Skip to content

Marota „pericolului maghiar”. Scrisoare deschisă în apărarea lui Laszlo Tokes

Marota „pericolului maghiar”. Scrisoare deschisă în apărarea lui Laszlo Tokes.

Anunțuri

AMINTIRI DIN CNSAS. MEMORIU

Amintiri din CNSAS. Memoriu

Subsemnatul, Gabriel CATALAN, cetăţean român născut la 8 martie 1970 în Bucureşti, sunt absolvent licenţiat al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1994/1995) şi absolvent de studii academice postuniversitare (2 ani) la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi  Administrative din Bucureşti (1999). Între anii 1994 şi 2000 am fost profesor de istorie în învăţământul preuniversitar. În urma interviului de angajare la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) din ziua de 13 iulie 2000, am devenit angajatul CNSAS de la 1 septembrie 2000, având statutul de funcţionar public (consilier categoria A, clasa I, gradul 3).

Interviul pentru angajarea mea în CNSAS s-a desfăşurat într-o sală aflată la etajul 4 al Palatului Parlamentului, pe uşa căreia se afla o tabliţă pe care scria « Comisia de Însemne, Ordine şi Medalii ». Noi, candidaţii (eram vreo 50-70), eram ţinuţi într-o sală mai mare, de şedinţe ale unei comisii parlamentare probabil, la acelaşi etaj, în apropiere, dar în capătul culoarului respectiv, stabilind de comun acord ordinea intrării la interviu. Eu am intrat ultimul în acea zi în sala unde se afla comisia de examen formată din membrii Colegiului. Nu erau prezenţi toţi 11; am remarcat absenţa domnilor Dinescu şi Patapievici care erau persoane publice dinainte, dar poate au lipsit şi alţii pe care nu-i ştiam şi de aceea nu mai ţin bine minte (parcă au lipsit şi domnii Pricu şi Csendes). Discuţia a început de la curriculum vitae, domnul Onişoru cerându-mi să mă prezint singur în câteva cuvinte. Imediat după ce m-am oprit din prezentare, am fost întrebat de domnul Secaşiu ce religie am.  “Creştină.”, i-am răspuns eu sec şi prudent. Apoi, m-a întrebat iarăşi, nemulţumit de răspuns: “Ce confesiune aveţi? Nu sunteţi ortodox, nu ?”. “Nu, sunt catolic.”, i-am zis, exprimându-mi uimirea în faţa întrebării indiscrete, care friza discriminarea, la care el a replicat prompt: “Desigur, este o întrebare în afara interviului, fiţi liniştit.” Apoi, a plusat: “Romano-catolic sau greco-catolic?”. Enervat, i-am ţinut o scurtă lecţie de dogmatică: “Biserica Catolică este unică şi nu se fac diferenţe între credincioşii catolici de diferite rituri, dar dacă sunteţi aşa de curios vă spun şi ritul: latin.” După acest prim episod conflictual au urmat şi altele. Domnul Buchet m-a întrebat despre unele studii publicate de mine, insistând mai ales asupra unora despre Biserica Ortodoxă Română şi ierarhia sa. L-a deranjat chiar titlul unui studiu de-al meu, Etnocentrism şi confesionalism politic. Cazul BOR, publicat în “Xenopoliana”, nr.3-4/1999. M-a întrebat, plin de emfază şi dispreţ, pe un ton superior şi tendenţios: “Ce înseamnă etnocentrism? Dar confesionalism politic?” I-am zis că eu ştiu prea bine că înţelege aceşti termeni şi nu cred că are nevoie să-i explic eu. “Da”, mi-a răspuns el, “am şi scris o carte pe tema relaţiei dintre religie şi politică”. I-am replicat rapid şi tăios: “nu o cunosc, îmi pare foarte rău, dar o s-o citesc dacă o voi găsi sau mi-o veţi da.” Apoi, acelaşi Buchet m-a chestionat scurt, în lipsă de alte argumente: „Da’ ce, Biserica catolică nu face politică?” „Ba da, sigur că face”, i-am răspuns, „dar nu politică etnocentristă, confesionalistă sau fundamentalistă ca bisericile ortodoxe <<naţionale>>, care au fost tot timpul supuse statului, indiferent de regim, conform tradiţiei bizantine a simfoniei.” Discuţia s-a deplasat de la această temă la vizita din 7-9 mai 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti şi s-au făcut o serie de aprecieri referitoare la acest important eveniment, eu arătând că patriarhul Teoctist n-a făcut de bunăvoie invitaţia necesară vizitei Papei, ci doar în urma presiunilor exercitate de autorităţile statului român interesate în ameliorarea imaginii externe (dar şi interne) şi a promisiunilor făcute de acestea (Catedrala Mântuirii Neamului, de pildă), precum şi a demersurilor diplomatice insistente ale Vaticanului. Singurul care m-a confirmat, numai parţial însă, a fost Andrei Pleşu, care ştia adevărul pentru că fusese ministru de externe în acei ani. Domnul Onişoru a revenit în discuţie pentru a spune câteva lucruri despre mine, printre care şi afirmaţia că uneori sunt „prea radical, prea tranşant în opinii”, făcând trimitere la articolele, studiile şi conferinţele mele pe teme de istorie şi analiză politică. I-am spus că prefer stilul direct şi sincer, mai ales atunci când am dovezi clare. M-a întrebat apoi domnul Pleşu de ce vreau să lucrez la CNSAS, iar Onişoru mi-a propus să aştept câteva luni pentru a colabora doar cu CNSAS în domeniul cercetării istorice. Le-am zis că prefer să mă angajez la CNSAS, la investigaţii şi, eventual, apoi să mă transfer la cercetare, că nu am convingerea că învăţământul reprezintă vocaţia mea, ci mai degrabă vreau să contribui, cu toate puterile mele, la instaurarea unei democraţii veritabile în România şi la aflarea adevărului, valori pentru care am militat din 1989, încă din timpul studenţiei. În acel moment, domnii Onişoru şi Pleşu mi s-a părut că mă priveau neîncrezători, dar domnul Gheorghe s-a grăbit să mă şi întrebe dacă am activat în vreo organizaţie civică şi i-am zis că da. Domnul Nicolescu sau domnul Chiriţescu mi-a cerut să spun în care şi am enumerat câteva: Liga Studenţilor, Alianţa Civică, Academia Civică, Fundaţia Memoria, adăugând că am fost prezent la aproape toate evenimentele importante din anii ’90: grevele studenţeşti, mineriadele, manifestaţiile şi întrunirile Alianţei Civice etc. Au urmat câteva glume ironice despre „trecutul meu revoluţionar” făcute de câţiva dintre cei de faţă (reprezentanţii PDSR şi PRM, mai ales), după care domnul Pleşu m-a întrebat dacă sunt catolic practicant şi dacă ştiu să iert, întrebări la care i-am răspuns, cu oarecare timiditate umilă, că încerc să fiu catolic practicant şi că, de obicei, nu sunt răzbunător. A insistat, întrebând de câte ori aş ierta pe cineva care mi-ar greşi sau mi-ar fi duşman şi atunci l-am citat pe Cristos: „de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei, 18,22), domnul Pleşu trebuind să le explice celorlalţi ce am spus şi care este semnificaţia exactă a spuselor mele căci acea expresie biblică probabil că le era total necunoscută majorităţii celor prezenţi. Am mai fost prelucrat, apoi, despre riscurile şi greutăţile începutului, despre faptul că este o muncă de rutină, dificilă, plicticoasă şi fără prea mari satisfacţii profesionale, morale şi financiare. După aceea, domnul Pleşu m-a întrebat cum aş proceda în cazul în care o persoană cercetată de mine în calitate de funcţionar CNSAS ar avea angajament de colaborare, dar nu s-ar găsi notele sale informative sau dacă ar exista cineva care un timp a fost colaborator al Securităţii şi ulterior a fost urmărit de Securitate deoarece a refuzat să mai colaboreze. I-am spus că din câte ştiu eu Legea nr.187/1999 precizează clar faptul că în cazul în care cineva a colaborat cu Securitatea (cu excepţia cazului în care a semnat angajament sau a dat informaţii sub presiuni şi tortură în detenţie ori anchetă), indiferent cât timp a durat această colaborare, el este considerat şi trebuie declarat colaborator al Securităţii, chiar dacă a fost, ulterior sau anterior, urmărit, căci această din urmă realitate nu schimbă cu nimic realitatea statutului său de colaborator al Securităţii, conform art.5 din lege. Am avut impresia că am fost foarte clar şi ferm în exprimare pentru că am simţit toate privirile celor din încăpere aţintite asupra mea. Domnul Onişoru m-a întrebat atunci despre actualul patriarh Teoctist, amintind faptul că ştie că sunt pasionat de problematica istoriei ecleziastice contemporane şi că am cercetat şi am scris despre teme legate de acest domeniu (despre patriarhul Justinian, de exemplu, şi-a amintit el de comunicarea mea de la Sighetu Marmaţiei din 1998, publicată în Analele Sighet, vol.6). Întrebarea sa suna chiar aşa: „Ce crezi, patriarhul Teoctist a colaborat cu Securitatea?” I-am răspuns senin: „Eu n-am studiat arhiva operativă a Securităţii şi deci nu pot să mă pronunţ în deplină cunoştinţă de cauză sau mai bine zis nu am prea multe dovezi concrete că da, însă din cele ce am văzut în dosarele arhivei sale neoperative – Fondul Documentar aflat în Arhiva SRI (precum şi la Arhivele Naţionale sau în alte arhive din România) – pot spune că Securitatea avea mijloacele şi informaţiile necesare pentru a-l şantaja oricând, dacă nu se arăta supus regimului comunist.” Erau curioşi, aşa că le-am povestit despre legionarismul lui Teoctist, participarea sa la rebeliunea legionară din 1941 şi devastarea unei sinagogi din Strada Antim din Bucureşti, precum şi de înclinaţiile sale homosexuale, concluzionând astfel: „Am toate motivele ca, personal, să cred că patriarhul Teoctist a colaborat cu regimul comunist şi cu Securitatea, cunoscând aceste informaţii pe care le-am amintit, ştiind atitudinea sa publică şi gândindu-mă la predecesorii săi (patriarhii Justinian şi Justin), precum şi la relaţia permanentă de colaborare strânsă existentă între BOR şi statul român de-a lungul secolelor.” La această frază a mea s-a protestat puţin mai mult decât de obicei, mai ales din partea reprezentanţilor PDSR şi PRM, dar nu numai, au fost unele glume şi aprecieri cu scop de minimalizare de genul: „prea puţin contează că Teoctist era sau nu poponar”, iar marea majoritate, dacă nu chiar toţi cei prezenţi au strâmbat din nas şi au zâmbit amar în colţul gurii, rămânând într-o grimasă ce transmitea indiferenţă, dispreţ şi neîncredere faţă de spusele mele (totuşi, la câteva zile după aceea, fără ca eu să fiu implicat direct, într-o cunoscută revistă săptămânală de umor şi dezvăluiri, apropiată de grupul Pleşu-Dinescu-Patapievici, a apărut o scurtă notiţă care rezuma o bună parte din spusele mele – vezi ***, Fincă, în “Academia Caţavencu”, nr.28 (451), 18-24 iulie 2000, p.3). Curând după acest moment interviul meu a luat sfârşit, fiind asigurat că decizia comisiei de examen îmi va fi anunţată telefonic. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, eu telefonând de vreo trei-patru ori în iulie şi august până ca să mi se dea un răspuns şi acesta era iniţial neclar, apoi a fost condiţionată angajarea mea de obţinerea transferului din învăţământ deşi aşa ceva nu era cerut de nici o lege, ba chiar Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici permitea acestei categorii continuarea carierei didactice. Mult mai târziu, în cursul proceselor pe care le-am intentat CNSAS pentru abuzurile şi ilegalităţile sale la adresa mea, am aflat şi am înţeles mai bine, din stenogramele (fragmentare) ale şedinţelor Colegiului, explicaţia acestor ezitări, amânări şi apoi condiţionări privind angajarea mea şi anume faptul că foarte mulţi, poate chiar majoritatea celor prezenţi la acel interviu de angajare din 13 iulie 2000, s-au opus angajării mele, printre ei numărându-se cu siguranţă reprezentanţii PSD, în frunte cu vicepreşedintele Mihai Gheorghe (care a menţionat chiar şi public la „Antena 1” pe 22 martie 2001 împotrivirea sa categorică), precum şi preşedintele Gheorghe Onişoru (care le-a spus colegilor săi, în lipsa mea, bineînţeles, în martie 2001, la finele unei şedinţe de înfierare a mea: „eu v-am spus să nu-l angajaţi că e nebun”). Când am ieşit de la acel interviu, în anticameră, şoferul domnului Onişoru, mi se pare, mi-a urat baftă, bucuros că aproape i s-a terminat ziua de lucru, spunându-mi, totodată, că nimeni nu stătuse atât timp (30-40 de minute) înăuntru în acea zi.

În calitate de istoric şi doctorand în istorie (din 1996 la Institutul de Istorie « A. D. Xenopol » din Iaşi, conducătorul ştiinţific al tezei mele de doctorat fiind directorul acestui institut – istoricul Alexandru Zub, membru corespondent al Academiei Române) am avut acces legal la studierea unor documente din Fondul Documentar şi Fondul Penal de la Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), în sala publică de lectură aflată în incinta UM 0362 Bucureşti (Aleea Bărbăteni, staţia RATB « Romancierilor » – cartierul Drumul Taberei) în anii 1999 şi 2000 ; la fel cum au avut permis de acces în ASRI şi alţi cercetători. Fiind preocupat de tematica istoriei recente, îndeosebi de raporturile dintre statul român şi BOR (Biserica Ortodoxă Română), precum şi de relaţiile interconfesionale şi cele dintre culte şi stat, am studiat şi dosare tematice despre BOR şi despre clerul ortodox. Printre aceste dosare se găsea şi cel cu nr.7755, care avea mai multe volume (însă primele două nu se dădeau spre studiere la sală « din motive de siguranţă naţională », chipurile).

În ianuarie şi februarie 2000 am cercetat din nou (prima dată le-am analizat în 1999) volumele 3 şi 5 ale dosarului 7755 din Fondul Documentar, găsind şi câteva documente referitoare la Teoctist Arăpaşu, ieromonah şi apoi ierarh ortodox în perioada la care făceau referire actele, care atestau : 1). activitatea sa în Mişcarea Legionară ; 2). participarea sa la rebeliunea legionară din Bucureşti din 21-23 ianuarie 1941, prin devastarea unei sinagogi din cartierul Antim (« Reşit Dath » = « Începutul Ştiinţei », de pe Strada Antim nr.13, conform cercetărilor mele în ACSIER); 3). practicarea homosexualităţii; 4). alte fapte grave, precum persecutarea şi jefuirea unor alţi clerici ortodocşi.

Anterior, în anul 1999 istoricul ieşean Dorin Dobrincu îmi semnalase existenţa unui document ce confirma şi detalia legionarismul şi activitatea lui Teoctist în timpul rebeliunii din 1941, document pe care l-am studiat şi apoi am obţinut şi aprobarea fotocopierii lui (ca şi colegul meu Dorin Dobrincu). Acest document este datat 30 ianuarie 1950 şi se află în dosarul nr.909 din Fondul Documentar, la fila 510 şi următoarele. El a fost publicat parţial (pasajul referitor la Teoctist – f.510) în « Evenimentul zilei », nr.2605 din 15 ianuarie 2001 (Florian Bichir, Istoricul Dorin Dobrincu a descoperit în arhiva SRI un document din care reiese că Patriarhul a participat la devastarea unei sinagogi, p.2), după ce apăruse mai întâi în „Monitorul de Iaşi” din 13 ianuarie 2001. Tot în „Evenimentul zilei”, dar în nr.2609 din 19 ianuarie 2001 (Bogdan Ghelase, pseudonim al lui Florian Bichir, Secretele Patriarhului, p.3), eu am publicat un fragment dintr-un document datat 4 octombrie 1949 şi aflat în dosarul nr.7755, vol.3, fila 239, tot din Fondul Documentar („D”) care întărea ideea apartenenţei lui Teoctist la Mişcarea Legionară şi era o nouă dovadă despre participarea sa la rebeliunea din ianuarie 1941.

La aceste documente din ASRI, eu am adăugat un altul din Arhivele Naţionale (Arhivele Statului), aflat în Fondul Ministerul de Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, în dosarul nr.76/1946, la fila 80 (f.81 = copie), care confirma legionarismul lui Teoctist şi al patriarhului de atunci Justinian Marina, explicând totodată comportamentul lor oportunist şi ipocrit, precum şi colaborarea lor cu regimul comunist (vezi Bogdan Ghelase, Secretele Patriarhului, în „Evenimentul zilei”, nr.2609, 19 ianuarie 2001, p.3).

De asemenea, eu publicasem informaţii despre legionarismul lui Teoctist şi acţiunile sale distructive din zilele rebeliunii legionare din 21-24 ianuarie 1941 la Bucureşti, pentru prima oară, în articolul Convergenţe şi divergenţe sub zodia ortodoxismului naţionalist. Legiunea şi slujitorii Domnului, apărut în revista „Dosarele istoriei”, nr.49/septembrie 2000, p.29-32.

În ciuda unor luări de poziţie vehemente şi a unor negări repetate a veridicităţii acestor informaţii şi documente, mi-am continuat eforturile în vederea aprofundării subiectului şi a informării întregii opinii publice româneşti despre aceste fapte de o gravitate extremă care erau atribuite patriarhului, încercând să obţin o dezbatere publică a cazului.

În cele din urmă, am fost dezamăgit profund de reacţiile negative şi pline de resentimente ale Patriarhiei BOR, ca şi de presiunile şi şicanările pe care le sufeream din partea unor colegi de serviciu de la CNSAS (Adrian-Nicolae Petcu, George Enache, Silviu Moldovan) şi, mai ales, din partea unora dintre membrii Colegiului CNSAS (Constantin Buchet, Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Ladislau Csendes, Andrei Pleşu, Viorel Nicolescu, Aurel Pricu, Florian Chiriţescu); nemulţumiţi şi de atitudinea mea critică mai fermă faţă de unele decizii interne (secretomania, nepotismul, aranjarea „concursurilor” pentru posturile de conducere, supravegherea şi intimidarea angajaţilor, blocarea înfiinţării unui sindicat al funcţionarilor publici din CNSAS) şi/sau faţă de altele publice (cazurile de „spălare”/conspirare a lui Ristea Priboi, Ion Iliescu, Radu Timofte, neaplicarea legii în ce priveşte relaţiile cu serviciile secrete, instituţii deţinătoare ale Arhivei Securităţii, cu Primăria, Guvernul, Preşedinţia), care încălcau sau ignorau flagrant „Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică”, cum ar fi, de exemplu, modul total defectuos de organizare şi funcţionare a CNSAS, relaţiile sale absolut servile cu instituţiile moştenitoare ale Securităţii, modul de organizare şi desfăşurare a unor concursuri pentru ocuparea unor funcţii de conducere în interiorul CNSAS, precum şi deciziile luate de Colegiul CNSAS privind unele persoane care intrau sub incidenţa Legii nr.187/1999 şi care fie nu erau verificate complet şi în mod real (cazul candidaţilor la Preşedinţia României), fie nu erau verificaţi deloc (cazul Ristea Priboi, cazul Teoctist Arăpaşu) ori se revenea în mod repetat asupra deciziilor anunţate deja în mod public (cazul parlamentarului UDMR Lazslo Rakoczy, găsit iniţial vinovat de colaborare, apoi graţie intervenţiei ilegale şi imorale a lui Ladislau Csendes „spălat” de orice vinovăţie).

Ca urmare a atitudinii mele ferme prin care solicitam o strictă respectare a Legii nr.187/1999 şi continuarea demersurilor pentru aflarea adevărului în toate cazurile prevăzute de lege, îndeosebi în cele menţionate mai sus, am fost persecutat făţiş, fiind „descalificat” chiar în timpul concursului din data de 20 februarie 2001 pentru ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă pe motivul că aş fi fost „impertinent prin întreaga atitudine”, când eu, de fapt, doar mă declarasem nemulţumit de modul în care Colegiul CNSAS a acţionat în cazurile amintite şi insistasem pentru ca acesta să impună respectarea Legii nr.187/1999 atât în privinţa sediilor adecvate pe care Primăria Capitalei trebuia să i le pună la dispoziţie (cf. art.11) cât şi în privinţa accesului neîngrădit al Colegiului CNSAS la toate documentele aflate în gestiunea deţinătorilor Arhivei Securităţii (art.20), reproşându-i că se complace în abuz şi tăcere în loc să apeleze la mass-media şi la instanţele judecătoreşti abilitate.

De asemenea, am atras atenţia comisiei de examen [formată din Gheorghe Onişoru, preşedintele Colegiului CNSAS, Mihai Gheorghe, vicepreşedintele, Claudiu-Octavian Secaşiu, secretarul (care a părăsit sala de consiliu unde avea loc interviul-concurs la un minut sau două după ce intrasem eu în sală şi n-a mai revenit până la ieşirea mea de acolo) şi Horia-Roman Patapievici, unul dintre membri] că s-a încălcat aceeaşi Lege 187/1999, art.8, alin.8, prin angajarea în CNSAS a unor persoane care fuseseră fie agenţi sau colaboratori ai organelor de Securitate (de exemplu, colonelul Gh. Paşc şi unii dintre subordonaţii săi de la Biroul de Protecţia Informaţiei din CNSAS, precum coloneii Cristescu, Costea şi Ştefănescu), fie angajaţii unor structuri informative interne de după 1989.

Dar, mai bine să povestesc detaliile desfăşurării acestui interviu şocant. Am intrat în sala de şedinţe a Colegiului abia în jurul orei 17:00, după terminarea programului de lucru, pentru că se întrerupsese vreo 4 ore examenul pe motiv că membrii comisiei au fost chemaţi urgent la o întâlnire cu reprezentanţi ai SIE şi/sau SRI. Am profitat atunci de acest interstiţiu şi, împreună cu colegul Mircea Stănescu, am mers la sediul GDS şi am asistat la o conferinţă de presă a domnului Gabriel Andreescu despre CNSAS, legea sa şi funcţionarea sa, în cursul căreia au fost exprimate şi bănuieli mai mult sau mai puţin argumentate despre vinovăţia unora dintre membrii Colegiului în sensul colaborării cu Securitatea şi cu regimul comunist, fiind dat ca exemplu cazul domnului Andrei Pleşu; ulterior, în comisiile de disciplină în care am fost târât de Colegiu mi s-a reproşat insistent prezenţa mea la acea conferinţă de presă şi chiar am fost acuzat de participarea la un complot pus la cale de domnul G. Andreescu împotriva Colegiului şi a domnului Pleşu în special, totul fiind intenţionat înscenat de gruparea Onişoru-Gheorghe-Buchet-Csendes-Chiriţescu-Pricu pentru a mă denigra şi a obţine astfel consensul mult dorit în Colegiu. Aşa îmi explic şi virulenţa cu care m-a atacat domnul A. Pleşu în „audierea” din 1 martie 2001 (deşi nu fusese prezent la evenimentul incriminat, concursul-interviu din 22 februarie 2001) şi nu numai, întărâtat fiind împotriva mea de intrigile meşteşugit potrivite (inventate) şi înveninate ale colegilor săi de şefie din CNSAS, amici ori nu cu el.

Revin la relatarea interviului. După ce am fost invitat să iau loc, am fost întrebat la care post candidez şi apoi care este ordinea preferinţelor mele pentru că trecusem în cerere trei posturi (director Direcţia Cercetare-Arhivă, şef Serviciul Cercetare, şef Serviciu Verificări Agenţi) deoarece întrebând, fusesem anunţat că oricare candidat poate să concureze pentru mai multe posturi în cadrul aceluiaşi interviu. Am răspuns iniţial că nu am criterii prea clare din cauză că nu mi s-au comunicat personal şi nici nu au fost anunţate public atribuţiile aferente acestor posturi, apoi am cerut să fie ales un post la întâmplare sau în ordinea importanţei, eu ştiind foarte bine că nu am şanse la acest „concurs”, dar prezentându-mă pentru a obţine informaţii şi, totodată, pentru a-mi susţine din nou opiniile. Aşa s-a ajuns să fiu întrebat despre cum mă văd în postura de director al Direcţiei Cercetare-Arhivă. Domnul secretar Secaşiu a părăsit din acel moment sala şi nu s-a mai întors înainte ca eu să ies. Au mai rămas ceilalţi 3 membri ai comisiei de examen: Onişoru, Gheorghe şi Patapievici. Prima întrebare propriu-zisă a interviului m-a şocat, Onişoru spunându-mi practic în faţă că n-am ce căuta acolo: „Cine crezi tu că este cel mai potrivit dintre candidaţi pentru postul de director al Direcţiei Cercetare-Arhivă?”. Am răspuns, după un moment de zăpăceală: „Nu pot să vă dau nume, dar ştiu cum ar trebui să fie acea persoană, ce criterii să îndeplinească: să nu fie formată profesional în anii comunismului, mai ales ai stalinismului, şi să nu fi avut legătură cu vreuna dintre instituţiile care astăzi deţin arhive ale Securităţii şi care trebuie să ni le predea nouă (CNSAS), însă, totodată, acea persoană ce va ajunge director trebuie să aibă o oarecare experienţă, nu poate să fie chiar un novice, un proaspăt absolvent de facultate de specialitate (istorie sau ştiinţe sociale) sau un începător în domeniul cercetării istorice.” Domnul Patapievici a spus: „Înţeleg unde bateţi”, iar Onişoru a reacţionat direct: „Să înţeleg că nu sunteţi de acord că doamna Dobre este cea mai potrivită dintre toţi pentru acest post!?”. Am replicat prompt: „Vreţi un răspuns sincer, nu-i aşa?”. „Da, sigur că da”, au spus, la unison, Onişoru, Gheorghe şi Patapievici. „Ei, atunci aflaţi că eu nu cred deloc că doamna Dobre ar fi cea mai potrivită”, le-am răspuns cu năduf. Apoi, Patapievici m-a întrebat cum mă înţeleg cu oamenii, cu colegii şi i-am zis că relaţiile personale depind de caracterele, temperamentele şi interesele celor implicaţi, deci că ele diferă de la caz la caz, dar că, în general, mă înţeleg bine cu toţi, ca dovadă stând faptul că am avut ca şef de grupă 8 subordonaţi şi nu cred că au de ce să se plângă de mine, deşi unul, Remus Murzea, nici nu are ce căuta în CNSAS fiindcă a fost/este ofiţer SRI sau SIE. Onişoru m-a întrebat de unde ştiu acest lucru şi i-am zis că nu doar eu ştiu, ci mulţi alţi colegi şi că Remus Murzea a fost salutat în stil cazon, în public, de către mai mulţi subofiţeri SRI de la sediul din Strada Eforiei, acolo unde noi, angajaţii CNSAS care eram investigatori, am studiat timp de câteva luni (octombrie 2000-ianuarie 2001) dosare ale unor candidaţi la alegerile din 2000. Membrii comisiei s-au limitat apoi la respingerea „interpretării greşite” pe care o dădeam Legii nr.187/1999 (în speţă art.8 alin.8), iar domnii Gheorghe şi Onişoru au afirmat că foştii mei „subordonaţi”, colegi de grupă, s-au plâns de mai multe ori de mine, fără să precizeze în legătură cu ce, lăsând să se înţeleagă că sunt recalcitrant şi nu ştiu să colaborez şi să lucrez în echipă. Mai târziu, din stenogramele unor şedinţe ale Colegiului care mi-au fost dedicate, cunoscute în timpul proceselor civile pe care le-a intentat CNSAS, am găsit şi explicaţia acestor întrebări insistente şi reclamaţii ale colegilor-subordonaţi de grupă: conducerea CNSAS şi Germina Nagâţ, şefa noastră directă, enervată şi de criticile şi contestările mele în legătură cu corectitudinea concursului prin care fusese numită directoarea Direcţiei Investigaţii, apelaseră la aceşti colegi-subordonaţi ai mei pentru a aduna cât mai multe pretexte ale acţiunii lor agresive contra mea, ofiţerul Remus Murzea răzbunându-se  astfel pentru că l-am deconspirat, iar doamna absolventă de Psihologie, Irina Cristina Anisescu, încurajată de Gh. Onişoru, G. Nagâţ & co., oferindu-se chiar să-mi realizeze un portret psihologic care nu era deloc măgulitor şi de invidiat, dânsa fiind de la început foarte iritată de faptul că nu fusese ea nominalizată la conducerea grupei a X-a şi manifestându-şi permanent şi făţiş această nemulţumire. Mihai Gheorghe m-a acuzat că nu cunosc bine legea CNSAS şi că nu fac diferenţa nici între „agent” şi „colaborator”. I-am replicat rapid că ştiu foarte bine legea, că „e la mintea cocoşului” că aceşti termeni nu sunt identici şi că nu se referă la aceeaşi realitate (făcând trimitere la definiţiile agentului şi colaboratorului prevăzute în art.5), dar am insistat asupra faptului că trebuie respectată legea care arată că există consecinţe similare pentru ambele categorii: deconspirarea. După aceea au (re)deschis problema lui Ristea Priboi şi cazul lui Teoctist. Atunci, Patapievici mi-a cerut părerea, după ce mi-a creionat „un caz ipotetic”: Ristea Priboi, fost ofiţer DIE, este cunoscut în unele medii că a făcut poliţie politică, dar SIE transmite Colegiului CNSAS că acesta n-a făcut poliţie politică şi că dosarul său este de siguranţă naţională. I-am răspuns foarte prompt că, în acest caz, Colegiul nu trebuie să se mulţumească cu adresele primite de la SIE sau alţi deţinători de arhive ale Securităţii, chiar dacă acele servicii secrete şi-ar asuma toată răspunderea, ci trebuie să insiste să consulte toate datele şi documentele existente în toate arhivele care au aparţinut Securităţii, conform Legii nr.187/1999, art.20, care la alin.2 precizează faptul că membrii Colegiului „au acces neîngrădit” la toate aceste documente din Arhivele Securităţii, pe care le pot studia până la preluarea lor de către CNSAS chiar la sediile deţinătorilor, aceştia din urmă fiind obligaţi sub sancţiuni administrative, civile şi penale să le asigure membrilor Colegiului toate condiţiile necesare liberului acces. Din acest moment, vicepreşedintele Gheorghe a explodat, acuzându-mă că le fac procese de intenţie şi că exagerez, că văd doar conspiraţii şi, iarăşi, că nu ştiu legea. Am replicat tăios că eu cunosc legea şi că „e la mintea cocoşului” că „agent” nu e totuna cu „colaborator”, după cum scrie şi în orice dicţionar, la care domnul Gheorghe a rămas perplex şi, urlând la mine că sunt „impertinent”, „extraordinar” şi că nu-l las să vorbească şi să-mi pună întrebări, ci îl întrerup, a declarat că renunţă să mă mai întrebe ceva, sugerând că n-are ce să mai vorbească cu mine. Menţionez faptul că Mihai Gheorghe stătea pe scaunul din capul dinspre fereastră al lungii mese de consiliu, în timp ce Gheorghe Onişoru, deşi preşedintele instituţiei, era aşezat pe un scaun aflat pe partea laterală a mesei, lângă vicepreşedinte, în stânga acestuia, iar Horia-Roman Patapievici se găsea de cealaltă parte a mesei, în stânga domnului Gheorghe, despre care ulterior am aflat că fusese desemnat ca preşedinte al comisiei de examinare. După mai multe clipe de tăcere încordată, Gh. Onişoru a aruncat cu timiditate o ironie sau o glumă cu „cocoşul galic”, dar, după numai câteva secunde, a izbucnit nervos, jignindu-mă cum că nu am educaţia minimă necesară („ai 7 ani incompleţi de acasă”), că sunt impertinent şi obraznic, că nu se poate aşa, adică să-i tot contrazic şi să-i întrerup şi că el propune să fiu descalificat din acel concurs. Şi a adăugat, scurt, o întrebare retorică către ceilalţi doi: „Sunteţi de acord?!”, la care M. Gheorghe a reacţionat prompt în mod pozitiv, iar Patapievici a tăcut mâlc şi mi se părea că are ochii bulbucaţi a mirare. Gh. Onişoru mi-a zis: „Eşti liber.” şi pentru că nu am reacţionat imediat a adăugat: „Ieşi afară! S-a terminat.”. Eu, însă, am insistat din priviri, dar şi verbal, să primesc/să aud şi din partea domnului Patapievici verdictul, dar tăcerea a rămas totală din partea sa, aşa că, dezamăgit de acest accept tacit al abuzului, de acest act plin de laşitate, din partea celui pe care-l consideram un intelectual de rasă, normal şi democrat, m-am ridicat şi am ieşit, salutând şi adăugând la final: „Vă urez succes în ceea ce întreprindeţi aici, deşi nu cred că astfel veţi avea vreunul.”. În urma mea, în timp ce trăgeam de clanţa uşii pentru a o închide, vocea gravă şi revoltată a lui Gh. Onişoru a mai tunat o dată: „Dacă nu-ţi convine, dă-ţi demisia!” şi instantaneu mi-a răsunat în minte ameninţarea sa dinainte de a mă da afară din sala de examen: „Ai grijă ce spui că poţi să fii sancţionat pentru indisciplină dacă mai continui aşa!” la care eu răspunsesem: „Accept să mă sancţionaţi, dar numai dacă am încălcat vreo lege sau regulamentul CNSAS, ceea ce eu nu cred, ci, dimpotrivă, vă spun că dumneavoastră le încălcaţi.”, replica mea stârnind furia celor doi interlocutori cu funcţii de conducere în Colegiul CNSAS, mai cu seamă a lui Onişoru, care la cererea mea sinceră de a-mi indica în concret prin ce gesturi, cuvinte sau fapte am fost impertinent, aşa cum susţinea, îmi turuia, surescitat: „prin tot ce ai zis, prin toată prezentarea ta la acest concurs, prin întreaga ta atitudine”.

Reacţia Colegiului a fost relativ promptă: la 1 martie 2001 s-a constituit în comisie de disciplină şi, după o „audiere”, care nu mi-a fost anunţată ca atare şi care semăna mai mult cu o anchetă la Securitate, am fost sancţionat cu „avertisment” pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”, fără ca să primesc motivaţii şi referiri la fapte concrete, prin ordinul de sancţionare nr.126/5 martie 2001.

În timpul aşa-zisei audieri s-a ţipat la mine, am fost în mod direct ameninţat cu sancţionarea şi în mod voalat şi cu alte consecinţe negative, am fost umilit şi jignit de mai multe ori în demnitatea mea umană şi mi s-au contestat competenţele profesionale, dar şi deplinătatea facultăţilor mintale, Ladislau-Antoniu Csendes ridicându-se de pe scaun vociferând, cerând insistent expertize psihiatrice în privinţa mea şi apelându-mă cu calificativul „nebun”, fiind cu greu calmat şi oprit să nu mă şi lovească, probabil, de Horia-Roman Patapievici, care-i stătea alături la masă; o posibilă explicaţie a limbajului şi gesturilor extrem de violente ale trimisului UDMR în CNSAS este, în opinia mea, dorinţa sa, premeditată şi perfect pusă de acord cu preşedintele şi vicepreşedintele Colegiului cel puţin, dacă nu chiar cu toţi membrii acestuia, de a face uitată vinovăţia sa în cazul Rakoczy şi „a-şi spăla” astfel greşeala făcută prin care s-a compromis şi l-a compromis şi pe amicul său, Gheorghe Onişoru, căruia îi era acum dator.

Totodată, contestaţia mea personală, ca şi cea colectivă înaintată de mine împreună cu trei colegi (Cornelia Porumboiu, Mircea Stănescu şi Liviu Ţăranu), referitoare la modul de organizare şi desfăşurare a concursului, a fost respinsă fără nici un fel de argumentaţie, ci doar „pe motiv că aceasta este nefondată” la 22 februarie, respectiv 1 martie 2001.

Imediat după ce depusesem contestaţia în nume personal (21 februarie 2001), a doua zi, pe 22 februarie 2001, proaspăta directoare a Direcţiei Investigaţii din CNSAS (proclamată şefă de vreo două săptămâni, în urma unui examen lipsit de orice urmă de transparenţă), Germina Nagâţ, a început să mă hărţuiască, acuzându-mă verbal de obrăznicie faţă de domnii Gh. Onişoru şi C.O. Secaşiu. În aceeaşi zi doamna G. Nagâţ mi-a transmis verbal: <<domnul preşedinte al Colegiului Gh. Onişoru vrea să vă vadă>>, iar eu am întrebat-o în legătură cu ce problemă şi la ce oră, dar dumneaei nu mi-a răspuns decât că nu ştie mai mult de atât. Am aşteptat aproximativ două ore şi jumătate degeaba, apoi, conform înţelegerii cu conducerea CNSAS şi unei dispoziţii verbale date de domnul secretar C.O. Secaşiu în privinţa angajaţilor care făceau parte din colectivele care studiau prin biblioteci, arhive sau chiar acasă pentru a redacta o broşură despre Securitate şi CNSAS, după care noi, cercetătorii, nu aveam program fix deoarece nu aveam ce lucra la sediul CNSAS din Strada Dragoslavele nr.2-4 (clădire destul de improprie pentru activitatea CNSAS, închiriată de la un afacerist de origine evreiască pe o sumă foarte mare de dolari, prin intermediul lui Mircea Dinescu), în lipsa totală a oricăror surse de informaţii necesare în vederea redactării broşurii amintite, am plecat din sediu în jurul orei 11:15, mergând în Arhiva Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din România şi în sala de cataloage a Bibliotecii Naţionale, apoi la Arhivele Naţionale.

A doua zi, 23 februarie 2001, doamna G. Nagâţ mi-a cerut, mai întâi verbal, pe un ton inchizitorial, explicaţii privind „absenţa nemotivată de ieri”. Am răspuns cu calm, arătând că nici unul dintre funcţionarii publici ai CNSAS care lucrau la broşura preconizată nu avea orar fix, după cum prea bine ştia chiar dânsa de la înşişi preşedintele şi secretarul Colegiului şi că ea însăşi recunoscuse acest lucru în ziua anterioară chiar înainte de a pleca eu din sediul CNSAS, atunci când am anunţat-o direct de intenţia mea între orele 11:10 şi 11:20.

Enervată la culme de acest răspuns mi-a cerut să-l dau în scris, însă eu am insistat să-mi ceară aceasta tot în scris. Ca urmare, am primit adresa într-un târziu numerotată cu nr.1/2001 a Direcţiei Investigaţii (Direcţia Cercetare era preconizată să apară în câteva zile), abia semnată de doamna G. Nagâţ, dar neştampilată. La insistenţele mele de respectare a formalităţilor de înregistrare, semnare şi ştampilare s-a reacţionat cu duritate şi cu presiuni crescânde şi ameninţări voalate, fără a fi respectate pe deplin uzanţele revendicate de mine.

Am răspuns chiar în aceeaşi zi de 23 februarie 2001, deşi nu eram obligat legal să o fac atunci, aducând în apărarea mea aceleaşi argumente prezentate mai sus. Am preferat, totuşi, să nu scriu exact unde am fost deoarece voiam să păstrez oarece secrete privind sursele mele de informaţie şi subiectele de interes cercetate de mine, mai ales că ştiam de colegul Mircea Stănescu şi din mărturisirile altor colegi că serviciile secrete acţionau permanent, urmărindu-i, supraveghindu-i şi verificându-i pe toţi angajaţii CNSAS. În plus, din pricina grabei şi a presiunii psihice exercitate asupra mea, pur şi simplu, au fost momente în care atunci nu puteam să-mi amintesc cu claritate şi exactitate unde fusesem pe 22 februarie, mai ales că eu mergeam în acea perioadă zilnic în cel puţin 2-3 biblioteci şi/sau arhive fără să-mi notez unde, când şi cât timp le-am vizitat. Astfel, am scris abia în finalul „notei explicative” că am fost la Biblioteca Naţională şi la Arhivele Naţionale până pe la ora 17:00, când ştiam că ajunsesem acasă.

La sesizarea doamnei G. Nagâţ ori poate chiar la auto-sesizarea domnului Gh. Onişoru, nemulţumit de faptul că rezistam presiunilor sale, Colegiul CNSAS s-a constituit într-o „comisie de disciplină”, care pe baza „anchetei preliminare” făcute de şefa Direcţiei Investigaţii, inclusiv prin verificări de condici, se pare, la Biblioteca Naţională şi Arhivele Naţionale, a decis că am minţit şi că am fost absent nemotivat (deşi eu fusesem prezent în ziua respectivă la sediul CNSAS până pe la ora 11:20 şi semnasem condica, existând şi martori în această privinţă, iar ulterior nu făcusem decât să ascult de indicaţiile conducerii în chestiunea modului de lucru la plănuita broşură despre Securitate şi CNSAS).

Prin urmare, în ziua de 1 martie 2001 am fost chemat de Meda Gavriluţ, directoare Direcţiei Resurse Umane, în sala de şedinţe a Colegiului CNSAS de la etajul 1 fără ca să mi se comunice scopul şi motivele reale ale chemării mele, ba chiar lăsându-mă să cred chiar şi o bună parte din timpul petrecut în acea zi în acea sală (în total două ore) că se discuta contestaţia mea la descalificarea din timpul concursului din 20 februarie 2001, abia spre final aflând că am fost la o audiere organizată de către Colegiul CNSAS întrunit în Comisie de disciplină.

Cu acea ocazie au fost reluate acuzele de obrăznicie, impertinenţă şi chiar incompetenţă, s-au făcut presiuni psihice şi verbale asupra mea, am fost ameninţat direct şi voalat în mai multe privinţe, am fost jignit grav, fiind din nou numit „inconştient” (Onişoru), mitocan (Pleşu), nesimţit şi fără educaţie (Onişoru,  Nicolescu, Chiriţescu, Pricu), ba chiar „nebun” (Csendes a reiterat că va cere expertiză psihiatrică pentru mine). Constantin Buchet a tăcut, dar confirma tacit, dând afirmativ din cap, mai toate acuzele. Domnul Patapievici, domnul Pleşu şi doamna Nagâţ (omul lor de încredere, pe care l-au susţinut din răsputeri să ocupe funcţia de director al Direcţiei de Investigaţii) m-au acuzat că am fost nepoliticos şi am avut o atitudine impertinentă şi de insubordonare atât faţă de domnii Onişoru, Gheorghe şi Secaşiu (despre care spusesem, într-o discuţie a colectivului redacţional al broşurii, doar adevărul şi anume că nu avea încă studii superioare complete căci nu terminase pe atunci Facultatea de Istorie a Universităţii „Lucian Blaga” din Alba Iulia şi că nu poate fi luat ca referinţă infailibilă) cât şi faţă de doamna Nagâţ. Domnişoara Mihaela Aniţă, „pila” lui Gh. Onişoru, căruia îi fusese studentă cu puţin timp înainte la Facultatea de Istorie a Universităţii din Galaţi, de curând numită (parcă în compensaţie cu numirea G. Nagâţ, „pila” lui H.R. Patapievici, ca directoare) directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii în urma concursului din 20 februarie 2001 la care eu fusesem descalificat, m-a atacat şi ea, spunându-mi că sunt nerespectuos faţă de domnul Gh. Onişoru (tinerica, despre care umbla şi zvonul că este fina preşedintelui Colegiului CNSAS, deci un fel de rudă prin alianţă, îşi manifesta astfel profunda stimă şi recunoştinţă, în timp ce G. Nagâţ şi protectorii ei, domnii Patapievici şi Pleşu, îşi plăteau doar datoriile faţă de acelaşi personaj şi gruparea de interese rivală din Colegiu, cu care se aflau într-un fel de negocieri). Ulterior, la 2-3 zile după audierea mea din 1 martie 2001, domnul Patapievici, trecând pe lângă mine pe îngusta scară interioară a sediului CNSAS, ultimul dintr-un şir format din mai mulţi colegi ai săi din conducerea instituţiei, mi-a zâmbit discret şi mi-a strâns uşor braţul, într-un gest care se vroia de încurajare, dar pe care l-am perceput şi ca pe un fel de cerere de scuze.

Pe data de 2 martie 2001 mi s-au înmânat adresele nr.1311 şi 1313 prin care erau respinse cele două contestaţii cu privire la modul de organizare şi desfăşurare şi la rezultatele concursului din 20 februarie 2001, despre care am amintit mai sus.

Aceste rezultate mie îmi par şi acum dinainte stabilite: doamna Floarea Dobre devenea directoarea Direcţiei Cercetare-Arhivă, domnul Silviu Moldovan – şeful Serviciului Cercetare, domnul Ionel Ivaşcu – şeful Serviciului Arhivă, domnişoara Mihaela Aniţă – directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii, doamna Almira Ţentea – şefa Serviciului Verificări la cerere, domnul Florin Maghiar – şeful Serviciului Verificări din oficiu, şi domnul Remus Murzea – şeful Serviciului Verificări ofiţeri şi subofiţeri. Pe lângă relaţiile personale ale celor mai mulţi dintre aceştia cu membrii Colegiului CNSAS, mai ales cu preşedintele, vicepreşedintele şi secretarul Colegiului, dar şi cu unii membri, îndeosebi cu „cei mai prestigioşi” (A. Pleşu şi H.R. Patapievici), am observat existenţa unei înţelegeri negociate între „grupul Onişoru-Gheorghe” şi „grupul Patapievici-Pleşu”, prin care se împăcau cele două tabere aflate în confruntare de interese (deci pentru diverse avantaje) încă de la primul concurs, cel pentru ocuparea postului de director al Direcţiei Investigaţii, câştigat de G. Nagâţ. La acel concurs (la care am candidat şi eu) comisia de examen a fost compusă din toţi membrii Colegiului, deci cei 11 au votat cu toţii. La concursul din 20 februarie 2001 comisia era formată doar din 4 membri (domnii Onişoru, Gheorghe, Secaşiu şi Patapievici), nu a mai existat probă scrisă şi nici proiect scris de organizare a compartimentului vizat de candidat, ci doar un simplu interviu, organigrama şi atribuţiile aferente respectivelor posturi scoase la concurs n-au fost comunicate public tuturor celor interesaţi, ba chiar organigrama CNSAS a fost modificată după primul concurs câştigat de doamna Nagâţ astfel încât să mulţumească şi „grupul Onişoru-Gheorghe” care dorea să le impună pe doamna Dobre şi pe domnişoara Aniţă. De aceea, Direcţia Generală de Analiză-Sinteză a fost desfiinţată şi înlocuită cu două direcţii autonome şi separate: Direcţia Investigaţii (directoare G. Nagâţ) şi Direcţia Cercetare-Arhivă (directoare F. Dobre). Astfel, erau mulţumite în mare măsură toate taberele de interese.

Însuşi preşedintele Onişoru îmi mărturisise, într-o discuţie pe care i-am solicitat-o personal şi pe care am purtat-o între patru ochi în biroul său din sediul CNSAS, că nu o dorise pe doamna Nagâţ directoare la Investigaţii, dar „aşa a ieşit la vot” şi că „a fost lucrat de alţii în cazul Rakoczy”. Discuţia a avut loc cu doar 2-3 zile înaintea interviului (oficial denumit concurs) din 20 februarie 2001, iar la întrebările mele privind rezolvarea chestiunilor pe care le ridicasem la interviul anterior, a doua probă din cadrul concursului pentru ocuparea funcţiei de director al Direcţiei Investigaţii desfăşurat la finele lunii ianuarie 2001 (cazurile Priboi, Teoctist, Rakoczy, ale colegilor angajaţi la CNSAS cu încălcarea art.8 alin.8 al Legii nr.187/1999, ei fiind foşti colaboratori sau agenţi ai Securităţii şi/ori ai altor structuri informative interne de după 1989) mi-a replicat pe un ton vădit dispreţuitor şi ironic: „pune totul pe hârtie şi adu-mi apoi”, sperând probabil fie să renunţ, fie să mă folosească în conflictele sale personale din interiorul sau din afara CNSAS, fără ca să se implice direct, aşa cum îi cerea legea, la respectarea căreia trebuia să vegheze constant. L-am întrebat direct şi dacă mai are rost să-mi depun candidatura la vreun post de conducere, având în vedere persecutarea mea şi aranjamentele aproape străvezii dintre grupurile rivale ale Colegiului. Onişoru mi-a răspuns pe un ton sec, fals neutru: „E dreptul tău să candidezi, dar sunt foarte mulţi candidaţi bine pregătiţi, competenţi … [etc.] Eu cred că ar fi mai bine pentru tine şi pentru toţi să rămâi, fără să ai neapărat vreo funcţie, la Departamentul Cercetare.”

Eu am amânat redactarea unui memoriu pentru ca să nu fie utilizat /manipulat în interese personale de vreunul din membrii Colegiului sau de unul sau altul din grupurile lor de interese. Totodată, am candidat la concursul din 20 februarie 2001 şi în timpul interviului am ridicat din nou problemele de mai sus, mai ales încălcările Legii nr.187/1999: 1). în cazul declaraţiilor publice şi a comunicatelor oficiale ale Colegiului şi ale preşedintelui său în privinţa candidaţilor la preşedinţie, a lui Ristea Priboi, a lui Laszlo Rakoczi; 2). în cazul tergiversărilor verificării membrilor Sfântului Sinod, a patriarhului Teoctist Arăpaşu, în special; 3). În cazul colegilor din CNSAS care lucraseră şi poate că mai lucrau (lucrează) încă în Securitate şi în diferite servicii secrete interne postdecembriste. Rezultatul: am fost descalificat din concurs, iar la contestaţia mea personală din 21 februarie 2001, ca şi la cea colectivă din 23 februarie 2001, am primit acelaşi răspuns în scris: „nemotivată”, fără argumente şi abia pe data de 2 martie 2001.

În acelaşi timp am început să fiu persecutat fără menajamente, lucru de notorietate pentru toţi colegii mei din CNSAS, după cum am arătat în paginile anterioare. La data de 6 martie 2001 am primit ordinul nr.126/5 martie 2001 de sancţionare cu „avertisment” pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu” fără nici o altă precizare cronologică sau vreo detaliere concretă (exemplificare).

Înainte de aceasta, în aceeaşi zi, doamna Floarea Dobre, directoarea Direcţiei Cercetare-Arhivă, înfiinţată oficial la 1 martie 2001, direcţie din care şi eu făceam parte, mi-a solicitat prin adresa nr.1/6 martie 2001, semnată, dar conform tradiţiei neştampilată, să precizez în scris activitatea pe care am avut-o în zilele de 1, 2 şi 5 martie 2001, menţionând că, la rândul său, a fost solicitată în acest sens de Colegiul CNSAS, deci ea nu se (auto)sesizase. Mai mult, F. Dobre, ca şi G. Nagâţ, cu câteva zile înainte, mi-a solicitat iniţial verbal explicaţiile, spunându-mi că fusese sunată acasă cu o zi înainte, în seara zilei de 5 martie 2001, de secretarul Colegiului, Claudiu Secaşiu, care îi ceruse acest lucru în mod imperativ. De altfel, în acea seară de 5 martie 2001, doamna Dobre mă sunase acasă, pare-se imediat după ce fusese căutată telefonic de domnul Secaşiu, cerându-mi să-i spun instantaneu, prin telefon, aceste lucruri şi apoi, a doua zi, când urma să vin la serviciu, să-i dau şi alte lămuriri, fără să-mi precizeze atunci cine îi ceruse aceste intervenţii şi presiuni asupra mea.

Datorită marilor presiuni la care eram supus am răspuns solicitării scrise a directoarei F. Dobre chiar în ziua de 6 martie 2001, atunci când aceasta mi-a fost adresată, aproape pe loc, protestând verbal, totuşi, faţă de ceea ce eu consideram şi consider încă, a fi fost o manieră clară de presiune şi persecuţie împotriva mea. La această „notă explicativă” pe care am dat-o nu s-a mai făcut apoi referire de către cei care mi-au cerut-o, dovadă că nu au reuşit să-i găsească nici o hibă. Cred că nu este lipsit de interes acest fapt, deoarece demonstrează că cei care mă sancţionaseră cu „avertisment” mă vânau pentru a se prevala de orice „greşeală” pe care mi-ar fi putut-o imputa.

Astfel, a doua sancţiune a fost decisă de Colegiul CNSAS în şedinţa sa din 6 martie 2001 când iarăşi am fost audiat (tot neavizat) de acest organism constituit în comisie disciplinară, fiind reluate toate vechile acuzaţii, presiuni, ameninţări, jigniri, de mai multe ori cerându-mi-se să mă potolesc pentru că altfel voi avea „necazuri”, fiind, de asemenea, acuzat că am minţit şi că am dat declaraţii false, fără să se ţină cont de toate părerile mele şi de faptul că nu mi se comunicase niciodată clar, de la început, cine îmi solicita notele explicative, de ce şi conform căror prevederi legale.

Mai mult, nu mi s-a dat ocazia să mă apăr cu adevărat, fiind bruscat verbal, ba chiar m-am aflat la un pas de a suferi o agresiune fizică (Onişoru şi Csendes au venit până la 20 de centimetri de mine, m-au ameninţat şi au zbierat la mine, spumegând de furie). Am fost împiedicat să mă apăr şi prin întreruperi foarte dese şi bruşte (Csendes, Gheorghe, Pleşu, Pricu, Chiriţescu, Nicolescu) şi, în cele din urmă, chiar am fost dat afară din sală sub pretextul că ei nu au timp de pierdut cu asemenea „prostii”, că au lucruri mult mai importante şi mai presante de rezolvat şi că ar fi cazul să ajung singur la concluzia că trebuie să mă resemnez şi că „în acest fel, colaborarea [mea] cu CNSAS nu mai poate continua”.

În timpul „audierii” domnul Pleşu m-a atacat verbal în mod violent, spunându-mi că mă erijez în victimă şi mă supraapreciez, considerându-mă „cel mai competent şi cel mai cinstit angajat al CNSAS, ba poate chiar singurul”, deşi, în realitate, sunt un micinos şi unul care doreşte să iasă neapărat în evidenţă, să iasă din anonimat (aceeaşi poziţie a avut-o şi doamna G. Nagâţ). Vicepreşedintele Gheorghe mi-a spus că nu înţelege ce caut eu în CNSAS şi că e consternat de modul meu de a discuta cu ei, precum şi de tupeul pe care-l am eu, „angajatul lor” (adică nu al instituţiei numită CNSAS, ci chiar al lor personal), să-i critic şi să le atrag atenţia că încalcă legea sau că nu se luptă pentru respectarea ei. Domnul Csendes m-a chestionat într-un mod brutal şi insinuant: „Ce serviciu secret te manipulează?”. Domnii Nicolescu, Chiriţescu, Pricu, Buchet şi uneori şi ceilalţi care mai erau prezenţi „se limitau” la aţâţarea preşedintelui Onişoru şi a vicepreşedintelui Gheorghe, spunându-le că au fost prea îngăduitori şi blânzi cu mine. Domnul secretar Secaşiu a preferat să părăsească sala şi să-i lase pe ceilalţi să mă atace, însă el, în calitate de secretar era responsabil de organizarea şedinţelor Colegiului şi de telefonul dat doamnei Dobre cu toate presiunile şi consecinţele ce i-au urmat. Domnii Buchet şi Patapievici aproape că n-au spus nimic, iar domnul Dinescu a fost absent, ca de obicei în acea perioadă.

În urma acestei adevărate demascări am primit o nouă sancţiune disciplinară: diminuarea drepturilor salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni, prin ordinul de sancţionare nr.136/9 martie 2001. Motivul invocat pentru această a doua sancţiune disciplinară a fost „absenţe nemotivate de la serviciu”, dar tot fără a se preciza exact câte, când etc. Prin acest ordin de sancţionare, începând cu 15 martie 2001 mi se reduceau drepturile salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni. Domnişoara Meda Gavriluţ, directoarea Direcţiei Resurse Umane, care a fost prezentă la toate şedinţele Colegiului în care s-a dezbătut cazul meu şi care a semnat şi/sau a îndeplinit deciziile luate în privinţa mea, „mi-a mărturisit” ulterior, în biroul său de la ultimul etaj al clădirii din strada Dragoslavele nr.2-4, care era sediul central al CNSAS, că unii membrii ai Colegiului sau chiar aproape toţi voiau să-mi aplice sancţiunea pe o durată mai lungă sau chiar să-mi dea una mai aspră, însă ea le-a atras atenţia că trebuie să ţină seamă şi de prevederile Legii nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Nu mai ţin foarte bine minte dacă acest ordin nr.136/9 martie 2001 mi s-a înmânat în ziua de 9 martie 2001 sau pe 12 martie 2001, însă tind să cred că în această din urmă dată.

Cert este că un rol important în luarea acestei decizii contra mea a fost atribuit, probabil, criticilor şi observaţiilor mele în legătură cu ilegalităţile comise de Colegiu în interiorul CNSAS, în special prin angajarea unor persoane care fuseseră agenţi sau colaboratori ai Securităţii şi/sau ai altor servicii secrete româneşti de după 1989 în dispreţul art.8 alin.8 din Legea nr.187/1999 şi cu încălcările grave ale Legii nr.187/1999 de către acelaşi Colegiu (şi mai ales de preşedintele său) prin luările publice de poziţie pe care le-a avut în perioada 1 septembrie 2000-8 martie 2001, îndeosebi faţă de cazurile Ristea Priboi şi Teoctist Arăpaşu – Sfântul Sinod al BOR.

Iată câteva exemple de funcţionari publici ai CNSAS care în mod normal, din punct de vedere moral şi legal nu ar fi trebuit să fie angajaţi din cauza vechilor lor locuri de muncă: Remus Murzea, fost angajat al SIE (sau SRI), care o vreme (noiembrie 2000-ianuarie 2001) mi-a fost subordonat în cadrul grupei a X-a de investigatori, pe care fusesem desemnat să o coordonez, apoi a ajuns prin „concursul” din 20 februarie 2001 şeful Serviciului Verificări Agenţi din Direcţia Investigaţii; Ionel Ivaşcu, absolvent al Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza” (sau chiar a fostei şcoli de securitate din Băneasa, redenumită pompos Academia Naţională de Informaţii, azi sub egida SRI), ajuns, în condiţii similare cu R. Murzea, şeful Serviciului Arhivă din Direcţia Cercetare-Arhivă; Fabian Loţi, care a fost subofiţer (miliţian sau securist) la Băneasa; Răzvan Popa, care a lucrat anterior în SRI; Florica Cojocaru, despre care se zvonea că provine şi ea din structuri militarizate; şi chiar Floarea Dobre, care a fost angajată a MApN, lucrând şi la Arhivele Militare, şi a ajuns după acelaşi interviu din 20 februarie 2001 şefa Direcţiei Cercetare-Arhivă.

Desigur, este foarte posibil ca şi alţi angajaţi ai CNSAS să fi fost agenţi ori colaboratori ai Securităţii sau ai serviciilor secrete succesoare ale acesteia după 1989 şi chiar să fie agenţi (ofiţeri şi subofiţeri) sub acoperire încă, aşa după cum sunt încredinţat că este cazul celor care au format nucleul Biroului pentru Protecţia Informaţiei din CNSAS: „foştii” ofiţeri (colonei) de Securitate, Miliţie şi/sau Armată Gh. Paşc, Costea, Cristescu şi Ştefănescu.

Colegul meu, Mircea Stănescu, făcuse un memoriu în care arătase unele aspecte generale chiar şi în acest sens, încă din 8 ianuarie 2001, arătând şi faptul că există foarte multe cazuri de colegi din CNSAS care au fost urmăriţi, supravegheaţi, fotografiaţi pe stradă (a fost şi cazul meu, în preajma domiciliului soţiei, pe Strada Dristor), verificaţi la domiciliile lor sau la cele ale părinţilor, prin întrebări puse prietenilor, vecinilor şi cunoscuţilor de către angajaţi ai MAI şi SRI, ceea ce era, fără îndoială, suspect şi total ilegal. Aceste verificări le dublau pe cele făcute de Colegiul CNSAS, foste colege de la Liceul Bilingv „Miguel de Cervantes Saavedra” povestindu-mi ulterior că au fost vizitate la serviciu şi chestionate în legătură cu mine, printre alţii, de însuşi secretarul C. Secaşiu.

Domnul Mircea Stănescu a fost imediat „pus la zid” şi tratat în mod brutal de Colegiul CNSAS în urma acestui memoriu, fiind invitat pe 23 ianuarie 2001 la „o discuţie” ce a fost, de fapt, o demascare şi o intimidare făţişă a sa de către membrii Colegiului (domnii Buchet, Pleşu şi Dinescu, cred că au lipsit atunci, la acea întâlnire), iar răspunsul în scris primit de el a fost total irelevant, încheindu-se cu o frază de genul „considerăm că problemele ridicate de dumneavoastră au fost lămurite”.

Bănuiesc că şi respingerea cererii noastre întemeiate (şi care respecta toate cerinţele legii), a unui grup de vreo 10-12 funcţionari publici ai CNSAS (dintre care probabil că unii „au sifonat”), de a înfiinţa un sindicat în CNSAS, de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, are legătură directă cu obtuzitatea Colegiului şi intervenţiile sale abuzive pe lângă justiţie ca şi pe lângă sau în colaborare cu MAI, MApN, SRI, SIE şi celelalte servicii secrete pentru „controlarea” şi „verificarea” noastră, a tuturor angajaţilor CNSAS. Printre colegii care erau implicaţi şi informaţi despre această iniţiativă sindicală îi amintesc pe Mircea Stănescu, Raluca Vasilescu, Delia Moisil, Liviu Ţăranu, Cornelia Porumboiu, Liviu Pleşa, Elis Neagoe, Dan Salaga, Iuliu Crăcană.

La 19 martie 2001, în conformitate cu art.71 al.2 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, am depus contestaţie faţă de decizia din 5 martie 2001 – „avertismentul” primit pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”, arătând că n-am avut gesturi, cuvinte şi fapte de acest fel şi nici nu mi s-au dat exemple concrete de astfel de atitudini care mi se atribuiau, dar n-am primit nici un răspuns oficial în termenul prevăzut de lege aşa cum era normal (de fapt, niciodată), deci nu s-a emis o decizie definitivă, ceea ce transforma ordinul de sancţionare cu „avertisment” într-un act lipsit de valoare juridică, absolut nul, fapt ignorat însă chiar şi de instanţele judecătoreşti interne.

Mai adaug şi faptul că în ziua de 8 martie 2001 am fost primit, după 3-4 zile de la cererea mea, într-un fel de audienţă de către preşedintele Onişoru, căruia i-am cerut explicaţii în legătură cu prima sancţiune, „avertismentul”, care mi se comunicase abia pe 9 martie, referitor la celelalte persecuţii îndreptate împotriva mea, precum şi în privinţa situaţiei acelor persoane care, în opinia mea, nu puteau fi legal angajate la CNSAS. Mi-a spus, în timp ce, tolănit în fotoliul biroului său elegant şi masiv, răsfoia ostentativ o broşură pe coperta căreia se putea citi „SRI – Buletin de informaţii speciale – Strict Secret”, doar că n-are timp prea mult de discuţii cu mine, că n-am decât să fac contestaţie, dar nu crede că voi rezolva ceva pentru că marea majoritate a Colegiului, dacă nu chiar tot, este pornit împotriva mea şi are deja o părere foarte proastă despre mine şi că altădată, în particular, „poate la o bere”, o să-mi zică şi altele, o să-mi explice „mai multe”, bla…bla…bla…

A doua zi, 9 martie 2001, mi s-a înmânat oficial hârtia prin care eram înştiinţat că am primit o a doua sancţiune, în opinia mea, tot abuzivă: „reducerea drepturilor salariale cu 10% pe timp de 3 luni” pentru „absenţe nemotivate”. Practic, cele două sancţiuni au fost nu doar consecutive, ci aproape simultane.

De la 1 martie 2001, fiind transferat prin reorganizarea internă a CNSAS la Direcţia Cercetare-Arhivă (oficial mi s-a adus la cunoştinţă acest lucru în scris abia pe 9 martie 2001), am lucrat la definitivarea capitolului despre istoria Securităţii din preconizata broşură despre Securitate şi CNSAS, venind în fiecare zi la sediul CNSAS şi stând chiar peste cele 8 ore universal acceptate ca program zilnic de muncă (în 2-3 rânduri m-a prins şi întunericul la muncă), doar cu scopul de a realiza ceva viabil măcar în scrierea istoriei Securităţii, în condiţiile în care practic n-aveam acces la documente primare importante, nu eram specializaţi deja în istoria Securităţii şi mai eram şi criticaţi de toţi şefii şi şefele că noi, „colectivul aşa-zişilor istorici” n-am făcut nimic. Deoarece nu se reuşea stabilirea unei concepţii şi a unei structuri omogene a proiectului de broşură, am lucrat (uneori până la orele 20:00-21:00) împreună cu doar doi dintre colegii mei: Delia Moisil (responsabilă mai ales de partea de tehnoredactare editorială, compoziţie, stil, corectură, dactilografiere computerizată, aspecte bibliografice etc.) şi Mircea Stănescu şi am terminat până la urmă primii, depunând textul capitolului privind istoricul Securităţii din proiectata broşură în numele întregului „colectiv” într-o formă ştiinţifică nu doar acceptabilă, ci chiar foarte bună, observaţiile pe care le-am primit apoi de la domnul secretar al Colegiului, Claudiu Secaşiu, care era însărcinat cu „coordonarea” acestei munci intelectuale, fiind cu totul minore. Pentru toate aceste eforturi considerabile reuşite n-am primit nici felicitări, nici plata orelor suplimentare efectuate, nici prime sau alte avantaje, ci noi şi noi persecuţii (intimidări, şicanări, provocări).

Văzând declaraţiile publice ale domnului Gh. Onişoru în cazul Ristea Priboi şi, îndeosebi, în cazul Teoctist – Sfântul Sinod, precum şi pe acelea extrem de veninoase ale premierului de la acea dată, Adrian Năstase (de exemplu, expresiile sale arhicunoscute: „la CNSAS se ling dosare”, „trebuie să privim spre viitor, nu să ne întoarcem în trecut”, „dosarele clericilor nu trebuie cercetate căci riscăm să destabilizăm astfel şi Biserica, instituţia cea mai credibilă în ochii populaţiei, conform sondajelor de opinie, deci să atentăm la siguranţa naţională, să aruncăm în aer stabilitatea şi liniştea societăţii româneşti”), declaraţii susţinute şi de alte personalităţi, am decis să-mi reiau eforturile de informare a opiniei publice în privinţa cazului Teoctist Arăpaşu (aşa cum făcusem întâia oară în „Dosarele istoriei” din septembrie 2000 şi apoi în „Evenimentul zilei” din 15 şi 19 ianuarie 2001), despre care aveam mai multe documente, date şi informaţii obţinute în urma cercetărilor mele arhivistice anterioare angajării la CNSAS. Totodată, speram să sensibilizez opinia publică şi să ajut şi să impulsionez Colegiul CNSAS să lupte pentru respectarea Legii nr.187/1999.

Pe cont propriu, fără să mă consult cu nimeni (doar în ultimul moment, când deja totul fusese pregătit, în după-amiaza zilei de 21 martie 2001, mai mult din scrupulozitate, rezumând la esenţă documentele, i-am cerut lui Mircea Stănescu părerea în legătură cu interpretarea unor fapte ale patriarhului ca fiind colaborare cu Securitate, lucru pe care mi l-a şi confirmat), exclusiv în calitate de istoric şi cetăţean, fără să implic în vreun fel CNSAS, fără să mă folosesc sau să amintesc de funcţia şi locul de muncă deţinute acolo, în condiţiile în care CNSAS nu primise şi nici nu ştia oficial de existenţa vreunui dosar ori document despre Teoctist sau alt ierarh al vreunui cult religios din România (Colegiul abia „demarase” acţiunea de investigare, deşi Gabriel Andreescu solicitase verificarea membrilor Sfântului Sinod din 2000, trimiţând la începutul lunii martie 2001 adrese către SRI pentru toţi şefii cultelor religioase, scrisori la care nu a primit nici atunci şi nici acum răspunsuri şi dovezi), iar autorităţile statului (preşedintele Ion Iliescu, premierul Adrian Năstase, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor Nicolae Văcăroiu şi Valer Dorneanu şi alţi oficiali PDSR) îşi manifestaseră în mod evident împotrivirea faţă de acţiunea de deconspirare în general şi de cea a clericilor în special, am decis să public noi documente autentice despre Teoctist Arăpaşu legate de legionarismul său, de avansurile şi hărţuielile sale homosexuale faţă de un student al Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, Ion Chiorbeja, care l-a refuzat net, având de suportat abuzuri incalificabile din partea episcopului vicar patriarhal şi rectorului respectivului institut, Teoctist Botoşăneanul, inclusiv reclamaţii şi denunţuri la Securitate şi influenţarea profesorilor pentru a i se scădea notele (media) la examenele de absolvire, dar legate şi de persecutarea de către acelaşi Teoctist a unor alţi clerici ortodocşi (stareţul Ghenadie Caraza, protectorul lui Ion Chiorbeja, pr. Galaction), care îi ştiau foarte bine, din sursă directă, trecutul pătat şi mai povesteau uneori despre el.

Astfel, în cotidianul „Libertatea”, nr.3236/22 martie 2001, p.8-9, pe baza informaţiilor din documentele studiate de mine, ca istoric, în 1999 şi ianuarie-februarie 2000 în ASRI, a fost publicat, sub semnătura fratelui meu, Alexandru Catalan, jurnalist la acest ziar, care a făcut şi propriile sale investigaţii în cercurile bisericeşti, securiste şi homosexuale din Bucureşti, un articol consistent despre aceste detalii din viaţa patriarhului Teoctist; pe prima pagină a acestei „ediţii speciale” a ziarului amintit, alături de reproducerea unei fotografii a Patriarhului, se titra Dosarele fostei Securităţi ascund secrete teribile. Patriarhul Teoctist, homosexual ?. În acest articol au fost reproduse fragmente din acele documente (Nota 131/30 august 1949: „Mitropolia Moldovei şi Arhiepiscopia de Iaşi este condusă de Patriarhul Justinian ca fost mitropolit al acestei eparhii, ajutat de arhimandritul TEOCTIST ARĂPAŞU, care este numit în funcţia de vicar al Arhiepiscopiei de Iaşi. Acesta a activat în mişcarea legionară, iar în timpul rebeliunii legionare a participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim; este cunoscut că a practicat homosexualitatea.” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.3, f.211; Nota 131/10 mai 1957: [Ion Chiorbeja, călugăr şi student în 1951 în ultimul an la Institutul Teologic Ortodox din Bucureşti, condus de rectorul Teoctist Arăpaşu, care era şi episcop vicar patriarhal din 1950, a povestit în 1953 la schitul Tarcău din judeţul Neamţ că Teoctist Arăpaşu, „cu care era prieten de multă vreme”, încercase cu 2 ani înainte] „să se apropie de el, cu gânduri nefireşti de homosexual, fapt care l-a revoltat în asemenea măsură încât l-a înjurat pe Teoctist”, [de aceea Teoctist a intervenit pe lângă profesorii lui Chiorbeja, dintre care pe pr. prof. Ion Coman l-a şi convins/obligat, pentru ca să-i scadă nota din teză] „din 10 în 7 sau 8, scopul lui Teoctist fiind să-l îndepărteze pe Chiorbeja de teologie ca nu cumva să urmeze studii superioare de magisteriu”, drept urmare, după absolvirea teologiei, Chiorbeja plecând la Cluj pentru a studia medicina, iar după câţiva ani de la absolvire, în mod paradoxal, se pare că a devenit chiar medicul personal al patriarhului Justinian Marina, [a intervenit pe lângă patriarhul Justinian] „şi l-a pârât [pe Ion Chiorbeja] că ar fi duşman al patriarhului” şi „că-l vorbeşte de rău”, „ca urmare patriarhul şi Teoctist l-au urmărit grav de tot de atunci, cu denunţuri şi pâri pe la Securitate etc. [subl. n.] şi s-au opus ca el să studieze mai departe” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.5, f.38-40; în cadrul întâlnirii de la domiciliul său din 12 martie 1957 { Nota 131/10 mai 1957}, dar şi în notele sale anterioare din vara anului 1955{ Nota 131/12-25 iulie 1955}, informatorul „Marcu” i-a mai transmis locotenentului major Gheorghe Curcă de la Securitate date despre un alt călugăr ortodox din aceeaşi zonă a Moldovei, Galaction, care le-a fost duhovnic şi lui Teoctist şi altora şi care „le ştie păcatele”, „iar când bea, vorbeşte şi-i înjură, spunând ce ştie”, motiv pentru care Teoctist Arăpaşu l-a mutat la o mănăstire din Moldova „şi-l ţine acolo să nu mişte deloc” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.5, f.38-45), precum şi un scurt comentariu al meu despre semnificaţia lor („La rândul său, cercetătorul Gabriel Catalan, cel care ne-a pus la dispoziţie documentele, precizează că materialele provin dintr-un aşa-numit „dosar – Fond documentar”, „cercetat oficial la sală”. „Documentul [Documentele – n.n.], coroborat[e] cu toate acţiunile patriarhului Justinian, demonstrează colaborarea lui Teoctist cu fosta Securitate. În cazul actualului patriarh, Securitatea s-a folosit de informaţiile pe care le avea despre înclinaţiile sale homosexuale, trecutul legionar şi dorinţa sa de carierism pentru a-l utiliza după bunul plac”, mai spune istoricul Gabriel Catalan.”). Scopul articolului, ca şi cel al declaraţiilor mele publice, a fost căutarea şi rostirea adevărului, în sens pur istoric şi civic, în virtutea dreptului la informare a opiniei publice, a libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de exprimare a individului şi a libertăţii presei, drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului şi cetăţeanului prevăzute în Constituţia României şi în tratatele şi documentele internaţionale la care ţara noastră a aderat, semnându-le şi ratificându-le, dintre care cele mai de seamă sunt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950).

În aceeaşi zi de 22 martie 2001, dimineaţă, cum am ajuns la serviciu, adică la sediul CNSAS, colegii de la etajul 4 (Direcţia Cercetare-Arhivă) mi-au povestit despre faptul că Gh. Onişoru, preşedintele colegiului, mă căutase deja „cu o falcă în cer şi una în pământ”, că era foarte nervos şi a afirmat despre mine, la modul ironic, bineînţeles, că sunt „cel mai mare istoric român în viaţă” (după o altă variantă „cel mai mare istoric român de la Iorga încoace”) şi că nu voi mai rămâne la CNSAS fiindcă mă va da afară el. Doamna directoare F. Dobre, extrem de suspicioasă, m-a abordat imediat ce m-a văzut, cerându-mi să-i dau explicaţii direct în scris (nu mai întâi verbal, cum prevede art.43 din Legea nr.188/1999) la adresa nr.107/22 martie 2001, semnată şi ştampilată abia ulterior. Prevalându-mă de acelaşi articol de lege amintit, am considerat ilegală dispoziţia şefului direct, mai ales că nu preciza clar de ce faptă eram acuzat sau ce articol(e) de lege ori regulament încălcasem şi nici pentru ce mi se cereau aceste explicaţii scrise. De aceea, am scris aceste argumente ale refuzului meu de a da explicaţii chiar pe acea adresă şi am înapoiat-o doamnei Dobre, la care a şi rămas. Iată ce am scris: „Trebuie precizat cadrul legal sau normativ şi scopul pentru care mi se solicită prezenta adresă.”. Prin această adresă mi se solicita să precizez: – în ce calitate am făcut declaraţia din „Libertatea”; – în ce perioadă şi în ce circumstanţe am avut acces la documentele respective; – dacă apreciez că mi-am încălcat obligaţiile ce îmi reveneau prin Legea nr.187/1999 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS (Hotărârea Parlamentului României nr.17/2000). În paralel, în numele întregului Colegiu, preşedintele Gh. Onişoru, dăduse deja presei în acea dimineaţă un comunicat în care se delimita de „acţiunea mea personală” bazată pe o „documentare anterioară angajării la CNSAS”, dar mă şi acuza că mi-aş fi „încălcat atribuţiile de funcţionar public” prin respectivele dezvăluiri şi că aş fi „implicat indirect” (sic!) CNSAS într-un scandal public, deşi doar el însuşi era cel care oferea chiar atunci presei pentru prima dată informaţia că eu eram angajat al CNSAS.

Încă dinainte de a mi se înmâna de către doamna Dobre adresa aceasta, colegii mei, Ionel Ivaşcu şi Silviu Moldovan, şefii serviciilor Arhivă, respectiv Cercetare, mi-au transmis sec faptul că am fost căutat de mai multe ori de domnişoara Meda Gavriluţ, directoarea Direcţiei Resurse Umane, chiar înaintea sosirii mele la serviciu în jurul orei 9:00. După aproximativ o jumătate de oră de la refuzul meu scris de a răspunde la adresa nr.107/22 martie 2001, a apărut (din nou) domnişoara Gavriluţ şi m-a anunţat că trebuie să mă prezint în faţa Colegiului, să merg în sala de consiliu de la etajul I , unde voi fi chemat în curând pentru a da socoteală în faţa conducerii instituţiei întrunită din nou (pentru a treia oară) în comisie de disciplină în cazul meu.

Când am ajuns în faţa acestei comisii disciplinare în jurul orei 10:30, am sesizat mai întâi faptul că în acea sală de consiliu era o atmosferă extrem de încordată şi apoi că lipseau mai mulţi membri: Andrei Gabriel Pleşu, Mircea Dinescu, Horia Roman Patapievici, Ladislau Antoniu Csendes, Claudiu Octavian Secaşiu, ceea ce reprezenta, în fapt şi în drept, o încălcare a Regulamentului CNSAS, care în art.24 preciza: „Colegiul CNSAS lucrează în prezenţa a cel puţin 8 membri…”; de asemenea, era încălcat şi art.23  alin.2 (dacă nu şi alin.1), care prevede că toţi membrii Colegiului vor primi cu 24 de ore înainte de data stabilită pentru şedinţă proiectul ordinii de zi şi materialele care fac obiectul acesteia, secretarul Colegiului ocupându-se de pregătirea şedinţelor Colegiului.

După ce am fost invitat să iau loc, cu oarecare întârziere, mi s-a spus de către Gh. Onişoru să vorbesc. Am întrebat despre ce, la care s-a aprins la faţă şi a ţipat către mine: „Chiar nu bănuieşti? N-ai citit „Libertatea” de azi?”. I-am răspuns cu deplină sinceritate că nu. Eu nu ştiam că va fi publicat cu siguranţă acel articol în ziua aceea, nu-mi cumpăram ziarele zilnic şi nu-mi cumpărasem nici acel ziar deoarece mă aşteptam să primesc de la fratele meu un exemplar din numărul de ziar în care urma să fie publicat acel articol. După ce ajunsesem la CNSAS şi aflasem de publicarea articolului de la colegi, care au fost şi ei miraţi că eu nu ştiam încă de faptul că acesta fusese publicat, în mod intenţionat am evitat să-l citesc.

Atunci mai mulţi membri ai Colegiului au vrut să mi-l dea să-l citesc sau chiar să mi-l citească ei înşişi, dar am refuzat şi am cerut insistent să mi se spună de ce mă aflam acolo, dacă eram la o audiere într-o comisie disciplinară şi de ce eram acuzat, ce articol din lege sau din regulament mi se imputa că-l încălcasem. Neştiind ce să invoce, presiunile au crescut, intervenind nervos în discuţii domnii Gheorghe, Chiriţescu, Pricu, Nicolescu şi Buchet, care m-au jignit, m-au luat peste picior şi m-au acuzat de prefăcătorie şi nesinceritate. Vicepreşedintele Gheorghe m-a luat ca la ancheta de securitate, pe care poate chiar o practicase în calitatea sa de procuror, cerându-mi imperativ „Spune tot!” şi mai ales întrebându-mă de ce am publicat în „Libertatea” documentele şi informaţiile respective.

Am replicat, întrebându-i de ce nu ar fi trebuit să fac acest lucru. Apoi, am fost presat să le spun de ce nu am răspuns la adresa nr.107/22 martie 2001 pe care mi-o dăduse doamna Dobre. Le-am răspuns că am scris pe acea hârtie motivul refuzului meu: o consideram o solicitare ilegală conform art.43 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Aici poate am făcut o greşeală, dându-le ocazia să afle în sfârşit prevederile legii. Habar n-aveau de lege şi nici nu-i interesa, dar eu am continuat să susţin că am dreptul să ştiu de ce, pentru ce sunt acuzat şi în ce bază legală, aşa cum o mai făcusem la etajul 4 la Direcţia Cercetare-Arhivă, atât în faţa doamnei directoare Floarea Dobre cât şi în faţa directoarei Meda Gavriluţ, precum şi a doamnei Carmen Blănaru de la Oficiul Juridic, care veniseră succesiv la mine înainte de a mă duce în faţa membrilor Colegiului pentru a mă presa (fără succes) să dau răspunsuri în scris la solicitările pe care mi le înaintase doamna Dobre sau la altele similare pe care celelalte două sicofante şi linguşitoare slujbaşe ale Colegiului CNSAS se ofereau să mi le înmâneze imediat. Se ajunsese la ameninţări voalate, iniţial, directe, apoi, la acuze generice, nefondate şi neargumentate că aş fi încălcat legislaţia, că sunt obraznic, impertinent, ba chiar la jigniri şi alte mizerii asemănătoare, însă am rezistat la toate şi am rămas neclintit pe aceea şi poziţie.

Aceeaşi impulsivă doamnă Blănaru a continuat să mă preseze să răspund în scris şi să mă acuze rea-voinţă şi chiar de nebunie în faţa Colegiului CNSAS întrunit incognito, deşi nu exista cvorum, în comisie de disciplină, unde ajunsese împreună cu cele două directoare Dobre şi Gavriluţ. Însă, până la urmă, în faţa cerbiciei mele s-a văzut nevoită să bată în retragere.

În cele din urmă, după ce chiar şi domnul Buchet, de obicei foarte calm şi zgârcit la vorbă, dar într-un fel parşiv, s-a pierdut cu firea şi, după ce a citit cu voce tare de două ori declaraţia mea reprodusă de „Libertatea”, m-a acuzat şi m-a atacat pentru ceea ce el susţinea că este o gravă încălcare a legilor, dar şi a bunului simţ. Tot încăpăţânat fiind, l-am întrebat pe el şi pe ceilalţi dacă am dreptate să cred că sunt acuzat de încălcarea Regulamentului şi a Legii CNSAS şi că mă aflu în faţa unei comisii de disciplină. Nu mi s-a răspuns precis, Gh. Onişoru şi ceilalţi (Mihai Gheorghe, Constantin Buchet, Aurel Pricu, Florian Chiriţescu, Viorel Mircea Nicolescu) spunându-mi că am afectat grav CNSAS, că am implicat instituţia într-un scandal uriaş şi că n-aveam voie să public ce a apărut în „Libertatea”, cu atât mai puţin tocmai atunci când ei au anunţat că vor studia dosarele tuturor ierarhilor şi când au „demarat” această acţiune (vezi cotidianele din 7-8 martie 2001).

Eu le-am replicat că nu pot fi tratat ca un funcţionar public al CNSAS non-stop, ci sunt un cetăţean şi un istoric român liber care înţelege să-şi exercite drepturile constituţionale şi profesionale, să cerceteze şi să informeze publicul cu obiectivitate despre temele de interes major ale muncii şi pasiunii sale, că nu am încălcat nici o lege sau normă, nici un jurământ ori regulament, fiind ştiut chiar direct de mulţi dintre membrii Colegiului faptul că am avut acces legal la Arhiva SRI anterior angajării la CNSAS şi închiderii ASRI. Am mai adăugat că nu ştiu ca ei să fi început cu adevărat studierea dosarelor ierarhilor, iar dacă într-adevăr au aceste dosare şi le analizează atunci cum se face că nici un angajat nu cunoaşte acest lucru, iar despre „demararea” cercetărilor în stilul „hai să ne prefacem că le cerem dosarele şi serviciile secrete se vor preface la rândul lor că ni le vor da” le-am zis că este ilar, o simplă adresă către SRI neînsemnând practic nimic, cu atât mai puţin începerea investigaţiilor, de vreme ce n-au primit absolut nici un dosar sau document de la SRI despre chiriarhi şi nici măcar nişte informaţii verbale la două săptămâni de la solicitarea scrisă, repetându-le că trebuie să respecte art.20 din Legea nr.187/1999şi să meargă ei înşişi direct în Arhivele SRI, SIE, MApN, MAI etc. ca să se convingă cu ochii lor ce dosare şi date există acolo şi, eventual, să le cerceteze la faţa locului, dacă nu li se permite preluarea în custodia CNSAS.

Demascarea mea eşuând, în pofida altor acuze, voalate sau nu, cum că aş fi duşmanul CNSAS, omul unui politician sau al altuia (chiar şi al premierului Adrian Năstase, care criticase în mod public instituţia cu două săptămâni în urmă), că servesc interese străine neamului românesc, că trebuia să le dau lor documentul, să le cer voie pentru a-l da publicităţii, domnul Nicolescu a citit art.43 din Legea nr.188/1999 şi a cerut insistent să răspund în scris la acea solicitare a Colegiului, conform aceluiaşi art.43.

Atunci, mi-am scos şi eu din mapă copiile xerox ale legislaţiei privind CNSAS şi funcţionarii publici, pe care din prudenţă le luasem cu mine la audiere şi am citit acest art.43 în întregime (poate am făcut o nouă eroare, ajutându-i să mă încolţească), cerându-le să reformuleze în scris solicitarea respectivă, aşa cum prevede legea, respectând în acelaşi timp observaţiile pe care le-am făcut în scris pe prima adresă, atunci când am refuzat să răspund.

Domnul Nicolescu a trebuit să recunoască faptul că aveam dreptate şi că eu am respectat Legea nr.188/1999 (art.43) atunci când am refuzat iniţial să răspund în scris la o solicitare ce mi se părea ilegală, dar a continuat să-mi ceară în mod insistent să „execut dispoziţia primită” pentru că ei toţi insistă în acest sens.

Vădit iritaţi şi nemulţumiţi total de situaţia în care i-am pus, toţi cei prezenţi au început să mă bombardeze cu aceeaşi întrebare sâcâitoare: „Dar o să ne răspunzi la această a doua cerere scrisă? Răspunde-ne acum la această întrebare? Sigur vei da un răspuns scris? Refuzi, nu?”.

Imediat, doamna Blănaru mi-a întins o hârtie pe care scrisese de mână, cu stiloul, aceleaşi fraze din adresa anterioară (deci o copiase), care era însă scrisă la computer. I-am spus că trebuie să-mi remită o hârtie în regulă, oficială, semnată şi ştampilată, care să respecte observaţiile mele şi să precizeze clar încadrarea legală, cerând, totodată, ca această hârtie să fie dactilografiată sau scrisă la computer, la fel ca şi prima. Scoasă din sărite, a urlat la mine că sunt anormal, obraznic, impertinent. Am răsfoit din nou xerocopiile legilor ca să-i arăt doamnei respective că aveam dreptate, dar domnul vicepreşedinte, Mihai Gheorghe, mi-a zis că acolo în sala lor de consiliu nu este bibliotecă, încercând să mă împiedice să citesc legile pentru a mă apăra, dar eu ştiam pe de rost deja principalele articole care îmi foloseau în această discuţie şi le-am citat din memorie.

Apoi, acelaşi M. Gheorghe m-a întrebat „prieteneşte” (aşa s-a exprimat) de ce am venit în CNSAS şi de ce am făcut aceste dezvăluiri. I-am replicat scurt că eu nu-l consider prieten şi nici amic (pentru că a zis: „Bine, atunci amical.”), iar dacă vrea să vorbim separat de acea întâlnire oficială (aşa cum pretindea) trebuie să ne vedem în particular, lucru ce nu mi se pare prea plăcut.

După alte câteva tentative eşuate de a mă determina să spun totuşi câte ceva, văzând că nu ziceam nimic, s-a înfuriat foarte tare şi m-a dat afară, spunându-mi că îmi va fi trimisă în câteva minute noua formă a solicitării de a răspunde în scris la chestionarul Colegiului. trebuie să amintesc şi faptul că atât doamna consilier juridic Carmen Blănaru cât şi domnii Onişoru, Gheorghe şi ceilalţi prezenţi au încercat din răsputeri, prin repetate presiuni, să mă determine să afirm că refuz să dau nota explicativă cerută cu atâta insistenţă, însă eu am spus răspicat, mereu, că voi da curs, bineînţeles, solicitării Colegiului după ce mi se va înmâna această solicitare/adresă (re)formulată în scris, semnată, ştampilată şi argumentată legal.

Toată această discuţie din sala de consiliu de la primul etaj cred că a durat cam 40-45 de minute, maxim o oră. M-am întors la etajul 4 şi am povestit pe scurt ceea ce mi se întâmplase colegilor mai apropiaţi (Mircea Stănescu şi Delia Moisil). Ceilalţi colegi păreau foarte speriaţi şi mă ocoleau, evitând orice contact cu mine, de parcă eram ciumat.

După maximum 30 de minute au venit la mine la etajul 4 doamna Blănaru şi domnişoara Gavriluţ cu o hârtie care nu era nici semnată, nici ştampilată, nici înregistrată. Celor două li s-a adăugat doamna Dobre care insistase şi înaintea venirii lor să-i dau nota explicativă scrisă fără să-mi mai dea o altă hârtie pentru că nu ar fi avut timp să o mai scrie, să o ştampileze şi să o înregistreze. Am refuzat-o pe doamna Dobre, mai întâi, iar apoi pe toate cele trei, spunându-le că nu primesc hârtii neoficiale şi subliniind faptul că aş putea să tratez aceste solicitări ca fiind abuzive şi ilegale. Totodată, i-am cerut doamnei Dobre să-mi dea un exemplar din adresa nr.107/22 martie 2001, conform legii, deoarece la refuzul meu motivat, scris pe aceeaşi hârtie, de a răspunde la prima solicitare, pe care o considerasem abuzivă, a refuzat să-mi lase o copie a adresei respective. După alte 5-10 minute de presiuni repetate la care am rezistat, plecând în final chiar din mijlocul lor, din colţul din partea dreaptă a încăperii (faţă de uşa de acces), unde mă chemaseră pentru „a discuta” fără ca să audă ceilalţi colegi prezenţi în sala de la etajul 4, doamna C. Blănaru a izbucnit în urlete şi m-a trimis la medicul psihiatru, ca „să mă caut” pentru că aş avea „ceva la cap”, după care au renunţat şi au plecat toate. La cca. 20 de minute după aceea, a revenit Meda Gavriluţ cu o hârtie (semi)oficială, în fine, înregistrată de ea la Direcţia de Resurse Umane sub nr.319/22 martie 2001 şi semnată de ea, dar şi de doamna Floarea Dobre, însă având doar ştampila Direcţiei Cercetare-Arhivă. I-am făcut aceste observaţii critice faţă de nerespectarea integrală a formelor legale imediat ce am văzut hârtia, însă am primit-o totuşi, reproşându-i totodată faptul că s-a coborât până la nivelul de a se lăsa folosită de alţii împotriva mea într-o persecuţie fără nici un temei legal şi avertizând-o asupra consecinţelor juridice şi morale negative ale acţiunilor sale, prin care devenea complicea Colegiului şi unealta acestor abuzuri. Aceleaşi critici şi regrete le-am mărturisit şi doamnei Dobre, care ar fi trebuit să mă apere, în calitate de şefă directă a mea, sau măcar să refuze să se lase implicată în aceste mârşăvii şi abuzuri.

Presiunile nu s-au oprit aici. Adresa nr.319/22 martie 2001 era aproape identică cu cea anterioară cu nr.107/22 martie 2001, singurele diferenţe fiind invocarea art.43 din Legea nr.188/1999 (graţie mie) ca temei legal pentru (re)solicitarea notei explicative în legătură cu articolul din „Libertatea” nr.3236/22 martie 2001 şi modificarea ultimei precizări (a treia) din forma iniţială a solicitării: „dacă apreciaţi că aţi încălcat obligaţiile ce vă revin prin Legea 187/1999 şi R.O.F. [Regulamentul de Organizare şi Funcţionare] al CNSAS (H.P.R. [Hotărârea Parlamentului României] nr.17/2000)” în forma finală: „3. Recunoaşteţi că aţi încălcat dispoziţiile Legii nr.187/1999, ale H.P.R. nr.17/2000 şi ale Legii nr.188/1999?”. Această din urmă întrebare mi se părea şi mi se pare total tendenţioasă, abuzivă şi ilegală şi asupra ei mi-am exprimat nedumerirea, protestând în faţa doamnei Dobre şi a domnişoarei Gavriluţ, în prezenţa tuturor colegilor de la etajul 4.

În sfârşit, la insistenţele mele, domnişoara Gavriluţ i-a cerut doamnei Dobre o copie (un exemplar) a adresei nr.107/22 martie 2001 şi mi-a dat-o mie. S-au repetat apoi presiunile pentru a răspunde pe loc la adresa nr.319/22 martie 2001, dar eu am arătat că art.43 din Legea nr.188/1999 nu specifică obligativitatea acestui răspuns imediat, aşa că nu-i voi da în acea zi răspunsurile, mai ales că îmi trebuie linişte şi timp pentru aceasta, nu hărţuieli, ameninţări, stres şi presiuni.

Presupun că din dimineaţa zilei de 22 martie 2001, dacă nu chiar din seara zilei anterioare, telefoanele membrilor Colegiului CNSAS, ale preşedintelui Onişoru, vicepreşedintelui Gheorghe şi secretarului Secaşiu, îndeosebi, au zbârnâit fără întrerupere câteva ore, ei fiind sunaţi de diverse personalităţi şi felurite autorităţi de cel mai înalt rang, civile, militare şi bisericeşti, care au cerut informaţii, dar şi sancţiuni exemplare şi dezminţiri publice, punând la cale diversiunea mediatică ce a urmat publicării articolului Arhiva fostei Securităţi îl acuză pe liderul Bisericii Ortodoxe de practici contra firii şi de colaboraţionism cu fosta poliţie politică. În tinereţe, Patriarhul Teoctist ar fi fost homosexual din „Libertatea” din 22 martie 2001, cu scopul disculpării totale a Înalt Prea Fericitului Patriarh Teoctist Arăpaşu, dar şi a distrugerii şi discreditării mele.

Încă din ziua de 22 martie 2001, pe la orele 13:00-14:00, am primit telefonic informaţii verificate, sigure (inclusiv de la fratele meu, Alexandru, dar şi de la alţi ziarişti) legate de ecourile articolului respectiv, despre faptul că presa internă a primit reacţii negative ale CNSAS, precum şi declaraţii ale membrilor Colegiului ce anunţau destituirea mea iminentă. Domnul Mircea Dinescu, de exemplu, deşi a fost absent toată ziua din sediul CNSAS, ştia deja şi chiar în acea parte a zilei a şi declarat presei că am fost concediat de Comisia de Disciplină (Colegiu) pentru încălcarea atribuţiilor mele de funcţionar public. La rândul meu, am fost sunat de la „PRO TV” şi, după ora 16:00, la terminarea programului de lucru de la CNSAS, am plecat acasă şi apoi la sediul acestei televiziuni şi am înregistrat acolo cca. 3 minute de bandă video, din care nu s-au transmis decât secvenţe de vreo 30 de secunde, dar nimic legat de presiunile la care am fost supus în CNSAS, lucruri despre care vorbisem pe scurt în acea înregistrare. În seara aceleiaşi zile am înregistrat pentru emisiunea de ştiri a postului de televiziune „ANTENA 1”, însă, din nou, nu s-a difuzat nimic din cele spuse de mine despre cele legate de CNSAS şi presiunile instituţiei asupra mea. De altfel, în ambele cazuri, informaţiile pe care le furnizam au fost atent selectate şi foarte mult reduse. Deci, ambele televiziuni care m-au contactat pentru declaraţii m-au cenzurat grav.

Nu este lipsit de importanţă faptul că patriarhul Teoctist personal nu a reacţionat absolut deloc, singura sa „declaraţie publică” fiind o frază lipsită de sinceritate şi substanţă pe care a rostit-o în cadrul predicii sale din duminica următoare, 25 martie, prin care îşi exprima regretul şi mâhnirea pentru apariţia scandalului, deci pentru publicarea dezvăluirilor, nu pentru faptele săvârşite de sine care acum fuseseră dezvăluite, dar, totodată, într-un gest calculat de „smerenie” ne acorda şi iertarea sa (în sensul că nu dorea continuarea discuţiilor şi dezvoltarea dezbaterii pe aceste subiecte, ci muşamalizarea chestiunii, noi trebuind, probabil, în logica teoctisto-sinodală, să fim profund recunoscători că nu ne-a afurisit, nu a incitat drept-credincioşii săi enoriaşi să ne linşeze la propriu şi că nu ne-a dat în judecată). În schimb, au sărit să ne muşte şi să ne împroaşte cu venin oamenii săi de casă, de la al său vicar Vincenţiu Ploieşteanul la secretarul său Costel Stoica şi de la arhimandritul şi amicul său intim Grigorie Băbuş, responsabilul cu tăinuirea Arhivei Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim la Ministrul culturii şi cultelor, Răzvan Theodorescu şi Secretarul de stat pentru culte Laurenţiu Tănase, ca să nu mai vorbim de organizaţiile afiliate BOR ca ASCOR (studenţii teologi ortodocşi), Noua Dreaptă, Liga Studenţilor, precum şi de protopopii, clericii şi enoriaşii din toate zonele ţării, dar îndeosebi din zona sa natală – judeţul Botoşani (dezvăluirile mele erau tratate ca „fabulaţii”, „provocări străine de sufletul neamului românesc şi potrivnice faţă de credinţa strămoşească”, „acţiuni antiortodoxe şi antinaţionale” şi „diversiuni satanice”).

Tot în seara zilei de joi, 22 martie 2001 am intrat în legătură telefonică, deşi eram prezent chiar alături de studioul respectiv, în incinta televiziunii „ANTENA 1”, cu moderatorul emisiunii de tip talk-show „Marius Tucă Show”, la care participau ca invitaţi: episcopul vicar patriarhal Vincenţiu Grifoni (Ploieşteanul), Secretarul de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor Laurenţiu Tănase (azi membru al CNSAS), preşedintele Colegiului CNSAS Gheorghe Onişoru, vicepreşedintele Colegiului CNSAS Mihai Gheorghe şi fratele meu Alexandru Catalan, jurnalist la „Libertatea”. Bineînţeles că am fost atacaţi eu şi fratele meu de toţi ceilalţi, inclusiv de Marius Tucă, cel care îi incita permanent pe invitaţi să fie mai duri, mai vehemenţi, mai violenţi în exprimare, dovedindu-şi încă o dată caracterul. Nu au lipsit acuzele, provocările, jignirile, insinuările cele mai mizerabile, ameninţările, precum şi manipularea publicului. Toate aceste mijloace şi metode diversioniste de tip securist au fost, ulterior, în săptămâna 23-31 martie 2001 (eram calificat drept agent KGB, Mossad, securist, poponar, antiromân şi antiortodox, ba chiar anticreştin, lichea, mincinos, nebun, frustrat, prost ori comparat cu un sconcs), reluate şi chiar exacerbate de cea mai mare parte a presei scrise şi audio-vizuale, devenind „o vânătoare menită să strivească persoana lui Gabriel Catalan” (cum inspirat se spunea într-un apel al câtorva zeci de intelectuali lansat pe 6 aprilie la „Europa liberă” şi publicat în „Ziua” şi „România liberă” a doua zi), printre semnatarii şi vorbitorii cei mai intoleranţi aflându-se: Lelia Munteanu şi Rodica Ciobanu („Adevărul”), Cristian Tudor Popescu, Ralu Filip şi Alexandru Radu Timofte („Adevărul”, „Scurt pe doi” – TVR 1 şi  „Ştirile PRO TV”), Octavian Paler („Cotidianul”), Ioan Buduca („Evenimentul zilei”), George Stanca („Cotidianul”), col. (r.) Florin Calapod, av. Constantin Profir, consilier juridic al Patriarhiei Române şi George Dora alias Dan Gorzo („În spatele serviciilor secrete” – „Tele 7 ABC”), Ion Cristoiu („Curentul” şi „Fotograme” – „Sigma TV”), Marius Tucă („Jurnalul naţional” şi „Antena 1”), Silviu Brucan („Profeţii despre trecut” – „PRO TV”), Corneliu Vadim Tudor („România mare”).

Între timp, după cum am văzut chiar în jurnalele de ştiri din acea seară de 22 martie, dar şi în zilele următoare, preşedintele României Ion Iliescu, premierul ţării Adrian Năstase, Ministrul Culturii şi Cultelor Răzvan Theodorescu, precum şi alte personalităţi publice (mulţi parlamentari, ca senatorul Radu Ciuceanu de la PRM, de pildă) au sărit în apărarea patriarhului Teoctist, acuzându-ne pe mine şi pe fratele meu de calomnie şi încălcarea Constituţiei şi a altor legi, inclusiv a dreptului patriarhului la intimitate, unii dintre ei cerând în acelaşi timp ca Parchetul şi alte instituţii publice îndrituite să ne cerceteze şi să ne sancţioneze drastic (acestea nu s-au sesizat pentru că nu aveau cum şi de ce, nu aveau bază legală şi nici nu doreau ca scandalul să ia amploare, ci să se stingă cât mai repede, bineînţeles, prin izolarea şi cu pedepsirea noastră, a celor vinovaţi de publicarea informaţiilor din documentele autentice ale Securităţii.

În această campanie de presă împotriva celor doi fraţi Catalan prin care se urmărea în principal spălarea imaginii patriarhului Teoctist şi a Securităţii, dar şi a CNSAS, şi, în secundar, „linşarea” noastră în public şi intimidarea noastră, îndeosebi a mea.

Toată ziua de vineri, 23 martie 2001, s-au transmis astfel de comunicate şi mesaje, iar cvasi-totalitatea presei ne-a ignorat consecvent („România liberă” a fost unica excepţie, aici ziaristul Ion Zubaşcu publicând pe 26 martie singurul interviu care mi s-a solicitat şi pe care l-am acordat în acea săptămână nebună) şi ne-a atacat fără încetare. Atacurile s-au înmulţit şi-n timpul week-end-ului (24-25 martie 2001) şi au continuat şi luni, 26 martie, diverse persoane şi instituţii publice (inclusiv serviciile secrete), asociaţii, organizaţii, parohii etc manifestându-şi public oroarea faţă de demersul nostru şi solidaritatea cu „victima” – patriarhul BOR. Deşi am trimis (prin e-mail, telefonic sau prin fax) un „drept la replică” mai multor televiziuni, agenţii de presă, radiouri şi ziare, nici o instituţie mass-media nu l-a dat publicităţii, deşi CNSAS anunţase destituirea mea la televizor de vineri, 23 martie 2001, iar oamenii Patriarhiei BOR (pr. Costel Stoica, ep. Vincenţiu Ploieşteanu), dar şi şefii altor culte, inclusiv arhiepiscopul Ioan Robu, mitropolit romano-catolic de Bucureşti, mă „afurisiseră” în toate felurile.

Punctul meu de vedere în „cazul Teoctist” şi în conflictul cu CNSAS nu interesa „presa noastră democratică”. Doar „România liberă” de luni, 26 martie 2001, mi-a permis intermediul lui Ion Zubaşcu, să mă apăr şi să arăt şi faptul că prin majoritatea absolută (dacă nu chiar totală) a membrilor săi, îndeosebi a celor din Biroul de Coordonare al Colegiului (preşedinte, vicepreşedinte, secretar), Colegiul CNSAS m-a persecutat şi, în mod abuziv, a anunţat, la 23 martie, printr-un comunicat oficial semnat de Gh. Onişoru, concedierea mea, toată mass-media preluând declaraţiile şi comunicatele sale şi transmiţându-le publicului larg. La acea dată de vineri, 23 martie 2001, eu nu primisem nici un înscris oficial de concediere şi nici nu puteam primi aşa ceva în mod legal, ci doar după ce aş fi fost audiat în legătură cu nota explicativă cerută de conducerea CNSAS sau dacă aş fi refuzat să dau această notă şi/sau aş fi refuzat să mă prezint la audiere (n-am mai fost chemat la nici o audiere după data de 22 martie 2001).

În acea zi de 23 martie 2001, la CNSAS mi s-a cerut iarăşi, de mai multe ori, cu presiuni şi ameninţări progresive, nota explicativă pe care mi-o solicitaseră iniţial cu o zi înainte. Mai întâi domnişoara Gavriluţ, apoi doamna Dobre, apoi amândouă deodată şi, în cele din urmă (pe la ora 15:00), ambele plus doamna Blănaru, m-au abordat la modul foarte agresiv şi m-au pisat necontenit să dau rapid explicaţiile scrise solicitate. Le-am explicat faptul că nu am reuşit în seara zilei anterioare să scriu răspunsurile cerute fiind invitat la diverse televiziuni, iar atunci la serviciu fiind supus unui stres continuu nu pot şi le-am repetat că nu este prevăzut în lege un termen precis aşa de scurt pentru executarea dispoziţiei primite de un funcţionar public de la şefii săi şi că voi da cu siguranţă acea notă, după ce voi reuşi să am un pic de linişte, probabil chiar luni, 26 martie 2001. M-am gândit şi la declaraţiile preşedintelui şi vicepreşedintelui Colegiului CNSAS din timpul emisiunii „Marius Tucă Show” de la „Antena 1” din seara anterioară din care rezulta că practic sunt destituit din CNSAS şi am considerat că aceştia nu-mi înmânaseră decizia scrisă a concedierii pentru simplul motiv că aşteptau mai întâi de la mine nota explicativă deoarece mai voiau doar să se acopere în privinţa procedurilor, nu să facă o cercetare disciplinară corectă, echidistantă.

Pentru că nu conteneau cu presiunile şi insistenţele, le-am cerut să-mi demonstreze că greşesc şi să-mi arate prevederea legală care m-ar obliga să dau curs chiar în acel moment cerinţelor lor. N-au zis şi n-au arătat nimic, neavând ce, de altfel, ci doar Carmen Blănaru mi-a făcut proces de intenţie cum că, de fapt, nu le voi da nici luni şi nici în zilele următoare în scris răspunsurile cerute. I-am mai explicat o dată art.43 din Legea nr.188/1999, le-am cerut să nu mă mai chinuiască şi să aştepte ziua de luni înainte să se îndoiască de cuvântul meu, apoi am pus punct discuţiei.

La această discuţie erau de faţă mai mulţi colegi, inclusiv Mircea Stănescu şi Delia Moisil. Aceşti doi colegi au semnat un memoriu de protest (conceput şi redactat de Mircea Stănescu) în care denunţau persecutarea mea de către conducerea CNSAS şi l-au înregistrat la parter, la Registratura CNSAS, sub nr.1931/26 martie 2001 (ulterior, a doua zi, l-a semnat şi o altă colegă, Clara Cosmineanu, azi Mareş, după căsătorie, care nu fusese în sediul CNSAS pe 26 martie, ci lucrase într-o bibliotecă publică din capitală). La finalul programului de lucru am plecat acasă, fără ca să fiu anunţat de vreo persoană din conducerea CNSAS de vreo schimbare a statutului meu oficial de angajat în raport cu instituţia respectivă.

Chiar în seara acelei zile de vineri, 23 martie 2001, posturile de televiziune „România 1”, „Antena 1” şi „PRO TV”, ca şi unele posturi de radio au transmis comunicatul oficial al Colegiului CNSAS şi/sau declaraţiile publice ale preşedintelui Gh. Onişoru, vicepreşedintelui M. Gheorghe şi membrului (la scurt timp devenit secretar) C. Buchet prin care se anunţa că eram deja „destituit”, „concediat”, „dat afară”, deşi eu nu primisem absolut nimic, nici un act scris în acest sens şi nici măcar un anunţ verbal direct sau telefonic.

A doua zi, sâmbătă, zi liberă, am trimis dreptul la replică de care aminteam înainte şi care nu a fost preluat şi difuzat de nici o instituţie a mass-media, nici măcar fragmentar. În cursul week-end-ului au continuat să fie difuzate în toate tipurile de presă internă aceleaşi declaraţii şi comunicate oficiale mincinoase, diversioniste. Abia luni, 26 martie, apărea în „România liberă” replica mea, în care precizam adevărul, în cadrul interviului acordat lui Ion Zubaşcu în acel sfârşit de săptămână.

Luni, 26 martie 2001, m-am dus dimineaţă la serviciu, ca de obicei, şi o dată ajuns acolo am vorbit puţin cu unii colegi, foarte mulţi dintre ei fiind extrem de uimiţi că mai sunt alături de ei în/la CNSAS după ce concedierea mea fusese anunţată public cu 2-3 zile înainte. Apoi, împreună cu alţi 4-5 colegi cercetători, care fuseseră incluşi în acel colectiv ad-hoc de lucru la capitolul de istorie din broşura plănuită să prezinte publicului larg Securitatea şi CNSAS, am discutat cu domnul secretar Claudiu Secaşiu (azi preşedinte al CNSAS) varianta finală la care eu lucrasem cu Mircea Stănescu şi (Delia Moisil) şi pe care o predasem de câteva zile bune. Observaţiile domnului Secaşiu, responsabil la nivelul Colegiului cu realizarea acestei broşuri, la adresa capitolului respectiv (deci în esenţă a muncii grupului nostru de 2+1) au fost minore, legate de detalii nesemnificative. La această discuţie a fost prezentă şi domnişoara directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii Mihaela Aniţă, care a rămas permanent tăcută (nici nu prea avea ce spune despre subiectul discutat).

Spre sfârşitul programului, în jurul orei 15:00, au venit la mine, la etajul 4, mai multe persoane (vreo 3 femei) de la Oficiul Juridic, dintre care mai târziu am identificat-o pe Ofelia Dobra, care m-au presat din nou să dau nota explicativă şi au afirmat, într-o interpretare vădit abuzivă, că nu vreau să dau acea notă şi că au martori în acest sens, cerând şi sprijinul doamnei Floarea Dobre şi a altor colegi prezenţi deoarece eu le-am răspuns că trebuie mai întâi să-mi dovedească în scris faptul că mai sunt angajatul CNSAS, având în vedere că presa anunţase deja destituirea mea, conform declaraţiilor lui Gh. Onişoru şi comunicatelor Colegiului.

În acel moment, domnul Mircea Stănescu a intervenit şi a protestat faţă de teroarea la care eram supus, confirmând justeţea punctului meu de vedere şi anume că voi da nota explicativă numai după ce voi primi o precizare scrisă oficială a statutului meu profesional: ori sunt concediat, aşa cum a anunţat de 2-3 zile toată presa, şi atunci să-mi dea o hârtie oficială în acest sens, ori sunt angajat al CNSAS încă şi, în acest caz, trebuie să mi se dea o hârtie oficială în care să se precizeze acest lucru. Imediat eu am adăugat că, în cel din urmă caz, solicit să se dea o dezminţire oficială publică referitoare la ştirile despre concedierea mea difuzate în zilele anterioare de întreaga presă românească, în opinia mea cel responsabil pentru aceste eventuale „erori” fiind şi cel care este dator să le repare: preşedintele colegiului CNSAS Gheorghe Onişoru. Reprezentanţii Biroului Juridic au bălmăjit fraze fără sens, Ofelia Dobra evitând răspunsurile clare şi perseverând în presiuni şi diversiuni pe care le-am respins, repetându-i poziţia mea fermă şi atrăgându-i, concomitent, atenţia să nu mai denatureze spusele mele în sensul că aş fi refuzat să dau nota explicativă, adăugând, din nou, că nu sunt obligat prin lege să respect un termen atât de scurt, impus de conducerea instituţiei, pentru a răspunde în scris solicitării repetate de a da această notă explicativă despre articolul publicat în ziarul „Libertatea” din 22 martie 2001. Până la urmă, grupul consilierilor juridici au renunţat să mă mai bată la cap şi au plecat.

Ulterior, m-am dus la etajul 5, la Direcţia Resurse Umane, unde am intrat în biroul directoarei, domnişoara Meda Gavriluţ, căreia i-am solicitat textul jurământului depus de mine ca funcţionar public şi explicaţii în legătură cu aplicabilitatea Codului Muncii pentru funcţionarii publici, mai precis dacă un funcţionar public trebuie sau nu să primească preaviz de concediere. Mi-a spus că nu trebuie căci nu se aplică în cazul nostru Codul Muncii, invocând Legea nr.188/1999 (art.5) şi mi-a dat o copie a jurământului respectiv, ţinând să-mi precizeze, înainte ca să ies din biroul său, că deja am fost destituit şi că voi primi în curând o hârtie oficială de concediere. M-am întors la etajul 4 şi am aşteptat până la ora 17:00, dar nu am mai fost căutat de nimeni, aşa că am plecat acasă la finele orarului de lucru.

A doua zi, marţi, 27 martie 2001, dimineaţa, m-am dus la serviciu şi de cum am intrat în sala Direcţiei de Cercetare-Arhivă de la etajul 4 am fost anunţat de domnii şefi de servicii Ionel Ivaşcu şi Silviu Moldovan că fusesem căutat de mai multe ori de domnişoara Meda Gavriluţ, pe care eram invitat să o caut în biroul său de la etajul 5. Nu m-am dus, am vrut doar să telefonez ca să anunţ că am sosit în sediul CNSAS, dar am renunţat, gândindu-mă că, oricum, va fi rapid informată şi mă va căuta dumneaei, lucru care s-a şi întâmplat foarte repede, probabil cu concursul doamnei Dobre (care m-a mustrat că n-am ajuns la serviciu chiar la ora 8:00 fix, deşi însuşi preşedintele Onişoru şi secretarul Secaşiu, responsabilul supervizor cu cercetarea şi cu redactarea broşurii, spuseseră de mai multe ori în faţa tuturor angajaţilor de la Direcţia Cercetare-Arhivă că noi toţi nu avem un program sau un orar fix având în vedere specificul muncii de cercetare şi greutăţile şi lipsurile pe care le întâmpinăm în această privinţă, iar eu rămăsesem de mai multe ori să lucrez după „programul obişnuit” la acel proiect de broşură împreună cu Mircea Stănescu şi/sau Delia Moisil).

Domnişoara Gavriluţ a coborât deci la etajul 4 după vreo jumătate de oră şi mi-a cerut să o urmez în biroul său. Când am întrebat-o de ce, mi-a răspuns în şoaptă că trebuie să-mi dea nişte hârtii. Atunci, m-am oprit din mersul spre uşă şi i-am zis că eu nu vin cu ea sus, ci o aştept la etajul 4 să-mi aducă respectivele hârtii fiindcă prefer să am mai mulţi martori. A plecat la etajul 5 şi a revenit cu două hârtii: adresa nr.330/27 martie 2001 ştampilată şi semnată de Gh. Onişoru, M. Gavriluţ şi F. Dobre şi, anexată la ea, ordinul de sancţionare nr.144/26 martie 2001 prin care eram destituit, semnat de Gh. Onişoru şi ştampilat. Înainte de a mi le înmâna domnişoara Gavriluţ a încercat să mă izoleze oarecum , chemându-mă de-o parte, însă eu n-am ascultat-o şi am rămas pe loc, lângă colegi, în mijlocul lor, şi am început să citesc cu voce tare hârtiile, protestând faţă de faptul că ordinul de concediere era antedatat şi faţă de minciunile şi abuzurile invocate pentru argumentarea în drept a destituirii mele.

Două dintre acestea erau strigătoare la cer prin nedreptatea lor: 1). se invoca „procesul verbal nr.118/23 martie 2001”, prin care „se lua act” de aşa-zisa mea „solicitare” de a fi amânată predarea notei explicative şi 2). Se invoca „referatul nr.123/26 martie 2001” al Direcţiei Cercetare-Arhivă, deci aparţinând doamnei directoare Floarea Dobre, din care reieşea că „refuzasem prezentarea notei explicative”. Ambele acte amintite mai sus îmi erau total necunoscute, nu-mi fuseseră niciodată prezentate sau măcar anunţate, nu ştiam nimic de existenţa lor şi nu respectau realitatea absolut deloc, deoarece eu nu cerusem nicicând amânarea predării notei explicative şi nicidecum nu refuzasem predarea acesteia.

Am protestat şi am spus răspicat că aceste afirmaţii sunt nişte minciuni ordinare, iar autorii lor  nişte mincinoşi ordinari, solicitând documentele respective, precum şi celelalte două acte invocate în sprijinul hotărârii destituirii mele: 1). stenograma şedinţei Colegiului CNSAS întrunit în comisie de disciplină în data de 22 martie 2001, în care aş fi fost audiat în legătură cu „articolul apărut în presa centrală din aceeaşi zi şi în care am fost citat ca sursă documentară” (şedinţă în care nu se respectaseră prevederile Regulamentului de organizare şi funcţionare a CNSAS, cel puţin prin faptul că absentaseră de la şedinţă 5 membri ai Colegiului, deci nu existase cvorum legal, după cum am mai arătat) şi 2). „procesul verbal nr.11 din 23 martie 2001 al Colegiului CNSAS întrunit în comisie de disciplină”, şedinţă de care nici nu am ştiut nimic până atunci, nu am fost chemat şi nu ştiam dacă şi cum s-a desfăşurat (şi astăzi persist în a avea îndoieli că ar fi existat cvorum la această a doua şedinţă consecutivă în 2 zile a Colegiului dedicată sancţionării mele cu destituirea din CNSAS), probabil s-au mulţumit să consemneze în mod abuziv şi mincinos că am refuzat să predau nota explicativă fiind astfel asigurată „acoperirea legală” pentru a mă sancţiona în absenţă şi „a repara” eventualele erori din actele anterioare. Nu degeaba domnul Gheorghe bolborosise pe 22 martie 2001 când mă (re)ancheta ca un veritabil procuror comunist ce era, privindu-se cu subînţeles cu domnul Onişoru, total nemulţumiţi de faptul că nu mă puteau prinde în capcanele chestionărilor şi ameninţărilor lor verbale: „Ăsta a venit cu lecţia învăţată!”.

Am fost refuzat de Meda Gavriluţ în problema primirii actelor invocate în ordinul de concediere nr.144/26 martie 2001. Aceasta mi-a spus doar că ele există (ceea ce nu puneam la îndoială, eu contestând legalitatea şi corectitudinea lor), doar nu-mi închipuiam că mi-a adus hârtia de concediere fără ca să aibă o bază legală (de unde se vede că pentru conducerea şi juriştii CNSAS actul în sine era de ajuns pentru legalitatea măsurii decise). „Ba bine că nu!”, i-am răspuns şi am refuzat categoric să-i semnez de primire pentru că nu consideram corectă procedura la care apelaseră, calificându-le acţiunile şi susţinerile neîndreptăţite şi neadevărate drept „porcării” şi „minciuni” fabricate şi prezentate ca dovezi pe baza cărora eram destituit.

După alte câteva tentative nereuşite de a mă convinge să semnez, eu i-am cerut să-mi lase hârtia dacă vrea, deoarece consider că destituirea este un act unilateral şi nu trebuie ca eu, cel destituit, să fiu obligat să mă declar de acord cu ea, mai ales că nu o consider legală, ci, dimpotrivă, abuzivă şi neîntemeiată. Mircea Stănescu, aflat în apropiere, mi-a dat dreptate. Domnişoara Gavriluţ, însă, nu mi-a lăsat hârtiile, ci a plecat cu ele. După vreo 45 de minute a revenit împreună cu directoarea Oficiului Juridic, Mihaela Vrânceanu, sora Gabrielei Vrânceanu-Firea, ştirista de la Antena 1, şi cu Cristian Ciucă, consilier juridic şi el la CNSAS. Doamna Vrânceanu a făcut la rându-i noi presiuni pentru ca eu să semnez de primire adresa nr.330/27 martie 2001, prin care mi se cerea să mă prezint la Direcţia Resurse Umane a CNSAS „pentru perfectarea formelor de încetare a activităţii, întocmirea Notei de lichidare şi preluarea Carnetului de muncă” şi mi se înainta, totodată, şi copia ordinului de concediere nr.144/26 martie 2001.

Am continuat să refuz să-mi pun semnătura pe acel act. Doamna Vrânceanu şi-a manifestat uimirea şi s-a arătat gata să-mi explice tot ce doresc, dar după ce semnez. Am refuzat-o categoric şi atunci dânsa a invocat Codul Muncii spunându-mi că sunt obligat prin acesta să semnez de primire. Atunci, i-am cerut să-mi arate articolul de lege din textul respectiv care prevedea acest lucru şi să-mi demonstreze justeţea afirmaţiilor sale. Din nou, colegul Mircea Stănescu mi-a venit în ajutor, cerându-le „juriştilor” pe un ton imperativ să nu mă mai tortureze. Până la urmă, Mihaela Vrânceanu a cedat şi mi-a lăsat hârtiile, precizând, însă, că există destui martori că mi-a dat ordinul de concediere şi a adăugat, înainte de a pleca, pe un ton dispreţuitor şi ironic: „Sunteţi un om foarte … deosebit, domnule Catalan.”. Am ignorat-o complet şi au plecat cu toţii.

După câteva minute de comentarii cu unii colegi, tocmai când mă pregăteam să plec, şi-a făcut apariţia tovarăşul colonel securist (în rezervă ?) Gh. Paşc, şeful Biroului pentru Protecţia Informaţiei din CNSAS, care pe un ton grav şi vizibil satisfăcut mi-a cerut să-i predau cartela electronică de acces în instituţie fără să-mi ofere în schimb vreo dovadă, un proces verbal de predare-primire. Acest securist era însoţit de un subordonat al său. Mi-au spus că i-a trimis însuşi preşedintele Onişoru. I-am zis că sunt nemaipomenit de onorat, dar că voi perfecta toate aceste forme numai cu domnişoara Gavriluţ de la Direcţia Resurse Umane şi numai după ce va face un inventar al lucrurilor pe care trebuie să le predau şi în prezenţa unor martori îmi va semna de primire în schimbul lucrurilor respective predate. În formularea acestei replici m-am folosit de textul adresei nr.330/27 martie 2001 pe care mi-o lăsaseră „juriştii” cu puţin timp înainte.

Acest securist Gh. Paşc a fost cel care ne-a prelucrat de mai multe ori şi în octombrie-decembrie 2000 şi în ianuarie-februarie 2001, atât la Palatul Parlamentului cât şi la sediul CNSAS din Strada Dragoslavele, ameninţându-ne în stil securistic, aburindu-ne cu pretexte de genul siguranţă naţională, secrete de stat şi de serviciu, asigurarea protecţiei personale a angajaţilor, supravegherea lucrului cu dosarele şi comparând permanent CNSAS cu o instituţie militarizată. Îmi amintesc faptul că, la o şedinţă de prelucrare de acest tip desfăşurată în sediul Camerei Deputaţilor prin noiembrie 2000 cu participarea unor membri ai Colegiului şi a şefilor de grupe, secretarul Secaşiu se comporta cu o linguşeală şi o consideraţie neţărmurită faţă de aberaţiile debitate de acest ofiţer de Securitate, pe care la un moment dat, nemaisuportându-i propaganda comunisto-securistă şi limba de lemn specifică, am avut tupeul să-l chestionez direct: „Cu ce drept, în ce calitate şi pe baza căror competenţe vă permiteţi să ne daţi nouă sugestii şi indicaţii preţioase despre cum să studiem şi să analizăm dosarele Securităţii?!”, lăsându-l complet derutat, perplexitatea cuprinzându-i şi pe majoritatea celorlalţi inşi prezenţi. De altfel, înainte de a fi trimişi să lucreze la investigarea dosarelor Securităţii, angajaţii CNSAS au fost supuşi cu acordul şi din dispoziţia Colegiului unei îndelungate (1-2 luni) prelucrări şi stricte îndoctrinări după tot tipicul securist, în principal fiind obligaţi să audieze „conferinţele” şi „lecţiile” unor ofiţeri şi colaboratori ai Securităţii (col. Oniţiu Oprişor, Radu Ciuceanu) şi ai serviciilor secrete care au moştenit-o, dintre care unii activi şi alţii în rezervă, cel puţin câte unul de la fiecare serviciu secret important şi de la instituţiile adiacente domeniului (SRI, SIE, UM 0962 MAI, DGIA, Arhivele Militare, Arhivele Naţionale, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului), completate de cuvântările mobilizatoare, cu rol de trasare a direcţiei, ţinute de Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Constantin Buchet şi Gheorghe Paşc.

Cu acest din urmă individ securist avusesem cu mai mult de o lună înainte de concediere un conflict deschis pentru că în timpul „inspecţiei” unor „cadre superioare” din SRI la această structură a Securităţii din cadrul CNSAS care avea şi la etajul 4, ca la toate nivelele clădirii, o cameră ce-i era special destinată, „i-am dat cu flit” şi am sărit în apărarea colegilor mei bruscaţi verbal şi chiar fizic în mod violent de acesta pentru că nu-i salutaseră pe superiorii săi şi nici pe el atunci când au intrat în sala mare de la etajul 4 şi nu luaseră o poziţie respectuoasă, stând în continuare pe mese pentru că nu erau destule scaune.

Acest incident a ajuns la cunoştinţa Colegiului (probabil chiar securistul s-a plâns), astfel încât atunci când m-am plâns de atitudinea colonelului Gh. Paşc, cu ocazia interviului din cadrul primului concurs la care am participat în CNSAS, cel pentru ocuparea postului de director al Direcţiei Investigaţii, desfăşurat în prima parte a lunii februarie 2001, am fost atacat dur de C. Secaşiu şi apoi de aproape toţi ceilalţi membri ai Colegiului pe motiv că într-adevăr noi am fost vinovaţi şi lipsiţi de respect, iar securistul, săracul, doar victima noastră. Norocul meu a constat atunci în faptul că participa şi Mircea Dinescu (a fost prima şi singura dată când acesta a fost prezent la întrunirile Colegiului la care am participat şi eu), care a fost singurul care mi-a dat parţial dreptate, afirmând că angajaţii care lucrează cu dosarele nu au de ce să-i asculte pe cei de la „Protecţia informativă” în ceea ce priveşte munca lor de cercetare şi investigare, în timp ce ceilalţi au tăcut. Totuşi, Gh. Paşc nu a fost în nici un fel sancţionat, dimpotrivă, astfel că manifestările sale abuzive de satrap sau de gardian de puşcărie au continuat, deşi mai atenuate.

Imediat după destituirea mea, chiar a doua sau a treia zi, pentru a mai spăla imaginea Securităţii şi a CNSAS şi a manipula opinia publică a avut loc invitarea la sediul CNSAS a primilor 4 cetăţeni care făcuseră cerere de consultare a propriului dosar de urmărire informativă (sau a celui al unei rude), printre aceştia aflându-se şi Dorli Blaga, fiica lui Lucian Blaga, care a fost cea mai filmată, televizată şi fotografiată persoană dintre toţi. În acelaşi timp, în interiorul CNSAS au fost impuse angajaţilor noi „norme de securitate”, datate 22 martie 2001, dar înaintate spre semnare abia pe 26 martie celor de la Direcţia Cercetare-Arhivă (inclusiv mie!), care prevedeau expres sporirea secretomaniei şi provocau o adevărată psihoză, menţinută (ba chiar exacerbată) şi azi în instituţie sub imperiul „apărării secretelor de stat şi de serviciu” (perfect absurdă şi ridicolă este trimiterea la secretul de stat într-o instituţie destinată prin lege deconspirării Securităţii şi asigurării accesului publicului la informaţiile din dosarele poliţiei politice comuniste, normal şi logic, pentru orice om, toate acestea fiind cu totul în afara sferei siguranţei naţionale).

Întorcându-mă la concedierea mea, trebuie să mai precizez şi faptul că doamna Delia Moisil şi domnul Mircea Stănescu, colegii mei care m-au susţinut, după puterile lor, în timpul persecuţiilor suferite la CNSAS, au fost la rândul lor hăituiţi şi persecutaţi pentru că au redactat, au semnat şi au înregistrat la CNSAS un memoriu de protest în sprijinul meu în ziua de 26 martie 2001 (în cazul domnului Stănescu şi pentru alte memorii anterioare referitoare la abuzuri şi încălcări ale Legii nr.187/1999). Amândoi au fost chemaţi la audieri în faţa Colegiului în ziua de 29 martie 2001 şi au fost permanent şicanaţi şi agresaţi verbal de toţi şefii (chiar şi „distinsul” domn A. Pleşu a ridicat vocea la doamna Moisil, a intimidat-o, a jignit-o şi a ironizat-o printr-o serie de ameninţări, aluzii, întrebări şi expresii de genul „Faci pe Ana Ipătescu, revoluţionaro?!”).

Domnul M. Stănescu a refuzat să meargă în faţa Colegiului, motivând în scris la 28 martie 2001, atunci când a primit, prin adresa nr.129/28 martie 2001, „invitaţia” de a se prezenta a doua zi la şedinţa Colegiului, că nu consideră necesar „să clarifice unele probleme” pe care el le prezentase prin memoriul nr.987/22 februarie 2001 adresat Avocatului Poporului, având în vedere faptul că acelaşi Colegiu CNSAS îi transmisese pe 5 februarie 2001 un răspuns scris la memoriul său prezentat conducerii CNSAS la 8 ianuarie 2001, prin care arăta că există grave şi numeroase abuzuri, ilegalităţi şi disfuncţionalităţi în CNSAS, iar memoriul din 22 februarie relua problemele criticate în cel anterior din 8 ianuarie.

În acel răspuns scris al Colegiului din 5 februarie 2001 se preciza convingerea acestuia că „au fost clarificate problemele” sesizate de domnul M. Stănescu şi se făcea referire la „audierea” sa din 23 ianuarie 2001 (la care au lipsit trei membri ai Colegiului: Buchet, Dinescu şi Pleşu; în fapt, o veritabilă şedinţă de demascare şi o tentativă de reeducare, caracteristici, se pare, ale tuturor întrunirilor de acest tip ale Colegiului, precum am avut prilejul să simt ulterior pe propria piele de mai multe ori).

Asupra lui Mircea Stănescu s-au făcut mari presiuni pe 29 martie 2001 ca să vină totuşi în faţa Colegiului, a fost chemat la discuţii particulare în birourile preşedintelui Gh. Onişoru şi vicepreşedintelui Mihai Gheorghe, apoi au fost trimişi la el doi securişti de la Biroul de Protecţia Informaţiei, cărora puţin le-a lipsit să nu-l forţeze fizic să meargă la etajul 1, în sala de consiliu unde se ţineau şedinţele Colegiului. Cu toate acestea, el a continuat să rămână ferm pe poziţia iniţială, refuzând să se prezinte la aşa-zisa audiere. Din acel moment lui Mircea Stănescu i s-a interzis din ordinul celor doi şefi ai Colegiului CNSAS accesul în altă parte decât la etajul 4 în interiorul sediului instituţiei.

Doamna D. Moisil a făcut greşeala să se prezinte şi a suferit o serie de presiuni şi jigniri, ironii şi critici nefondate şi abuzive, precum şi reproşuri clare, directe, pentru că a semnat acel memoriu în sprijinul meu. S-a ajuns până acolo încât i s-a spus să se gândească bine până marţi, 3 aprilie 2001, dacă mai vrea să rămână în CNSAS, sugerându-i-se să demisioneze dacă nu înţelege să-şi retragă semnătura, să se delimiteze de mine şi să dezavueze toate acţiunile mele. Spre cinstea ei, doamna Moisil a rezistat (deşi cu greutate) presiunilor, şi-a păstrat demnitatea şi a suportat cu stoicism aceste abuzuri fără să le facă pe plac membrilor Colegiului. Este demn de remarcat faptul că în ziua de 30 martie 2001 Delia Moisil a fost chemată de domnul Horia-Roman Patapievici în biroul său de la etajul 2  şi, în cursul discuţiei desfăşurate între patru ochi, demnitarul i-a mărturisit acesteia că nu împărtăşeşte întru totul violenţele verbale din ziua dinainte ale colegilor săi şi chiar că n-a fost prezent şi nici informat despre decizia de concediere a mea, decizie luată în mod repetat în cursul succesivelor şedinţe ale Colegiului din 22, 23 şi 26 martie 2001. În acelaşi timp, a întrebat-o de ce m-am grăbit să dau publicităţii acele informaţii despre Teoctist Arăpaşu şi s-a mirat că am făcut-o în mod deschis, total transparent, sub semnătură şi fără să mă asigur înainte de sprijinul cuiva puternic din Colegiu sau din afara lui. Probabil că o fi avut niscaiva mustrări de conştiinţă „onorabilul” domn Patapievici, mai ales că tot în acele zile şi tot în lipsa celor trei „stimabili” intelectuali Pleşu, Patapievici şi Dinescu, Colegiul CNSAS l-a scos din nou „curat” pe securistul (ofiţerul DIE) Ristea Priboi, tot fără să folosească prevederile art.20 alin.2 din Legea nr.187/ 1999, care le dădea drept de acces neîngrădit tuturor membrilor Colegiului la toate informaţiile şi documentele existente în toate arhivele Securităţii, indiferent de instituţia care era deţinătoarea lor, deci nerespectând, încălcând în mod flagrant legea de deconspirare a Securităţii.

Şi Clara Cosmineanu, a treia semnatară a memoriului în favoarea mea (dar nu a apucat să semneze pe exemplarul depus la Registratura CNSAS şi aşa a scăpat de „audierile” din Colegiu), a avut de suferit şicane, provocări şi diverse mizerii din partea conducerii Direcţiei de Cercetare-Arhivă, în special a directoarei Floarea Dobre, care aflase în cele din urmă că şi ea mă susţinuse.

Toţi aceşti trei colegi au părăsit pe rând CNSAS. Mircea Stănescu a fost dat afară pe la finele lunii aprilie 2001, în timp ce se afla în Franţa cu o bursă de studii (pentru care a avut multe încercări de depăşit şi i s-au pus mari piedici din partea CNSAS), sub pretextul restructurării bugetului instituţiei şi a sancţionării sale anterioare cu reducerea salariului din cauza memoriilor sale repetate adresate CNSAS şi Avocatului Poporului, a opoziţiei şi a criticii sale constante la adresa Colegiului, aceste decizii abuzive ale Colegiului CNSAS fiind consfinţite în tradiţionalul stil servil şi corupt al justiţiei noastre mioritice de toate instanţele judiciare româneşti. Delia Moisil şi Clara Cosmineanu (Mareş) au plecat prin demisie în 2003, respectiv 2005, după ce s-au lămurit pe deplin asupra cvasi-inutilităţii eforturilor lor şi a perversităţii mecanismelor de decizie şi control din această instituţie.

În ceea ce mă priveşte, consecinţele destituirii din CNSAS au fost deosebit de grave: mi-a fost afectată imaginea şi lezată reputaţia şi onoarea, din 27 martie 2001 am devenit şomer (situaţie depăşită cu greu abia la mijlocul lunii septembrie când am obţinut un post de profesor în învăţământul secundar, până atunci fiindu-mi refuzate diverse slujbe intelectuale la care am aplicat, inclusiv cele de redactor la 2-3 edituri, jurnalist la cotidianul nou înfiinţat „Monitorul de Bucureşti”, bibliotecar la BCU şi cercetător la Institutul de Istorie „N. Iorga”), mi s-au blocat practic căile de a promova din punct de vedere ştiinţific (inclusiv la nivel doctoral), am devenit persona non grata, un autor pus la index, pentru 3-4 ani având extrem de mari dificultăţi în a publica în România, iar o parte dintre cunoscuţi, rude şi chiar prieteni au început să mă evite, ba chiar soţia a divorţat ulterior (în principal) din aceste motive.

Cele trei procese civile pe care le-am intentat în contencios administrativ CNSAS pentru cele trei sancţiuni pe care mi le-a aplicat în martie 2001, precum şi procesul de calomnie pe care l-am deschis contra directorului SRI de atunci, Alexandru-Radu Timofte (care mă acuzase la finele lunii martie 2001 de sustragerea unor file din dosare aflate la CNSAS şi/sau SRI), au fost muşamalizate şi instrumentate politic în dispreţul total al legilor (inclusiv al procedurilor elementare), spre finalul anului 2004 şi respectiv 2005 instanţele judecătoreşti interne (la toate nivelurile, inclusiv cele mai înalte din România, respectiv secţiile contencios administrativ şi penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) respingându-mi plângerile; în prezent cauzele aflându-se pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

În concluzie, reiterez ideea de bază a acestor amintiri şi analize critice ale mele (şi nu numai ale mele – vezi studiile domnilor Gabriel Andreescu şi Mircea Stănescu din „Revista Română de Drepturile Omului”, nr.20/2001 şi 25/2003) şi anume aceea că nu sunt respectate prevederile Legii nr.187/1999 şi ale Regulamentului CNSAS (Hotărârea Parlamentului României nr.17/2000) nici de către instituţiile şi autorităţile publice ale statului român (Preşedinte, Guvern, Parlament, Primăria Municipiului Bucureşti, serviciile secrete etc.), nici de CNSAS, instituţia direct însărcinată cu aplicarea Legii deconspirării Securităţii, mai precis de către conducerea acesteia, Colegiul CNSAS, format din 11 reprezentanţi politici cu interese personale şi de grup, cu mari deficienţe de competenţă şi grave lipsuri morale. De altfel, prestaţia constant negativă a CNSAS este de notorietate şi în prezent, presa şi opinia publică internă şi internaţională neîncetând să prezinte date, informaţii şi dovezi în acest sens.

Cât despre cazurile prezentate în aceste pagini cred că am demonstrat cu prisosinţă faptul că asupra mea şi a mai multor colegi angajaţi la CNSAS s-au făcut numeroase şi grave abuzuri şi ilegalităţi din partea membrilor Colegiului şi a şefilor numiţi de ei, acţiuni prin care mi/ni s-au încălcat cu bună-ştiinţă şi rea-voinţă drepturile constituţionale, printre care amintesc doar câteva: libertatea de exprimare, libertatea opiniei, libertatea de conştiinţă, libertatea de gândire, libertatea de cercetare istorică şi de informare (inclusiv de transmitere către public a rezultatelor cercetării, de circulaţie a informaţiei), libertatea presei.

30 martie 2001 şi

august-septembrie 2006

GABRIEL CATALAN

ANEXE

I.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Sediul: Bucureşti, str. Izvor, nr.2-4

Cod fiscal – 12932750

ANGAJAMENT DE CONFIDENŢIALITATE nr.41

încheiat astăzi 15 IX 2000

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii reprezentat prin domnul Gheorghe Onişoru, în calitate de preşedinte şi d-l (d-na) CATALAN Gabriel  domiciliat(ă) în …, str. …, nr. …, bl. …, sc. …, et. …, ap. …, jud. …, posesor al BI seria … nr. …, eliberat de Poliţia …, la data de …, CNP …, au convenit să încheie prezentul Angajament de confidenţialitate, convenind asupra următoarelor clauze:

Clauze de confidenţialitate

1. Toate informaţiile pe care le obţine angajatul, potrivit prezentului angajament de confidenţialitate, ca efect al executării contractului individual de muncă intervenit între părţi [subl. n.], sunt strict confidenţiale.

2. Sunt confidenţiale următoarele informaţii, date şi documente de care angajatul a luat cunoştinţă direct sau incidental:

 

a)      documentele şi informaţiile conţinute în dosarele ce fac obiectul activităţii de cercetare;

b)      structura băncii de date de care dispune CNSAS;

c)      proiectele şi programele de lucru;

d)     drepturile salariale individuale.

3. Angajatul poate dezvălui informaţii sau date, ori poate pune la dispoziţie documente din domeniile menţionate la pct.2 numai persoanelor îndreptăţite sau acelor persoane pentru care primeşte aprobare, în scris, de la membrii Colegiului Consiliului.

4. Angajatul se obligă ca din momentul încetării calităţii sale de angajat al CNSAS să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor aspectelor legate de activitatea acestui organism, conform art.20* din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CNSAS, publicat în M.O. 244/02.06.2000.

Prezentul Angajament de confidenţialitate s-a încheiat în 2 exemplare.

        PREŞEDINTE,                                                                                   ANGAJAT,

        Gheorghe ONIŞORU                                                                          Gabriel Catalan

        [semnătura şi ştampila]                                                                       [semnătura]

Resurse umane,

Meda GAVRILUŢ

[semnătura]

Oficiu Juridic,

Mihaela VRÎNCEANU

[semnătura]”

* „Membrii şi personalul CNSAS sunt obligaţi să respecte normele de confidenţialitate privind problemele de serviciu şi după pierderea calităţii de membru sau de angajat.” (art.20 din ROF a CNSAS – „Monitorul Oficial al României”, Partea I, Nr.244/2 VI 2000)

II.

„Bucureşti, 21.02.2001

Contestaţie*

Subsemnatul, Gabriel CATALAN, funcţionar public, consilier CNSAS, am candidat la data de 20 II 2001la concursul pentru ocuparea posturilor de: 1).director Direcţia Cercetare-Arhivă; 2). şef Serviciu Cercetare; 3). şef Serviciu Verificări Agenţi, respectând toate prevederile legislative ce reglementează aceste chestiuni.

Protestez în legătură cu faptul că nu am fost anunţat despre atribuţiile corespondente acestor funcţii şi despre criteriile de evaluare a candidaţilor.

Protestez şi faţă de faptul că, de această dată, comisia de evaluare a concurenţilor a fost formată doar din 4 (patru) membri ai Colegiului şi nu din toţi 11 (unsprezece), cum s-a întâmplat la precedentul concurs (pentru ocuparea postului de director Direcţia Investigaţii).

De asemenea, cred că unii candidaţi nici nu au dreptul să fie angajaţi CNSAS, darămite să ocupe funcţii de conducere: Remus Murzea, de exemplu.

Mă consider umilit de faptul că a trebuit să aştept de la ora 9:00 la 17:00 pentru a intra la interviu deoarece comisia Colegiului a luat „o pauză” de 3 ore (anunţând doar o oră de pauză).

Contest rezultatul acestor interviuri şi nu concursuri (cu examen scris, cum ar fi trebuit să fie, ca la primul concurs pentru ocuparea postului de director Direcţia Investigaţii), având în vedere faptul că, în cursul interviului meu, a fost nominalizată o persoană, candidata Floarea Dobre, de către însuşi preşedintele Colegiului, ca fiind „cea mai potrivită pentru postul de director la Direcţia Cercetare-Arhivă. În timpul interviului meu, domnul Mihai Gheorghe, vicepreşedintele Colegiului, m-a întrerupt în repetate rânduri şi m-a acuzat direct că „fac procese de intenţie” Colegiului, arătând că acesta nu a respectat sau nu a acţionat pentru ferm pentru respectarea Legii 187/1999 (cazul Ristea Priboi şi cazul „Teoctist–Sfântul Sinod”, de exemplu). Totodată, mi s-a reproşat că, deşi sunt angajat (al CNSAS, nu al Colegiului sau al persoanelor ce-l formează – n.n.), îmi permit să critic organizarea şi funcţionarea instituţiei, iar domnul preşedinte Gh. Onişoru, la rândul său, din motive similare, m-a calificat drept „insolent”, „obraznic”, „impertinent” şi chiar m-a jignit grav, spunându-mi că „îmi lipseşte o bună parte din cei 7 ani de educaţie minimă” şi ameninţându-mă şi cu eventuale sancţiuni administrative; totodată mi-a sugerat, ameninţător, să demisionez.

În concluzie, contest atât forma de organizare a acestor concursuri, cât şi modul în care am fost tratat eu în calitate de candidat şi, mai ales, faptul că am fost „descalificat” fără nici un motiv legal ori normativ valid şi fără nici o explicaţie raţională argumentată corect, deci în mod abuziv.

Din toate aceste motive solicit anularea aşa-ziselor concursuri din data de 20 II 2001 şi reprogramarea lor, fără discriminări, abuzuri ori ilegalităţi şi false acuzaţii, în condiţii de normalitate şi transparenţă, în condiţii umane decente şi cu deplina respectare a normelor, legilor şi a libertăţii minime de exprimare a tuturor candidaţilor, fără şantaj, ameninţări, diversiuni, acuzaţii discriminatorii şi jignitoare, favoritisme, intimidări la adresa mea ori a altor candidaţi.

Vă rog respectuos să luaţi în consideraţie prezenta ca fiind o contestaţie şi, în acelaşi timp, un memoriu (o petiţie de protest), tratând-o în consecinţă, conform uzanţelor, deci răspunzându-mi direct şi în scris (nu la modul abstract sau general, însă).

21.02.2001                                                                  Gabriel Catalan

Colegiului CNSAS şi Comisiei Colegiului pentru concursul din 20 II 2001”

* înregistrată la CNSAS/DRU [Direcţia Resurse Umane] sub nr.132/21.02.2001 şi la Registratura Generală a CNSAS sub nr.1136/21.02.2001.

III.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Nr.1311/02.03.2001

Domnului Gabriel CATALAN

În urma contestaţiei dumneavoastră nr.1136/21.02.2001 şi nr. CNSAS/DRU/21.02.2001 la concursul organizat în data de 20.02.2001 pentru ocuparea posturilor de conducere din cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă, vă comunicăm că în conformitate cu prevederile Legii nr.187/1999, a Hotărârii Parlamentului României nr.17/2000, a Legii nr.188/1999 şi a Hotărârii Guvernului nr.281/1993, în şedinţele din data de 22.02.2001 şi 01.03.2001 Colegiul CNSAS a respins contestaţia pe motiv că aceasta este nefondată.

Menţionăm că modul de desfăşurare a concursului, condiţiile de participare şi comisia de concurs au fost stabilite de Colegiul CNSAS conform legii.

PREŞEDINTE,

Dr. Gheorghe ONIŞORU

[semnătura şi ştampila]

Direcţia resurse umane,

Meda GAVRILUŢ

[semnătura]

Serviciul juridic,

Mihaela VRÎNCEANU

[semnătura]”

IV.

„CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂŢII

INTRARE nr.1207/23.02.2001

Domnule Preşedinte,

Domnilor membri ai Colegiului CNSAS,

Ca angajaţi în instituţia pe care o conduceţi şi ca unii care sîntem preocupaţi de corecta şi buna sa funcţionare, subsemnaţii semnatari vă înaintăm – în legătură cu concursul organizat de dumneavoastră în data de 20 februarie a.c. – în modul cel mai respectuos, următoarea

CONTESTAŢIE

1. Din modul în care s-a desfăşurat concursul, apreciem că acesta a fost un „interviu” şi nu un „concurs”, aşa cum a fost anunţat de dumneavoastră. Singura probă anunţată şi susţinută în data de 20 februarie a.c. a fost interviul, iar ca să fie un concurs competiţia trebuia să cuprindă şi cel puţin o probă scrisă.

2. din condiţiile de participare la concurs afişate de dumneavoastră în prealabil, am văzut că stagiarilor li s-a interzis participarea. Vă mărturisim că indicarea criteriului stagiaturii ca exclusiv pentru participarea la concurs o apreciem ca ilegală, ca fiind o discriminare. Nu există nici un paragraf de lege care să interzică participarea stagiarilor la concurs, ci doar ocuparea posturilor de conducere. În mod legal şi practic, dacă nu ar fi fost exclus din start printr-o condiţie de concurs, un stagiar ar fi putut – ipotetic vorbind – cîştiga concursul pentru unul din posturi, iar apoi, pînă la finele stagiaturii (care pentru unii se încheie în cîteva luni) să funcţioneze ca director [sau şef de serviciu – n.n.] fără să fie numit pe post. Faptul că CNSAS este o instituţie care are mulţi angajaţi stagiari, arată cîţi candidaţi potenţiali au fost excluşi de la concursul organizat.

3. Înainte de desfăşurarea efectivă a concursului pentru posturile anunţate, candidaţilor nu le-au fost date fişele posturilor, pentru ca să vadă în ce măsură conţinutul uneia sau alteia dintre funcţii, aşa cum ar fi fost stipulate acolo, corespunde cu aspiraţiile proprii. Rezultatul a fost acela că nici unul dintre candidaţi [cu excepţia celor preferaţi, favorizaţi şi dinainte stabiliţi câştigători de către Colegiu – n.n.] nu a ştiut pentru ce candidează.

4. Am aflat că unii dintre candidaţii pentru posturile de conducere au lucrat, înainte de angajarea lor la CNSAS, în structuri informative interne. Angajarea acestora este interzisă în mod expres prin art.8 al.8 din Legea 187/1999. Menţionăm că nu avem nimic personal cu Remus Murzea sau cu Răzvan Popa, de altfel nişte persoane foarte simpatice, ci problema care se pune aici este una de principiu, şi anume aceea a unei concurenţe în condiţii egale. Mai mult, unul dintre cei doi colegi ai noştri a fost selectat de dumneavoastră ca şef al Serviciului verificare agenţi, ceea ce probează o dată în plus că cei care au candidat nu au beneficiat de condiţii egale.

5. În ziua în care s-a desfăşurat concursul candidaţii au aşteptat circa 4 ore înainte de a fi intervievaţi de comisia de examinare. Apreciem că această manieră de a proceda excede tratamentul pe care conducerea unei instituţii îl aplică angajaţilor săi.

Având în vedere cele mai sus menţionate, contestăm pe această cale modul în care a fost organizat şi s-a desfăşurat concursul pentru ocuparea funcţiilor de conducere din data de 20 februarie a.c.

Vă solicităm totodată anularea acestui concurs şi organizarea lui la o dată ulterioară, cu respectarea strictă a normelor în vigoare.

Contestaţia de faţă v-o adresăm în virtutea dreptului la opinie stipulat de art.29, al.1 din Constituţia României, a dreptului la liberă exprimare stipulat de art.30, al.1 din Constituţie şi a dreptului la petiţionare, stipulat de art.47, al.1 din Constituţie. Totodată, în virtutea acestui din urmă drept, stipulat de art.47, al.4, vă solicităm un răspuns scris la contestaţia noastră.

Răspunsul dumneavoastră scris la contestaţia noastră poate fi înmînat oricăruia dintre semnatari.

Data                                                                                        Semnăturile,

23 februarie 2001                                                                 Mircea Stănescu

Cornelia Porumboiu

Liviu Ţăranu

Gabriel Catalan

Domnului Gheorghe ONIŞORU, Preşedinte al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Domnilor Mihai GHEORGHE, Claudiu SECAŞIU, Constantin BUCHET, Florian CHIRIŢESCU, Ladislau CSENDES, Mircea DINESCU, Viorel NICOLESCU, Horia-Roman PATAPIEVICI, Andrei PLEŞU şi AUREL PRICU, membri ai Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.”

V.

 „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Referitor la Contestaţia nr.1207/23.02.2001

În atenţia

                     Domnului Mircea STĂNESCU

                     Domnişoarei Cornelia PORUMBOIU

                     Domnului Liviu ŢĂRANU

                     Domnului Gabriel CATALAN

În urma contestaţiei nr.1207/23.02.2001 la concursul organizat în data de 20.02.2001 pentru ocuparea posturilor de conducere din cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă, vă comunicăm că în conformitate cu prevederile Legii nr.187/1999, a Hotărârii Parlamentului României nr.17/2000, a Legii nr.188/1999 şi a Hotărârii Guvernului nr.281/1993, în şedinţa din data de 01.03.2001 Colegiul CNSAS a respins contestaţia pe motiv că aceasta este nefondată.

Menţionăm că în urma consultării Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici-Direcţia Generală de Evidenţă a Funcţiilor şi Funcţionarilor Publici, modul de desfăşurare a concursului, condiţiile de participare şi comisia de concurs au fost stabilite de Colegiul CNSAS în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

PREŞEDINTE,

Dr. Gheorghe ONIŞORU

[semnătura şi ştampila]

Direcţia resurse umane,

Meda GAVRILUŢ

[semnătura]

Serviciul juridic,

Mihaela VRÎNCEANU

[semnătura]”

VI.

„CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂŢII

INTRARE nr.1621/19.03.2001

Domnule Preşedinte,

 

În conformitate cu Legea nr.188/1999 art.71 alin.2, vă adresez prezenta contestaţie cu privire la decizia Colegiului CNSAS din data de 1 martie 2001, care mi-a fost comunicată la data de 5 martie 2001.

Îmi susţin contestaţia, arătînd că nu am avut nici un fel de „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu” (nici gesturi, nici cuvinte, nici fapte), ci – pur şi simplu – mi-am expus cu calm, responsabilitate şi fermitate propriile opinii fără să jignesc sau să calomniez pe cineva, dar şi fără să permit să fiu desconsiderat, nedreptăţit sau jignit. De altfel, nici nu mi s-a adus la cunoştinţă, pînă acum, care au fost în mod concret atitudinile ireverenţioase de care sunt acuzat şi nici cînd s-au produs ele, lucru pe care nu-l consider corect şi normal.

Prin urmare, vă solicit insistent să-mi răspundeţi argumentat în scris la prezenta contestaţie.

19.03.2001

Gabriel Catalan

[semnătura]

Domnului Preşedinte al Colegiului CNSAS”

VII.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

[Comunicat de presă]

În legătură cu articolul publicat de Libertatea, în numărul din 22 martie a.c. privind presupusa colaborare a patriarhului Teoctist cu fosta Securitate, Colegiul C.N.S.A.S. precizează următoarele:

1. C.N.S.A.S. a demarat acţiunea de verificare a înalţilor ierarhi recunoscuţi prin decret prezidenţial. În acest moment operaţiunea este în derulare şi orice luare de poziţie este prematură până la anunţarea deciziei finale a C.N.S.A.S.

2. Precizăm că afirmaţiile dlui Gabriel Catalan, actualmente angajat al C.N.S.A.S., se bazează pe informaţii obţinute anterior înfiinţării instituţiei noastre. Pe de altă parte, ca angajat al C.N.S.A.S., dl. G. Catalan şi-a încălcat statutul de funcţionar public, implicând indirect [sic! – n.n.] numele instituţiei într-o acţiune personală de care ne delimităm.

                  Colegiul CNSAS

22.03.2001

Gheorghe Onişoru

[semnătura]”

VIII.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Nr.3562/24.04.2001

Domnului Gabriel Catalan

În urma analizării cererii dvs nr.1896/26.03.2001 prin care solicitaţi, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, precum şi [ale] art.5 lit. h) şi art.33 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS, acreditarea în calitate de istoric „în vederea realizării unui studiu istoric şi politologic, care va fi valorificat prin mai multe articole şi conferinţe, precum şi prin publicarea unor cărţi, având ca temă relaţiile dintre Securitate şi cultele religioase din România în perioada comunismului”, vă comunicăm următoarele:

Conform art.33 al. 4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS, acreditarea se acordă în scop exclusiv ştiinţific.

În evaluarea cererii dvs. Colegiul CNSAS a fost nevoit să ia notă de cazul recent al apariţiei în mass-media (Libertatea din 22 martie 2001) a unor documente pe care le-aţi pus la dispoziţia presei.

Apreciind că utilizarea acelor documente a depăşit cadrul unui studiu exclusiv ştiinţific, Colegiul CNSAS a respins cererea dvs. de acreditare.

Preşedintele Colegiului CNSAS

Dr. Gheorghe Onişoru

[semnătura şi ştampila]”

IX.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Nr.3563/24.04.2001

Domnului Gabriel Catalan

Urmare cererilor adresate instituţiei noastre, vă aducem la cunoştinţă necesitatea precizării obiectelor acestora (corespunzător prevederilor legii) [de fapt, legea nu prevede ca petentul să dea detaliile cerute mie, dar şi altora de CNSAS, ci însăşi CNSAS să le afle de la deţinătorii de arhive şi instituţiile statului – n.n.] sub următoarele aspecte:

La cererea nr.1622/19.03.2001, subliniem că nu pot fi verificate decât persoanele care au calitatea de membrii ai Sfântului Sinod la data formulării cererii dvs. cei care nu mai făceau parte din Sfântul Sinod la acel moment pot fi verificaţi doar dacă ulterior au dobândit o calitate care să se înscrie între funcţiile sau demnităţile prevăzute de art.2 din Legea nr.187/1999. În privinţa celorlalte categorii profesionale menţionate în cerere, vă rugăm să nominalizaţi purtătorii acestora şi să ne indicaţi datele lor personale (în baza art.38 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS).

La cererea nr.1623/19.03.2001, vă solicităm să identificaţi instituţiile de învăţământ superior de stat şi privat pe care le aveţi în vedere, să nominalizaţi rectorii, prorectorii, secretarii ştiinţifici ai senatelor universitare şi decanii acestora, indicându-ne datele lor personale (în baza art.38 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS).

De asemenea, pentru membri, membri corespondenţi, membri de onoare sau secretari ai Academiei Române. Vă rugăm, să ne comunicaţi pentru fiecare în parte, datele personale (în baza art.38 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS).

La cererea nr.1624/19.03.2001, vă rugăm să precizaţi toate asociaţiile, fundaţiile şi filialele acestora constituite din „pensionarii şi veteranii M.Ap.N., M.I., S.R.I., M.J., S.I.E., S.T.S. şi ai celorlalte servicii secrete din România, inclusiv M.A.E. şi Ministerul Industriilor şi Comerţului”.

În momentul în care veţi avea lista completă a acestora, vă rugăm să ne nominalizaţi membrii conducerilor acelor asociaţii, fundaţii şi filiale ce activează pe teritoriul României, inclusiv fondatorii acestora.

De asemenea, vă rugăm să ne comunicaţi datele personale ale tuturor acestor persoane.

La cererea nr.1934/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. f) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1935/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. g) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1936/26.03.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. i) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

La cererea nr.1937/26.03.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. î) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

La cererea nr.1938/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. l) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1939/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. n) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1940/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. ţ) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.3121/10.04.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. t) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

La cererea nr.3121/10.04.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. z) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

Menţionăm că precizările şi datele pe care vi le solicităm sunt indispensabile punerii în lucru şi soluţionării cu operativitate şi acurateţe a cererilor Dvs.

Cu speranţa că ne veţi sprijini şi pe viitor activitatea, vă mulţumim pentru interesul manifestat în direcţia aplicării consecvente a prevederilor Legii nr.187/1999.

Preşedintele Colegiului CNSAS

Dr. Gheorghe Onişoru

[semnătura şi ştampila]”

 

X.

„[Bucureşti, iunie 2001]

Domnule preşedinte,

Domnilor membri ai Colegiului CNSAS,

Vă scriu plin de uimire şi de consternare, având în vedere modul în care înţelegi să aplicaţi Legea 187/1999. mă voi referi doar la reaua voinţă cu care mi s-a răspuns la cererile mele îndreptăţite:

1. cererea nr.1896/26.03.2001 privind acreditarea mea în calitate de istoric a fost respinsă deoarece Colegiul ar fi apreciat că, prin publicarea unor documente în mass-media („Libertatea”, 22.03.2001), aş fi depăşit cadrul unui studiu exclusiv ştiinţific, aşa cum prevedea art.33 al.4 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a CNSAS. Pentru a fi cât se poate de corect îmi permit să citez în întregime acest articol: „Colegiul CNSAS poate retrage acreditarea cercetătorilor care utilizează documentaţia pusă la dispoziţie în alte scopuri decât cele exclusiv ştiinţifice.” Or, documentele pe care le-am pus la dispoziţia presei nu-mi fuseseră oferite spre cercetare de către CNSAS, nu proveneau din arhiva acestei instituţii şi nici nu le cunoscusem ca urmare a contractului de muncă pe care-l aveam la acea dată cu CNSAS! De asemenea, la acea dată , Colegiul CNSAS nu-mi acordase acreditarea pentru cercetare (nici nu făcusem încă cererea şi nici nu ar fi avut ce să-mi pună la dispoziţie spre cercetare, având în vedere că de-abia se primiseră primele dosare din Arhiva SRI spre a fi arhivate la CNSAS). Ca urmare, argumentul folosit pentru a mi se refuza acreditarea este ridicol, arbitrar şi fără nici o bază legală, demonstrând exclusiv incompetenţă, superficialitate, dispreţ faţă de legalitate şi faţă de căutarea adevărului – regula de aur a cercetării, poate chiar ură şi răzbunare faţă de mine, care m-am aflat deseori în conflict de păreri cu mulţi dintre dvs.

2. prin adresa dvs. nr.3563/24.04.2001, utilizând o interpretare deosebit de „originală” a Legii nr.187/1999 şi a ROF a CNSAS (art.38 al.2), încercaţi să vă eschivaţi de la obligaţia legală de a răspunde la cererile mele îndreptăţite privind unele demnităţi şi funcţii prevăzute la art.2 din Legea nr.187/1999, sub pretextul că, în baza art.38 al.2 din ROF a CNSAS, aş fi dator să vă precizez datele personale ale celor care ocupă acele funcţii şi demnităţi, ba chiar să-i identific pe unii, pentru că altfel nu aţi putea „pune în lucru şi soluţiona cu operativitate şi acurateţe” cererile respective. De fapt, art.38 al.2 nu impune cetăţeanului care solicită, prin cerere, informaţii cu privire la calitatea de agent sau de colaborator al Securităţii a persoanelor prevăzute la art.2 din Legea nr.187/1999, ci această responsabilitate revine strict CNSAS: „Pe baza datelor personale, CNSAS solicită informaţii despre activitatea persoanei în cauză, de la toate instituţiile deţinătoare de fonduri de arhivă privind activitatea Securităţii, ca poliţie politică.” (art.38 al.2) şi „În vederea îndeplinirii atribuţiilor care îi revin, CNSAS se poate adresa autorităţilor şi persoanelor prevăzute la art.20 alin.(3) din Legea nr.187/1999, solicitându-le informaţii, documente sau acte în legătură cu domeniul său de activitate.” (art.7 din acelaşi ROF a CNSAS). Ţin să precizez şi conţinutul art.20 al.3: „SRI, MI, MJ, MApN, Arhivele Naţionale şi orice alte instituţii publice sau private, precum şi persoanele fizice care deţin asemenea documente (privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta Lege – vezi al.1 – n.n.), sunt obligate să asigure acest drept de acces şi să le predea de îndată Colegiului Consiliului.” Deci dvs. trebuie să solicitaţi respectivele nominalizări şi precizări de date personale, inclusiv identificările de persoane, instituţiilor mai sus menţionate şi celor cărora le aparţin respectivele funcţii şi demnităţi menţionate în cererile mele! Totodată, vă atrag atenţia asupra încălcării termenelor legale privind audierea (30 de zile) şi verificarea (maxim 60 de zile), conform prevederilor Legii nr.187/1999, art.15 al.6 şi 7 şi a ROF a CNSAS, art.38 al.3 şi art.39 al.1. Mai adaug faptul că art.39 al.2 prevede că „Pentru începerea activităţii de verificare, persoana în legătură cu care s-au solicitat relaţii va pune la dispoziţie CNSAS un curriculum vitae amănunţit, precum şi o copie autentificată de pe carnetul de muncă.”, ceea ce vă oferă în mod legal noi surse de informaţii preţioase.

3. la cererea mea de acces la propriul dosar, înregistrată la CNSAS sub nr.1135/21.02.2001, la care mi-aţi trimis o confirmare de primire inutilă pe 7.03.2001 (probabil, pentru a vă acoperi formal faţă de prevederile art.12 din Legea nr.187/1999, care precizează, însă, foarte clar: „Consiliul va răspunde solicitării în termen de 30 de zile.”), aţi binevoit să răspundeţi parţial la 4.06.2001 (deci după mai mult de 100 de zile), anunţându-mă senin că „până în prezent, în arhivele SRI, SIE şi MApN nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate despre dumneavoastră.” Dvs., conform art.26 al.3 din ROF a CNSAS, trebuia să mă anunţaţi în scris (în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii – vezi al.2) „dacă în evidenţele informatizate Securităţii există o menţiune privind un dosar personal şi dacă acesta s-a păstrat, data şi locul unde poate fi consultat, date despre existenţa dosarului, în cazul în care acesta nu s-a păstrat”. Totodată, aveaţi datoria de a căuta şi alte materiale sau înscrisuri din Arhivele Securităţii, indiferent de suportul pe care s-ar afla şi indiferent de deţinătorii actuali ai acestor arhive. Nu doar SRI, SIE şi MApN sunt deţinători ai arhivelor Securităţii, ci şi MI, MJ, ş.a., iar dvs. ştiaţi şi ştiţi bine acest lucru, sper. Art.20 din Lege şi art.7 din ROF a CNSAS sunt foarte precise şi în acest sens. De asemenea, consider că faceţi, în continuare, aceeaşi gravă greşeală pe care v-am semnalat-o atât de des încât aţi devenit extrem de iritabili (majoritatea): art.20 al Legii vă conferă prin al.2 „acces neîngrădit la documentele prevăzute la al.1 (adică cele privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de lege – n.n.), precum şi la orice copii de pe acestea, care, în această perioadă (până la preluarea lor în gestiune de către Colegiu – vezi al.1 – n.n.), se păstrează şi se studiază la sediile deţinătorilor”. Dacă aceste prevederi ale legii le-aţi aplica şi aţi lupta pentru a fi respectate şi de către alte autorităţi şi instituţii (moştenitoarele Securităţii, mai ales), CNSAS ar avea o şansă şi un sens onest de existenţă. Dar nu cred că vreţi aplicarea legii, de aceea nu acţionaţi astfel. Revenind la cererea mea nr.1135/21.02.2001, la 7.03.2001 mi-aţi scris: „După primirea răspunsurilor de la cei trei deţinători de fonduri de arhivă provenind de la fosta Securitate, vă vom face cunoscut rezultatul cercetărilor.” Prin urmare, în cazul meu, aţi putut cere informaţiile şi datele necesare de la aceste instituţii, dar nu acelaşi lucru l-aţi făcut pentru acele persoane pentru care am făcut cereri de verificare, conform art.2 din Lege, ele ocupând funcţii şi demnităţi publice, unele chiar foarte înalte, ori aparţinând chiar de aceste instituţii, în alte cazuri.

Cât priveşte „liniştitoarea” dvs. frază finală din adresa pe care mi-aţi trimis-o la 4.06.2001, cum că cererea mea rămâne în atenţia dvs. şi că mă veţi informa dacă veţi identifica documente despre mine, vă rămân la fel de recunoscător pe cât sunteţi dvs. de sincer(i). Fac această afirmaţie având în vedere îndeosebi pe domnul preşedinte şi declaraţiile sale din tot cursul acestui an, dar am vizat mai ales ultimele sale acţiuni privind modificarea Legii şi acoperirea adevăratelor acţiuni ale actualei puteri şi ale actualei Securităţi, în cârdăşie cu Patriarhia Ortodoxă Română, cu care colaborează atât de „rodnic”.

După părerea mea, cu excepţia domnului Mircea Dinescu şi, parţial, a domnilor Andrei Pleşu şi Horia Roman Patapievici [ulterior, m-am convins pe deplin şi de laşitatea celor trei – n.n.], Colegiul CNSAS s-a compromis total şi riscă să devină tot mai mult o marionetă a Securităţii, metamorfozată în actualele instituţii de aşa-zisă siguranţă naţională.

Nu mă aştept deloc la o schimbare de atitudine din partea dvs. Sper doar să aveţi minima moralitate de a nu mai căuta să denigraţi pe cei care încercau să aplice legea şi să încetaţi manipularea opiniei publice, mulţumindu-vă cu avantajele funcţiilor de secretar de stat pe care le deţineţi încă.

Bineînţeles că aceasta este o petiţie şi un memoriu de protest la care aştept răspuns în scris, aşa cum este normal şi legal.

GABRIEL CATALAN”

XI.

Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti

Bucureşti, 23 martie 2001

Comunicat de presă

Ne exprimăm dezaprobarea şi mâhnirea faţă de informaţiile apărute în presă la adresa Preafericitului Patriarh Teoctist.

Spunem aceasta cu gând de dragoste frăţească şi solidaritate creştină, dorind totodată evitarea speculaţiilor legate de posibila implicare a Bisericii Catolice în acest scandal, pornind de la identitatea confesională catolică a ziaristului care a publicat aceste informaţii.

Când ziarişti de confesiune ortodoxă au scris împotriva Bisericii Catolice, deşi ne-au mâhnit, nu ne-am gândit că Biserica Ortodoxă ar putea fi implicată în demersul lor.

Respingând atacurile calomnioase la adresa Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, pe care-l asigurăm de tot respectul nostru, regretăm că un ziarist de confesiune catolică a dat publicităţii informaţii calomnioase, bazate pe o sursă unică şi îndoielnică.

Afirmăm încă o dată că nu avem nici o legătură cu decizia ziaristului şi a cotidianului <<Libertatea>> de a publica aceste informaţii defăimătoare şi orice suspiciune în acest sens este falsă.

Dr. IOAN ROBU

Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti”

[Semnătura şi ştampila]

XII.

„9 aprilie 2001, Bucureşti                                                   Gabriel Catalan, istoric,

Excelenţei Sale Dr. Ioan Robu,                                             analist politic, cetăţean

Arhiepiscop şi Mitropolit                                                      român şi creştin catolic

romano-catolic de Bucureşti                                                         tel. 093.092.058

[semnătura]

Înalt Prea Sfinţia Voastră,

Îmi exprim cu sinceritate şi smerenie, totodată, nespusa consternare şi dezolarea pe care o [le] resimt încă în urma comunicatului de presă din 23 martie 2001 pe care Excelenţa Voastră aţi găsit de cuviinţă să-l semnaţi la insistenţele şi ameninţările (probabil) autorităţilor politice (doar civile ?) şi ale ierarhiei ortodoxe, precum şi ale presei aservite lor sau chiar ale unor cercuri catolice interne şi externe „de largă respiraţie ecumenică” (de fapt, cu mari interese personale şi de grup).

Admit faptul că puteţi fi dezaprobator şi mâhnit de dezvăluirile presei despre actualul patriarh Teoctist, că puteţi să vă manifestaţi public aceste impresii şi sentimente, că vă leagă relaţii speciale cu totul de „preafericitul” frate întru credinţă, că îl respectaţi şi acţionaţi în spirit de solidaritate creştină şi/sau ecumenism (halal solidaritate, halal ecumenism). Înţeleg şi sunt întru totul de acord că aţi vrut şi vreţi, în continuare, să evitaţi speculaţiile şi să respingeţi diversiunile legate de posibila implicare a Bisericii Catolice în acest „scandal”. Admit faptul că trebuia să vă delimitaţi de decizia fratelui meu şi a ziarului la care lucrează el de a publica dezvăluirile mele despre Teoctist Arăpaşu şi nu contest faptul că era necesară declaraţia Dumneavoastră că nu aveţi nici o legătură cu decizia jurnalistului şi a cotidianului „Libertatea” de a publica acele informaţii incendiare deoarece era purul adevăr şi apoi eraţi presat foarte tare de acuzaţiile mincinoase, calomniile şi afirmaţiile tendenţioase ale unor oameni politici şi lideri de opinie (de sorginte comunisto-securistă, fie vorba între noi).

Nu pot înţelege deloc, însă, şi nu pot fi de acord cu unele epitete grave folosite în mod repetat şi ilegitim în comunicatul respectiv: „informaţii calomnioase”, „informaţii defăimătoare”, „atacurile calomnioase”, precum nu pot accepta aserţiunea conform căreia aceste informaţii ar fi „bazate pe o sursă unică şi îndoielnică”. Ce probe aveţi că aceste documente autentice (deci sunt mai multe surse, iar 5 dintre ele au fost deja publicate) sunt calomnioase şi defăimătoare ?! Dacă aţi fi citit cu atenţie „Libertatea” din 22 martie [2001], „Evenimentul zilei” din 15 şi 19 ianuarie a.c. [anul curent] şi „Dosarele istoriei” din septembrie 2000 sau dacă aţi fi avut minima curiozitate să vorbiţi cu mine poate nu aţi fi făcut aceste grave greşeli faţă de mine şi de fratele meu, Alexandru, şi nici nu aţi fi indus în eroare comunitatea catolică prin declaraţii neavenite. Nu uitaţi că Dumnezeu v-a încredinţat catolicii din Arhiepiscopia de Bucureşti şi că fraţii Catalan fac parte din această comunitate, iar Excelenţa Voastră aţi greşit cel puţin faţă de noi doi pentru că ne-aţi incriminat pe nedrept.

„Adevărul vă va face liberi” spune Cristos în Evanghelia după Sf. Ap. Ioan, iar în evangheliile sinoptice Isus afirmă clar: „Nimic nu este ascuns ca să nu fie dezvăluit sau tăinuit să nu fie aflat”. Nu vă gândiţi că s-ar putea, totuşi, ca aceste informaţii să fie adevărate şi, în acest caz, eu şi fratele meu Alexandru am respectat învăţătura biblică privind îndrumarea frăţească (Matei 18,15-18), în timp ce, vai, monseniore, Dvs. aţi sărit în apărarea unui fariseu şi aţi condamnat public nişte oameni drepţi şi nevinovaţi, dar persecutaţi de foarte multă lume ?!!

Nu ştiţi că sodomia este un păcat strigător la cer, că cel care rămâne cu îndărătnicie în nepocăinţă şi are o inimă împietrită faţă de dojenile mântuitoare păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt ???!!!

Catehismul Bisericii Catolice şi învăţătura ortodoxă sunt clare şi neîndoielnice în această privinţă. La fel se pune problema şi pentru atitudinea Dvs. binevoitoare faţă de aceste (potenţiale) păcate ale lui Teoctist: A APĂRA PĂCATELE ALTUIA constituie un păcat străin. Având în vedere toate acestea, eu vă iert monseniore.

Această scrisoare este şi un drept la replică şi, ca urmare, vă rog să o trataţi ca atare, publicând-o integral şi fără nici o cenzură, dând o dezminţire şi despăgubindu-mă spiritual şi moral.

P.S. Nu e vorba de bani.”

 [semnătura]

Amintiri din CNSAS. Memoriu

Subsemnatul, Gabriel CATALAN, cetăţean român născut la 8 martie 1970 în Bucureşti, sunt absolvent licenţiat al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1994/1995) şi absolvent de studii academice postuniversitare (2 ani) la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi  Administrative din Bucureşti (1999). Între anii 1994 şi 2000 am fost profesor de istorie în învăţământul preuniversitar. În urma interviului de angajare la CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) din ziua de 13 iulie 2000, am devenit angajatul CNSAS de la 1 septembrie 2000, având statutul de funcţionar public (consilier categoria A, clasa I, gradul 3).

Interviul pentru angajarea mea în CNSAS s-a desfăşurat într-o sală aflată la etajul 4 al Palatului Parlamentului, pe uşa căreia se afla o tabliţă pe care scria « Comisia de Însemne, Ordine şi Medalii ». Noi, candidaţii (eram vreo 50-70), eram ţinuţi într-o sală mai mare, de şedinţe ale unei comisii parlamentare probabil, la acelaşi etaj, în apropiere, dar în capătul culoarului respectiv, stabilind de comun acord ordinea intrării la interviu. Eu am intrat ultimul în acea zi în sala unde se afla comisia de examen formată din membrii Colegiului. Nu erau prezenţi toţi 11; am remarcat absenţa domnilor Dinescu şi Patapievici care erau persoane publice dinainte, dar poate au lipsit şi alţii pe care nu-i ştiam şi de aceea nu mai ţin bine minte (parcă au lipsit şi domnii Pricu şi Csendes). Discuţia a început de la curriculum vitae, domnul Onişoru cerându-mi să mă prezint singur în câteva cuvinte. Imediat după ce m-am oprit din prezentare, am fost întrebat de domnul Secaşiu ce religie am.  “Creştină.”, i-am răspuns eu sec şi prudent. Apoi, m-a întrebat iarăşi, nemulţumit de răspuns: “Ce confesiune aveţi? Nu sunteţi ortodox, nu ?”. “Nu, sunt catolic.”, i-am zis, exprimându-mi uimirea în faţa întrebării indiscrete, care friza discriminarea, la care el a replicat prompt: “Desigur, este o întrebare în afara interviului, fiţi liniştit.” Apoi, a plusat: “Romano-catolic sau greco-catolic?”. Enervat, i-am ţinut o scurtă lecţie de dogmatică: “Biserica Catolică este unică şi nu se fac diferenţe între credincioşii catolici de diferite rituri, dar dacă sunteţi aşa de curios vă spun şi ritul: latin.” După acest prim episod conflictual au urmat şi altele. Domnul Buchet m-a întrebat despre unele studii publicate de mine, insistând mai ales asupra unora despre Biserica Ortodoxă Română şi ierarhia sa. L-a deranjat chiar titlul unui studiu de-al meu, Etnocentrism şi confesionalism politic. Cazul BOR, publicat în “Xenopoliana”, nr.3-4/1999. M-a întrebat, plin de emfază şi dispreţ, pe un ton superior şi tendenţios: “Ce înseamnă etnocentrism? Dar confesionalism politic?” I-am zis că eu ştiu prea bine că înţelege aceşti termeni şi nu cred că are nevoie să-i explic eu. “Da”, mi-a răspuns el, “am şi scris o carte pe tema relaţiei dintre religie şi politică”. I-am replicat rapid şi tăios: “nu o cunosc, îmi pare foarte rău, dar o s-o citesc dacă o voi găsi sau mi-o veţi da.” Apoi, acelaşi Buchet m-a chestionat scurt, în lipsă de alte argumente: „Da’ ce, Biserica catolică nu face politică?” „Ba da, sigur că face”, i-am răspuns, „dar nu politică etnocentristă, confesionalistă sau fundamentalistă ca bisericile ortodoxe <<naţionale>>, care au fost tot timpul supuse statului, indiferent de regim, conform tradiţiei bizantine a simfoniei.” Discuţia s-a deplasat de la această temă la vizita din 7-9 mai 1999 a Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti şi s-au făcut o serie de aprecieri referitoare la acest important eveniment, eu arătând că patriarhul Teoctist n-a făcut de bunăvoie invitaţia necesară vizitei Papei, ci doar în urma presiunilor exercitate de autorităţile statului român interesate în ameliorarea imaginii externe (dar şi interne) şi a promisiunilor făcute de acestea (Catedrala Mântuirii Neamului, de pildă), precum şi a demersurilor diplomatice insistente ale Vaticanului. Singurul care m-a confirmat, numai parţial însă, a fost Andrei Pleşu, care ştia adevărul pentru că fusese ministru de externe în acei ani. Domnul Onişoru a revenit în discuţie pentru a spune câteva lucruri despre mine, printre care şi afirmaţia că uneori sunt „prea radical, prea tranşant în opinii”, făcând trimitere la articolele, studiile şi conferinţele mele pe teme de istorie şi analiză politică. I-am spus că prefer stilul direct şi sincer, mai ales atunci când am dovezi clare. M-a întrebat apoi domnul Pleşu de ce vreau să lucrez la CNSAS, iar Onişoru mi-a propus să aştept câteva luni pentru a colabora doar cu CNSAS în domeniul cercetării istorice. Le-am zis că prefer să mă angajez la CNSAS, la investigaţii şi, eventual, apoi să mă transfer la cercetare, că nu am convingerea că învăţământul reprezintă vocaţia mea, ci mai degrabă vreau să contribui, cu toate puterile mele, la instaurarea unei democraţii veritabile în România şi la aflarea adevărului, valori pentru care am militat din 1989, încă din timpul studenţiei. În acel moment, domnii Onişoru şi Pleşu mi s-a părut că mă priveau neîncrezători, dar domnul Gheorghe s-a grăbit să mă şi întrebe dacă am activat în vreo organizaţie civică şi i-am zis că da. Domnul Nicolescu sau domnul Chiriţescu mi-a cerut să spun în care şi am enumerat câteva: Liga Studenţilor, Alianţa Civică, Academia Civică, Fundaţia Memoria, adăugând că am fost prezent la aproape toate evenimentele importante din anii ’90: grevele studenţeşti, mineriadele, manifestaţiile şi întrunirile Alianţei Civice etc. Au urmat câteva glume ironice despre „trecutul meu revoluţionar” făcute de câţiva dintre cei de faţă (reprezentanţii PDSR şi PRM, mai ales), după care domnul Pleşu m-a întrebat dacă sunt catolic practicant şi dacă ştiu să iert, întrebări la care i-am răspuns, cu oarecare timiditate umilă, că încerc să fiu catolic practicant şi că, de obicei, nu sunt răzbunător. A insistat, întrebând de câte ori aş ierta pe cineva care mi-ar greşi sau mi-ar fi duşman şi atunci l-am citat pe Cristos: „de şaptezeci de ori câte şapte” (Matei, 18,22), domnul Pleşu trebuind să le explice celorlalţi ce am spus şi care este semnificaţia exactă a spuselor mele căci acea expresie biblică probabil că le era total necunoscută majorităţii celor prezenţi. Am mai fost prelucrat, apoi, despre riscurile şi greutăţile începutului, despre faptul că este o muncă de rutină, dificilă, plicticoasă şi fără prea mari satisfacţii profesionale, morale şi financiare. După aceea, domnul Pleşu m-a întrebat cum aş proceda în cazul în care o persoană cercetată de mine în calitate de funcţionar CNSAS ar avea angajament de colaborare, dar nu s-ar găsi notele sale informative sau dacă ar exista cineva care un timp a fost colaborator al Securităţii şi ulterior a fost urmărit de Securitate deoarece a refuzat să mai colaboreze. I-am spus că din câte ştiu eu Legea nr.187/1999 precizează clar faptul că în cazul în care cineva a colaborat cu Securitatea (cu excepţia cazului în care a semnat angajament sau a dat informaţii sub presiuni şi tortură în detenţie ori anchetă), indiferent cât timp a durat această colaborare, el este considerat şi trebuie declarat colaborator al Securităţii, chiar dacă a fost, ulterior sau anterior, urmărit, căci această din urmă realitate nu schimbă cu nimic realitatea statutului său de colaborator al Securităţii, conform art.5 din lege. Am avut impresia că am fost foarte clar şi ferm în exprimare pentru că am simţit toate privirile celor din încăpere aţintite asupra mea. Domnul Onişoru m-a întrebat atunci despre actualul patriarh Teoctist, amintind faptul că ştie că sunt pasionat de problematica istoriei ecleziastice contemporane şi că am cercetat şi am scris despre teme legate de acest domeniu (despre patriarhul Justinian, de exemplu, şi-a amintit el de comunicarea mea de la Sighetu Marmaţiei din 1998, publicată în Analele Sighet, vol.6). Întrebarea sa suna chiar aşa: „Ce crezi, patriarhul Teoctist a colaborat cu Securitatea?” I-am răspuns senin: „Eu n-am studiat arhiva operativă a Securităţii şi deci nu pot să mă pronunţ în deplină cunoştinţă de cauză sau mai bine zis nu am prea multe dovezi concrete că da, însă din cele ce am văzut în dosarele arhivei sale neoperative – Fondul Documentar aflat în Arhiva SRI (precum şi la Arhivele Naţionale sau în alte arhive din România) – pot spune că Securitatea avea mijloacele şi informaţiile necesare pentru a-l şantaja oricând, dacă nu se arăta supus regimului comunist.” Erau curioşi, aşa că le-am povestit depsre legionarismul lui Teoctist, participarea sa la rebeliunea legionară din 1941 şi devastarea unei sinagogi din Strada Antim din Bucureşti, precum şi de înclinaţiile sale homosexuale, concluzionând astfel: „Am toate motivele ca, personal, să cred că patriarhul Teoctist a colaborat cu regimul comunist şi cu Securitatea, cunoscând aceste informaţii pe care le-am amintit, ştiind atitudinea sa publică şi gândindu-mă la predecesorii săi (patriarhii Justinian şi Justin), precum şi la relaţia permanentă de colaborare strânsă existentă între BOR şi statul român de-a lungul secolelor.” La această frază a mea s-a protestat puţin mult decât de obicei, mai ales din partea reprezentanţilor PDSR şi PRM, dar nu numai, au fost unele glume şi aprecieri cu scop de minimalizare de genul: „prea puţin contează că Teoctist era sau nu poponar”, iar marea majoritate, dacă nu chiar toţi cei prezenţi au strâmbat din nas şi au zâmbit amar în colţul gurii, rămânând într-o grimasă ce transmitea indiferenţă, dispreţ şi neîncredere faţă de spusele mele (totuşi, la câteva zile după aceea, fără ca eu să fiu implicat direct, într-o cunoscută revistă săptămânală de umor şi dezvăluiri, apropiată de grupul Pleşu-Dinescu-Patapievici, a apărut o scurtă notiţă care rezuma o bună parte din spusele mele – vezi ***, Fincă, în “Academia Caţavencu”, nr.28 (451), 18-24 iulie 2000, p.3). Curând după acest moment interviul meu a luat sfârşit, fiind asigurat că decizia comisiei de examen îmi va fi anunţată telefonic. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată, eu telefonând de vreo trei-patru ori în iulie şi august până ca să mi se dea un răspuns şi acesta era iniţial neclar, apoi a fost condiţionată angajarea mea de obţinerea transferului din învăţământ deşi aşa ceva nu era cerut de nici o lege, ba chiar Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici permitea acestei categorii continuarea carierei didactice. Mult mai târziu, în cursul proceselor pe care le-am intentat CNSAS pentru abuzurile şi ilegalităţile sale la adresa mea, am aflat şi am înţeles mai bine, din stenogramele (fragmentare) ale şedinţelor Colegiului, explicaţia acestor ezitări, amânări şi apoi condiţionări privind angajarea mea şi anume faptul că foarte mulţi, poate chiar majoritatea celor prezenţi la acel interviu de angajare din 13 iulie 2000, s-au opus angajării mele, printre ei numărându-se cu siguranţă reprezentanţii PSD, în frunte cu vicepreşedintele Mihai Gheorghe (care a menţionat chiar şi public la „Antena 1” pe 22 martie 2001 împotrivirea sa categorică), precum şi preşedintele Gheorghe Onişoru (care le-a spus colegilor săi, în lipsa mea, bineînţeles, în martie 2001, la finele unei şedinţe de înfierare a mea: „eu v-am spus să nu-l angajaţi că e nebun”). Când am ieşit de la acel interviu, în anticameră, şoferul domnului Onişoru, mi se pare, mi-a urat baftă, bucuros că aproape i s-a terminat ziua de lucru, spunându-mi, totodată, că nimeni nu stătuse atât timp (30-40 de minute) înăuntru în acea zi.

În calitate de istoric şi doctorand în istorie (din 1996 la Institutul de Istorie « A. D. Xenopol » din Iaşi, conducătorul ştiinţific al tezei mele de doctorat fiind directorul acestui institut – istoricul Alexandru Zub, membru corespondent al Academiei Române) am avut acces legal la studierea unor documente din Fondul Documentar şi Fondul Penal de la Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), în sala publică de lectură aflată în incinta UM 0362 Bucureşti (Aleea Bărbăteni, staţia RATB « Romancierilor » – cartierul Drumul Taberei) în anii 1999 şi 2000 ; la fel cum au avut permis de acces în ASRI şi alţi cercetători. Fiind preocupat de tematica istoriei recente, îndeosebi de raporturile dintre statul român şi BOR (Biserica Ortodoxă Română), precum şi de relaţiile interconfesionale şi cele dintre culte şi stat, am studiat şi dosare tematice despre BOR şi despre clerul ortodox. Printre aceste dosare se găsea şi cel cu nr.7755, care avea mai multe volume (însă primele două nu se dădeau spre studiere la sală « din motive de siguranţă naţională », chipurile).

În ianuarie şi februarie 2000 am cercetat din nou (prima dată le-am analizat în 1999) volumele 3 şi 5 ale dosarului 7755 din Fondul Documentar, găsind şi câteva documente referitoare la Teoctist Arăpaşu, ieromonah şi apoi ierarh ortodox în perioada la care făceau referire actele, care atestau : 1). activitatea sa în Mişcarea Legionară ; 2). participarea sa la rebeliunea legionară din Bucureşti din 21-23 ianuarie 1941, prin devastarea unei sinagogi din cartierul Antim (« Reşit Dath » = « Începutul Ştiinţei », de pe Strada Antim nr.13, conform cercetărilor mele în ACSIER); 3). practicarea homosexualităţii; 4). alte fapte grave, precum persecutarea şi jefuirea unor alţi clerici ortodocşi.

Anterior, în anul 1999 istoricul ieşean Dorin Dobrincu îmi semnalase existenţa unui document ce confirma şi detalia legionarismul şi activitatea lui Teoctist în timpul rebeliunii din 1941, document pe care l-am studiat şi apoi am obţinut şi aprobarea fotocopierii lui (ca şi colegul meu Dorin Dobrincu). Acest document este datat 30 ianuarie 1950 şi se află în dosarul nr.909 din Fondul Documentar, la fila 510 şi următoarele. El a fost publicat parţial (pasajul referitor la Teoctist – f.510) în « Evenimentul zilei », nr.2605 din 15 ianuarie 2001 (Florian Bichir, Istoricul Dorin Dobrincu a descoperit în arhiva SRI un document din care reiese că Patriarhul a participat la devastarea unei sinagogi, p.2), după ce apăruse mai întâi în „Monitorul de Iaşi” din 13 ianuarie 2001. Tot în „Evenimentul zilei”, dar în nr.2609 din 19 ianuarie 2001 (Bogdan Ghelase, pseudonim al lui Florian Bichir, Secretele Patriarhului, p.3), eu am publicat un fragment dintr-un document datat 4 octombrie 1949 şi aflat în dosarul nr.7755, vol.3, fila 239, tot din Fondul Documentar („D”) care întărea ideea apartenenţei lui Teoctist la Mişcarea Legionară şi era o nouă dovadă despre participarea sa la rebeliunea din ianuarie 1941.

La aceste documente din ASRI, eu am adăugat un altul din Arhivele Naţionale (Arhivele Statului), aflat în Fondul Ministerul de Interne. Direcţia Generală a Poliţiei, în dosarul nr.76/1946, la fila 80 (f.81 = copie), care confirma legionarismul lui Teoctist şi al patriarhului de atunci Justinian Marina, explicând totodată comportamentul lor oportunist şi ipocrit, precum şi colaborarea lor cu regimul comunist (vezi Bogdan Ghelase, Secretele Patriarhului, în „Evenimentul zilei”, nr.2609, 19 ianuarie 2001, p.3).

De asemenea, eu publicasem informaţii despre legionarismul lui Teoctist şi acţiunile sale distructive din zilele rebeliunii legionare din 21-24 ianuarie 1941 la Bucureşti, pentru prima oară, în articolul Convergenţe şi divergenţe sub zodia ortodoxismului naţionalist. Legiunea şi slujitorii Domnului, apărut în revista „Dosarele istoriei”, nr.49/septembrie 2000, p.29-32.

În ciuda unor luări de poziţie vehemente şi a unor negări repetate a veridicităţii acestor informaţii şi documente, mi-am continuat eforturile în vederea aprofundării subiectului şi a informării întregii opinii publice româneşti despre aceste fapte de o gravitate extremă care erau atribuite patriarhului, încercând să obţin o dezbatere publică a cazului.

În cele din urmă, am fost dezamăgit profund de reacţiile negative şi pline de resentimente ale Patriarhiei BOR, ca şi de presiunile şi şicanările pe care le sufeream din partea unor colegi de serviciu de la CNSAS (Adrian-Nicolae Petcu, George Enache, Silviu Moldovan) şi, mai ales, din partea unora dintre membrii Colegiului CNSAS (Constantin Buchet, Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Ladislau Csendes, Andrei Pleşu, Viorel Nicolescu, Aurel Pricu, Florian Chiriţescu); nemulţumiţi şi de atitudinea mea critică mai fermă faţă de unele decizii interne (secretomania, nepotismul, aranjarea „concursurilor” pentru posturile de conducere, supravegherea şi intimidarea angajaţilor, blocarea înfiinţării unui sindicat al funcţionarilor publici din CNSAS) şi/sau faţă de altele publice (cazurile de „spălare”/conspirare a lui Ristea Priboi, Ion Iliescu, Radu Timofte, neaplicarea legii în ce priveşte relaţiile cu serviciile secrete, instituţii deţinătoare ale Arhivei Securităţii, cu Primăria, Guvernul, Preşedinţia), care încălcau sau ignorau flagrant „Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică”, cum ar fi, de exemplu, modul total defectuos de organizare şi funcţionare a CNSAS, relaţiile sale absolut servile cu instituţiile moştenitoare ale Securităţii, modul de organizare şi desfăşurare a unor concursuri pentru ocuparea unor funcţii de conducere în interiorul CNSAS, precum şi deciziile luate de Colegiul CNSAS privind unele persoane care intrau sub incidenţa Legii nr.187/1999 şi care fie nu erau verificate complet şi în mod real (cazul candidaţilor la Preşedinţia României), fie nu erau verificaţi deloc (cazul Ristea Priboi, cazul Teoctist Arăpaşu) ori se revenea în mod repetat asupra deciziilor anunţate deja în mod public (cazul parlamentarului UDMR Lazslo Rakoczy, găsit iniţial vinovat de colaborare, apoi graţie intervenţiei ilegale şi imorale a lui Ladislau Csendes „spălat” de orice vinovăţie).

Ca urmare a atitudinii mele ferme prin care solicitam o strictă respectare a Legii nr.187/1999 şi continuarea demersurilor pentru aflarea adevărului în toate cazurile prevăzute de lege, îndeosebi în cele menţionate mai sus, am fost persecutat făţiş, fiind „descalificat” chiar în timpul concursului din data de 20 februarie 2001 pentru ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă pe motivul că aş fi fost „impertinent prin întreaga atitudine”, când eu, de fapt, doar mă declarasem nemulţumit de modul în care Colegiul CNSAS a acţionat în cazurile amintite şi insistasem pentru ca acesta să impună respectarea Legii nr.187/1999 atât în privinţa sediilor adecvate pe care Primăria Capitalei trebuia să i le pună la dispoziţie (cf. art.11) cât şi în privinţa accesului neîngrădit al Colegiului CNSAS la toate documentele aflate în gestiunea deţinătorilor Arhivei Securităţii (art.20), reproşându-i că se complace în abuz şi tăcere în loc să apeleze la mass-media şi la instanţele judecătoreşti abilitate.

De asemenea, am atras atenţia comisiei de examen [formată din Gheorghe Onişoru, preşedintele Colegiului CNSAS, Mihai Gheorghe, vicepreşedintele, Claudiu-Octavian Secaşiu, secretarul (care a părăsit sala de consiliu unde avea loc interviul-concurs la un minut sau două după ce intrasem eu în sală şi n-a mai revenit până la ieşirea mea de acolo) şi Horia-Roman Patapievici, unul dintre membri] că s-a încălcat aceeaşi Lege 187/1999, art.8, alin.8, prin angajarea în CNSAS a unor persoane care fuseseră fie agenţi sau colaboratori ai organelor de Securitate (de exemplu, colonelul Gh. Paşc şi unii dintre subordonaţii săi de la Biroul de Protecţia Informaţiei din CNSAS, precum coloneii Cristescu, Costea şi Ştefănescu), fie angajaţii unor structuri informative interne de după 1989.

Dar, mai bine să povestesc detaliile desfăşurării acestui interviu şocant. Am intrat în sala de şedinţe a Colegiului abia în jurul orei 17:00, după terminarea programului de lucru, pentru că se întrerupsese vreo 4 ore examenul pe motiv că membrii comisiei au fost chemaţi urgent la o întâlnire cu reprezentanţi ai SIE şi/sau SRI. Am profitat atunci de acest interstiţiu şi, împreună cu colegul Mircea Stănescu, am mers la sediul GDS şi am asistat la o conferinţă de presă a domnului Gabriel Andreescu despre CNSAS, legea sa şi funcţionarea sa, în cursul căreia au fost exprimate şi bănuieli mai mult sau mai puţin argumentate despre vinovăţia unora dintre membrii Colegiului în sensul colaborării cu Securitatea şi cu regimul comunist, fiind dat ca exemplu cazul domnului Andrei Pleşu; ulterior, în comisiile de disciplină în care am fost târât de Colegiu mi s-a reproşat insistent prezenţa mea la acea conferinţă de presă şi chiar am fost acuzat de participarea la un complot pus la cale de domnul G. Andreescu împotriva Colegiului şi a domnului Pleşu în special, totul fiind intenţionat înscenat de gruparea Onişoru-Gheorghe-Buchet-Csendes-Chiriţescu-Pricu pentru a mă denigra şi a obţine astfel consensul mult dorit în Colegiu. Aşa îmi explic şi virulenţa cu care m-a atacat domnul A. Pleşu în „audierea” din 1 martie 2001 (deşi nu fusese prezent la evenimentul incriminat, concursul-interviu din 22 februarie 2001) şi nu numai, întărâtat fiind împotriva mea de intrigile meşteşugit potrivite (inventate) şi înveninate ale colegilor săi de şefie din CNSAS, amici ori nu cu el.

Revin la relatarea interviului. După ce am fost invitat să iau loc, am fost întrebat la care post candidez şi apoi care este ordinea preferinţelor mele pentru că trecusem în cerere trei posturi (director Direcţia Cercetare-Arhivă, şef Serviciul Cercetare, şef Serviciu Verificări Agenţi) deoarece întrebând, fusesem anunţat că oricare candidat poate să concureze pentru mai multe posturi în cadrul aceluiaşi interviu. Am răspuns iniţial că nu am criterii prea clare din cauză că nu mi s-au comunicat personal şi nici nu au fost anunţate public atribuţiile aferente acestor posturi, apoi am cerut să fie ales un post la întâmplare sau în ordinea importanţei, eu ştiind foarte bine că nu am şanse la acest „concurs”, dar prezentându-mă pentru a obţine informaţii şi, totodată, pentru a-mi susţine din nou opiniile. Aşa s-a ajuns să fiu întrebat despre cum mă văd în postura de director al Direcţiei Cercetare-Arhivă. Domnul secretar Secaşiu a părăsit din acel moment sala şi nu s-a mai întors înainte ca eu să ies. Au mai rămas ceilalţi 3 membri ai comisiei de examen: Onişoru, Gheorghe şi Patapievici. Prima întrebare propriu-zisă a interviului m-a şocat, Onişoru spunându-mi practic în faţă că n-am ce căuta acolo: „Cine crezi tu că este cel mai potrivit dintre candidaţi pentru postul de director al Direcţiei Cercetare-Arhivă?”. Am răspuns, după un moment de zăpăceală: „Nu pot să vă dau nume, dar ştiu cum ar trebui să fie acea persoană, ce criterii să îndeplinească: să nu fie formată profesional în anii comunismului, mai ales ai stalinismului, şi să nu fi avut legătură cu vreuna dintre instituţiile care astăzi deţin arhive ale Securităţii şi care trebuie să ni le predea nouă (CNSAS), însă, totodată, acea persoană ce va ajunge director trebuie să aibă o oarecare experienţă, nu poate să fie chiar un novice, un proaspăt absolvent de facultate de specialitate (istorie sau ştiinţe sociale) sau un începător în domeniul cercetării istorice.” Domnul Patapievici a spus: „Înţeleg unde bateţi”, iar Onişoru a reacţionat direct: „Să înţeleg că nu sunteţi de acord că doamna Dobre este cea mai potrivită dintre toţi pentru acest post!?”. Am replicat prompt: „Vreţi un răspuns sincer, nu-i aşa?”. „Da, sigur că da”, au spus, la unison, Onişoru, Gheorghe şi Patapievici. „Ei, atunci aflaţi că eu nu cred deloc că doamna Dobre ar fi cea mai potrivită”, le-am răspuns cu năduf. Apoi, Patapievici m-a întrebat cum mă înţeleg cu oamenii, cu colegii şi i-am zis că relaţiile personale depind de caracterele, temperamentele şi interesele celor implicaţi, deci că ele diferă de la caz la caz, dar că, în general, mă înţeleg bine cu toţi, ca dovadă stând faptul că am avut ca şef de grupă 8 subordonaţi şi nu cred că au de ce să se plângă de mine, deşi unul, Remus Murzea, nici nu are ce căuta în CNSAS fiindcă a fost/este ofiţer SRI sau SIE. Onişoru m-a întrebat de unde ştiu acest lucru şi i-am zis că nu doar eu ştiu, ci mulţi alţi colegi şi că Remus Murzea a fost salutat în stil cazon, în public, de către mai mulţi subofiţeri SRI de la sediul din Strada Eforiei, acolo unde noi, angajaţii CNSAS care eram investigatori, am studiat timp de câteva luni (octombrie 2000-ianuarie 2001) dosare ale unor candidaţi la alegerile din 2000. Membrii comisiei s-au limitat apoi la respingerea „interpretării greşite” pe care o dădeam Legii nr.187/1999 (în speţă art.8 alin.8), iar domnii Gheorghe şi Onişoru au afirmat că foştii mei „subordonaţi”, colegi de grupă, s-au plâns de mai multe ori de mine, fără să precizeze în legătură cu ce, lăsând să se înţeleagă că sunt recalcitrant şi nu ştiu să colaborez şi să lucrez în echipă. Mai târziu, din stenogramele unor şedinţe ale Colegiului care mi-au fost dedicate, cunoscute în timpul proceselor civile pe care le-a intentat CNSAS, am găsit şi explicaţia acestor întrebări insistente şi reclamaţii ale colegilor-subordonaţi de grupă: conducerea CNSAS şi Germina Nagâţ, şefa noastră directă, enervată şi de criticile şi contestările mele în legătură cu corectitudinea concursului prin care fusese numită directoarea Direcţiei Investigaţii, apelaseră la aceşti colegi-subordonaţi ai mei pentru a aduna cât mai multe pretexte ale acţiunii lor agresive contra mea, ofiţerul Remus Murzea răzbunându-se  astfel pentru că l-am deconspirat, iar doamna absolventă de Psihologie, Irina Cristina Anisescu, încurajată de Gh. Onişoru, G. Nagâţ & co., oferindu-se chiar să-mi realizeze un portret psihologic care nu era deloc măgulitor şi de invidiat, dânsa fiind de la început foarte iritată de faptul că nu fusese ea nominalizată la conducerea grupei a X-a şi manifestându-şi permanent şi făţiş această nemulţumire. Mihai Gheorghe m-a acuzat că nu cunosc bine legea CNSAS şi că nu fac diferenţa nici între „agent” şi „colaborator”. I-am replicat rapid că ştiu foarte bine legea, că „e la mintea cocoşului” că aceşti termeni nu sunt identici şi că nu se referă la aceeaşi realitate (făcând trimitere la definiţiile agentului şi colaboratorului prevăzute în art.5), dar am insistat asupra faptului că trebuie respectată legea care arată că există consecinţe similare pentru ambele categorii: deconspirarea. După aceea au (re)deschis problema lui Ristea Priboi şi cazul lui Teoctist. Atunci, Patapievici mi-a cerut părerea, după ce mi-a creionat „un caz ipotetic”: Ristea Priboi, fost ofiţer DIE, este cunoscut în unele medii că a făcut poliţie politică, dar SIE transmite Colegiului CNSAS că acesta n-a făcut poliţie politică şi că dosarul său este de siguranţă naţională. I-am răspuns foarte prompt că, în acest caz, Colegiul nu trebuie să se mulţumească cu adresele primite de la SIE sau alţi deţinători de arhive ale Securităţii, chiar dacă acele servicii secrete şi-ar asuma toată răspunderea, ci trebuie să insiste să consulte toate datele şi documentele existente în toate arhivele care au aparţinut Securităţii, conform Legii nr.187/1999, art.20, care la alin.2 precizează faptul că membrii Colegiului „au acces neîngrădit” la toate aceste documente din Arhivele Securităţii, pe care le pot studia până la preluarea lor de către CNSAS chiar la sediile deţinătorilor, aceştia din urmă fiind obligaţi sub sancţiuni administrative, civile şi penale să le asigure membrilor Colegiului toate condiţiile necesare liberului acces. Din acest moment, vicepreşedintele Gheorghe a explodat, acuzându-mă că le fac procese de intenţie şi că exagerez, că văd doar conspiraţii şi, iarăşi, că nu ştiu legea. Am replicat tăios că eu cunosc legea şi că „e la mintea cocoşului” că „agent” nu e totuna cu „colaborator”, după cum scrie şi în orice dicţionar, la care domnul Gheorghe a rămas perplex şi, urlând la mine că sunt „impertinent”, „extraordinar” şi că nu-l las să vorbească şi să-mi pună întrebări, ci îl întrerup, a declarat că renunţă să mă mai întrebe ceva, sugerând că n-are ce să mai vorbească cu mine. Menţionez faptul că Mihai Gheorghe stătea pe scaunul din capul dinspre fereastră al lungii mese de consiliu, în timp ce Gheorghe Onişoru, deşi preşedintele instituţiei, era aşezat pe un scaun aflat pe partea laterală a mesei, lângă vicepreşedinte, în stânga acestuia, iar Horia-Roman Patapievici se găsea de cealaltă parte a mesei, în stânga domnului Gheorghe, despre care ulterior am aflat că fusese desemnat ca preşedinte al comisiei de examinare. După mai multe clipe de tăcere încordată, Gh. Onişoru a aruncat cu timiditate o ironie sau o glumă cu „cocoşul galic”, dar, după numai câteva secunde, a izbucnit nervos, jignindu-mă cum că nu am educaţia minimă necesară („ai 7 ani incompleţi de acasă”), că sunt impertinent şi obraznic, că nu se poate aşa, adică să-i tot contrazic şi să-i întrerup şi că el propune să fiu descalificat din acel concurs. Şi a adăugat, scurt, o întrebare retorică către ceilalţi doi: „Sunteţi de acord?!”, la care M. Gheorghe a reacţionat prompt în mod pozitiv, iar Patapievici a tăcut mâlc şi mi se părea că are ochii bulbucaţi a mirare. Gh. Onişoru mi-a zis: „Eşti liber.” şi pentru că nu am reacţionat imediat a adăugat: „Ieşi afară! S-a terminat.”. Eu, însă, am insistat din priviri, dar şi verbal, să primesc/să aud şi din partea domnului Patapievici verdictul, dar tăcerea a rămas totală din partea sa, aşa că, dezamăgit de acest accept tacit al abuzului, de acest act plin de laşitate, din partea celui pe care-l consideram un intelectual de rasă, normal şi democrat, m-am ridicat şi am ieşit, salutând şi adăugând la final: „Vă urez succes în ceea ce întreprindeţi aici, deşi nu cred că astfel veţi avea vreunul.”. În urma mea, în timp ce trăgeam de clanţa uşii pentru a o închide, vocea gravă şi revoltată a lui Gh. Onişoru a mai tunat o dată: „Dacă nu-ţi convine, dă-ţi demisia!” şi instantaneu mi-a răsunat în minte ameninţarea sa dinainte de a mă da afară din sala de examen: „Ai grijă ce spui că poţi să fii sancţionat pentru indisciplină dacă mai continui aşa!” la care eu răspunsesem: „Accept să mă sancţionaţi, dar numai dacă am încălcat vreo lege sau regulamentul CNSAS, ceea ce eu nu cred, ci, dimpotrivă, vă spun că dumneavoastră le încălcaţi.”, replica mea stârnind furia celor doi interlocutori cu funcţii de conducere în Colegiul CNSAS, mai cu seamă a lui Onişoru, care la cererea mea sinceră de a-mi indica în concret prin ce gesturi, cuvinte sau fapte am fost impertinent, aşa cum susţinea, îmi turuia, surescitat: „prin tot ce ai zis, prin toată prezentarea ta la acest concurs, prin întreaga ta atitudine”.

Reacţia Colegiului a fost relativ promptă: la 1 martie 2001 s-a constituit în comisie de disciplină şi, după o „audiere”, care nu mi-a fost anunţată ca atare şi care semăna mai mult cu o anchetă la Securitate, am fost sancţionat cu „avertisment” pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”, fără ca să primesc motivaţii şi referiri la fapte concrete, prin ordinul de sancţionare nr.126/5 martie 2001.

În timpul aşa-zisei audieri s-a ţipat la mine, am fost în mod direct ameninţat cu sancţionarea şi în mod voalat şi cu alte consecinţe negative, am fost umilit şi jignit de mai multe ori în demnitatea mea umană şi mi s-au contestat competenţele profesionale, dar şi deplinătatea facultăţilor mintale, Ladislau-Antoniu Csendes ridicându-se de pe scaun vociferând, cerând insistent expertize psihiatrice în privinţa mea şi apelându-mă cu calificativul „nebun”, fiind cu greu calmat şi oprit să nu mă şi lovească, probabil, de Horia-Roman Patapievici, care-i stătea alături la masă; o posibilă explicaţie a limbajului şi gesturilor extrem de violente ale trimisului UDMR în CNSAS este, în opinia mea, dorinţa sa, premeditată şi perfect pusă de acord cu preşedintele şi vicepreşedintele Colegiului cel puţin, dacă nu chiar cu toţi membrii acestuia, de a face uitată vinovăţia sa în cazul Rakoczy şi „a-şi spăla” astfel greşeala făcută prin care s-a compromis şi l-a compromis şi pe amicul său, Gheorghe Onişoru, căruia îi era acum dator.

Totodată, contestaţia mea personală, ca şi cea colectivă înaintată de mine împreună cu trei colegi (Cornelia Porumboiu, Mircea Stănescu şi Liviu Ţăranu), referitoare la modul de organizare şi desfăşurare a concursului, a fost respinsă fără nici un fel de argumentaţie, ci doar „pe motiv că aceasta este nefondată” la 22 februarie, respectiv 1 martie 2001.

Imediat după ce depusesem contestaţia în nume personal (21 februarie 2001), a doua zi, pe 22 februarie 2001, proaspăta directoare a Direcţiei Investigaţii din CNSAS (proclamată şefă de vreo două săptămâni, în urma unui examen lipsit de orice urmă de transparenţă), Germina Nagâţ, a început să mă hărţuiască, acuzându-mă verbal de obrăznicie faţă de domnii Gh. Onişoru şi C.O. Secaşiu. În aceeaşi zi doamna G. Nagâţ mi-a transmis verbal: <<domnul preşedinte al Colegiului Gh. Onişoru vrea să vă vadă>>, iar eu am întrebat-o în legătură cu ce problemă şi la ce oră, dar dumneaei nu mi-a răspuns decât că nu ştie mai mult de atât. Am aşteptat aproximativ două ore şi jumătate degeaba, apoi, conform înţelegerii cu conducerea CNSAS şi unei dispoziţii verbale date de domnul secretar C.O. Secaşiu în privinţa angajaţilor care făceau parte din colectivele care studiau prin biblioteci, arhive sau chiar acasă pentru a redacta o broşură despre Securitate şi CNSAS, după care noi, cercetătorii, nu aveam program fix deoarece nu aveam ce lucra la sediul CNSAS din Strada Dragoslavele nr.2-4 (clădire destul de improprie pentru activitatea CNSAS, închiriată de la un afacerist de origine evreiască pe o sumă foarte mare de dolari, prin intermediul lui Mircea Dinescu), în lipsa totală a oricăror surse de informaţii necesare în vederea redactării broşurii amintite, am plecat din sediu în jurul orei 11:15, mergând în Arhiva Centrului de Studiere a Istoriei Evreilor din România şi în sala de cataloage a Bibliotecii Naţionale, apoi la Arhivele Naţionale.

A doua zi, 23 februarie 2001, doamna G. Nagâţ mi-a cerut, mai întâi verbal, pe un ton inchizitorial, explicaţii privind „absenţa nemotivată de ieri”. Am răspuns cu calm, arătând că nici unul dintre funcţionarii publici ai CNSAS care lucrau la broşura preconizată nu avea orar fix, după cum prea bine ştia chiar dânsa de la înşişi preşedintele şi secretarul Colegiului şi că ea însăşi recunoscuse acest lucru în ziua anterioară chiar înainte de a pleca eu din sediul CNSAS, atunci când am anunţat-o direct de intenţia mea între orele 11:10 şi 11:20.

Enervată la culme de acest răspuns mi-a cerut să-l dau în scris, însă eu am insistat să-mi ceară aceasta tot în scris. Ca urmare, am primit adresa într-un târziu numerotată cu nr.1/2001 a Direcţiei Investigaţii (Direcţia Cercetare era preconizată să apară în câteva zile), abia semnată de doamna G. Nagâţ, dar neştampilată. La insistenţele mele de respectare a formalităţilor de înregistrare, semnare şi ştampilare s-a reacţionat cu duritate şi cu presiuni crescânde şi ameninţări voalate, fără a fi respectate pe deplin uzanţele revendicate de mine.

Am răspuns chiar în aceeaşi zi de 23 februarie 2001, deşi nu eram obligat legal să o fac atunci, aducând în apărarea mea aceleaşi argumente prezentate mai sus. Am preferat, totuşi, să nu scriu exact unde am fost deoarece voiam să păstrez oarece secrete privind sursele mele de informaţie şi subiectele de interes cercetate de mine, mai ales că ştiam de colegul Mircea Stănescu şi din mărturisirile altor colegi că serviciile secrete acţionau permanent, urmărindu-i, supraveghindu-i şi verificându-i pe toţi angajaţii CNSAS. În plus, din pricina grabei şi a presiunii psihice exercitate asupra mea, pur şi simplu, au fost momente în care atunci nu puteam să-mi amintesc cu claritate şi exactitate unde fusesem pe 22 februarie, mai ales că eu mergeam în acea perioadă zilnic în cel puţin 2-3 biblioteci şi/sau arhive fără să-mi notez unde, când şi cât timp le-am vizitat. Astfel, am scris abia în finalul „notei explicative” că am fost la Biblioteca Naţională şi la Arhivele Naţionale până pe la ora 17:00, când ştiam că ajunsesem acasă.

La sesizarea doamnei G. Nagâţ ori poate chiar la auto-sesizarea domnului Gh. Onişoru, nemulţumit de faptul că rezistam presiunilor sale, Colegiul CNSAS s-a constituit într-o „comisie de disciplină”, care pe baza „anchetei preliminare” făcute de şefa Direcţiei Investigaţii, inclusiv prin verificări de condici, se pare, la Biblioteca Naţională şi Arhivele Naţionale, a decis că am minţit şi că am fost absent nemotivat (deşi eu fusesem prezent în ziua respectivă la sediul CNSAS până pe la ora 11:20 şi semnasem condica, existând şi martori în această privinţă, iar ulterior nu făcusem decât să ascult de indicaţiile conducerii în chestiunea modului de lucru la plănuita broşură despre Securitate şi CNSAS).

Prin urmare, în ziua de 1 martie 2001 am fost chemat de Meda Gavriluţ, directoare Direcţiei Resurse Umane, în sala de şedinţe a Colegiului CNSAS de la etajul 1 fără ca să mi se comunice scopul şi motivele reale ale chemării mele, ba chiar lăsându-mă să cred chiar şi o bună parte din timpul petrecut în acea zi în acea sală (în total două ore) că se discuta contestaţia mea la descalificarea din timpul concursului din 20 februarie 2001, abia spre final aflând că am fost la o audiere organizată de către Colegiul CNSAS întrunit în Comisie de disciplină.

Cu acea ocazie au fost reluate acuzele de obrăznicie, impertinenţă şi chiar incompetenţă, s-au făcut presiuni psihice şi verbale asupra mea, am fost ameninţat direct şi voalat în mai multe privinţe, am fost jignit grav, fiind din nou numit „inconştient” (Onişoru), mitocan (Pleşu), nesimţit şi fără educaţie (Onişoru,  Nicolescu, Chiriţescu, Pricu), ba chiar „nebun” (Csendes a reiterat că va cere expertiză psihiatrică pentru mine). Constantin Buchet a tăcut, dar confirma tacit, dând afirmativ din cap, mai toate acuzele. Domnul Patapievici, domnul Pleşu şi doamna Nagâţ (omul lor de încredere, pe care l-au susţinut din răsputeri să ocupe funcţia de director al Direcţiei de Investigaţii) m-au acuzat că am fost nepoliticos şi am avut o atitudine impertinentă şi de insubordonare atât faţă de domnii Onişoru, Gheorghe şi Secaşiu (despre care spusesem, într-o discuţie a colectivului redacţional al broşurii, doar adevărul şi anume că nu avea încă studii superioare complete căci nu terminase pe atunci Facultatea de Istorie a Universităţii „Lucian Blaga” din Alba Iulia şi că nu poate fi luat ca referinţă infailibilă) cât şi faţă de doamna Nagâţ. Domnişoara Mihaela Aniţă, „pila” lui Gh. Onişoru, căruia îi fusese studentă cu puţin timp înainte la Facultatea de Istorie a Universităţii din Galaţi, de curând numită (parcă în compensaţie cu numirea G. Nagâţ, „pila” lui H.R. Patapievici, ca directoare) directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii în urma concursului din 20 februarie 2001 la care eu fusesem descalificat, m-a atacat şi ea, spunându-mi că sunt nerespectuos faţă de domnul Gh. Onişoru (tinerica, despre care umbla şi zvonul că este fina preşedintelui Colegiului CNSAS, deci un fel de rudă prin alianţă, îşi manifesta astfel profunda stimă şi recunoştinţă, în timp ce G. Nagâţ şi protectorii ei, domnii Patapievici şi Pleşu, îşi plăteau doar datoriile faţă de acelaşi personaj şi gruparea de interese rivală din Colegiu, cu care se aflau într-un fel de negocieri). Ulterior, la 2-3 zile după audierea mea din 1 martie 2001, domnul Patapievici, trecând pe lângă mine pe îngusta scară interioară a sediului CNSAS, ultimul dintr-un şir format din mai mulţi colegi ai săi din conducerea instituţiei, mi-a zâmbit discret şi mi-a strâns uşor braţul, într-un gest care se vroia de încurajare, dar pe care l-am perceput şi ca pe un fel de cerere de scuze.

Pe data de 2 martie 2001 mi s-au înmânat adresele nr.1311 şi 1313 prin care erau respinse cele două contestaţii cu privire la modul de organizare şi desfăşurare şi la rezultatele concursului din 20 februarie 2001, despre care am amintit mai sus.

Aceste rezultate mie îmi par şi acum dinainte stabilite: doamna Floarea Dobre devenea directoarea Direcţiei Cercetare-Arhivă, domnul Silviu Moldovan – şeful Serviciului Cercetare, domnul Ionel Ivaşcu – şeful Serviciului Arhivă, domnişoara Mihaela Aniţă – directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii, doamna Almira Ţentea – şefa Serviciului Verificări la cerere, domnul Florin Maghiar – şeful Serviciului Verificări din oficiu, şi domnul Remus Murzea – şeful Serviciului Verificări ofiţeri şi subofiţeri. Pe lângă relaţiile personale ale celor mai mulţi dintre aceştia cu membrii Colegiului CNSAS, mai ales cu preşedintele, vicepreşedintele şi secretarul Colegiului, dar şi cu unii membri, îndeosebi cu „cei mai prestigioşi” (A. Pleşu şi H.R. Patapievici), am observat existenţa unei înţelegeri negociate între „grupul Onişoru-Gheorghe” şi „grupul Patapievici-Pleşu”, prin care se împăcau cele două tabere aflate în confruntare de interese (deci pentru diverse avantaje) încă de la primul concurs, cel pentru ocuparea postului de director al Direcţiei Investigaţii, câştigat de G. Nagâţ. La acel concurs (la care am candidat şi eu) comisia de examen a fost compusă din toţi membrii Colegiului, deci cei 11 au votat cu toţii. La concursul din 20 februarie 2001 comisia era formată doar din 4 membri (domnii Onişoru, Gheorghe, Secaşiu şi Patapievici), nu a mai existat probă scrisă şi nici proiect scris de organizare a compartimentului vizat de candidat, ci doar un simplu interviu, organigrama şi atribuţiile aferente respectivelor posturi scoase la concurs n-au fost comunicate public tuturor celor interesaţi, ba chiar organigrama CNSAS a fost modificată după primul concurs câştigat de doamna Nagâţ astfel încât să mulţumească şi „grupul Onişoru-Gheorghe” care dorea să le impună pe doamna Dobre şi pe domnişoara Aniţă. De aceea, Direcţia Generală de Analiză-Sinteză a fost desfiinţată şi înlocuită cu două direcţii autonome şi separate: Direcţia Investigaţii (directoare G. Nagâţ) şi Direcţia Cercetare-Arhivă (directoare F. Dobre). Astfel, erau mulţumite în mare măsură toate taberele de interese.

Însuşi preşedintele Onişoru îmi mărturisise, într-o discuţie pe care i-am solicitat-o personal şi pe care am purtat-o între patru ochi în biroul său din sediul CNSAS, că nu o dorise pe doamna Nagâţ directoare la Investigaţii, dar „aşa a ieşit la vot” şi că „a fost lucrat de alţii în cazul Rakoczy”. Discuţia a avut loc cu doar 2-3 zile înaintea interviului (oficial denumit concurs) din 20 februarie 2001, iar la întrebările mele privind rezolvarea chestiunilor pe care le ridicasem la interviul anterior, a doua probă din cadrul concursului pentru ocuparea funcţiei de director al Direcţiei Investigaţii desfăşurat la finele lunii ianuarie 2001 (cazurile Priboi, Teoctist, Rakoczy, ale colegilor angajaţi la CNSAS cu încălcarea art.8 alin.8 al Legii nr.187/1999, ei fiind foşti colaboratori sau agenţi ai Securităţii şi/ori ai altor structuri informative interne de după 1989) mi-a replicat pe un ton vădit dispreţuitor şi ironic: „pune totul pe hârtie şi adu-mi apoi”, sperând probabil fie să renunţ, fie să mă folosească în conflictele sale personale din interiorul sau din afara CNSAS, fără ca să se implice direct, aşa cum îi cerea legea, la respectarea căreia trebuia să vegheze constant. L-am întrebat direct şi dacă mai are rost să-mi depun candidatura la vreun post de conducere, având în vedere persecutarea mea şi aranjamentele aproape străvezii dintre grupurile rivale ale Colegiului. Onişoru mi-a răspuns pe un ton sec, fals neutru: „E dreptul tău să candidezi, dar sunt foarte mulţi candidaţi bine pregătiţi, competenţi … [etc.] Eu cred că ar fi mai bine pentru tine şi pentru toţi să rămâi, fără să ai neapărat vreo funcţie, la Departamentul Cercetare.”

Eu am amânat redactarea unui memoriu pentru ca să nu fie utilizat /manipulat în interese personale de vreunul din membrii Colegiului sau de unul sau altul din grupurile lor de interese. Totodată, am candidat la concursul din 20 februarie 2001 şi în timpul interviului am ridicat din nou problemele de mai sus, mai ales încălcările Legii nr.187/1999: 1). în cazul declaraţiilor publice şi a comunicatelor oficiale ale Colegiului şi ale preşedintelui său în privinţa candidaţilor la preşedinţie, a lui Ristea Priboi, a lui Laszlo Rakoczi; 2). în cazul tergiversărilor verificării membrilor Sfântului Sinod, a patriarhului Teoctist Arăpaşu, în special; 3). În cazul colegilor din CNSAS care lucraseră şi poate că mai lucrau (lucrează) încă în Securitate şi în diferite servicii secrete interne postdecembriste. Rezultatul: am fost descalificat din concurs, iar la contestaţia mea personală din 21 februarie 2001, ca şi la cea colectivă din 23 februarie 2001, am primit acelaşi răspuns în scris: „nemotivată”, fără argumente şi abia pe data de 2 martie 2001.

În acelaşi timp am început să fiu persecutat fără menajamente, lucru de notorietate pentru toţi colegii mei din CNSAS, după cum am arătat în paginile anterioare. La data de 6 martie 2001 am primit ordinul nr.126/5 martie 2001 de sancţionare cu „avertisment” pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu” fără nici o altă precizare cronologică sau vreo detaliere concretă (exemplificare).

Înainte de aceasta, în aceeaşi zi, doamna Floarea Dobre, directoarea Direcţiei Cercetare-Arhivă, înfiinţată oficial la 1 martie 2001, direcţie din care şi eu făceam parte, mi-a solicitat prin adresa nr.1/6 martie 2001, semnată, dar conform tradiţiei neştampilată, să precizez în scris activitatea pe care am avut-o în zilele de 1, 2 şi 5 martie 2001, menţionând că, la rândul său, a fost solicitată în acest sens de Colegiul CNSAS, deci ea nu se (auto)sesizase. Mai mult, F. Dobre, ca şi G. Nagâţ, cu câteva zile înainte, mi-a solicitat iniţial verbal explicaţiile, spunându-mi că fusese sunată acasă cu o zi înainte, în seara zilei de 5 martie 2001, de secretarul Colegiului, Claudiu Secaşiu, care îi ceruse acest lucru în mod imperativ. De altfel, în acea seară de 5 martie 2001, doamna Dobre mă sunase acasă, pare-se imediat după ce fusese căutată telefonic de domnul Secaşiu, cerându-mi să-i spun instantaneu, prin telefon, aceste lucruri şi apoi, a doua zi, când urma să vin la serviciu, să-i dau şi alte lămuriri, fără să-mi precizeze atunci cine îi ceruse aceste intervenţii şi presiuni asupra mea.

Datorită marilor presiuni la care eram supus am răspuns solicitării scrise a directoarei F. Dobre chiar în ziua de 6 martie 2001, atunci când aceasta mi-a fost adresată, aproape pe loc, protestând verbal, totuşi, faţă de ceea ce eu consideram şi consider încă, a fi fost o manieră clară de presiune şi persecuţie împotriva mea. La această „notă explicativă” pe care am dat-o nu s-a mai făcut apoi referire de către cei care mi-au cerut-o, dovadă că nu au reuşit să-i găsească nici o hibă. Cred că nu este lipsit de interes acest fapt, deoarece demonstrează că cei care mă sancţionaseră cu „avertisment” mă vânau pentru a se prevala de orice „greşeală” pe care mi-ar fi putut-o imputa.

Astfel, a doua sancţiune a fost decisă de Colegiul CNSAS în şedinţa sa din 6 martie 2001 când iarăşi am fost audiat (tot neavizat) de acest organism constituit în comisie disciplinară, fiind reluate toate vechile acuzaţii, presiuni, ameninţări, jigniri, de mai multe ori cerându-mi-se să mă potolesc pentru că altfel voi avea „necazuri”, fiind, de asemenea, acuzat că am minţit şi că am dat declaraţii false, fără să se ţină cont de toate părerile mele şi de faptul că nu mi se comunicase niciodată clar, de la început, cine îmi solicita notele explicative, de ce şi conform căror prevederi legale.

Mai mult, nu mi s-a dat ocazia să mă apăr cu adevărat, fiind bruscat verbal, ba chiar m-am aflat la un pas de a suferi o agresiune fizică (Onişoru şi Csendes au venit până la 20 de centimetri de mine, m-au ameninţat şi au zbierat la mine, spumegând de furie). Am fost împiedicat să mă apăr şi prin întreruperi foarte dese şi bruşte (Csendes, Gheorghe, Pleşu, Pricu, Chiriţescu, Nicolescu) şi, în cele din urmă, chiar am fost dat afară din sală sub pretextul că ei nu au timp de pierdut cu asemenea „prostii”, că au lucruri mult mai importante şi mai presante de rezolvat şi că ar fi cazul să ajung singur la concluzia că trebuie să mă resemnez şi că „în acest fel, colaborarea [mea] cu CNSAS nu mai poate continua”.

În timpul „audierii” domnul Pleşu m-a atacat verbal în mod violent, spunându-mi că mă erijez în victimă şi mă supraapreciez, considerându-mă „cel mai competent şi cel mai cinstit angajat al CNSAS, ba poate chiar singurul”, deşi, în realitate, sunt un micinos şi unul care doreşte să iasă neapărat în evidenţă, să iasă din anonimat (aceeaşi poziţie a avut-o şi doamna G. Nagâţ). Vicepreşedintele Gheorghe mi-a spus că nu înţelege ce caut eu în CNSAS şi că e consternat de modul meu de a discuta cu ei, precum şi de tupeul pe care-l am eu, „angajatul lor” (adică nu al instituţiei numită CNSAS, ci chiar al lor personal), să-i critic şi să le atrag atenţia că încalcă legea sau că nu se luptă pentru respectarea ei. Domnul Csendes m-a chestionat într-un mod brutal şi insinuant: „Ce serviciu secret te manipulează?”. Domnii Nicolescu, Chiriţescu, Pricu, Buchet şi uneori şi ceilalţi care mai erau prezenţi „se limitau” la aţâţarea preşedintelui Onişoru şi a vicepreşedintelui Gheorghe, spunându-le că au fost prea îngăduitori şi blânzi cu mine. Domnul secretar Secaşiu a preferat să părăsească sala şi să-i lase pe ceilalţi să mă atace, însă el, în calitate de secretar era responsabil de organizarea şedinţelor Colegiului şi de telefonul dat doamnei Dobre cu toate presiunile şi consecinţele ce i-au urmat. Domnii Buchet şi Patapievici aproape că n-au spus nimic, iar domnul Dinescu a fost absent, ca de obicei în acea perioadă.

În urma acestei adevărate demascări am primit o nouă sancţiune disciplinară: diminuarea drepturilor salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni, prin ordinul de sancţionare nr.136/9 martie 2001. Motivul invocat pentru această a doua sancţiune disciplinară a fost „absenţe nemotivate de la serviciu”, dar tot fără a se preciza exact câte, când etc. Prin acest ordin de sancţionare, începând cu 15 martie 2001 mi se reduceau drepturile salariale cu 10% pentru o perioadă de 3 luni. Domnişoara Meda Gavriluţ, directoarea Direcţiei Resurse Umane, care a fost prezentă la toate şedinţele Colegiului în care s-a dezbătut cazul meu şi care a semnat şi/sau a îndeplinit deciziile luate în privinţa mea, „mi-a mărturisit” ulterior, în biroul său de la ultimul etaj al clădirii din strada Dragoslavele nr.2-4, care era sediul central al CNSAS, că unii membrii ai Colegiului sau chiar aproape toţi voiau să-mi aplice sancţiunea pe o durată mai lungă sau chiar să-mi dea una mai aspră, însă ea le-a atras atenţia că trebuie să ţină seamă şi de prevederile Legii nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Nu mai ţin foarte bine minte dacă acest ordin nr.136/9 martie 2001 mi s-a înmânat în ziua de 9 martie 2001 sau pe 12 martie 2001, însă tind să cred că în această din urmă dată.

Cert este că un rol important în luarea acestei decizii contra mea a fost atribuit, probabil, criticilor şi observaţiilor mele în legătură cu ilegalităţile comise de Colegiu în interiorul CNSAS, în special prin angajarea unor persoane care fuseseră agenţi sau colaboratori ai Securităţii şi/sau ai altor servicii secrete româneşti de după 1989 în dispreţul art.8 alin.8 din Legea nr.187/1999 şi cu încălcările grave ale Legii nr.187/1999 de către acelaşi Colegiu (şi mai ales de preşedintele său) prin luările publice de poziţie pe care le-a avut în perioada 1 septembrie 2000-8 martie 2001, îndeosebi faţă de cazurile Ristea Priboi şi Teoctist Arăpaşu – Sfântul Sinod al BOR.

Iată câteva exemple de funcţionari publici ai CNSAS care în mod normal, din punct de vedere moral şi legal nu ar fi trebuit să fie angajaţi din cauza vechilor lor locuri de muncă: Remus Murzea, fost angajat al SIE (sau SRI), care o vreme (noiembrie 2000-ianuarie 2001) mi-a fost subordonat în cadrul grupei a X-a de investigatori, pe care fusesem desemnat să o coordonez, apoi a ajuns prin „concursul” din 20 februarie 2001 şeful Serviciului Verificări Agenţi din Direcţia Investigaţii; Ionel Ivaşcu, absolvent al Academiei de Poliţie „Al. I. Cuza” (sau chiar a fostei şcoli de securitate din Băneasa, redenumită pompos Academia Naţională de Informaţii, azi sub egida SRI), ajuns, în condiţii similare cu R. Murzea, şeful Serviciului Arhivă din Direcţia Cercetare-Arhivă; Fabian Loţi, care a fost subofiţer (miliţian sau securist) la Băneasa; Răzvan Popa, care a lucrat anterior în SRI; Florica Cojocaru, despre care se zvonea că provine şi ea din structuri militarizate; şi chiar Floarea Dobre, care a fost angajată a MApN, lucrând şi la Arhivele Militare, şi a ajuns după acelaşi interviu din 20 februarie 2001 şefa Direcţiei Cercetare-Arhivă.

Desigur, este foarte posibil ca şi alţi angajaţi ai CNSAS să fi fost agenţi ori colaboratori ai Securităţii sau ai serviciilor secrete succesoare ale acesteia după 1989 şi chiar să fie agenţi (ofiţeri şi subofiţeri) sub acoperire încă, aşa după cum sunt încredinţat că este cazul celor care au format nucleul Biroului pentru Protecţia Informaţiei din CNSAS: „foştii” ofiţeri (colonei) de Securitate, Miliţie şi/sau Armată Gh. Paşc, Costea, Cristescu şi Ştefănescu.

Colegul meu, Mircea Stănescu, făcuse un memoriu în care arătase unele aspecte generale chiar şi în acest sens, încă din 8 ianuarie 2001, arătând şi faptul că există foarte multe cazuri de colegi din CNSAS care au fost urmăriţi, supravegheaţi, fotografiaţi pe stradă (a fost şi cazul meu, în preajma domiciliului soţiei, pe Strada Dristor), verificaţi la domiciliile lor sau la cele ale părinţilor, prin întrebări puse prietenilor, vecinilor şi cunoscuţilor de către angajaţi ai MAI şi SRI, ceea ce era, fără îndoială, suspect şi total ilegal. Aceste verificări le dublau pe cele făcute de Colegiul CNSAS, foste colege de la Liceul Bilingv „Miguel de Cervantes Saavedra” povestindu-mi ulterior că au fost vizitate la serviciu şi chestionate în legătură cu mine, printre alţii, de însuşi secretarul C. Secaşiu.

Domnul Mircea Stănescu a fost imediat „pus la zid” şi tratat în mod brutal de Colegiul CNSAS în urma acestui memoriu, fiind invitat pe 23 ianuarie 2001 la „o discuţie” ce a fost, de fapt, o demascare şi o intimidare făţişă a sa de către membrii Colegiului (domnii Buchet, Pleşu şi Dinescu, cred că au lipsit atunci, la acea întâlnire), iar răspunsul în scris primit de el a fost total irelevant, încheindu-se cu o frază de genul „considerăm că problemele ridicate de dumneavoastră au fost lămurite”.

Bănuiesc că şi respingerea cererii noastre întemeiate (şi care respecta toate cerinţele legii), a unui grup de vreo 10-12 funcţionari publici ai CNSAS (dintre care probabil că unii „au sifonat”), de a înfiinţa un sindicat în CNSAS, de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, are legătură directă cu obtuzitatea Colegiului şi intervenţiile sale abuzive pe lângă justiţie ca şi pe lângă sau în colaborare cu MAI, MApN, SRI, SIE şi celelalte servicii secrete pentru „controlarea” şi „verificarea” noastră, a tuturor angajaţilor CNSAS. Printre colegii care erau implicaţi şi informaţi despre această iniţiativă sindicală îi amintesc pe Mircea Stănescu, Raluca Vasilescu, Delia Moisil, Liviu Ţăranu, Cornelia Porumboiu, Liviu Pleşa, Elis Neagoe, Dan Salaga, Iuliu Crăcană.

La 19 martie 2001, în conformitate cu art.71 al.2 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, am depus contestaţie faţă de decizia din 5 martie 2001 – „avertismentul” primit pentru „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu”, arătând că n-am avut gesturi, cuvinte şi fapte de acest fel şi nici nu mi s-au dat exemple concrete de astfel de atitudini care mi se atribuiau, dar n-am primit nici un răspuns oficial în termenul prevăzut de lege aşa cum era normal (de fapt, niciodată), deci nu s-a emis o decizie definitivă, ceea ce transforma ordinul de sancţionare cu „avertisment” într-un act lipsit de valoare juridică, absolut nul, fapt ignorat însă chiar şi de instanţele judecătoreşti interne.

Mai adaug şi faptul că în ziua de 8 martie 2001 am fost primit, după 3-4 zile de la cererea mea, într-un fel de audienţă de către preşedintele Onişoru, căruia i-am cerut explicaţii în legătură cu prima sancţiune, „avertismentul”, care mi se comunicase abia pe 9 martie, referitor la celelalte persecuţii îndreptate împotriva mea, precum şi în privinţa situaţiei acelor persoane care, în opinia mea, nu puteau fi legal angajate la CNSAS. Mi-a spus, în timp ce, tolănit în fotoliul biroului său elegant şi masiv, răsfoia ostentativ o broşură pe coperta căreia se putea citi „SRI – Buletin de informaţii speciale – Strict Secret”, doar că n-are timp prea mult de discuţii cu mine, că n-am decât să fac contestaţie, dar nu crede că voi rezolva ceva pentru că marea majoritate a Colegiului, dacă nu chiar tot, este pornit împotriva mea şi are deja o părere foarte proastă despre mine şi că altădată, în particular, „poate la o bere”, o să-mi zică şi altele, o să-mi explice „mai multe”, bla…bla…bla…

A doua zi, 9 martie 2001, mi s-a înmânat oficial hârtia prin care eram înştiinţat că am primit o a doua sancţiune, în opinia mea, tot abuzivă: „reducerea drepturilor salariale cu 10% pe timp de 3 luni” pentru „absenţe nemotivate”. Practic, cele două sancţiuni au fost nu doar consecutive, ci aproape simultane.

De la 1 martie 2001, fiind transferat prin reorganizarea internă a CNSAS la Direcţia Cercetare-Arhivă (oficial mi s-a adus la cunoştinţă acest lucru în scris abia pe 9 martie 2001), am lucrat la definitivarea capitolului despre istoria Securităţii din preconizata broşură despre Securitate şi CNSAS, venind în fiecare zi la sediul CNSAS şi stând chiar peste cele 8 ore universal acceptate ca program zilnic de muncă (în 2-3 rânduri m-a prins şi întunericul la muncă), doar cu scopul de a realiza ceva viabil măcar în scrierea istoriei Securităţii, în condiţiile în care practic n-aveam acces la documente primare importante, nu eram specializaţi deja în istoria Securităţii şi mai eram şi criticaţi de toţi şefii şi şefele că noi, „colectivul aşa-zişilor istorici” n-am făcut nimic. Deoarece nu se reuşea stabilirea unei concepţii şi a unei structuri omogene a proiectului de broşură, am lucrat (uneori până la orele 20:00-21:00) împreună cu doar doi dintre colegii mei: Delia Moisil (responsabilă mai ales de partea de tehnoredactare editorială, compoziţie, stil, corectură, dactilografiere computerizată, aspecte bibliografice etc.) şi Mircea Stănescu şi am terminat până la urmă primii, depunând textul capitolului privind istoricul Securităţii din proiectata broşură în numele întregului „colectiv” într-o formă ştiinţifică nu doar acceptabilă, ci chiar foarte bună, observaţiile pe care le-am primit apoi de la domnul secretar al Colegiului, Claudiu Secaşiu, care era însărcinat cu „coordonarea” acestei munci intelectuale, fiind cu totul minore. Pentru toate aceste eforturi considerabile reuşite n-am primit nici felicitări, nici plata orelor suplimentare efectuate, nici prime sau alte avantaje, ci noi şi noi persecuţii (intimidări, şicanări, provocări).

Văzând declaraţiile publice ale domnului Gh. Onişoru în cazul Ristea Priboi şi, îndeosebi, în cazul Teoctist – Sfântul Sinod, precum şi pe acelea extrem de veninoase ale premierului de la acea dată, Adrian Năstase (de exemplu, expresiile sale arhicunoscute: „la CNSAS se ling dosare”, „trebuie să privim spre viitor, nu să ne întoarcem în trecut”, „dosarele clericilor nu trebuie cercetate căci riscăm să destabilizăm astfel şi Biserica, instituţia cea mai credibilă în ochii populaţiei, conform sondajelor de opinie, deci să atentăm la siguranţa naţională, să aruncăm în aer stabilitatea şi liniştea societăţii româneşti”), declaraţii susţinute şi de alte personalităţi, am decis să-mi reiau eforturile de informare a opiniei publice în privinţa cazului Teoctist Arăpaşu (aşa cum făcusem întâia oară în „Dosarele istoriei” din septembrie 2000 şi apoi în „Evenimentul zilei” din 15 şi 19 ianuarie 2001), despre care aveam mai multe documente, date şi informaţii obţinute în urma cercetărilor mele arhivistice anterioare angajării la CNSAS. Totodată, speram să sensibilizez opinia publică şi să ajut şi să impulsionez Colegiul CNSAS să lupte pentru respectarea Legii nr.187/1999.

Pe cont propriu, fără să mă consult cu nimeni (doar în ultimul moment, când deja totul fusese pregătit, în după-amiaza zilei de 21 martie 2001, mai mult din scrupulozitate, rezumând la esenţă documentele, i-am cerut lui Mircea Stănescu părerea în legătură cu interpretarea unor fapte ale patriarhului ca fiind colaborare cu Securitate, lucru pe care mi l-a şi confirmat), exclusiv în calitate de istoric şi cetăţean, fără să implic în vreun fel CNSAS, fără să mă folosesc sau să amintesc de funcţia şi locul de muncă deţinute acolo, în condiţiile în care CNSAS nu primise şi nici nu ştia oficial de existenţa vreunui dosar ori document despre Teoctist sau alt ierarh al vreunui cult religios din România (Colegiul abia „demarase” acţiunea de investigare, deşi Gabriel Andreescu solicitase verificarea membrilor Sfântului Sinod din 2000, trimiţând la începutul lunii martie 2001 adrese către SRI pentru toţi şefii cultelor religioase, scrisori la care nu a primit nici atunci şi nici acum răspunsuri şi dovezi), iar autorităţile statului (preşedintele Ion Iliescu, premierul Adrian Năstase, preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor Nicolae Văcăroiu şi Valer Dorneanu şi alţi oficiali PDSR) îşi manifestaseră în mod evident împotrivirea faţă de acţiunea de deconspirare în general şi de cea a clericilor în special, am decis să public noi documente autentice despre Teoctist Arăpaşu legate de legionarismul său, de avansurile şi hărţuielile sale homosexuale faţă de un student al Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, Ion Chiorbeja, care l-a refuzat net, având de suportat abuzuri incalificabile din partea episcopului vicar patriarhal şi rectorului respectivului institut, Teoctist Botoşăneanul, inclusiv reclamaţii şi denunţuri la Securitate şi influenţarea profesorilor pentru a i se scădea notele (media) la examenele de absolvire, dar legate şi de persecutarea de către acelaşi Teoctist a unor alţi clerici ortodocşi (stareţul Ghenadie Caraza, protectorul lui Ion Chiorbeja, pr. Galaction), care îi ştiau foarte bine, din sursă directă, trecutul pătat şi mai povesteau uneori despre el.

Astfel, în cotidianul „Libertatea”, nr.3236/22 martie 2001, p.8-9, pe baza informaţiilor din documentele studiate de mine, ca istoric, în 1999 şi ianuarie-februarie 2000 în ASRI, a fost publicat, sub semnătura fratelui meu, Alexandru Catalan, jurnalist la acest ziar, care a făcut şi propriile sale investigaţii în cercurile bisericeşti, securiste şi homosexuale din Bucureşti, un articol consistent despre aceste detalii din viaţa patriarhului Teoctist; pe prima pagină a acestei „ediţii speciale” a ziarului amintit, alături de reproducerea unei fotografii a Patriarhului, se titra Dosarele fostei Securităţi ascund secrete teribile. Patriarhul Teoctist, homosexual ?. În acest articol au fost reproduse fragmente din acele documente (Nota 131/30 august 1949: „Mitropolia Moldovei şi Arhiepiscopia de Iaşi este condusă de Patriarhul Justinian ca fost mitropolit al acestei eparhii, ajutat de arhimandritul TEOCTIST ARĂPAŞU, care este numit în funcţia de vicar al Arhiepiscopiei de Iaşi. Acesta a activat în mişcarea legionară, iar în timpul rebeliunii legionare a participat la distrugerea unei sinagogi din cartierul Antim; este cunoscut că a practicat homosexualitatea.” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.3, f.211; Nota 131/10 mai 1957: [Ion Chiorbeja, călugăr şi student în 1951 în ultimul an la Institutul Teologic Ortodox din Bucureşti, condus de rectorul Teoctist Arăpaşu, care era şi episcop vicar patriarhal din 1950, a povestit în 1953 la schitul Tarcău din judeţul Neamţ că Teoctist Arăpaşu, „cu care era prieten de multă vreme”, încercase cu 2 ani înainte] „să se apropie de el, cu gânduri nefireşti de homosexual, fapt care l-a revoltat în asemenea măsură încât l-a înjurat pe Teoctist”, [de aceea Teoctist a intervenit pe lângă profesorii lui Chiorbeja, dintre care pe pr. prof. Ion Coman l-a şi convins/obligat, pentru ca să-i scadă nota din teză] „din 10 în 7 sau 8, scopul lui Teoctist fiind să-l îndepărteze pe Chiorbeja de teologie ca nu cumva să urmeze studii superioare de magisteriu”, drept urmare, după absolvirea teologiei, Chiorbeja plecând la Cluj pentru a studia medicina, iar după câţiva ani de la absolvire, în mod paradoxal, se pare că a devenit chiar medicul personal al patriarhului Justinian Marina, [a intervenit pe lângă patriarhul Justinian] „şi l-a pârât [pe Ion Chiorbeja] că ar fi duşman al patriarhului” şi „că-l vorbeşte de rău”, „ca urmare patriarhul şi Teoctist l-au urmărit grav de tot de atunci, cu denunţuri şi pâri pe la Securitate etc. [subl. n.] şi s-au opus ca el să studieze mai departe” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.5, f.38-40; în cadrul întâlnirii de la domiciliul său din 12 martie 1957 { Nota 131/10 mai 1957}, dar şi în notele sale anterioare din vara anului 1955{ Nota 131/12-25 iulie 1955}, informatorul „Marcu” i-a mai transmis locotenentului major Gheorghe Curcă de la Securitate date despre un alt călugăr ortodox din aceeaşi zonă a Moldovei, Galaction, care le-a fost duhovnic şi lui Teoctist şi altora şi care „le ştie păcatele”, „iar când bea, vorbeşte şi-i înjură, spunând ce ştie”, motiv pentru care Teoctist Arăpaşu l-a mutat la o mănăstire din Moldova „şi-l ţine acolo să nu mişte deloc” – ASRI, Fond Documentar, dos. 7755, vol.5, f.38-45), precum şi un scurt comentariu al meu despre semnificaţia lor („La rândul său, cercetătorul Gabriel Catalan, cel care ne-a pus la dispoziţie documentele, precizează că materialele provin dintr-un aşa-numit „dosar – Fond documentar”, „cercetat oficial la sală”. „Documentul [Documentele – n.n.], coroborat[e] cu toate acţiunile patriarhului Justinian, demonstrează colaborarea lui Teoctist cu fosta Securitate. În cazul actualului patriarh, Securitatea s-a folosit de informaţiile pe care le avea despre înclinaţiile sale homosexuale, trecutul legionar şi dorinţa sa de carierism pentru a-l utiliza după bunul plac”, mai spune istoricul Gabriel Catalan.”). Scopul articolului, ca şi cel al declaraţiilor mele publice, a fost căutarea şi rostirea adevărului, în sens pur istoric şi civic, în virtutea dreptului la informare a opiniei publice, a libertăţii de conştiinţă, de gândire şi de exprimare a individului şi a libertăţii presei, drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului şi cetăţeanului prevăzute în Constituţia României şi în tratatele şi documentele internaţionale la care ţara noastră a aderat, semnându-le şi ratificându-le, dintre care cele mai de seamă sunt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950).

În aceeaşi zi de 22 martie 2001, dimineaţă, cum am ajuns la serviciu, adică la sediul CNSAS, colegii de la etajul 4 (Direcţia Cercetare-Arhivă) mi-au povestit despre faptul că Gh. Onişoru, preşedintele colegiului, mă căutase deja „cu o falcă în cer şi una în pământ”, că era foarte nervos şi a afirmat despre mine, la modul ironic, bineînţeles, că sunt „cel mai mare istoric român în viaţă” (după o altă variantă „cel mai mare istoric român de la Iorga încoace”) şi că nu voi mai rămâne la CNSAS fiindcă mă va da afară el. Doamna directoare F. Dobre, extrem de suspicioasă, m-a abordat imediat ce m-a văzut, cerându-mi să-i dau explicaţii direct în scris (nu mai întâi verbal, cum prevede art.43 din Legea nr.188/1999) la adresa nr.107/22 martie 2001, semnată şi ştampilată abia ulterior. Prevalându-mă de acelaşi articol de lege amintit, am considerat ilegală dispoziţia şefului direct, mai ales că nu preciza clar de ce faptă eram acuzat sau ce articol(e) de lege ori regulament încălcasem şi nici pentru ce mi se cereau aceste explicaţii scrise. De aceea, am scris aceste argumente ale refuzului meu de a da explicaţii chiar pe acea adresă şi am înapoiat-o doamnei Dobre, la care a şi rămas. Iată ce am scris: „Trebuie precizat cadrul legal sau normativ şi scopul pentru care mi se solicită prezenta adresă.”. Prin această adresă mi se solicita să precizez: – în ce calitate am făcut declaraţia din „Libertatea”; – în ce perioadă şi în ce circumstanţe am avut acces la documentele respective; – dacă apreciez că mi-am încălcat obligaţiile ce îmi reveneau prin Legea nr.187/1999 şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS (Hotărârea Parlamentului României nr.17/2000). În paralel, în numele întregului Colegiu, preşedintele Gh. Onişoru, dăduse deja presei în acea dimineaţă un comunicat în care se delimita de „acţiunea mea personală” bazată pe o „documentare anterioară angajării la CNSAS”, dar mă şi acuza că mi-aş fi „încălcat atribuţiile de funcţionar public” prin respectivele dezvăluiri şi că aş fi „implicat indirect” (sic!) CNSAS într-un scandal public, deşi doar el însuşi era cel care oferea chiar atunci presei pentru prima dată informaţia că eu eram angajat al CNSAS.

Încă dinainte de a mi se înmâna de către doamna Dobre adresa aceasta, colegii mei, Ionel Ivaşcu şi Silviu Moldovan, şefii serviciilor Arhivă, respectiv Cercetare, mi-au transmis sec faptul că am fost căutat de mai multe ori de domnişoara Meda Gavriluţ, directoarea Direcţiei Resurse Umane, chiar înaintea sosirii mele la serviciu în jurul orei 9:00. După aproximativ o jumătate de oră de la refuzul meu scris de a răspunde la adresa nr.107/22 martie 2001, a apărut (din nou) domnişoara Gavriluţ şi m-a anunţat că trebuie să mă prezint în faţa Colegiului, să merg în sala de consiliu de la etajul I , unde voi fi chemat în curând pentru a da socoteală în faţa conducerii instituţiei întrunită din nou (pentru a treia oară) în comisie de disciplină în cazul meu.

Când am ajuns în faţa acestei comisii disciplinare în jurul orei 10:30, am sesizat mai întâi faptul că în acea sală de consiliu era o atmosferă extrem de încordată şi apoi că lipseau mai mulţi membri: Andrei Gabriel Pleşu, Mircea Dinescu, Horia Roman Patapievici, Ladislau Antoniu Csendes, Claudiu Octavian Secaşiu, ceea ce reprezenta, în fapt şi în drept, o încălcare a Regulamentului CNSAS, care în art.24 preciza: „Colegiul CNSAS lucrează în prezenţa a cel puţin 8 membri…”; de asemenea, era încălcat şi art.23  alin.2 (dacă nu şi alin.1), care prevede că toţi membrii Colegiului vor primi cu 24 de ore înainte de data stabilită pentru şedinţă proiectul ordinii de zi şi materialele care fac obiectul acesteia, secretarul Colegiului ocupându-se de pregătirea şedinţelor Colegiului.

După ce am fost invitat să iau loc, cu oarecare întârziere, mi s-a spus de către Gh. Onişoru să vorbesc. Am întrebat despre ce, la care s-a aprins la faţă şi a ţipat către mine: „Chiar nu bănuieşti? N-ai citit „Libertatea” de azi?”. I-am răspuns cu deplină sinceritate că nu. Eu nu ştiam că va fi publicat cu siguranţă acel articol în ziua aceea, nu-mi cumpăram ziarele zilnic şi nu-mi cumpărasem nici acel ziar deoarece mă aşteptam să primesc de la fratele meu un exemplar din numărul de ziar în care urma să fie publicat acel articol. După ce ajunsesem la CNSAS şi aflasem de publicarea articolului de la colegi, care au fost şi ei miraţi că eu nu ştiam încă de faptul că acesta fusese publicat, în mod intenţionat am evitat să-l citesc.

Atunci mai mulţi membri ai Colegiului au vrut să mi-l dea să-l citesc sau chiar să mi-l citească ei înşişi, dar am refuzat şi am cerut insistent să mi se spună de ce mă aflam acolo, dacă eram la o audiere într-o comisie disciplinară şi de ce eram acuzat, ce articol din lege sau din regulament mi se imputa că-l încălcasem. Neştiind ce să invoce, presiunile au crescut, intervenind nervos în discuţii domnii Gheorghe, Chiriţescu, Pricu, Nicolescu şi Buchet, care m-au jignit, m-au luat peste picior şi m-au acuzat de prefăcătorie şi nesinceritate. Vicepreşedintele Gheorghe m-a luat ca la ancheta de securitate, pe care poate chiar o practicase în calitatea sa de procuror, cerându-mi imperativ „Spune tot!” şi mai ales întrebându-mă de ce am publicat în „Libertatea” documentele şi informaţiile respective.

Am replicat, întrebându-i de ce nu ar fi trebuit să fac acest lucru. Apoi, am fost presat să le spun de ce nu am răspuns la adresa nr.107/22 martie 2001 pe care mi-o dăduse doamna Dobre. Le-am răspuns că am scris pe acea hârtie motivul refuzului meu: o consideram o solicitare ilegală conform art.43 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Aici poate am făcut o greşeală, dându-le ocazia să afle în sfârşit prevederile legii. Habar n-aveau de lege şi nici nu-i interesa, dar eu am continuat să susţin că am dreptul să ştiu de ce, pentru ce sunt acuzat şi în ce bază legală, aşa cum o mai făcusem la etajul 4 la Direcţia Cercetare-Arhivă, atât în faţa doamnei directoare Floarea Dobre cât şi în faţa directoarei Meda Gavriluţ, precum şi a doamnei Carmen Blănaru de la Oficiul Juridic, care veniseră succesiv la mine înainte de a mă duce în faţa membrilor Colegiului pentru a mă presa (fără succes) să dau răspunsuri în scris la solicitările pe care mi le înaintase doamna Dobre sau la altele similare pe care celelalte două sicofante şi linguşitoare slujbaşe ale Colegiului CNSAS se ofereau să mi le înmâneze imediat. Se ajunsese la ameninţări voalate, iniţial, directe, apoi, la acuze generice, nefondate şi neargumentate că aş fi încălcat legislaţia, că sunt obraznic, impertinent, ba chiar la jigniri şi alte mizerii asemănătoare, însă am rezistat la toate şi am rămas neclintit pe aceea şi poziţie.

Aceeaşi impulsivă doamnă Blănaru a continuat să mă preseze să răspund în scris şi să mă acuze rea-voinţă şi chiar de nebunie în faţa Colegiului CNSAS întrunit incognito, deşi nu exista cvorum, în comisie de disciplină, unde ajunsese împreună cu cele două directoare Dobre şi Gavriluţ. Însă, până la urmă, în faţa cerbiciei mele s-a văzut nevoită să bată în retragere.

În cele din urmă, după ce chiar şi domnul Buchet, de obicei foarte calm şi zgârcit la vorbă, dar într-un fel parşiv, s-a pierdut cu firea şi, după ce a citit cu voce tare de două ori declaraţia mea reprodusă de „Libertatea”, m-a acuzat şi m-a atacat pentru ceea ce el susţinea că este o gravă încălcare a legilor, dar şi a bunului simţ. Tot încăpăţânat fiind, l-am întrebat pe el şi pe ceilalţi dacă am dreptate să cred că sunt acuzat de încălcarea Regulamentului şi a Legii CNSAS şi că mă aflu în faţa unei comisii de disciplină. Nu mi s-a răspuns precis, Gh. Onişoru şi ceilalţi (Mihai Gheorghe, Constantin Buchet, Aurel Pricu, Florian Chiriţescu, Viorel Mircea Nicolescu) spunându-mi că am afectat grav CNSAS, că am implicat instituţia într-un scandal uriaş şi că n-aveam voie să public ce a apărut în „Libertatea”, cu atât mai puţin tocmai atunci când ei au anunţat că vor studia dosarele tuturor ierarhilor şi când au „demarat” această acţiune (vezi cotidianele din 7-8 martie 2001).

Eu le-am replicat că nu pot fi tratat ca un funcţionar public al CNSAS non-stop, ci sunt un cetăţean şi un istoric român liber care înţelege să-şi exercite drepturile constituţionale şi profesionale, să cerceteze şi să informeze publicul cu obiectivitate despre temele de interes major ale muncii şi pasiunii sale, că nu am încălcat nici o lege sau normă, nici un jurământ ori regulament, fiind ştiut chiar direct de mulţi dintre membrii Colegiului faptul că am avut acces legal la Arhiva SRI anterior angajării la CNSAS şi închiderii ASRI. Am mai adăugat că nu ştiu ca ei să fi început cu adevărat studierea dosarelor ierarhilor, iar dacă într-adevăr au aceste dosare şi le analizează atunci cum se face că nici un angajat nu cunoaşte acest lucru, iar despre „demararea” cercetărilor în stilul „hai să ne prefacem că le cerem dosarele şi serviciile secrete se vor preface la rândul lor că ni le vor da” le-am zis că este ilar, o simplă adresă către SRI neînsemnând practic nimic, cu atât mai puţin începerea investigaţiilor, de vreme ce n-au primit absolut nici un dosar sau document de la SRI despre chiriarhi şi nici măcar nişte informaţii verbale la două săptămâni de la solicitarea scrisă, repetându-le că trebuie să respecte art.20 din Legea nr.187/1999şi să meargă ei înşişi direct în Arhivele SRI, SIE, MApN, MAI etc. ca să se convingă cu ochii lor ce dosare şi date există acolo şi, eventual, să le cerceteze la faţa locului, dacă nu li se permite preluarea în custodia CNSAS.

Demascarea mea eşuând, în pofida altor acuze, voalate sau nu, cum că aş fi duşmanul CNSAS, omul unui politician sau al altuia (chiar şi al premierului Adrian Năstase, care criticase în mod public instituţia cu două săptămâni în urmă), că servesc interese străine neamului românesc, că trebuia să le dau lor documentul, să le cer voie pentru a-l da publicităţii, domnul Nicolescu a citit art.43 din Legea nr.188/1999 şi a cerut insistent să răspund în scris la acea solicitare a Colegiului, conform aceluiaşi art.43.

Atunci, mi-am scos şi eu din mapă copiile xerox ale legislaţiei privind CNSAS şi funcţionarii publici, pe care din prudenţă le luasem cu mine la audiere şi am citit acest art.43 în întregime (poate am făcut o nouă eroare, ajutându-i să mă încolţească), cerându-le să reformuleze în scris solicitarea respectivă, aşa cum prevede legea, respectând în acelaşi timp observaţiile pe care le-am făcut în scris pe prima adresă, atunci când am refuzat să răspund.

Domnul Nicolescu a trebuit să recunoască faptul că aveam dreptate şi că eu am respectat Legea nr.188/1999 (art.43) atunci când am refuzat iniţial să răspund în scris la o solicitare ce mi se părea ilegală, dar a continuat să-mi ceară în mod insistent să „execut dispoziţia primită” pentru că ei toţi insistă în acest sens.

Vădit iritaţi şi nemulţumiţi total de situaţia în care i-am pus, toţi cei prezenţi au început să mă bombardeze cu aceeaşi întrebare sâcâitoare: „Dar o să ne răspunzi la această a doua cerere scrisă? Răspunde-ne acum la această întrebare? Sigur vei da un răspuns scris? Refuzi, nu?”.

Imediat, doamna Blănaru mi-a întins o hârtie pe care scrisese de mână, cu stiloul, aceleaşi fraze din adresa anterioară (deci o copiase), care era însă scrisă la computer. I-am spus că trebuie să-mi remită o hârtie în regulă, oficială, semnată şi ştampilată, care să respecte observaţiile mele şi să precizeze clar încadrarea legală, cerând, totodată, ca această hârtie să fie dactilografiată sau scrisă la computer, la fel ca şi prima. Scoasă din sărite, a urlat la mine că sunt anormal, obraznic, impertinent. Am răsfoit din nou xerocopiile legilor ca să-i arăt doamnei respective că aveam dreptate, dar domnul vicepreşedinte, Mihai Gheorghe, mi-a zis că acolo în sala lor de consiliu nu este bibliotecă, încercând să mă împiedice să citesc legile pentru a mă apăra, dar eu ştiam pe de rost deja principalele articole care îmi foloseau în această discuţie şi le-am citat din memorie.

Apoi, acelaşi M. Gheorghe m-a întrebat „prieteneşte” (aşa s-a exprimat) de ce am venit în CNSAS şi de ce am făcut aceste dezvăluiri. I-am replicat scurt că eu nu-l consider prieten şi nici amic (pentru că a zis: „Bine, atunci amical.”), iar dacă vrea să vorbim separat de acea întâlnire oficială (aşa cum pretindea) trebuie să ne vedem în particular, lucru ce nu mi se pare prea plăcut.

După alte câteva tentative eşuate de a mă determina să spun totuşi câte ceva, văzând că nu ziceam nimic, s-a înfuriat foarte tare şi m-a dat afară, spunându-mi că îmi va fi trimisă în câteva minute noua formă a solicitării de a răspunde în scris la chestionarul Colegiului. trebuie să amintesc şi faptul că atât doamna consilier juridic Carmen Blănaru cât şi domnii Onişoru, Gheorghe şi ceilalţi prezenţi au încercat din răsputeri, prin repetate presiuni, să mă determine să afirm că refuz să dau nota explicativă cerută cu atâta insistenţă, însă eu am spus răspicat, mereu, că voi da curs, bineînţeles, solicitării Colegiului după ce mi se va înmâna această solicitare/adresă (re)formulată în scris, semnată, ştampilată şi argumentată legal.

Toată această discuţie din sala de consiliu de la primul etaj cred că a durat cam 40-45 de minute, maxim o oră. M-am întors la etajul 4 şi am povestit pe scurt ceea ce mi se întâmplase colegilor mai apropiaţi (Mircea Stănescu şi Delia Moisil). Ceilalţi colegi păreau foarte speriaţi şi mă ocoleau, evitând orice contact cu mine, de parcă eram ciumat.

După maximum 30 de minute au venit la mine la etajul 4 doamna Blănaru şi domnişoara Gavriluţ cu o hârtie care nu era nici semnată, nici ştampilată, nici înregistrată. Celor două li s-a adăugat doamna Dobre care insistase şi înaintea venirii lor să-i dau nota explicativă scrisă fără să-mi mai dea o altă hârtie pentru că nu ar fi avut timp să o mai scrie, să o ştampileze şi să o înregistreze. Am refuzat-o pe doamna Dobre, mai întâi, iar apoi pe toate cele trei, spunându-le că nu primesc hârtii neoficiale şi subliniind faptul că aş putea să tratez aceste solicitări ca fiind abuzive şi ilegale. Totodată, i-am cerut doamnei Dobre să-mi dea un exemplar din adresa nr.107/22 martie 2001, conform legii, deoarece la refuzul meu motivat, scris pe aceeaşi hârtie, de a răspunde la prima solicitare, pe care o considerasem abuzivă, a refuzat să-mi lase o copie a adresei respective. După alte 5-10 minute de presiuni repetate la care am rezistat, plecând în final chiar din mijlocul lor, din colţul din partea dreaptă a încăperii (faţă de uşa de acces), unde mă chemaseră pentru „a discuta” fără ca să audă ceilalţi colegi prezenţi în sala de la etajul 4, doamna C. Blănaru a izbucnit în urlete şi m-a trimis la medicul psihiatru, ca „să mă caut” pentru că aş avea „ceva la cap”, după care au renunţat şi au plecat toate. La cca. 20 de minute după aceea, a revenit Meda Gavriluţ cu o hârtie (semi)oficială, în fine, înregistrată de ea la Direcţia de Resurse Umane sub nr.319/22 martie 2001 şi semnată de ea, dar şi de doamna Floarea Dobre, însă având doar ştampila Direcţiei Cercetare-Arhivă. I-am făcut aceste observaţii critice faţă de nerespectarea integrală a formelor legale imediat ce am văzut hârtia, însă am primit-o totuşi, reproşându-i totodată faptul că s-a coborât până la nivelul de a se lăsa folosită de alţii împotriva mea într-o persecuţie fără nici un temei legal şi avertizând-o asupra consecinţelor juridice şi morale negative ale acţiunilor sale, prin care devenea complicea Colegiului şi unealta acestor abuzuri. Aceleaşi critici şi regrete le-am mărturisit şi doamnei Dobre, care ar fi trebuit să mă apere, în calitate de şefă directă a mea, sau măcar să refuze să se lase implicată în aceste mârşăvii şi abuzuri.

Presiunile nu s-au oprit aici. Adresa nr.319/22 martie 2001 era aproape identică cu cea anterioară cu nr.107/22 martie 2001, singurele diferenţe fiind invocarea art.43 din Legea nr.188/1999 (graţie mie) ca temei legal pentru (re)solicitarea notei explicative în legătură cu articolul din „Libertatea” nr.3236/22 martie 2001 şi modificarea ultimei precizări (a treia) din forma iniţială a solicitării: „dacă apreciaţi că aţi încălcat obligaţiile ce vă revin prin Legea 187/1999 şi R.O.F. [Regulamentul de Organizare şi Funcţionare] al CNSAS (H.P.R. [Hotărârea Parlamentului României] nr.17/2000)” în forma finală: „3. Recunoaşteţi că aţi încălcat dispoziţiile Legii nr.187/1999, ale H.P.R. nr.17/2000 şi ale Legii nr.188/1999?”. Această din urmă întrebare mi se părea şi mi se pare total tendenţioasă, abuzivă şi ilegală şi asupra ei mi-am exprimat nedumerirea, protestând în faţa doamnei Dobre şi a domnişoarei Gavriluţ, în prezenţa tuturor colegilor de la etajul 4.

În sfârşit, la insistenţele mele, domnişoara Gavriluţ i-a cerut doamnei Dobre o copie (un exemplar) a adresei nr.107/22 martie 2001 şi mi-a dat-o mie. S-au repetat apoi presiunile pentru a răspunde pe loc la adresa nr.319/22 martie 2001, dar eu am arătat că art.43 din Legea nr.188/1999 nu specifică obligativitatea acestui răspuns imediat, aşa că nu-i voi da în acea zi răspunsurile, mai ales că îmi trebuie linişte şi timp pentru aceasta, nu hărţuieli, ameninţări, stres şi presiuni.

Presupun că din dimineaţa zilei de 22 martie 2001, dacă nu chiar din seara zilei anterioare, telefoanele membrilor Colegiului CNSAS, ale preşedintelui Onişoru, vicepreşedintelui Gheorghe şi secretarului Secaşiu, îndeosebi, au zbârnâit fără întrerupere câteva ore, ei fiind sunaţi de diverse personalităţi şi felurite autorităţi de cel mai înalt rang, civile, militare şi bisericeşti, care au cerut informaţii, dar şi sancţiuni exemplare şi dezminţiri publice, punând la cale diversiunea mediatică ce a urmat publicării articolului Arhiva fostei Securităţi îl acuză pe liderul Bisericii Ortodoxe de practici contra firii şi de colaboraţionism cu fosta poliţie politică. În tinereţe, Patriarhul Teoctist ar fi fost homosexual din „Libertatea” din 22 martie 2001, cu scopul disculpării totale a Înalt Prea Fericitului Patriarh Teoctist Arăpaşu, dar şi a distrugerii şi discreditării mele.

Încă din ziua de 22 martie 2001, pe la orele 13:00-14:00, am primit telefonic informaţii verificate, sigure (inclusiv de la fratele meu, Alexandru, dar şi de la alţi ziarişti) legate de ecourile articolului respectiv, despre faptul că presa internă a primit reacţii negative ale CNSAS, precum şi declaraţii ale membrilor Colegiului ce anunţau destituirea mea iminentă. Domnul Mircea Dinescu, de exemplu, deşi a fost absent toată ziua din sediul CNSAS, ştia deja şi chiar în acea parte a zilei a şi declarat presei că am fost concediat de Comisia de Disciplină (Colegiu) pentru încălcarea atribuţiilor mele de funcţionar public. La rândul meu, am fost sunat de la „PRO TV” şi, după ora 16:00, la terminarea programului de lucru de la CNSAS, am plecat acasă şi apoi la sediul acestei televiziuni şi am înregistrat acolo cca. 3 minute de bandă video, din care nu s-au transmis decât secvenţe de vreo 30 de secunde, dar nimic legat de presiunile la care am fost supus în CNSAS, lucruri despre care vorbisem pe scurt în acea înregistrare. În seara aceleiaşi zile am înregistrat pentru emisiunea de ştiri a postului de televiziune „ANTENA 1”, însă, din nou, nu s-a difuzat nimic din cele spuse de mine despre cele legate de CNSAS şi presiunile instituţiei asupra mea. De altfel, în ambele cazuri, informaţiile pe care le furnizam au fost atent selectate şi foarte mult reduse. Deci, ambele televiziuni care m-au contactat pentru declaraţii m-au cenzurat grav.

Nu este lipsit de importanţă faptul că patriarhul Teoctist personal nu a reacţionat absolut deloc, singura sa „declaraţie publică” fiind o frază lipsită de sinceritate şi substanţă pe care a rostit-o în cadrul predicii sale din duminica următoare, 25 martie, prin care îşi exprima regretul şi mâhnirea pentru apariţia scandalului, deci pentru publicarea dezvăluirilor, nu pentru faptele săvârşite de sine care acum fuseseră dezvăluite, dar, totodată, într-un gest calculat de „smerenie” ne acorda şi iertarea sa (în sensul că nu dorea continuarea discuţiilor şi dezvoltarea dezbaterii pe aceste subiecte, ci muşamalizarea chestiunii, noi trebuind, probabil, în logica teoctisto-sinodală, să fim profund recunoscători că nu ne-a afurisit, nu a incitat drept-credincioşii săi enoriaşi să ne linşeze la propriu şi că nu ne-a dat în judecată). În schimb, au sărit să ne muşte şi să ne împroaşte cu venin oamenii săi de casă, de la al său vicar Vincenţiu Ploieşteanul la secretarul său Costel Stoica şi de la arhimandritul şi amicul său intim Grigorie Băbuş, responsabilul cu tăinuirea Arhivei Sfântului Sinod de la Mănăstirea Antim la Ministrul culturii şi cultelor, Răzvan Theodorescu şi Secretarul de stat pentru culte Laurenţiu Tănase, ca să nu mai vorbim de organizaţiile afiliate BOR ca ASCOR (studenţii teologi ortodocşi), Noua Dreaptă, Liga Studenţilor, precum şi de protopopii, clericii şi enoriaşii din toate zonele ţării, dar îndeosebi din zona sa natală – judeţul Botoşani (dezvăluirile mele erau tratate ca „fabulaţii”, „provocări străine de sufletul neamului românesc şi potrivnice faţă de credinţa strămoşească”, „acţiuni antiortodoxe şi antinaţionale” şi „diversiuni satanice”).

Tot în seara zilei de joi, 22 martie 2001 am intrat în legătură telefonică, deşi eram prezent chiar alături de studioul respectiv, în incinta televiziunii „ANTENA 1”, cu moderatorul emisiunii de tip talk-show „Marius Tucă Show”, la care participau ca invitaţi: episcopul vicar patriarhal Vincenţiu Grifoni (Ploieşteanul), Secretarul de stat în Ministerul Culturii şi Cultelor Laurenţiu Tănase (azi membru al CNSAS), preşedintele Colegiului CNSAS Gheorghe Onişoru, vicepreşedintele Colegiului CNSAS Mihai Gheorghe şi fratele meu Alexandru Catalan, jurnalist la „Libertatea”. Bineînţeles că am fost atacaţi eu şi fratele meu de toţi ceilalţi, inclusiv de Marius Tucă, cel care îi incita permanent pe invitaţi să fie mai duri, mai vehemenţi, mai violenţi în exprimare, dovedindu-şi încă o dată caracterul. Nu au lipsit acuzele, provocările, jignirile, insinuările cele mai mizerabile, ameninţările, precum şi manipularea publicului. Toate aceste mijloace şi metode diversioniste de tip securist au fost, ulterior, în săptămâna 23-31 martie 2001 (eram calificat drept agent KGB, Mossad, securist, poponar, antiromân şi antiortodox, ba chiar anticreştin, lichea, mincinos, nebun, frustrat, prost ori comparat cu un sconcs), reluate şi chiar exacerbate de cea mai mare parte a presei scrise şi audio-vizuale, devenind „o vânătoare menită să strivească persoana lui Gabriel Catalan” (cum inspirat se spunea într-un apel al câtorva zeci de intelectuali lansat pe 6 aprilie la „Europa liberă” şi publicat în „Ziua” şi „România liberă” a doua zi), printre semnatarii şi vorbitorii cei mai intoleranţi aflându-se: Lelia Munteanu şi Rodica Ciobanu („Adevărul”), Cristian Tudor Popescu, Ralu Filip şi Alexandru Radu Timofte („Adevărul”, „Scurt pe doi” – TVR 1 şi  „Ştirile PRO TV”), Octavian Paler („Cotidianul”), Ioan Buduca („Evenimentul zilei”), George Stanca („Cotidianul”), col. (r.) Florin Calapod, av. Constantin Profir, consilier juridic al Patriarhiei Române şi George Dora alias Dan Gorzo („În spatele serviciilor secrete” – „Tele 7 ABC”), Ion Cristoiu („Curentul” şi „Fotograme” – „Sigma TV”), Marius Tucă („Jurnalul naţional” şi „Antena 1”), Silviu Brucan („Profeţii despre trecut” – „PRO TV”), Corneliu Vadim Tudor („România mare”).

Între timp, după cum am văzut chiar în jurnalele de ştiri din acea seară de 22 martie, dar şi în zilele următoare, preşedintele României Ion Iliescu, premierul ţării Adrian Năstase, Ministrul Culturii şi Cultelor Răzvan Theodorescu, precum şi alte personalităţi publice (mulţi parlamentari, ca senatorul Radu Ciuceanu de la PRM, de pildă) au sărit în apărarea patriarhului Teoctist, acuzându-ne pe mine şi pe fratele meu de calomnie şi încălcarea Constituţiei şi a altor legi, inclusiv a dreptului patriarhului la intimitate, unii dintre ei cerând în acelaşi timp ca Parchetul şi alte instituţii publice îndrituite să ne cerceteze şi să ne sancţioneze drastic (acestea nu s-au sesizat pentru că nu aveau cum şi de ce, nu aveau bază legală şi nici nu doreau ca scandalul să ia amploare, ci să se stingă cât mai repede, bineînţeles, prin izolarea şi cu pedepsirea noastră, a celor vinovaţi de publicarea informaţiilor din documentele autentice ale Securităţii.

În această campanie de presă împotriva celor doi fraţi Catalan prin care se urmărea în principal spălarea imaginii patriarhului Teoctist şi a Securităţii, dar şi a CNSAS, şi, în secundar, „linşarea” noastră în public şi intimidarea noastră, îndeosebi a mea.

Toată ziua de vineri, 23 martie 2001, s-au transmis astfel de comunicate şi mesaje, iar cvasi-totalitatea presei ne-a ignorat consecvent („România liberă” a fost unica excepţie, aici ziaristul Ion Zubaşcu publicând pe 26 martie singurul interviu care mi s-a solicitat şi pe care l-am acordat în acea săptămână nebună) şi ne-a atacat fără încetare. Atacurile s-au înmulţit şi-n timpul week-end-ului (24-25 martie 2001) şi au continuat şi luni, 26 martie, diverse persoane şi instituţii publice (inclusiv serviciile secrete), asociaţii, organizaţii, parohii etc manifestându-şi public oroarea faţă de demersul nostru şi solidaritatea cu „victima” – patriarhul BOR. Deşi am trimis (prin e-mail, telefonic sau prin fax) un „drept la replică” mai multor televiziuni, agenţii de presă, radiouri şi ziare, nici o instituţie mass-media nu l-a dat publicităţii, deşi CNSAS anunţase destituirea mea la televizor de vineri, 23 martie 2001, iar oamenii Patriarhiei BOR (pr. Costel Stoica, ep. Vincenţiu Ploieşteanu), dar şi şefii altor culte, inclusiv arhiepiscopul Ioan Robu, mitropolit romano-catolic de Bucureşti, mă „afurisiseră” în toate felurile.

Punctul meu de vedere în „cazul Teoctist” şi în conflictul cu CNSAS nu interesa „presa noastră democratică”. Doar „România liberă” de luni, 26 martie 2001, mi-a permis intermediul lui Ion Zubaşcu, să mă apăr şi să arăt şi faptul că prin majoritatea absolută (dacă nu chiar totală) a membrilor săi, îndeosebi a celor din Biroul de Coordonare al Colegiului (preşedinte, vicepreşedinte, secretar), Colegiul CNSAS m-a persecutat şi, în mod abuziv, a anunţat, la 23 martie, printr-un comunicat oficial semnat de Gh. Onişoru, concedierea mea, toată mass-media preluând declaraţiile şi comunicatele sale şi transmiţându-le publicului larg. La acea dată de vineri, 23 martie 2001, eu nu primisem nici un înscris oficial de concediere şi nici nu puteam primi aşa ceva în mod legal, ci doar după ce aş fi fost audiat în legătură cu nota explicativă cerută de conducerea CNSAS sau dacă aş fi refuzat să dau această notă şi/sau aş fi refuzat să mă prezint la audiere (n-am mai fost chemat la nici o audiere după data de 22 martie 2001).

În acea zi de 23 martie 2001, la CNSAS mi s-a cerut iarăşi, de mai multe ori, cu presiuni şi ameninţări progresive, nota explicativă pe care mi-o solicitaseră iniţial cu o zi înainte. Mai întâi domnişoara Gavriluţ, apoi doamna Dobre, apoi amândouă deodată şi, în cele din urmă (pe la ora 15:00), ambele plus doamna Blănaru, m-au abordat la modul foarte agresiv şi m-au pisat necontenit să dau rapid explicaţiile scrise solicitate. Le-am explicat faptul că nu am reuşit în seara zilei anterioare să scriu răspunsurile cerute fiind invitat la diverse televiziuni, iar atunci la serviciu fiind supus unui stres continuu nu pot şi le-am repetat că nu este prevăzut în lege un termen precis aşa de scurt pentru executarea dispoziţiei primite de un funcţionar public de la şefii săi şi că voi da cu siguranţă acea notă, după ce voi reuşi să am un pic de linişte, probabil chiar luni, 26 martie 2001. M-am gândit şi la declaraţiile preşedintelui şi vicepreşedintelui Colegiului CNSAS din timpul emisiunii „Marius Tucă Show” de la „Antena 1” din seara anterioară din care rezulta că practic sunt destituit din CNSAS şi am considerat că aceştia nu-mi înmânaseră decizia scrisă a concedierii pentru simplul motiv că aşteptau mai întâi de la mine nota explicativă deoarece mai voiau doar să se acopere în privinţa procedurilor, nu să facă o cercetare disciplinară corectă, echidistantă.

Pentru că nu conteneau cu presiunile şi insistenţele, le-am cerut să-mi demonstreze că greşesc şi să-mi arate prevederea legală care m-ar obliga să dau curs chiar în acel moment cerinţelor lor. N-au zis şi n-au arătat nimic, neavând ce, de altfel, ci doar Carmen Blănaru mi-a făcut proces de intenţie cum că, de fapt, nu le voi da nici luni şi nici în zilele următoare în scris răspunsurile cerute. I-am mai explicat o dată art.43 din Legea nr.188/1999, le-am cerut să nu mă mai chinuiască şi să aştepte ziua de luni înainte să se îndoiască de cuvântul meu, apoi am pus punct discuţiei.

La această discuţie erau de faţă mai mulţi colegi, inclusiv Mircea Stănescu şi Delia Moisil. Aceşti doi colegi au semnat un memoriu de protest (conceput şi redactat de Mircea Stănescu) în care denunţau persecutarea mea de către conducerea CNSAS şi l-au înregistrat la parter, la Registratura CNSAS, sub nr.1931/26 martie 2001 (ulterior, a doua zi, l-a semnat şi o altă colegă, Clara Cosmineanu, azi Mareş, după căsătorie, care nu fusese în sediul CNSAS pe 26 martie, ci lucrase într-o bibliotecă publică din capitală). La finalul programului de lucru am plecat acasă, fără ca să fiu anunţat de vreo persoană din conducerea CNSAS de vreo schimbare a statutului meu oficial de angajat în raport cu instituţia respectivă.

Chiar în seara acelei zile de vineri, 23 martie 2001, posturile de televiziune „România 1”, „Antena 1” şi „PRO TV”, ca şi unele posturi de radio au transmis comunicatul oficial al Colegiului CNSAS şi/sau declaraţiile publice ale preşedintelui Gh. Onişoru, vicepreşedintelui M. Gheorghe şi membrului (la scurt timp devenit secretar) C. Buchet prin care se anunţa că eram deja „destituit”, „concediat”, „dat afară”, deşi eu nu primisem absolut nimic, nici un act scris în acest sens şi nici măcar un anunţ verbal direct sau telefonic.

A doua zi, sâmbătă, zi liberă, am trimis dreptul la replică de care aminteam înainte şi care nu a fost preluat şi difuzat de nici o instituţie a mass-media, nici măcar fragmentar. În cursul week-end-ului au continuat să fie difuzate în toate tipurile de presă internă aceleaşi declaraţii şi comunicate oficiale mincinoase, diversioniste. Abia luni, 26 martie, apărea în „România liberă” replica mea, în care precizam adevărul, în cadrul interviului acordat lui Ion Zubaşcu în acel sfârşit de săptămână.

Luni, 26 martie 2001, m-am dus dimineaţă la serviciu, ca de obicei, şi o dată ajuns acolo am vorbit puţin cu unii colegi, foarte mulţi dintre ei fiind extrem de uimiţi că mai sunt alături de ei în/la CNSAS după ce concedierea mea fusese anunţată public cu 2-3 zile înainte. Apoi, împreună cu alţi 4-5 colegi cercetători, care fuseseră incluşi în acel colectiv ad-hoc de lucru la capitolul de istorie din broşura plănuită să prezinte publicului larg Securitatea şi CNSAS, am discutat cu domnul secretar Claudiu Secaşiu (azi preşedinte al CNSAS) varianta finală la care eu lucrasem cu Mircea Stănescu şi (Delia Moisil) şi pe care o predasem de câteva zile bune. Observaţiile domnului Secaşiu, responsabil la nivelul Colegiului cu realizarea acestei broşuri, la adresa capitolului respectiv (deci în esenţă a muncii grupului nostru de 2+1) au fost minore, legate de detalii nesemnificative. La această discuţie a fost prezentă şi domnişoara directoare adjunctă a Direcţiei Investigaţii Mihaela Aniţă, care a rămas permanent tăcută (nici nu prea avea ce spune despre subiectul discutat).

Spre sfârşitul programului, în jurul orei 15:00, au venit la mine, la etajul 4, mai multe persoane (vreo 3 femei) de la Oficiul Juridic, dintre care mai târziu am identificat-o pe Ofelia Dobra, care m-au presat din nou să dau nota explicativă şi au afirmat, într-o interpretare vădit abuzivă, că nu vreau să dau acea notă şi că au martori în acest sens, cerând şi sprijinul doamnei Floarea Dobre şi a altor colegi prezenţi deoarece eu le-am răspuns că trebuie mai întâi să-mi dovedească în scris faptul că mai sunt angajatul CNSAS, având în vedere că presa anunţase deja destituirea mea, conform declaraţiilor lui Gh. Onişoru şi comunicatelor Colegiului.

În acel moment, domnul Mircea Stănescu a intervenit şi a protestat faţă de teroarea la care eram supus, confirmând justeţea punctului meu de vedere şi anume că voi da nota explicativă numai după ce voi primi o precizare scrisă oficială a statutului meu profesional: ori sunt concediat, aşa cum a anunţat de 2-3 zile toată presa, şi atunci să-mi dea o hârtie oficială în acest sens, ori sunt angajat al CNSAS încă şi, în acest caz, trebuie să mi se dea o hârtie oficială în care să se precizeze acest lucru. Imediat eu am adăugat că, în cel din urmă caz, solicit să se dea o dezminţire oficială publică referitoare la ştirile despre concedierea mea difuzate în zilele anterioare de întreaga presă românească, în opinia mea cel responsabil pentru aceste eventuale „erori” fiind şi cel care este dator să le repare: preşedintele colegiului CNSAS Gheorghe Onişoru. Reprezentanţii Biroului Juridic au bălmăjit fraze fără sens, Ofelia Dobra evitând răspunsurile clare şi perseverând în presiuni şi diversiuni pe care le-am respins, repetându-i poziţia mea fermă şi atrăgându-i, concomitent, atenţia să nu mai denatureze spusele mele în sensul că aş fi refuzat să dau nota explicativă, adăugând, din nou, că nu sunt obligat prin lege să respect un termen atât de scurt, impus de conducerea instituţiei, pentru a răspunde în scris solicitării repetate de a da această notă explicativă despre articolul publicat în ziarul „Libertatea” din 22 martie 2001. Până la urmă, grupul consilierilor juridici au renunţat să mă mai bată la cap şi au plecat.

Ulterior, m-am dus la etajul 5, la Direcţia Resurse Umane, unde am intrat în biroul directoarei, domnişoara Meda Gavriluţ, căreia i-am solicitat textul jurământului depus de mine ca funcţionar public şi explicaţii în legătură cu aplicabilitatea Codului Muncii pentru funcţionarii publici, mai precis dacă un funcţionar public trebuie sau nu să primească preaviz de concediere. Mi-a spus că nu trebuie căci nu se aplică în cazul nostru Codul Muncii, invocând Legea nr.188/1999 (art.5) şi mi-a dat o copie a jurământului respectiv, ţinând să-mi precizeze, înainte ca să ies din biroul său, că deja am fost destituit şi că voi primi în curând o hârtie oficială de concediere. M-am întors la etajul 4 şi am aşteptat până la ora 17:00, dar nu am mai fost căutat de nimeni, aşa că am plecat acasă la finele orarului de lucru.

A doua zi, marţi, 27 martie 2001, dimineaţa, m-am dus la serviciu şi de cum am intrat în sala Direcţiei de Cercetare-Arhivă de la etajul 4 am fost anunţat de domnii şefi de servicii Ionel Ivaşcu şi Silviu Moldovan că fusesem căutat de mai multe ori de domnişoara Meda Gavriluţ, pe care eram invitat să o caut în biroul său de la etajul 5. Nu m-am dus, am vrut doar să telefonez ca să anunţ că am sosit în sediul CNSAS, dar am renunţat, gândindu-mă că, oricum, va fi rapid informată şi mă va căuta dumneaei, lucru care s-a şi întâmplat foarte repede, probabil cu concursul doamnei Dobre (care m-a mustrat că n-am ajuns la serviciu chiar la ora 8:00 fix, deşi însuşi preşedintele Onişoru şi secretarul Secaşiu, responsabilul supervizor cu cercetarea şi cu redactarea broşurii, spuseseră de mai multe ori în faţa tuturor angajaţilor de la Direcţia Cercetare-Arhivă că noi toţi nu avem un program sau un orar fix având în vedere specificul muncii de cercetare şi greutăţile şi lipsurile pe care le întâmpinăm în această privinţă, iar eu rămăsesem de mai multe ori să lucrez după „programul obişnuit” la acel proiect de broşură împreună cu Mircea Stănescu şi/sau Delia Moisil).

Domnişoara Gavriluţ a coborât deci la etajul 4 după vreo jumătate de oră şi mi-a cerut să o urmez în biroul său. Când am întrebat-o de ce, mi-a răspuns în şoaptă că trebuie să-mi dea nişte hârtii. Atunci, m-am oprit din mersul spre uşă şi i-am zis că eu nu vin cu ea sus, ci o aştept la etajul 4 să-mi aducă respectivele hârtii fiindcă prefer să am mai mulţi martori. A plecat la etajul 5 şi a revenit cu două hârtii: adresa nr.330/27 martie 2001 ştampilată şi semnată de Gh. Onişoru, M. Gavriluţ şi F. Dobre şi, anexată la ea, ordinul de sancţionare nr.144/26 martie 2001 prin care eram destituit, semnat de Gh. Onişoru şi ştampilat. Înainte de a mi le înmâna domnişoara Gavriluţ a încercat să mă izoleze oarecum , chemându-mă de-o parte, însă eu n-am ascultat-o şi am rămas pe loc, lângă colegi, în mijlocul lor, şi am început să citesc cu voce tare hârtiile, protestând faţă de faptul că ordinul de concediere era antedatat şi faţă de minciunile şi abuzurile invocate pentru argumentarea în drept a destituirii mele.

Două dintre acestea erau strigătoare la cer prin nedreptatea lor: 1). se invoca „procesul verbal nr.118/23 martie 2001”, prin care „se lua act” de aşa-zisa mea „solicitare” de a fi amânată predarea notei explicative şi 2). Se invoca „referatul nr.123/26 martie 2001” al Direcţiei Cercetare-Arhivă, deci aparţinând doamnei directoare Floarea Dobre, din care reieşea că „refuzasem prezentarea notei explicative”. Ambele acte amintite mai sus îmi erau total necunoscute, nu-mi fuseseră niciodată prezentate sau măcar anunţate, nu ştiam nimic de existenţa lor şi nu respectau realitatea absolut deloc, deoarece eu nu cerusem nicicând amânarea predării notei explicative şi nicidecum nu refuzasem predarea acesteia.

Am protestat şi am spus răspicat că aceste afirmaţii sunt nişte minciuni ordinare, iar autorii lor  nişte mincinoşi ordinari, solicitând documentele respective, precum şi celelalte două acte invocate în sprijinul hotărârii destituirii mele: 1). stenograma şedinţei Colegiului CNSAS întrunit în comisie de disciplină în data de 22 martie 2001, în care aş fi fost audiat în legătură cu „articolul apărut în presa centrală din aceeaşi zi şi în care am fost citat ca sursă documentară” (şedinţă în care nu se respectaseră prevederile Regulamentului de organizare şi funcţionare a CNSAS, cel puţin prin faptul că absentaseră de la şedinţă 5 membri ai Colegiului, deci nu existase cvorum legal, după cum am mai arătat) şi 2). „procesul verbal nr.11 din 23 martie 2001 al Colegiului CNSAS întrunit în comisie de disciplină”, şedinţă de care nici nu am ştiut nimic până atunci, nu am fost chemat şi nu ştiam dacă şi cum s-a desfăşurat (şi astăzi persist în a avea îndoieli că ar fi existat cvorum la această a doua şedinţă consecutivă în 2 zile a Colegiului dedicată sancţionării mele cu destituirea din CNSAS), probabil s-au mulţumit să consemneze în mod abuziv şi mincinos că am refuzat să predau nota explicativă fiind astfel asigurată „acoperirea legală” pentru a mă sancţiona în absenţă şi „a repara” eventualele erori din actele anterioare. Nu degeaba domnul Gheorghe bolborosise pe 22 martie 2001 când mă (re)ancheta ca un veritabil procuror comunist ce era, privindu-se cu subînţeles cu domnul Onişoru, total nemulţumiţi de faptul că nu mă puteau prinde în capcanele chestionărilor şi ameninţărilor lor verbale: „Ăsta a venit cu lecţia învăţată!”.

Am fost refuzat de Meda Gavriluţ în problema primirii actelor invocate în ordinul de concediere nr.144/26 martie 2001. Aceasta mi-a spus doar că ele există (ceea ce nu puneam la îndoială, eu contestând legalitatea şi corectitudinea lor), doar nu-mi închipuiam că mi-a adus hârtia de concediere fără ca să aibă o bază legală (de unde se vede că pentru conducerea şi juriştii CNSAS actul în sine era de ajuns pentru legalitatea măsurii decise). „Ba bine că nu!”, i-am răspuns şi am refuzat categoric să-i semnez de primire pentru că nu consideram corectă procedura la care apelaseră, calificându-le acţiunile şi susţinerile neîndreptăţite şi neadevărate drept „porcării” şi „minciuni” fabricate şi prezentate ca dovezi pe baza cărora eram destituit.

După alte câteva tentative nereuşite de a mă convinge să semnez, eu i-am cerut să-mi lase hârtia dacă vrea, deoarece consider că destituirea este un act unilateral şi nu trebuie ca eu, cel destituit, să fiu obligat să mă declar de acord cu ea, mai ales că nu o consider legală, ci, dimpotrivă, abuzivă şi neîntemeiată. Mircea Stănescu, aflat în apropiere, mi-a dat dreptate. Domnişoara Gavriluţ, însă, nu mi-a lăsat hârtiile, ci a plecat cu ele. După vreo 45 de minute a revenit împreună cu directoarea Oficiului Juridic, Mihaela Vrânceanu, sora Gabrielei Vrânceanu-Firea, ştirista de la Antena 1, şi cu Cristian Ciucă, consilier juridic şi el la CNSAS. Doamna Vrânceanu a făcut la rându-i noi presiuni pentru ca eu să semnez de primire adresa nr.330/27 martie 2001, prin care mi se cerea să mă prezint la Direcţia Resurse Umane a CNSAS „pentru perfectarea formelor de încetare a activităţii, întocmirea Notei de lichidare şi preluarea Carnetului de muncă” şi mi se înainta, totodată, şi copia ordinului de concediere nr.144/26 martie 2001.

Am continuat să refuz să-mi pun semnătura pe acel act. Doamna Vrânceanu şi-a manifestat uimirea şi s-a arătat gata să-mi explice tot ce doresc, dar după ce semnez. Am refuzat-o categoric şi atunci dânsa a invocat Codul Muncii spunându-mi că sunt obligat prin acesta să semnez de primire. Atunci, i-am cerut să-mi arate articolul de lege din textul respectiv care prevedea acest lucru şi să-mi demonstreze justeţea afirmaţiilor sale. Din nou, colegul Mircea Stănescu mi-a venit în ajutor, cerându-le „juriştilor” pe un ton imperativ să nu mă mai tortureze. Până la urmă, Mihaela Vrânceanu a cedat şi mi-a lăsat hârtiile, precizând, însă, că există destui martori că mi-a dat ordinul de concediere şi a adăugat, înainte de a pleca, pe un ton dispreţuitor şi ironic: „Sunteţi un om foarte … deosebit, domnule Catalan.”. Am ignorat-o complet şi au plecat cu toţii.

După câteva minute de comentarii cu unii colegi, tocmai când mă pregăteam să plec, şi-a făcut apariţia tovarăşul colonel securist (în rezervă ?) Gh. Paşc, şeful Biroului pentru Protecţia Informaţiei din CNSAS, care pe un ton grav şi vizibil satisfăcut mi-a cerut să-i predau cartela electronică de acces în instituţie fără să-mi ofere în schimb vreo dovadă, un proces verbal de predare-primire. Acest securist era însoţit de un subordonat al său. Mi-au spus că i-a trimis însuşi preşedintele Onişoru. I-am zis că sunt nemaipomenit de onorat, dar că voi perfecta toate aceste forme numai cu domnişoara Gavriluţ de la Direcţia Resurse Umane şi numai după ce va face un inventar al lucrurilor pe care trebuie să le predau şi în prezenţa unor martori îmi va semna de primire în schimbul lucrurilor respective predate. În formularea acestei replici m-am folosit de textul adresei nr.330/27 martie 2001 pe care mi-o lăsaseră „juriştii” cu puţin timp înainte.

Acest securist Gh. Paşc a fost cel care ne-a prelucrat de mai multe ori şi în octombrie-decembrie 2000 şi în ianuarie-februarie 2001, atât la Palatul Parlamentului cât şi la sediul CNSAS din Strada Dragoslavele, ameninţându-ne în stil securistic, aburindu-ne cu pretexte de genul siguranţă naţională, secrete de stat şi de serviciu, asigurarea protecţiei personale a angajaţilor, supravegherea lucrului cu dosarele şi comparând permanent CNSAS cu o instituţie militarizată. Îmi amintesc faptul că, la o şedinţă de prelucrare de acest tip desfăşurată în sediul Camerei Deputaţilor prin noiembrie 2000 cu participarea unor membri ai Colegiului şi a şefilor de grupe, secretarul Secaşiu se comporta cu o linguşeală şi o consideraţie neţărmurită faţă de aberaţiile debitate de acest ofiţer de Securitate, pe care la un moment dat, nemaisuportându-i propaganda comunisto-securistă şi limba de lemn specifică, am avut tupeul să-l chestionez direct: „Cu ce drept, în ce calitate şi pe baza căror competenţe vă permiteţi să ne daţi nouă sugestii şi indicaţii preţioase despre cum să studiem şi să analizăm dosarele Securităţii?!”, lăsându-l complet derutat, perplexitatea cuprinzându-i şi pe majoritatea celorlalţi inşi prezenţi. De altfel, înainte de a fi trimişi să lucreze la investigarea dosarelor Securităţii, angajaţii CNSAS au fost supuşi cu acordul şi din dispoziţia Colegiului unei îndelungate (1-2 luni) prelucrări şi stricte îndoctrinări după tot tipicul securist, în principal fiind obligaţi să audieze „conferinţele” şi „lecţiile” unor ofiţeri şi colaboratori ai Securităţii (col. Oniţiu Oprişor, Radu Ciuceanu) şi ai serviciilor secrete care au moştenit-o, dintre care unii activi şi alţii în rezervă, cel puţin câte unul de la fiecare serviciu secret important şi de la instituţiile adiacente domeniului (SRI, SIE, UM 0962 MAI, DGIA, Arhivele Militare, Arhivele Naţionale, Institutul Naţional pentru Studierea Totalitarismului), completate de cuvântările mobilizatoare, cu rol de trasare a direcţiei, ţinute de Gheorghe Onişoru, Mihai Gheorghe, Constantin Buchet şi Gheorghe Paşc.

Cu acest din urmă individ securist avusesem cu mai mult de o lună înainte de concediere un conflict deschis pentru că în timpul „inspecţiei” unor „cadre superioare” din SRI la această structură a Securităţii din cadrul CNSAS care avea şi la etajul 4, ca la toate nivelele clădirii, o cameră ce-i era special destinată, „i-am dat cu flit” şi am sărit în apărarea colegilor mei bruscaţi verbal şi chiar fizic în mod violent de acesta pentru că nu-i salutaseră pe superiorii săi şi nici pe el atunci când au intrat în sala mare de la etajul 4 şi nu luaseră o poziţie respectuoasă, stând în continuare pe mese pentru că nu erau destule scaune.

Acest incident a ajuns la cunoştinţa Colegiului (probabil chiar securistul s-a plâns), astfel încât atunci când m-am plâns de atitudinea colonelului Gh. Paşc, cu ocazia interviului din cadrul primului concurs la care am participat în CNSAS, cel pentru ocuparea postului de director al Direcţiei Investigaţii, desfăşurat în prima parte a lunii februarie 2001, am fost atacat dur de C. Secaşiu şi apoi de aproape toţi ceilalţi membri ai Colegiului pe motiv că într-adevăr noi am fost vinovaţi şi lipsiţi de respect, iar securistul, săracul, doar victima noastră. Norocul meu a constat atunci în faptul că participa şi Mircea Dinescu (a fost prima şi singura dată când acesta a fost prezent la întrunirile Colegiului la care am participat şi eu), care a fost singurul care mi-a dat parţial dreptate, afirmând că angajaţii care lucrează cu dosarele nu au de ce să-i asculte pe cei de la „Protecţia informativă” în ceea ce priveşte munca lor de cercetare şi investigare, în timp ce ceilalţi au tăcut. Totuşi, Gh. Paşc nu a fost în nici un fel sancţionat, dimpotrivă, astfel că manifestările sale abuzive de satrap sau de gardian de puşcărie au continuat, deşi mai atenuate.

Imediat după destituirea mea, chiar a doua sau a treia zi, pentru a mai spăla imaginea Securităţii şi a CNSAS şi a manipula opinia publică a avut loc invitarea la sediul CNSAS a primilor 4 cetăţeni care făcuseră cerere de consultare a propriului dosar de urmărire informativă (sau a celui al unei rude), printre aceştia aflându-se şi Dorli Blaga, fiica lui Lucian Blaga, care a fost cea mai filmată, televizată şi fotografiată persoană dintre toţi. În acelaşi timp, în interiorul CNSAS au fost impuse angajaţilor noi „norme de securitate”, datate 22 martie 2001, dar înaintate spre semnare abia pe 26 martie celor de la Direcţia Cercetare-Arhivă (inclusiv mie!), care prevedeau expres sporirea secretomaniei şi provocau o adevărată psihoză, menţinută (ba chiar exacerbată) şi azi în instituţie sub imperiul „apărării secretelor de stat şi de serviciu” (perfect absurdă şi ridicolă este trimiterea la secretul de stat într-o instituţie destinată prin lege deconspirării Securităţii şi asigurării accesului publicului la informaţiile din dosarele poliţiei politice comuniste, normal şi logic, pentru orice om, toate acestea fiind cu totul în afara sferei siguranţei naţionale).

Întorcându-mă la concedierea mea, trebuie să mai precizez şi faptul că doamna Delia Moisil şi domnul Mircea Stănescu, colegii mei care m-au susţinut, după puterile lor, în timpul persecuţiilor suferite la CNSAS, au fost la rândul lor hăituiţi şi persecutaţi pentru că au redactat, au semnat şi au înregistrat la CNSAS un memoriu de protest în sprijinul meu în ziua de 26 martie 2001 (în cazul domnului Stănescu şi pentru alte memorii anterioare referitoare la abuzuri şi încălcări ale Legii nr.187/1999). Amândoi au fost chemaţi la audieri în faţa Colegiului în ziua de 29 martie 2001 şi au fost permanent şicanaţi şi agresaţi verbal de toţi şefii (chiar şi „distinsul” domn A. Pleşu a ridicat vocea la doamna Moisil, a intimidat-o, a jignit-o şi a ironizat-o printr-o serie de ameninţări, aluzii, întrebări şi expresii de genul „Faci pe Ana Ipătescu, revoluţionaro?!”).

Domnul M. Stănescu a refuzat să meargă în faţa Colegiului, motivând în scris la 28 martie 2001, atunci când a primit, prin adresa nr.129/28 martie 2001, „invitaţia” de a se prezenta a doua zi la şedinţa Colegiului, că nu consideră necesar „să clarifice unele probleme” pe care el le prezentase prin memoriul nr.987/22 februarie 2001 adresat Avocatului Poporului, având în vedere faptul că acelaşi Colegiu CNSAS îi transmisese pe 5 februarie 2001 un răspuns scris la memoriul său prezentat conducerii CNSAS la 8 ianuarie 2001, prin care arăta că există grave şi numeroase abuzuri, ilegalităţi şi disfuncţionalităţi în CNSAS, iar memoriul din 22 februarie relua problemele criticate în cel anterior din 8 ianuarie.

În acel răspuns scris al Colegiului din 5 februarie 2001 se preciza convingerea acestuia că „au fost clarificate problemele” sesizate de domnul M. Stănescu şi se făcea referire la „audierea” sa din 23 ianuarie 2001 (la care au lipsit trei membri ai Colegiului: Buchet, Dinescu şi Pleşu; în fapt, o veritabilă şedinţă de demascare şi o tentativă de reeducare, caracteristici, se pare, ale tuturor întrunirilor de acest tip ale Colegiului, precum am avut prilejul să simt ulterior pe propria piele de mai multe ori).

Asupra lui Mircea Stănescu s-au făcut mari presiuni pe 29 martie 2001 ca să vină totuşi în faţa Colegiului, a fost chemat la discuţii particulare în birourile preşedintelui Gh. Onişoru şi vicepreşedintelui Mihai Gheorghe, apoi au fost trimişi la el doi securişti de la Biroul de Protecţia Informaţiei, cărora puţin le-a lipsit să nu-l forţeze fizic să meargă la etajul 1, în sala de consiliu unde se ţineau şedinţele Colegiului. Cu toate acestea, el a continuat să rămână ferm pe poziţia iniţială, refuzând să se prezinte la aşa-zisa audiere. Din acel moment lui Mircea Stănescu i s-a interzis din ordinul celor doi şefi ai Colegiului CNSAS accesul în altă parte decât la etajul 4 în interiorul sediului instituţiei.

Doamna D. Moisil a făcut greşeala să se prezinte şi a suferit o serie de presiuni şi jigniri, ironii şi critici nefondate şi abuzive, precum şi reproşuri clare, directe, pentru că a semnat acel memoriu în sprijinul meu. S-a ajuns până acolo încât i s-a spus să se gândească bine până marţi, 3 aprilie 2001, dacă mai vrea să rămână în CNSAS, sugerându-i-se să demisioneze dacă nu înţelege să-şi retragă semnătura, să se delimiteze de mine şi să dezavueze toate acţiunile mele. Spre cinstea ei, doamna Moisil a rezistat (deşi cu greutate) presiunilor, şi-a păstrat demnitatea şi a suportat cu stoicism aceste abuzuri fără să le facă pe plac membrilor Colegiului. Este demn de remarcat faptul că în ziua de 30 martie 2001 Delia Moisil a fost chemată de domnul Horia-Roman Patapievici în biroul său de la etajul 2  şi, în cursul discuţiei desfăşurate între patru ochi, demnitarul i-a mărturisit acesteia că nu împărtăşeşte întru totul violenţele verbale din ziua dinainte ale colegilor săi şi chiar că n-a fost prezent şi nici informat despre decizia de concediere a mea, decizie luată în mod repetat în cursul succesivelor şedinţe ale Colegiului din 22, 23 şi 26 martie 2001. În acelaşi timp, a întrebat-o de ce m-am grăbit să dau publicităţii acele informaţii despre Teoctist Arăpaşu şi s-a mirat că am făcut-o în mod deschis, total transparent, sub semnătură şi fără să mă asigur înainte de sprijinul cuiva puternic din Colegiu sau din afara lui. Probabil că o fi avut niscaiva mustrări de conştiinţă „onorabilul” domn Patapievici, mai ales că tot în acele zile şi tot în lipsa celor trei „stimabili” intelectuali Pleşu, Patapievici şi Dinescu, Colegiul CNSAS l-a scos din nou „curat” pe securistul (ofiţerul DIE) Ristea Priboi, tot fără să folosească prevederile art.20 alin.2 din Legea nr.187/ 1999, care le dădea drept de acces neîngrădit tuturor membrilor Colegiului la toate informaţiile şi documentele existente în toate arhivele Securităţii, indiferent de instituţia care era deţinătoarea lor, deci nerespectând, încălcând în mod flagrant legea de deconspirare a Securităţii.

Şi Clara Cosmineanu, a treia semnatară a memoriului în favoarea mea (dar nu a apucat să semneze pe exemplarul depus la Registratura CNSAS şi aşa a scăpat de „audierile” din Colegiu), a avut de suferit şicane, provocări şi diverse mizerii din partea conducerii Direcţiei de Cercetare-Arhivă, în special a directoarei Floarea Dobre, care aflase în cele din urmă că şi ea mă susţinuse.

Toţi aceşti trei colegi au părăsit pe rând CNSAS. Mircea Stănescu a fost dat afară pe la finele lunii aprilie 2001, în timp ce se afla în Franţa cu o bursă de studii (pentru care a avut multe încercări de depăşit şi i s-au pus mari piedici din partea CNSAS), sub pretextul restructurării bugetului instituţiei şi a sancţionării sale anterioare cu reducerea salariului din cauza memoriilor sale repetate adresate CNSAS şi Avocatului Poporului, a opoziţiei şi a criticii sale constante la adresa Colegiului, aceste decizii abuzive ale Colegiului CNSAS fiind consfinţite în tradiţionalul stil servil şi corupt al justiţiei noastre mioritice de toate instanţele judiciare româneşti. Delia Moisil şi Clara Cosmineanu (Mareş) au plecat prin demisie în 2003, respectiv 2005, după ce s-au lămurit pe deplin asupra cvasi-inutilităţii eforturilor lor şi a perversităţii mecanismelor de decizie şi control din această instituţie.

În ceea ce mă priveşte, consecinţele destituirii din CNSAS au fost deosebit de grave: mi-a fost afectată imaginea şi lezată reputaţia şi onoarea, din 27 martie 2001 am devenit şomer (situaţie depăşită cu greu abia la mijlocul lunii septembrie când am obţinut un post de profesor în învăţământul secundar, până atunci fiindu-mi refuzate diverse slujbe intelectuale la care am aplicat, inclusiv cele de redactor la 2-3 edituri, jurnalist la cotidianul nou înfiinţat „Monitorul de Bucureşti”, bibliotecar la BCU şi cercetător la Institutul de Istorie „N. Iorga”), mi s-au blocat practic căile de a promova din punct de vedere ştiinţific (inclusiv la nivel doctoral), am devenit persona non grata, un autor pus la index, pentru 3-4 ani având extrem de mari dificultăţi în a publica în România, iar o parte dintre cunoscuţi, rude şi chiar prieteni au început să mă evite, ba chiar soţia a divorţat ulterior (în principal) din aceste motive.

Cele trei procese civile pe care le-am intentat în contencios administrativ CNSAS pentru cele trei sancţiuni pe care mi le-a aplicat în martie 2001, precum şi procesul de calomnie pe care l-am deschis contra directorului SRI de atunci, Alexandru-Radu Timofte (care mă acuzase la finele lunii martie 2001 de sustragerea unor file din dosare aflate la CNSAS şi/sau SRI), au fost muşamalizate şi instrumentate politic în dispreţul total al legilor (inclusiv al procedurilor elementare), spre finalul anului 2004 şi respectiv 2005 instanţele judecătoreşti interne (la toate nivelurile, inclusiv cele mai înalte din România, respectiv secţiile contencios administrativ şi penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) respingându-mi plângerile; în prezent cauzele aflându-se pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

În concluzie, reiterez ideea de bază a acestor amintiri şi analize critice ale mele (şi nu numai ale mele – vezi studiile domnilor Gabriel Andreescu şi Mircea Stănescu din „Revista Română de Drepturile Omului”, nr.20/2001 şi 25/2003) şi anume aceea că nu sunt respectate prevederile Legii nr.187/1999 şi ale Regulamentului CNSAS (Hotărârea Parlamentului României nr.17/2000) nici de către instituţiile şi autorităţile publice ale statului român (Preşedinte, Guvern, Parlament, Primăria Municipiului Bucureşti, serviciile secrete etc.), nici de CNSAS, instituţia direct însărcinată cu aplicarea Legii deconspirării Securităţii, mai precis de către conducerea acesteia, Colegiul CNSAS, format din 11 reprezentanţi politici cu interese personale şi de grup, cu mari deficienţe de competenţă şi grave lipsuri morale. De altfel, prestaţia constant negativă a CNSAS este de notorietate şi în prezent, presa şi opinia publică internă şi internaţională neîncetând să prezinte date, informaţii şi dovezi în acest sens.

Cât despre cazurile prezentate în aceste pagini cred că am demonstrat cu prisosinţă faptul că asupra mea şi a mai multor colegi angajaţi la CNSAS s-au făcut numeroase şi grave abuzuri şi ilegalităţi din partea membrilor Colegiului şi a şefilor numiţi de ei, acţiuni prin care mi/ni s-au încălcat cu bună-ştiinţă şi rea-voinţă drepturile constituţionale, printre care amintesc doar câteva: libertatea de exprimare, libertatea opiniei, libertatea de conştiinţă, libertatea de gândire, libertatea de cercetare istorică şi de informare (inclusiv de transmitere către public a rezultatelor cercetării, de circulaţie a informaţiei), libertatea presei.

30 martie 2001 şi

august-septembrie 2006

GABRIEL CATALAN

ANEXE

I.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Sediul: Bucureşti, str. Izvor, nr.2-4

Cod fiscal – 12932750

ANGAJAMENT DE CONFIDENŢIALITATE nr.41

încheiat astăzi 15 IX 2000

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii reprezentat prin domnul Gheorghe Onişoru, în calitate de preşedinte şi d-l (d-na) CATALAN Gabriel  domiciliat(ă) în …, str. …, nr. …, bl. …, sc. …, et. …, ap. …, jud. …, posesor al BI seria … nr. …, eliberat de Poliţia …, la data de …, CNP …, au convenit să încheie prezentul Angajament de confidenţialitate, convenind asupra următoarelor clauze:

Clauze de confidenţialitate

1. Toate informaţiile pe care le obţine angajatul, potrivit prezentului angajament de confidenţialitate, ca efect al executării contractului individual de muncă intervenit între părţi [subl. n.], sunt strict confidenţiale.

2. Sunt confidenţiale următoarele informaţii, date şi documente de care angajatul a luat cunoştinţă direct sau incidental:

 

a)      documentele şi informaţiile conţinute în dosarele ce fac obiectul activităţii de cercetare;

b)      structura băncii de date de care dispune CNSAS;

c)      proiectele şi programele de lucru;

d)     drepturile salariale individuale.

3. Angajatul poate dezvălui informaţii sau date, ori poate pune la dispoziţie documente din domeniile menţionate la pct.2 numai persoanelor îndreptăţite sau acelor persoane pentru care primeşte aprobare, în scris, de la membrii Colegiului Consiliului.

4. Angajatul se obligă ca din momentul încetării calităţii sale de angajat al CNSAS să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor aspectelor legate de activitatea acestui organism, conform art.20* din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CNSAS, publicat în M.O. 244/02.06.2000.

Prezentul Angajament de confidenţialitate s-a încheiat în 2 exemplare.

        PREŞEDINTE,                                                                                   ANGAJAT,

        Gheorghe ONIŞORU                                                                          Gabriel Catalan

        [semnătura şi ştampila]                                                                       [semnătura]

Resurse umane,

Meda GAVRILUŢ

[semnătura]

Oficiu Juridic,

Mihaela VRÎNCEANU

[semnătura]”

* „Membrii şi personalul CNSAS sunt obligaţi să respecte normele de confidenţialitate privind problemele de serviciu şi după pierderea calităţii de membru sau de angajat.” (art.20 din ROF a CNSAS – „Monitorul Oficial al României”, Partea I, Nr.244/2 VI 2000)

II.

„Bucureşti, 21.02.2001

Contestaţie*

Subsemnatul, Gabriel CATALAN, funcţionar public, consilier CNSAS, am candidat la data de 20 II 2001la concursul pentru ocuparea posturilor de: 1).director Direcţia Cercetare-Arhivă; 2). şef Serviciu Cercetare; 3). şef Serviciu Verificări Agenţi, respectând toate prevederile legislative ce reglementează aceste chestiuni.

Protestez în legătură cu faptul că nu am fost anunţat despre atribuţiile corespondente acestor funcţii şi despre criteriile de evaluare a candidaţilor.

Protestez şi faţă de faptul că, de această dată, comisia de evaluare a concurenţilor a fost formată doar din 4 (patru) membri ai Colegiului şi nu din toţi 11 (unsprezece), cum s-a întâmplat la precedentul concurs (pentru ocuparea postului de director Direcţia Investigaţii).

De asemenea, cred că unii candidaţi nici nu au dreptul să fie angajaţi CNSAS, darămite să ocupe funcţii de conducere: Remus Murzea, de exemplu.

Mă consider umilit de faptul că a trebuit să aştept de la ora 9:00 la 17:00 pentru a intra la interviu deoarece comisia Colegiului a luat „o pauză” de 3 ore (anunţând doar o oră de pauză).

Contest rezultatul acestor interviuri şi nu concursuri (cu examen scris, cum ar fi trebuit să fie, ca la primul concurs pentru ocuparea postului de director Direcţia Investigaţii), având în vedere faptul că, în cursul interviului meu, a fost nominalizată o persoană, candidata Floarea Dobre, de către însuşi preşedintele Colegiului, ca fiind „cea mai potrivită pentru postul de director la Direcţia Cercetare-Arhivă. În timpul interviului meu, domnul Mihai Gheorghe, vicepreşedintele Colegiului, m-a întrerupt în repetate rânduri şi m-a acuzat direct că „fac procese de intenţie” Colegiului, arătând că acesta nu a respectat sau nu a acţionat pentru ferm pentru respectarea Legii 187/1999 (cazul Ristea Priboi şi cazul „Teoctist–Sfântul Sinod”, de exemplu). Totodată, mi s-a reproşat că, deşi sunt angajat (al CNSAS, nu al Colegiului sau al persoanelor ce-l formează – n.n.), îmi permit să critic organizarea şi funcţionarea instituţiei, iar domnul preşedinte Gh. Onişoru, la rândul său, din motive similare, m-a calificat drept „insolent”, „obraznic”, „impertinent” şi chiar m-a jignit grav, spunându-mi că „îmi lipseşte o bună parte din cei 7 ani de educaţie minimă” şi ameninţându-mă şi cu eventuale sancţiuni administrative; totodată mi-a sugerat, ameninţător, să demisionez.

În concluzie, contest atât forma de organizare a acestor concursuri, cât şi modul în care am fost tratat eu în calitate de candidat şi, mai ales, faptul că am fost „descalificat” fără nici un motiv legal ori normativ valid şi fără nici o explicaţie raţională argumentată corect, deci în mod abuziv.

Din toate aceste motive solicit anularea aşa-ziselor concursuri din data de 20 II 2001 şi reprogramarea lor, fără discriminări, abuzuri ori ilegalităţi şi false acuzaţii, în condiţii de normalitate şi transparenţă, în condiţii umane decente şi cu deplina respectare a normelor, legilor şi a libertăţii minime de exprimare a tuturor candidaţilor, fără şantaj, ameninţări, diversiuni, acuzaţii discriminatorii şi jignitoare, favoritisme, intimidări la adresa mea ori a altor candidaţi.

Vă rog respectuos să luaţi în consideraţie prezenta ca fiind o contestaţie şi, în acelaşi timp, un memoriu (o petiţie de protest), tratând-o în consecinţă, conform uzanţelor, deci răspunzându-mi direct şi în scris (nu la modul abstract sau general, însă).

21.02.2001                                                                  Gabriel Catalan

Colegiului CNSAS şi Comisiei Colegiului pentru concursul din 20 II 2001”

* înregistrată la CNSAS/DRU [Direcţia Resurse Umane] sub nr.132/21.02.2001 şi la Registratura Generală a CNSAS sub nr.1136/21.02.2001.

III.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Nr.1311/02.03.2001

Domnului Gabriel CATALAN

În urma contestaţiei dumneavoastră nr.1136/21.02.2001 şi nr. CNSAS/DRU/21.02.2001 la concursul organizat în data de 20.02.2001 pentru ocuparea posturilor de conducere din cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă, vă comunicăm că în conformitate cu prevederile Legii nr.187/1999, a Hotărârii Parlamentului României nr.17/2000, a Legii nr.188/1999 şi a Hotărârii Guvernului nr.281/1993, în şedinţele din data de 22.02.2001 şi 01.03.2001 Colegiul CNSAS a respins contestaţia pe motiv că aceasta este nefondată.

Menţionăm că modul de desfăşurare a concursului, condiţiile de participare şi comisia de concurs au fost stabilite de Colegiul CNSAS conform legii.

PREŞEDINTE,

Dr. Gheorghe ONIŞORU

[semnătura şi ştampila]

Direcţia resurse umane,

Meda GAVRILUŢ

[semnătura]

Serviciul juridic,

Mihaela VRÎNCEANU

[semnătura]”

IV.

„CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂŢII

INTRARE nr.1207/23.02.2001

Domnule Preşedinte,

Domnilor membri ai Colegiului CNSAS,

Ca angajaţi în instituţia pe care o conduceţi şi ca unii care sîntem preocupaţi de corecta şi buna sa funcţionare, subsemnaţii semnatari vă înaintăm – în legătură cu concursul organizat de dumneavoastră în data de 20 februarie a.c. – în modul cel mai respectuos, următoarea

CONTESTAŢIE

1. Din modul în care s-a desfăşurat concursul, apreciem că acesta a fost un „interviu” şi nu un „concurs”, aşa cum a fost anunţat de dumneavoastră. Singura probă anunţată şi susţinută în data de 20 februarie a.c. a fost interviul, iar ca să fie un concurs competiţia trebuia să cuprindă şi cel puţin o probă scrisă.

2. din condiţiile de participare la concurs afişate de dumneavoastră în prealabil, am văzut că stagiarilor li s-a interzis participarea. Vă mărturisim că indicarea criteriului stagiaturii ca exclusiv pentru participarea la concurs o apreciem ca ilegală, ca fiind o discriminare. Nu există nici un paragraf de lege care să interzică participarea stagiarilor la concurs, ci doar ocuparea posturilor de conducere. În mod legal şi practic, dacă nu ar fi fost exclus din start printr-o condiţie de concurs, un stagiar ar fi putut – ipotetic vorbind – cîştiga concursul pentru unul din posturi, iar apoi, pînă la finele stagiaturii (care pentru unii se încheie în cîteva luni) să funcţioneze ca director [sau şef de serviciu – n.n.] fără să fie numit pe post. Faptul că CNSAS este o instituţie care are mulţi angajaţi stagiari, arată cîţi candidaţi potenţiali au fost excluşi de la concursul organizat.

3. Înainte de desfăşurarea efectivă a concursului pentru posturile anunţate, candidaţilor nu le-au fost date fişele posturilor, pentru ca să vadă în ce măsură conţinutul uneia sau alteia dintre funcţii, aşa cum ar fi fost stipulate acolo, corespunde cu aspiraţiile proprii. Rezultatul a fost acela că nici unul dintre candidaţi [cu excepţia celor preferaţi, favorizaţi şi dinainte stabiliţi câştigători de către Colegiu – n.n.] nu a ştiut pentru ce candidează.

4. Am aflat că unii dintre candidaţii pentru posturile de conducere au lucrat, înainte de angajarea lor la CNSAS, în structuri informative interne. Angajarea acestora este interzisă în mod expres prin art.8 al.8 din Legea 187/1999. Menţionăm că nu avem nimic personal cu Remus Murzea sau cu Răzvan Popa, de altfel nişte persoane foarte simpatice, ci problema care se pune aici este una de principiu, şi anume aceea a unei concurenţe în condiţii egale. Mai mult, unul dintre cei doi colegi ai noştri a fost selectat de dumneavoastră ca şef al Serviciului verificare agenţi, ceea ce probează o dată în plus că cei care au candidat nu au beneficiat de condiţii egale.

5. În ziua în care s-a desfăşurat concursul candidaţii au aşteptat circa 4 ore înainte de a fi intervievaţi de comisia de examinare. Apreciem că această manieră de a proceda excede tratamentul pe care conducerea unei instituţii îl aplică angajaţilor săi.

Având în vedere cele mai sus menţionate, contestăm pe această cale modul în care a fost organizat şi s-a desfăşurat concursul pentru ocuparea funcţiilor de conducere din data de 20 februarie a.c.

Vă solicităm totodată anularea acestui concurs şi organizarea lui la o dată ulterioară, cu respectarea strictă a normelor în vigoare.

Contestaţia de faţă v-o adresăm în virtutea dreptului la opinie stipulat de art.29, al.1 din Constituţia României, a dreptului la liberă exprimare stipulat de art.30, al.1 din Constituţie şi a dreptului la petiţionare, stipulat de art.47, al.1 din Constituţie. Totodată, în virtutea acestui din urmă drept, stipulat de art.47, al.4, vă solicităm un răspuns scris la contestaţia noastră.

Răspunsul dumneavoastră scris la contestaţia noastră poate fi înmînat oricăruia dintre semnatari.

Data                                                                                        Semnăturile,

23 februarie 2001                                                                 Mircea Stănescu

Cornelia Porumboiu

Liviu Ţăranu

Gabriel Catalan

Domnului Gheorghe ONIŞORU, Preşedinte al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Domnilor Mihai GHEORGHE, Claudiu SECAŞIU, Constantin BUCHET, Florian CHIRIŢESCU, Ladislau CSENDES, Mircea DINESCU, Viorel NICOLESCU, Horia-Roman PATAPIEVICI, Andrei PLEŞU şi AUREL PRICU, membri ai Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.”

V.

 „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Referitor la Contestaţia nr.1207/23.02.2001

În atenţia

                     Domnului Mircea STĂNESCU

                     Domnişoarei Cornelia PORUMBOIU

                     Domnului Liviu ŢĂRANU

                     Domnului Gabriel CATALAN

În urma contestaţiei nr.1207/23.02.2001 la concursul organizat în data de 20.02.2001 pentru ocuparea posturilor de conducere din cadrul Direcţiei Investigaţii şi a Direcţiei Cercetare-Arhivă, vă comunicăm că în conformitate cu prevederile Legii nr.187/1999, a Hotărârii Parlamentului României nr.17/2000, a Legii nr.188/1999 şi a Hotărârii Guvernului nr.281/1993, în şedinţa din data de 01.03.2001 Colegiul CNSAS a respins contestaţia pe motiv că aceasta este nefondată.

Menţionăm că în urma consultării Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici-Direcţia Generală de Evidenţă a Funcţiilor şi Funcţionarilor Publici, modul de desfăşurare a concursului, condiţiile de participare şi comisia de concurs au fost stabilite de Colegiul CNSAS în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

PREŞEDINTE,

Dr. Gheorghe ONIŞORU

[semnătura şi ştampila]

Direcţia resurse umane,

Meda GAVRILUŢ

[semnătura]

Serviciul juridic,

Mihaela VRÎNCEANU

[semnătura]”

VI.

„CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU STUDIEREA ARHIVELOR SECURITĂŢII

INTRARE nr.1621/19.03.2001

Domnule Preşedinte,

 

În conformitate cu Legea nr.188/1999 art.71 alin.2, vă adresez prezenta contestaţie cu privire la decizia Colegiului CNSAS din data de 1 martie 2001, care mi-a fost comunicată la data de 5 martie 2001.

Îmi susţin contestaţia, arătînd că nu am avut nici un fel de „atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu” (nici gesturi, nici cuvinte, nici fapte), ci – pur şi simplu – mi-am expus cu calm, responsabilitate şi fermitate propriile opinii fără să jignesc sau să calomniez pe cineva, dar şi fără să permit să fiu desconsiderat, nedreptăţit sau jignit. De altfel, nici nu mi s-a adus la cunoştinţă, pînă acum, care au fost în mod concret atitudinile ireverenţioase de care sunt acuzat şi nici cînd s-au produs ele, lucru pe care nu-l consider corect şi normal.

Prin urmare, vă solicit insistent să-mi răspundeţi argumentat în scris la prezenta contestaţie.

19.03.2001

Gabriel Catalan

[semnătura]

Domnului Preşedinte al Colegiului CNSAS”

VII.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

[Comunicat de presă]

În legătură cu articolul publicat de Libertatea, în numărul din 22 martie a.c. privind presupusa colaborare a patriarhului Teoctist cu fosta Securitate, Colegiul C.N.S.A.S. precizează următoarele:

1. C.N.S.A.S. a demarat acţiunea de verificare a înalţilor ierarhi recunoscuţi prin decret prezidenţial. În acest moment operaţiunea este în derulare şi orice luare de poziţie este prematură până la anunţarea deciziei finale a C.N.S.A.S.

2. Precizăm că afirmaţiile dlui Gabriel Catalan, actualmente angajat al C.N.S.A.S., se bazează pe informaţii obţinute anterior înfiinţării instituţiei noastre. Pe de altă parte, ca angajat al C.N.S.A.S., dl. G. Catalan şi-a încălcat statutul de funcţionar public, implicând indirect [sic! – n.n.] numele instituţiei într-o acţiune personală de care ne delimităm.

                  Colegiul CNSAS

22.03.2001

Gheorghe Onişoru

[semnătura]”

VIII.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Nr.3562/24.04.2001

Domnului Gabriel Catalan

În urma analizării cererii dvs nr.1896/26.03.2001 prin care solicitaţi, în conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică, precum şi [ale] art.5 lit. h) şi art.33 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS, acreditarea în calitate de istoric „în vederea realizării unui studiu istoric şi politologic, care va fi valorificat prin mai multe articole şi conferinţe, precum şi prin publicarea unor cărţi, având ca temă relaţiile dintre Securitate şi cultele religioase din România în perioada comunismului”, vă comunicăm următoarele:

Conform art.33 al. 4 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS, acreditarea se acordă în scop exclusiv ştiinţific.

În evaluarea cererii dvs. Colegiul CNSAS a fost nevoit să ia notă de cazul recent al apariţiei în mass-media (Libertatea din 22 martie 2001) a unor documente pe care le-aţi pus la dispoziţia presei.

Apreciind că utilizarea acelor documente a depăşit cadrul unui studiu exclusiv ştiinţific, Colegiul CNSAS a respins cererea dvs. de acreditare.

Preşedintele Colegiului CNSAS

Dr. Gheorghe Onişoru

[semnătura şi ştampila]”

IX.

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii

Colegiul

Nr.3563/24.04.2001

Domnului Gabriel Catalan

Urmare cererilor adresate instituţiei noastre, vă aducem la cunoştinţă necesitatea precizării obiectelor acestora (corespunzător prevederilor legii) [de fapt, legea nu prevede ca petentul să dea detaliile cerute mie, dar şi altora de CNSAS, ci însăşi CNSAS să le afle de la deţinătorii de arhive şi instituţiile statului – n.n.] sub următoarele aspecte:

La cererea nr.1622/19.03.2001, subliniem că nu pot fi verificate decât persoanele care au calitatea de membrii ai Sfântului Sinod la data formulării cererii dvs. cei care nu mai făceau parte din Sfântul Sinod la acel moment pot fi verificaţi doar dacă ulterior au dobândit o calitate care să se înscrie între funcţiile sau demnităţile prevăzute de art.2 din Legea nr.187/1999. În privinţa celorlalte categorii profesionale menţionate în cerere, vă rugăm să nominalizaţi purtătorii acestora şi să ne indicaţi datele lor personale (în baza art.38 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS).

La cererea nr.1623/19.03.2001, vă solicităm să identificaţi instituţiile de învăţământ superior de stat şi privat pe care le aveţi în vedere, să nominalizaţi rectorii, prorectorii, secretarii ştiinţifici ai senatelor universitare şi decanii acestora, indicându-ne datele lor personale (în baza art.38 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS).

De asemenea, pentru membri, membri corespondenţi, membri de onoare sau secretari ai Academiei Române. Vă rugăm, să ne comunicaţi pentru fiecare în parte, datele personale (în baza art.38 alin.2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al CNSAS).

La cererea nr.1624/19.03.2001, vă rugăm să precizaţi toate asociaţiile, fundaţiile şi filialele acestora constituite din „pensionarii şi veteranii M.Ap.N., M.I., S.R.I., M.J., S.I.E., S.T.S. şi ai celorlalte servicii secrete din România, inclusiv M.A.E. şi Ministerul Industriilor şi Comerţului”.

În momentul în care veţi avea lista completă a acestora, vă rugăm să ne nominalizaţi membrii conducerilor acelor asociaţii, fundaţii şi filiale ce activează pe teritoriul României, inclusiv fondatorii acestora.

De asemenea, vă rugăm să ne comunicaţi datele personale ale tuturor acestor persoane.

La cererea nr.1934/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. f) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1935/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. g) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1936/26.03.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. i) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

La cererea nr.1937/26.03.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. î) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

La cererea nr.1938/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. l) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1939/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. n) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.1940/26.03.2001 vă rugăm să nominalizaţi persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. ţ) şi să ne comunicaţi datele lor personale.

La cererea nr.3121/10.04.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. t) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

La cererea nr.3121/10.04.2001 vă rugăm să identificaţi toate persoanele care se încadrează în prevederile art.2 lit. z) şi să ne furnizaţi datele lor personale.

Menţionăm că precizările şi datele pe care vi le solicităm sunt indispensabile punerii în lucru şi soluţionării cu operativitate şi acurateţe a cererilor Dvs.

Cu speranţa că ne veţi sprijini şi pe viitor activitatea, vă mulţumim pentru interesul manifestat în direcţia aplicării consecvente a prevederilor Legii nr.187/1999.

Preşedintele Colegiului CNSAS

Dr. Gheorghe Onişoru

[semnătura şi ştampila]”

 

X.

„[Bucureşti, iunie 2001]

Domnule preşedinte,

Domnilor membri ai Colegiului CNSAS,

Vă scriu plin de uimire şi de consternare, având în vedere modul în care înţelegi să aplicaţi Legea 187/1999. mă voi referi doar la reaua voinţă cu care mi s-a răspuns la cererile mele îndreptăţite:

1. cererea nr.1896/26.03.2001 privind acreditarea mea în calitate de istoric a fost respinsă deoarece Colegiul ar fi apreciat că, prin publicarea unor documente în mass-media („Libertatea”, 22.03.2001), aş fi depăşit cadrul unui studiu exclusiv ştiinţific, aşa cum prevedea art.33 al.4 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a CNSAS. Pentru a fi cât se poate de corect îmi permit să citez în întregime acest articol: „Colegiul CNSAS poate retrage acreditarea cercetătorilor care utilizează documentaţia pusă la dispoziţie în alte scopuri decât cele exclusiv ştiinţifice.” Or, documentele pe care le-am pus la dispoziţia presei nu-mi fuseseră oferite spre cercetare de către CNSAS, nu proveneau din arhiva acestei instituţii şi nici nu le cunoscusem ca urmare a contractului de muncă pe care-l aveam la acea dată cu CNSAS! De asemenea, la acea dată , Colegiul CNSAS nu-mi acordase acreditarea pentru cercetare (nici nu făcusem încă cererea şi nici nu ar fi avut ce să-mi pună la dispoziţie spre cercetare, având în vedere că de-abia se primiseră primele dosare din Arhiva SRI spre a fi arhivate la CNSAS). Ca urmare, argumentul folosit pentru a mi se refuza acreditarea este ridicol, arbitrar şi fără nici o bază legală, demonstrând exclusiv incompetenţă, superficialitate, dispreţ faţă de legalitate şi faţă de căutarea adevărului – regula de aur a cercetării, poate chiar ură şi răzbunare faţă de mine, care m-am aflat deseori în conflict de păreri cu mulţi dintre dvs.

2. prin adresa dvs. nr.3563/24.04.2001, utilizând o interpretare deosebit de „originală” a Legii nr.187/1999 şi a ROF a CNSAS (art.38 al.2), încercaţi să vă eschivaţi de la obligaţia legală de a răspunde la cererile mele îndreptăţite privind unele demnităţi şi funcţii prevăzute la art.2 din Legea nr.187/1999, sub pretextul că, în baza art.38 al.2 din ROF a CNSAS, aş fi dator să vă precizez datele personale ale celor care ocupă acele funcţii şi demnităţi, ba chiar să-i identific pe unii, pentru că altfel nu aţi putea „pune în lucru şi soluţiona cu operativitate şi acurateţe” cererile respective. De fapt, art.38 al.2 nu impune cetăţeanului care solicită, prin cerere, informaţii cu privire la calitatea de agent sau de colaborator al Securităţii a persoanelor prevăzute la art.2 din Legea nr.187/1999, ci această responsabilitate revine strict CNSAS: „Pe baza datelor personale, CNSAS solicită informaţii despre activitatea persoanei în cauză, de la toate instituţiile deţinătoare de fonduri de arhivă privind activitatea Securităţii, ca poliţie politică.” (art.38 al.2) şi „În vederea îndeplinirii atribuţiilor care îi revin, CNSAS se poate adresa autorităţilor şi persoanelor prevăzute la art.20 alin.(3) din Legea nr.187/1999, solicitându-le informaţii, documente sau acte în legătură cu domeniul său de activitate.” (art.7 din acelaşi ROF a CNSAS). Ţin să precizez şi conţinutul art.20 al.3: „SRI, MI, MJ, MApN, Arhivele Naţionale şi orice alte instituţii publice sau private, precum şi persoanele fizice care deţin asemenea documente (privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta Lege – vezi al.1 – n.n.), sunt obligate să asigure acest drept de acces şi să le predea de îndată Colegiului Consiliului.” Deci dvs. trebuie să solicitaţi respectivele nominalizări şi precizări de date personale, inclusiv identificările de persoane, instituţiilor mai sus menţionate şi celor cărora le aparţin respectivele funcţii şi demnităţi menţionate în cererile mele! Totodată, vă atrag atenţia asupra încălcării termenelor legale privind audierea (30 de zile) şi verificarea (maxim 60 de zile), conform prevederilor Legii nr.187/1999, art.15 al.6 şi 7 şi a ROF a CNSAS, art.38 al.3 şi art.39 al.1. Mai adaug faptul că art.39 al.2 prevede că „Pentru începerea activităţii de verificare, persoana în legătură cu care s-au solicitat relaţii va pune la dispoziţie CNSAS un curriculum vitae amănunţit, precum şi o copie autentificată de pe carnetul de muncă.”, ceea ce vă oferă în mod legal noi surse de informaţii preţioase.

3. la cererea mea de acces la propriul dosar, înregistrată la CNSAS sub nr.1135/21.02.2001, la care mi-aţi trimis o confirmare de primire inutilă pe 7.03.2001 (probabil, pentru a vă acoperi formal faţă de prevederile art.12 din Legea nr.187/1999, care precizează, însă, foarte clar: „Consiliul va răspunde solicitării în termen de 30 de zile.”), aţi binevoit să răspundeţi parţial la 4.06.2001 (deci după mai mult de 100 de zile), anunţându-mă senin că „până în prezent, în arhivele SRI, SIE şi MApN nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate despre dumneavoastră.” Dvs., conform art.26 al.3 din ROF a CNSAS, trebuia să mă anunţaţi în scris (în termen de 30 de zile de la data depunerii cererii – vezi al.2) „dacă în evidenţele informatizate Securităţii există o menţiune privind un dosar personal şi dacă acesta s-a păstrat, data şi locul unde poate fi consultat, date despre existenţa dosarului, în cazul în care acesta nu s-a păstrat”. Totodată, aveaţi datoria de a căuta şi alte materiale sau înscrisuri din Arhivele Securităţii, indiferent de suportul pe care s-ar afla şi indiferent de deţinătorii actuali ai acestor arhive. Nu doar SRI, SIE şi MApN sunt deţinători ai arhivelor Securităţii, ci şi MI, MJ, ş.a., iar dvs. ştiaţi şi ştiţi bine acest lucru, sper. Art.20 din Lege şi art.7 din ROF a CNSAS sunt foarte precise şi în acest sens. De asemenea, consider că faceţi, în continuare, aceeaşi gravă greşeală pe care v-am semnalat-o atât de des încât aţi devenit extrem de iritabili (majoritatea): art.20 al Legii vă conferă prin al.2 „acces neîngrădit la documentele prevăzute la al.1 (adică cele privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de lege – n.n.), precum şi la orice copii de pe acestea, care, în această perioadă (până la preluarea lor în gestiune de către Colegiu – vezi al.1 – n.n.), se păstrează şi se studiază la sediile deţinătorilor”. Dacă aceste prevederi ale legii le-aţi aplica şi aţi lupta pentru a fi respectate şi de către alte autorităţi şi instituţii (moştenitoarele Securităţii, mai ales), CNSAS ar avea o şansă şi un sens onest de existenţă. Dar nu cred că vreţi aplicarea legii, de aceea nu acţionaţi astfel. Revenind la cererea mea nr.1135/21.02.2001, la 7.03.2001 mi-aţi scris: „După primirea răspunsurilor de la cei trei deţinători de fonduri de arhivă provenind de la fosta Securitate, vă vom face cunoscut rezultatul cercetărilor.” Prin urmare, în cazul meu, aţi putut cere informaţiile şi datele necesare de la aceste instituţii, dar nu acelaşi lucru l-aţi făcut pentru acele persoane pentru care am făcut cereri de verificare, conform art.2 din Lege, ele ocupând funcţii şi demnităţi publice, unele chiar foarte înalte, ori aparţinând chiar de aceste instituţii, în alte cazuri.

Cât priveşte „liniştitoarea” dvs. frază finală din adresa pe care mi-aţi trimis-o la 4.06.2001, cum că cererea mea rămâne în atenţia dvs. şi că mă veţi informa dacă veţi identifica documente despre mine, vă rămân la fel de recunoscător pe cât sunteţi dvs. de sincer(i). Fac această afirmaţie având în vedere îndeosebi pe domnul preşedinte şi declaraţiile sale din tot cursul acestui an, dar am vizat mai ales ultimele sale acţiuni privind modificarea Legii şi acoperirea adevăratelor acţiuni ale actualei puteri şi ale actualei Securităţi, în cârdăşie cu Patriarhia Ortodoxă Română, cu care colaborează atât de „rodnic”.

După părerea mea, cu excepţia domnului Mircea Dinescu şi, parţial, a domnilor Andrei Pleşu şi Horia Roman Patapievici [ulterior, m-am convins pe deplin şi de laşitatea celor trei – n.n.], Colegiul CNSAS s-a compromis total şi riscă să devină tot mai mult o marionetă a Securităţii, metamorfozată în actualele instituţii de aşa-zisă siguranţă naţională.

Nu mă aştept deloc la o schimbare de atitudine din partea dvs. Sper doar să aveţi minima moralitate de a nu mai căuta să denigraţi pe cei care încercau să aplice legea şi să încetaţi manipularea opiniei publice, mulţumindu-vă cu avantajele funcţiilor de secretar de stat pe care le deţineţi încă.

Bineînţeles că aceasta este o petiţie şi un memoriu de protest la care aştept răspuns în scris, aşa cum este normal şi legal.

GABRIEL CATALAN”

XI.

Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti

Bucureşti, 23 martie 2001

Comunicat de presă

Ne exprimăm dezaprobarea şi mâhnirea faţă de informaţiile apărute în presă la adresa Preafericitului Patriarh Teoctist.

Spunem aceasta cu gând de dragoste frăţească şi solidaritate creştină, dorind totodată evitarea speculaţiilor legate de posibila implicare a Bisericii Catolice în acest scandal, pornind de la identitatea confesională catolică a ziaristului care a publicat aceste informaţii.

Când ziarişti de confesiune ortodoxă au scris împotriva Bisericii Catolice, deşi ne-au mâhnit, nu ne-am gândit că Biserica Ortodoxă ar putea fi implicată în demersul lor.

Respingând atacurile calomnioase la adresa Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, pe care-l asigurăm de tot respectul nostru, regretăm că un ziarist de confesiune catolică a dat publicităţii informaţii calomnioase, bazate pe o sursă unică şi îndoielnică.

Afirmăm încă o dată că nu avem nici o legătură cu decizia ziaristului şi a cotidianului <<Libertatea>> de a publica aceste informaţii defăimătoare şi orice suspiciune în acest sens este falsă.

Dr. IOAN ROBU

Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti”

[Semnătura şi ştampila]

XII.

„9 aprilie 2001, Bucureşti                                                   Gabriel Catalan, istoric,

Excelenţei Sale Dr. Ioan Robu,                                             analist politic, cetăţean

Arhiepiscop şi Mitropolit                                                      român şi creştin catolic

romano-catolic de Bucureşti                                                         tel. 093.092.058

[semnătura]

Înalt Prea Sfinţia Voastră,

Îmi exprim cu sinceritate şi smerenie, totodată, nespusa consternare şi dezolarea pe care o [le] resimt încă în urma comunicatului de presă din 23 martie 2001 pe care Excelenţa Voastră aţi găsit de cuviinţă să-l semnaţi la insistenţele şi ameninţările (probabil) autorităţilor politice (doar civile ?) şi ale ierarhiei ortodoxe, precum şi ale presei aservite lor sau chiar ale unor cercuri catolice interne şi externe „de largă respiraţie ecumenică” (de fapt, cu mari interese personale şi de grup).

Admit faptul că puteţi fi dezaprobator şi mâhnit de dezvăluirile presei despre actualul patriarh Teoctist, că puteţi să vă manifestaţi public aceste impresii şi sentimente, că vă leagă relaţii speciale cu totul de „preafericitul” frate întru credinţă, că îl respectaţi şi acţionaţi în spirit de solidaritate creştină şi/sau ecumenism (halal solidaritate, halal ecumenism). Înţeleg şi sunt întru totul de acord că aţi vrut şi vreţi, în continuare, să evitaţi speculaţiile şi să respingeţi diversiunile legate de posibila implicare a Bisericii Catolice în acest „scandal”. Admit faptul că trebuia să vă delimitaţi de decizia fratelui meu şi a ziarului la care lucrează el de a publica dezvăluirile mele despre Teoctist Arăpaşu şi nu contest faptul că era necesară declaraţia Dumneavoastră că nu aveţi nici o legătură cu decizia jurnalistului şi a cotidianului „Libertatea” de a publica acele informaţii incendiare deoarece era purul adevăr şi apoi eraţi presat foarte tare de acuzaţiile mincinoase, calomniile şi afirmaţiile tendenţioase ale unor oameni politici şi lideri de opinie (de sorginte comunisto-securistă, fie vorba între noi).

Nu pot înţelege deloc, însă, şi nu pot fi de acord cu unele epitete grave folosite în mod repetat şi ilegitim în comunicatul respectiv: „informaţii calomnioase”, „informaţii defăimătoare”, „atacurile calomnioase”, precum nu pot accepta aserţiunea conform căreia aceste informaţii ar fi „bazate pe o sursă unică şi îndoielnică”. Ce probe aveţi că aceste documente autentice (deci sunt mai multe surse, iar 5 dintre ele au fost deja publicate) sunt calomnioase şi defăimătoare ?! Dacă aţi fi citit cu atenţie „Libertatea” din 22 martie [2001], „Evenimentul zilei” din 15 şi 19 ianuarie a.c. [anul curent] şi „Dosarele istoriei” din septembrie 2000 sau dacă aţi fi avut minima curiozitate să vorbiţi cu mine poate nu aţi fi făcut aceste grave greşeli faţă de mine şi de fratele meu, Alexandru, şi nici nu aţi fi indus în eroare comunitatea catolică prin declaraţii neavenite. Nu uitaţi că Dumnezeu v-a încredinţat catolicii din Arhiepiscopia de Bucureşti şi că fraţii Catalan fac parte din această comunitate, iar Excelenţa Voastră aţi greşit cel puţin faţă de noi doi pentru că ne-aţi incriminat pe nedrept.

„Adevărul vă va face liberi” spune Cristos în Evanghelia după Sf. Ap. Ioan, iar în evangheliile sinoptice Isus afirmă clar: „Nimic nu este ascuns ca să nu fie dezvăluit sau tăinuit să nu fie aflat”. Nu vă gândiţi că s-ar putea, totuşi, ca aceste informaţii să fie adevărate şi, în acest caz, eu şi fratele meu Alexandru am respectat învăţătura biblică privind îndrumarea frăţească (Matei 18,15-18), în timp ce, vai, monseniore, Dvs. aţi sărit în apărarea unui fariseu şi aţi condamnat public nişte oameni drepţi şi nevinovaţi, dar persecutaţi de foarte multă lume ?!!

Nu ştiţi că sodomia este un păcat strigător la cer, că cel care rămâne cu îndărătnicie în nepocăinţă şi are o inimă împietrită faţă de dojenile mântuitoare păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt ???!!!

Catehismul Bisericii Catolice şi învăţătura ortodoxă sunt clare şi neîndoielnice în această privinţă. La fel se pune problema şi pentru atitudinea Dvs. binevoitoare faţă de aceste (potenţiale) păcate ale lui Teoctist: A APĂRA PĂCATELE ALTUIA constituie un păcat străin. Având în vedere toate acestea, eu vă iert monseniore.

Această scrisoare este şi un drept la replică şi, ca urmare, vă rog să o trataţi ca atare, publicând-o integral şi fără nici o cenzură, dând o dezminţire şi despăgubindu-mă spiritual şi moral.

P.S. Nu e vorba de bani.”

 [semnătura]

Marota „pericolului maghiar”. Scrisoare deschisă în apărarea lui Laszlo Tokes

Marota „pericolului maghiar”.

Manipularea românilor cu exacerbarea naţionalistă şi farsa anticomunistă

Preşedintele Traian Băsescu a declarat la Universitatea de Vară de la Izvorul Mureşului (Harghita) că “nu îşi merită calitatea de cetăţean român cel care cerea mai zilele trecute ca Transilvania să fie trecută sub protectorat”.

“Am început din păcate de puţină vreme politica de redobândire a românismului în afara frontierelor. Nu avem în intenţii nimic de genul celor nefericiţi susţinuţi de un cetăţean român care nu-şi merită această calitate, cel care mai zilele trecute cerea ca Transilvania să fie trecută sub protectorat”, a declarat Traian Băsescu.

De fapt, în ziua de 27 iulie a.c., europarlamentarul László Tőkés i-a cerut premierului Ungariei, Viktor Orbán, la lucrările Universităţii de Vară “Bálványos”, ca împreună cu Guvernul pe care îl conduce să construiască “un sistem de cooperare naţională”, astfel încât să ofere protecţie Transilvaniei (nu“protectorat”, în sensul utilizat de Hitler, Mussolini sau Stalin), “aşa cum a făcut Austria cu Tirolul de Sud”, poziţie perfect îndreptăţită de tratatele internaţionale la care România şi Ungaria sunt părţi semnatare.

“Trebuie să vedem ce preţ plătim pentru această unitate (unitatea maghiarilor – n. r.). Îl rugăm pe premierul Viktor Orban şi Guvernul condus de el să construiască un sistem de cooperare naţională, în aşa fel încât să oferiţi protectorat Transilvaniei, cum a făcut Austria cu Tirolul de Sud”, declara László Tőkés, în prezenţa premierului Ungariei.

În pofida explicaţiilor lui Tőkés, preşedintele României nu şi-a schimbat părerea, ba chiar a încurajat criticile neîntemeiate ale altor politicieni la adresa fostului simbol al revoltei de la Timişoara din decembrie 1989, explicându-i premierului Victor Ponta care-i ceruse să-i retragă lui Tőkés Ordinului Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler dat în 2009 că nu-i poate retrage cea mai înaltă distincţie naţională pe care i-o conferise pastorului Tőkés la 20 de ani de la Revoluţie pentru contribuţia pe care acesta a avut-o în derularea evenimentelor care au condus la răsturnarea vechiului regim comunist decât după votul Consiliului de Onoare al Ordinului, care încă nu era legal constituit şi doar la propunerea unor alţi membri ai aceluiaşi ordin.

Conferirea decoraţiei era motivată, potrivit decretului semnat de şeful statului, de împlinirea a 20 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, “în semn de mare apreciere a curajului şi demnităţii de care a dat dovadă, declanşând, prin exemplu personal, revolta istorică a poporului român împotriva dictaturii comuniste”, potrivit Monitorului Oficial.

László Tőkés a fost distins, de asemenea, cu medalia Robert Schuman, care i-a fost acordată de către preşedintele grupului PPE din PE, Joseph Daul, cu ocazia unei ceremonii organizate pentru a marca 20 de ani de la căderea comunismului în Europa.”

Medalia i-a fost acordată lui László Tőkés ca semn de recunoaştere a rolului decisiv pe care l-a jucat acesta în Revoluţia din 1989, încheiată cu înlăturarea regimului dictatorial comunist condus de Nicolae Ceauşescu”, potrivit unui comunicat PPE.

Istoria României a uluit întotdeauna prin proporţiile uriaşe de fariseism şi duplicitate, trădare şi demagogie, prin clamarea ipocrită a valorilor morale, a „credinţei”, a „iubirii de neam, ţară şi aproape” pentru a masca dezgustătoarele acţiuni publice sau particulare ale… „ciocoilor vechi şi noi”, cum inspirat îi descria pe parveniţi Nicolae Filimon.

Niciodată însă nu a fost mai mare abjecţia decât în perioada comunistă, în „epoca de aur” şi mai ales în post-comunism, perioadă cunoscută de iniţiaţi ca “epoca de diamant”, era lui „vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât”. Şi, din păcate, „ciocoii roşii” au reuşit să se menţină la putere căci „somnul raţiunii naşte monştrii” şi au creat deja un nou monstru, „Infamul”, cum ar spune până şi un mason veritabil.

Aceştia clamează în numele României că sunt „români verzi”, dar fură tot şi au distrus până şi ceea ce s-a făcut bine în timpul lui Ceauşescu cu sudoarea a milioane de oameni, cu sânge şi lacrimi. În numele României ei fură munţii, apele, pădurile, sarea, aurul şi tot ce mai are ca resurse naturale ţara, dar cu „dibăcie”, mereu în numele patriotismului şi al ţării, ei identificându-se cu ţara însăşi şi cu raţiunea de a fi a României de azi şi de mâine.

Sunt o gaşcă cu ramificaţii multiple ce se articulează aparent dezordonat, dar urmează o ordine precisă în acţiunile sale. Ei sunt azi masoni, politicieni, ziarişti, oameni „de bine” şi cu afaceri „curate”, formatori de opinie şi ofiţeri de informaţii care distrug tot ce mai este încă bun şi viabil.

Ei sunt „români” şi „luptă” pentru România, dar nu dăruiesc nimic României, naţiunii române şi Europei, ci dăruiesc totul ego-lui, diavolului, celui ce le stăpâneşte inimile lor slabe şi minţile bolnave.

Nu dau nici măcar „zeciuiala” cuvenită din cât fură statului şi nici nu se arată milostivi cu ţăranul, amărâtul, orfanul, bolnavul şi văduva. Nu pot şi nu au cum să poată pentru că ei provin din pleava societăţii şi genetic sunt bolnavi, au inimile înrăite de ură, chiar şi pe ei înşişi se urăsc. Ei ar vrea să poată iubi şi să fie mai ales iubiţi, apoi realizează că nu pot şi atunci nimic din ceea ce posedă nu oferă fratern celor din jurul lor, aşa cum o cere regula de bază a omeniei şi democraţiei.

Sunt doar un grup mafiot naţional şi o reţea internaţională cu siguranţă legată prin fire invizibile, dar sensibile de toate ţările din Sud Estul European fost comunist. Provenienţa lor este în mare parte din fostul partid comunist şi mai ales din aparatul de represiune securist şi miliţienesc, dar şi din cel al armatei.

Astăzi, în România ei clamează din nou pericolul străin pentru ca să poată acapara şi puţinul ce a mai rămas de acaparat, averea imobiliară şi resursele solului, avertizează că străinii au un plan de distrugere a Transilvaniei, în mod special formând o mentalitate de cetate asediată şi încurajând astfel extremismul xenofob şi naţionalismul şovin în numele poporului mult iubit. Urmăriţi cu atenţie în Cotidianul sau la Realitatea TV, reacţiile lor isterico-patriotarde şi rezultatele lor. Chiar şi cel ce clamează la postul de televiziune amintit că este un mare patriot şi un necruţător luptător pentru „dreptate şi frăţie” are afaceri cu actualul guvern, dar susţine că este evident că pentru popor se sacrifică, deşi probabil că îşi plăteşte la negru angajaţii cu un salariu lunar sub nivelul minim legal, iar în particular îi blestemă: „nenorociţii aştia, ardei-ar focul, nu mai mor odată”.

Tunurile imobiliare ale acestei adevărate coloane a V-a neocomunisto-securiste sunt îndreptate în două direcţii fundamentale:

a)      Sărăcirea populaţiei până la pauperizare pentru a putea prelua locuinţele de la bloc şi astfel să apară propietarii de blocuri şi chiriaşii, aparent ca în Occident, acţiune până acum eşuată nu numai în România.

b)      Raptul de la comunităţile etnice şi religioase, altele decât „majoritatea binecuvântată” ortodoxă, strict română, condusă de „Comitetul Central” de la Patriarhie, ce se bazează pe „Comitetul Celest de Sfinţi Strict Români” (există un curent în Biserica Ortodoxă care, în zilele destinate Acatistului Domnului Isus, uneori se roagă Acatistul lui …. Ştefan cel Mare, înlocuiesc Molivtele Sfântului Vasile cel Mare cu nimic etc. – problematica aceasta este mai puţin cunoscută, dar este un alt subiect; adică distrug fundamentele milenare ale Sfintei Tradiţii Creştine în favoarea unei noi tradiţii securist-milenariste).

Astfel, averile catolicilor, germanilor, maghiarilor, cele protestante, cele evreieşti şi ale altor culte sau minorităţi sunt excelente ţinte ale furtului la fel ca şi acei membri ai minorităţii române care aveau dreptul la recuperare de proprietăţi şi în continuare sunt anticomunişti, care de asemenea sunt vizaţi ca potenţiale victime numai bune de furat.

Timp de 23 de ani, an de an, Departamentul de Stat al SUA a criticat România în raportul său anual pentru încălcarea dreptului de proprietate privată al cultelor.

Statul român plăteşte anual zeci de milioane de euro ca despăgubiri pentru greşelile materiale ale instanţelor naţionale din dosarele de revendicări imobiliare şi restituiri de proprietăţi confiscate abuziv, de 9 ani este monitorizat permanent prin Mecanismul de Cooperare şi Verificare în domeniul justiţiei, dar fără prea mare succes.

De ce? Pentru că „noua elită” post-decembristă este formată în proporţie de peste 85% din noua „aristocraţie roşie” – cine face un studiu ştiinţific, statistic, lesne va observa care sunt „familiile” beneficiare, adică tot ei, nomenclaturiştii supravieţuitori, copiii, fraţii, unchii, verii şi nepoţii lor, afinii, precum şi „afiliaţii”.

Timp de 23 de ani cei care de la Bucureşti au furat „revoluţia” din Timişoara din decembrie 1989, au plănuit să minimizeze şi să nege rolul lui Tőkés László, omul-simbol al declanşării revoluţiei, căruia i s-au recunoscut meritele în străinătate, fiind elogiat pentru contribuţia sa la cauza promovării democraţiei la nivelul Parlamentului European, inclusiv premiat şi distins cu Medalia Robert Schuman de Grupul Parlamentar Popular la 17 decembrie 2009, ocazie cu care Joseph Daul a spus: „Oameni care au avut curajul şi tăria dumneavoastră au făcut posibilă reunificarea Europei. Oamenii ca dumneavoastră simbolizează cel mai bine viziunea umanistă a societăţii pe care noi, grupul PPE, nu am încetat să o apărăm, încă din vremea părinţilor fondatori ai Europei. Din toată inima, pentru români şi pentru Europa, vă mulţumesc.”

Abia după aceea, la finele anului 2009, Preşedintele României, al cărui partid de origine PD devenise din socialist popular, a decorat formal pe Tőkés şi a vrut să arate că e în acelaşi curent european, din cauza asta a fost recunoscut parţial ce a făcut în Timişoara şi anterior în anii ’80 prin protestele sale faţă de „sistematizarea” satelor, demolările de biserici şi monumente arhitectonice istorice, cenzură, imixtiunea statului în viaţa cultelor şi alte excese ale dictaturii ceauşiste.

Dacă ar fi existat o intenţie reală de condamnare a comunismului şi de recunoaştere publică a meritelor celor care precum Tőkés s-au împotrivit totalitarismului atunci timp de 4 ani ar fi fost cazul să nu mai fie atacat nemotivat şi să fie promulgată măcar o lege pentru casarea sentinţelor politice, din respect pentru morţii din Timişoara incineraţi şi a căror cenuşă a fost aruncată apoi la gura de canal din Popeşti-Leordeni…

Ar fi fost într-adevăr date înapoi terenurile şi casele naţionalizate, adică abuziv confiscate de regimul comunist. Ar fi încetat corupţia generalizată, nepotismul şi discriminările, s-ar fi aplicat legile în mod egal pentru toţi şi ar funcţiona statul de drept, respectul faţă de cetăţean şi electorat.

În schimb, aroganţa politicienilor actuali din România merge mai departe netulburată; ei sunt în mod constant fideli mentalităţii vechi din sec. XIX a cărei regulă de bază este parşivismul pe care l-am putea sintetiza astfel: „putem să semnăm orice ni se cere din afară, pentru că acasă, unde noi facem legile, aplicăm numai ce dorim, unde, cum, cât şi când vrem…”.

Iată cel mai bun exemplu. Au trecut 17 ani de când a fost semnat Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate între Ungaria şi România. Art. 15 alin. 1 prevede la lit. a) că:

„Părţile contractante se angajează ca, în reglementarea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale care trăiesc pe teritoriul lor, să îndeplinească Convenţia-cadru a Consiliului Europei cu privire la minorităţile naţionale, dacă în ordinea lor de drept internă nu există o reglementare mai favorabilă în privinţa drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor.”

Iar la lit. b) prevede respectarea documentelor internaţionale aflate în vigoare, emise pe acelaşi subiect de ONU, OSCE şi Consiliul Europei, enumerate în anexele tratatului („LISTA documentelor la care se referă paragraful (1) b) al art. 15 din Tratatul de înţelegere, cooperare şi bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară:

1. Documentul Reuniunii de la Copenhaga asupra Dimensiunii Umane a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, 29 iunie 1990.

2. Declaraţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice (Rezoluţia nr. 47/135), 18 decembrie 1992.

3. Recomandarea nr. 1.201 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la un protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la drepturile minorităţilor naţionale.

Părţile contractante sunt de acord că Recomandarea nr. 1.201 nu se referă la drepturi colective şi nici nu obligă părţile contractante să acorde persoanelor respective dreptul la un statut special de autonomie teritorială bazată pe criterii etnice.”):

“Părţile contractante, fără a aduce atingere conţinutului paragrafului de mai sus, în scopul protejării şi promovării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a minorităţii române din Ungaria şi a minorităţii maghiare din România, vor aplica, ca angajamente juridice, prevederile care definesc drepturile acestor persoane, aşa cum sunt încorporate în documentele pertinente ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi ale Consiliului Europei, menţionate în anexa la prezentul tratat.

(2) Drept urmare, părţile contractante reafirmă că persoanele la care se referă paragraful precedent au dreptul, exercitat în mod individual sau împreună cu alţi membri ai grupului lor, de a-şi exprima liber, de a-şi păstra şi dezvolta identitatea etnică, culturală, lingvistică şi religioasă. În mod corespunzător, ele au dreptul să înfiinţeze şi să menţină propriile instituţii, organizaţii sau asociaţii educative, culturale şi religioase, care pot apela la contribuţii financiare voluntare şi la alte contribuţii, precum şi la sprijin public, în conformitate cu legislaţia internă.”

În continuare, tratatul stipulează, printre altele:

“(3) Părţile contractante respectă dreptul persoanelor aparţinând minorităţii române din Ungaria şi al persoanelor aparţinând minorităţii maghiare din România de a folosi liber limba lor maternă, în particular şi în public, oral şi în scris. Ele vor lua măsurile necesare pentru ca aceste persoane să poată învăţa limba lor maternă şi să aibă posibilităţi adecvate pentru a fi educate în această limbă, în cadrul sistemului învăţământului de stat, la toate nivelurile şi formele, potrivit nevoilor acestora. Părţile contractante vor asigura condiţiile care să facă posibilă folosirea şi a limbii materne în relaţiile cu autorităţile locale, administrative şi judiciare, în conformitate cu legislaţia internă, precum şi cu angajamentele internaţionale asumate de cele două părţi. Aceste persoane au dreptul de a folosi numele şi prenumele lor în limba lor maternă şi se vor bucura de recunoaşterea oficială a acestora. În zonele locuite de un număr substanţial de persoane aparţinând minorităţilor respective, fiecare parte contractantă va permite să fie expuse, şi în limba minorităţii, denumiri tradiţionale locale, denumiri de străzi şi alte inscripţii topografice destinate publicului.

(4) Părţile contractante vor respecta dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a avea acces, în limba maternă, la informaţie şi la mijloace de comunicare în masă, electronice şi scrise, precum şi de a schimba liber şi de a difuza informaţii. Ele vor da acestor persoane posibilitatea, în cadrul legislaţiei interne a fiecăreia, de a înfiinţa şi de a administra propriile mijloace de comunicare în masă.

(5) Părţile contractante vor asigura exercitarea de către persoanele aparţinând acestor minorităţi a dreptului de a participa efectiv, individual sau prin partidele sau organizaţiile lor, la viaţa politică, economică, socială şi culturală şi la soluţionarea problemelor de interes naţional sau local, prin reprezentanţii lor aleşi în organele autorităţilor publice centrale şi locale. Fiecare parte contractantă, în luarea deciziilor asupra problemelor referitoare la protecţia şi promovarea identităţii naţionale a acestor persoane, va consulta organizaţiile, partidele politice sau asociaţiile acestora, în conformitate cu procedurile democratice de luare a deciziilor, prevăzute de lege.

(6) Părţile contractante respectă moştenirea culturală şi istorică a minorităţilor naţionale, sprijină eforturile acestora pentru protejarea monumentelor şi siturilor istorice care păstrează cultura şi istoria minorităţilor şi iau măsurile cuvenite pentru ca, în zonele cu populaţie mixtă, cetăţenii să cunoască valorile culturale româneşti, respectiv maghiare.

(7) Părţile contractante vor respecta dreptul persoanelor aparţinând acestor minorităţi de a menţine contacte libere între ele şi peste frontiere cu cetăţenii altor state, precum şi dreptul de a participa la activităţi ale organizaţiilor neguvernamentale, naţionale şi internaţionale.

(8) Părţile contractante recunosc că, în exercitarea drepturilor la care se referă acest articol, orice persoană aparţinând unei minorităţi va respecta, ca oricare alt cetăţean al statului respectiv, legislaţia naţională şi drepturile celorlalţi. Aceste persoane se bucură de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii cetăţeneşti ca şi ceilalţi cetăţeni ai ţării în care trăiesc.

(9) Părţile contractante, fără a aduce atingere măsurilor luate în cadrul politicii lor generale de integrare, se vor abţine de la orice politică ori practică având drept scop asimilarea, împotriva voinţei lor, a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale şi vor proteja aceste persoane împotriva oricărei acţiuni urmărind o astfel de asimilare. Ele se vor abţine, de asemenea, de la măsuri care, modificând proporţiile populaţiei din zonele locuite de persoane aparţinând minorităţilor naţionale, sunt îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor care decurg din standardele şi normele internaţionale menţionate în paragraful (1) al prezentului articol.

(10) Părţile contractante se vor sprijini reciproc în urmărirea modului de punere în aplicare a prevederilor cuprinse în acest articol. În acest scop, în cadrul consultărilor periodice menţionate la art. 5 al prezentului tratat, părţile contractante vor examina şi probleme ale cooperării bilaterale referitoare la minorităţile naţionale, decurgând din aplicarea prevederilor prezentului tratat, şi vor constitui un comitet interguvernamental format din experţi. Ele vor coopera în desfăşurarea corespunzătoare a procedurilor Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi ale Consiliului Europei, care verifică îndeplinirea angajamentelor referitoare la protecţia minorităţilor naţionale, aşa cum sunt conţinute în documentele acestor organizaţii, la care părţile contractante au subscris.

(11) Părţile contractante vor coopera în vederea dezvoltării cadrului juridic internaţional pentru protecţia minorităţilor naţionale. Ele sunt de acord să pună în aplicare, ca parte a prezentului tratat, prevederile documentelor internaţionale, în virtutea cărora ele îşi vor asuma şi alte angajamente în ceea ce priveşte promovarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.

(12) Nici unul dintre angajamentele cuprinse în acest articol nu poate fi interpretat ca implicând vreun drept de a întreprinde vreo activitate sau de a comite vreo acţiune contrară scopurilor şi principiilor Cartei Naţiunilor Unite, altor obligaţii decurgând din dreptul internaţional sau prevederilor Actului final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europă. ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, inclusiv principiul integrităţii teritoriale a statelor.

Art. 16 Părţile contractante vor dezvolta cooperarea în domeniul mijloacelor de comunicare în masă. Ele vor favoriza circulaţia liberă a informaţiei referitoare la viaţa socială, politică, economică, culturală şi ştiinţifică din ţările lor şi vor sprijini orice efort îndreptat spre inţelegere, cunoaştere reciprocă obiectivă, spre depăşirea prejudecăţilor.”

De fapt, ce a zis Tőkés despre acordul dintre Austria şi Italia din 1946 privind Tirolul de Sud nu încalcă prevederile internaţionale sau europene comunitare în domeniul protejării drepturilor minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase, dimpotrivă. Nici nu înseamnă nimic mai mult şi nu reprezintă nici mai puţin decât ceea ce s-a semnat de comun acord în septembrie 1996 prin încheierea tratatului dintre Ungaria şi România, înscriindu-se între principiile şi valorile reciproc asumate de cele două state, Actul Final de la Helsinki din 1975 sau Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990. Acordul dintre Austria şi Italia, semnat de Gruber şi De Gasperi la 4 septembrie 1946 şi anexat ulterior la Tratatul de pace dintre Puterile Aliate şi Italia din 10 februarie 1947, acorda autonomie provinciilor Tirolului de Sud locuite de germani/austrieci, italieni şi ladini, dându-le posibilitatea să-şi folosească limba maternă şi tradiţiile şi să-şi protejeze astfel identitatea lingvistică, etnică şi culturală, denumiri topografice şi hidrografice bilingve, învăţământ şi justiţie în limba maternă, dar şi autonomie legislativă şi executivă regională din 1948, respectiv provincială din 1972 când statutul autonom a fost revizuit şi completat. Din 1992, după rezolvarea la ONU a divergenţelor dintre populaţiile locale italieni, ladini şi germani autonomia Tirolului de Sud a devenit mai complexă, ajungând să atingă şi un nivel teritorial, nu doar cultural-lingvistic, toţi locuitorii zonei indiferent de limbă şi origine etnică beneficiind de dreptul de auto-guvernare. Probabil că o atare perspectivă sperie guvernul de la Bucureşti, dar având în vedere că se pregăteşte revizuirea Constituţiei şi descentralizarea administrativă, respectiv regionalizarea frica exagerată faţă de autonomia locală administrativă nu-şi are rostul în realitate.

Aşadar, Tőkés nu a vorbit ca Germania lui Hitler despre Austria, de Anschluss, de anexarea la Ungaria, nici de modelul Protectoratului German al Boemiei şi Moraviei sau de protecţie în sensul celei acordate de Federaţia Rusă entităţii ilegale a Transnistriei, provincie din cadrul Republicii Moldova, nerecunoscută ca subiect de drept internaţional, nici măcar nu a invocat modelul autonomist catalan, unde mai recent mulţi lideri regionali revendică secesiunea de Regatul Spaniei şi independenţa fără să sufere acuzaţiile grave şi umilinţele nemotivate pe care le suferă pastorul şi europarlamentarul László Tőkés în România.

Să nu uităm că în aceste două calităţi el este dator să vorbească în numele minorităţilor pe care le reprezintă şi să apere şi promoveze interesele acestora. Şi înainte de toate are dreptul civic la opinii, inclusiv politice şi la exprimarea şi susţinerea lor publică fără să suporte represalii de vreun fel cu atât mai puţin ameninţări, injurii, calomnii, acuzaţii nefondate, linşaj mediatic prin campanii denigratoare comandate de puterea politică şi/sau de serviciile secrete.

Doar incompetenţa, ignoranţa şi reaua voinţă pot explica reacţiile atât de agresive şi superficiale, primitive ale presei, formatorilor de opinie, diplomaţilor, funcţionarilor, militarilor şi politicienilor români indiferent de funcţia şi rangul lor, inclusiv sau mai ales ale premierului şi preşedintelui – care ar trebui să-şi aleagă cu mai mare grijă consilierii sau să-i mai trimită la cursuri de reciclare profesională înainte de a-i consulta (dacă nu cumva au şi omis să-i consulte în buna tradiţie dâmboviţeană a politrucului „ştie tot”).

Întrucât majoritatea presei româneşti se află în criză financiară şi trăieşte doar din divertisment ieftin şi isterizarea populaţiei, plus publicitate şi „comenzi de stat”, se scot de la naftalină metodele vechi ale Securităţii şi se apasă pedala naţionalismului etnicist, dând alarma falsă şi ridicolă că „vin ungurii să ne ia Ardealul”. Altceva mai bun nu ştie să facă mass-media autohtonă în anul de graţie 2013, doar denaturează şi face agitaţie în continuu pe teme imaginare, în vreme ce mulţi oameni mor de foame, mulţi bolnavi nu au bani şi relaţii pentru a primi un tratament adecvat, haitele de câini vagabonzi prosperă şi înspăimântă oraşele ţării, iar protestele civice de amploare împotriva exploatării cu cianuri a aurului din Apuseni sunt cvasi-ignorate.

Să ne amintim că la fel se petreceau lucrurile în România în ultimii ani din epoca Ceauşescu când înregistram cel mai ridicat nivel de mortalitate infantilă din Europa, dacă nu din lume şi totuşi în presă nu se publica nimic despre asta, ci se făcea campanie împotriva Ungariei pe motiv că publicându-se la Budapesta în 1986 un nou tratat de istorie a Ardealului ar vrea să revizuiască graniţa comună şi ar revendica teritorii sau că permiţându-se în 1988 manifestaţii contra dictatorului ori refugierea unor cetăţeni români în Ungaria ar însemna că se organizează acţiuni de spionaj şi se pregăteşte chiar de un război ca în 1919… (cel puţin în perioada interbelică autorităