turnători ori corupți dintr-un partid sau din celălalt, la fel cum făcuseră cu doar câteva luni înainte cu Partidul Conservator al securistului Dan Voiculescu – “Felix” cu care formaseră Alianța de Centru-Dreapta (ACD) în ianuarie 2011.

Poate nu-i lipsit de interes să remarcăm şi ascensiunea extrem de rapidă a altor doi tineri „liberali” care până de curând erau foarte guralivi pe temele lustraţiei şi deconspirării, deşi trecutul lor de mari utecişti nu i-ar fi recomandat: Mihai Răzvan Ungureanu şi Adrian Cioroianu. Primul, ca unul care a fost şi membru supleant al Comitetului Central al UTC, a ajuns directorul spionajului românesc (SIE – un serviciu secret ticsit, mai ales la vârf, de securişti), cel de-al doilea, care a avut funcţii comuniste mult mai modeste în liceu şi în facultate, a fost ministru de externe, postură în care şi-a dovedit de mai multe ori ilustrele competenţe prin gafe monumentale.

PD continuă cu prefăcătoria manifestată constant de la înfiinţarea sa, amestecând mai toate aşa-zisele programe ideologice (socialist, creştin-democrat, conservator şi liberal) şi numeroase personalităţi politice autohtone într-un ghiveci de corupţie extremă. În prezent denumit PD-L, după fuziunea prin absorbţie cu PLD (gruparea scindată din PNL), acest partid este condus de aceeaşi gaşcă de politicieni fesenişti sau de foşti mărunţi lideri locali comunişti, uasecerişti ori utecişti de rangul III şi IV (Emil Boc, Vasile Blaga, Gheorghe Falcă, Cristian Rădulescu – „spălat” profesional de CNSAS) sau de ofiţeri securişti deveniţi oameni de afaceri, capitalişti cinstiţi, după ce au spionat ţările UE şi NATO (Silvian Ionescu), la care s-au adăugat „liberalii veritabili”, aliaţi fideli ai lui Traian Băsescu, în frunte cu Theodor-Dumitru Stolojan, important funcţionar în Ministerul de Finanţe sub Nicolae Ceauşescu, ce şi-a continuat ascensiunea în acelaşi loc sub Ion Iliescu, ajungând secretar de stat, apoi ministru de Finanţe şi în fine premier în 1991-1992.

Despre PSD ce s-ar mai putea spune? Acelaşi Ion Iliescu tronează ca preşedinte de onoare în pofida experienţei sale de nomenclaturist de prim rang, preşedinte executiv este pupilul lui Adrian Năstase (retras strategic din prim plan în noua funcție de președinte al Consiliului Național, momentan, din rațiuni de imagine, legate de numeroasele dosare și procese penale încă în derulare care-l vizează direct), Victor Ponta, poreclit „micul Titulescu”, după ce a fost Mircea Geoană, fiul unui general ceauşist, Ioan Geoană, iar printre vicepreşedinţi, secretari executivi şi „baroni” locali sunt cam aceleaşi personaje detestabile din cauza originilor lor comuniste sau/și practicilor corupte, deși treptat au dispărut Nicolae Văcăroiu și Octav Cozmâncă și (Constantin Niță, Ioan Chelaru, Liviu Dragnea, Ion Stan, Gheorghe Nichita, Ioan Mircea Pașcu, Constantin Nicolescu, Dan Nica, Marian Vanghelie, Viorel Hrebenciuc, Marian Oprişan, Ion Vasile, Radu Mazăre, Ilie Sârbu), alături de câțiva tineri „socialiști” de viță nouă (Corina Crețu, Titus Corlățean, Nicolae Bănicioiu, Robert Negoiță, Oana Niculescu-Mizil, Dan Șova, Cristian Rizea, Daciana Sârbu-Ponta).

În privinţa PRM lucrurile sunt identice sau chiar mai închistate ca la PSD, deşi luptele intestine au făcut şi aici „victime”: Daniela Buruiană Aprodu și Lucian Bolcaş. Liderii sunt aceiaşi politruci sau securişti Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, Ilie Merce ş.a.

În cazul UDMR, de asemenea, deși președinte a fost ales formal Kelemen Hunor, protejatul fostului șef Markó Béla, greii sunt în cea mai mare parte neschimbaţi, la fel ca vechile lor metehne, în ciuda tentativelor de mascare a biografiilor din perioada comunistă (la care a participat inclusiv CNSAS): Markó Béla, László Borbély, Verestóy Atilla, György Frunda.

Poate László Tökes, ajuns în 2007 europarlamentar independent și reales în 2008 pe listele UDMR, lider fondator din 2003 al Consiliului Național al Maghiarilor din Transilvania, considerat apoi de către unii și inspiratorul și liderul de drept al Uniunii Civice Maghiare (UCM), formaţiune desprinsă din UDMR de ceva timp (2004) și transformată în Partidul Civic Maghiar, condus de Szász Jenõ, în 2008, să fie considerat un politician complet rupt de comunism, datorită mai mult prestigiului său construit în decembrie 1989 şi consolidat în ultima vreme pe baza declaraţiilor şi atitudinilor sale non-conformiste, dar și în cazul său mai rezidă unele semne de întrebare câtă vreme trecutul său ante-decembrist rămâne totuși neclar şi controversat (nici CNSAS nu a făcut și nu face eforturi reale, suficiente pentru a-l elucida complet).

Nici liderii religioşi din România nu se manifestă în sprijinul unei veritabile lustraţii, majoritatea lor obţinându-şi funcţiile bisericeşti înainte de 1990. Trecutul înceţoşat predomină biografiile majorităţii ierarhilor mai în vârstă ortodocşi, catolici (chiar şi greco-catolici) şi protestanţi (inclusiv neo-protestanţi), în condiţiile în care CNSAS cu greu a deconspirat câteva cazuri de arhierei ortodocşi colaboratori ai Securității. Ierarhii tineri sunt şi ei reticenţi în privinţa lustraţiei din motive politice, temându-se pentru propria carieră ori dintr-o solidaritate sau ascultare preoţească prost înţeleasă, iar în unele cazuri (de pildă, şef-rabinul şi marele muftiu, ambii foarte tineri) şi din indiferenţă şi ignoranţă. Astfel, patriarhul ortodox Daniel Ciobotea este suspect de a fi colaborat cu Securitatea, fiind titularul unui dosar al DIE (nr.36046) distrus (fatalitate, mon cher!) exact la 23 decembrie 1989 „în scopul conspirării”, iar arhiepiscopul şi mitropolitul romano-catolic de Bucureşti, Ioan Robu, se află într-o situaţie practic similară, chiar dacă sau tocmai pentru că la CNSAS nu a ajuns încă niciun dosar pe numele său, el fiind desemnat în această funcție din 1983 de Nicolae Ceauşescu şi deţinând în ultimii 6 ani de comunism un rol foarte important în propaganda internă și externă a regimului ca membru de frunte al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste (FDUS).

Societatea civilă românească este şi ea, ca şi opinia publică, tot mai dezinteresată de chestiune, în condiţiile în care interesele materiale predomină atât masa intelectualilor cât şi populaţia de rând. Academia Română şi universităţile româneşti sunt controlate de „dinozauri” şi „mamuţi” ai „epocii de aur”. Televiziunile și radiourile au continuat să invite la talk-show-uri, și astfel au promovat necontenit ca mari specialiști, analiști și comentatori, foști ofițeri de securitate, turnători, activiști și colaboraționiști ai regimului comunist. Organizațiile non-guvernamentale autohtone (GDS, Alianţa Civică, Pro-Democraţia, Transparency International, LADO, Societatea Academică din România, APADOR-CH etc.) sunt anemice, anchilozate şi pline de foşti colaboratori ai Securităţii sau de „rezistenţi prin cultură”, adică de falşi dizidenţi şi lideri civici sau de tineri plictisiţi de tema asanării morale a societăţii româneşti şi preocupaţi îndeosebi de aspectele financiare, culturale sau mediatice ale vieţii publice de astăzi, de tendinţele moderne ale combaterii discriminărilor de gen, orientare sexuală, etnie, credinţă şi concepţie religioasă, ale monitorizării presei, justiţiei, poliţiei, administraţiei, penitenciarelor sau a vieţii politice.

Prin urmare, putem conchide că întreaga tevatură creată artificial în jurul acţiunii de condamnare (exclusiv teoretică, formală) a comunismului pare a fi fost premeditată de forţele politice interne atât de la putere cât şi din opoziţie, precum şi de serviciile secrete născute din Securitate cu scopul de a mai bifa în faţa electoratului şi a Occidentului o „formă fără fond” şi totodată de a compromite definitiv orice eventuale contestări şi revendicări civice cu adevărat anti-comuniste, astfel ca, în buna tradiţie mioritică, această chestiune vitală pentru viitorul democratic al ţării să fie relativizată şi minimalizată, adică definitiv îngropată.

Gabriel Catalan

Anunțuri
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: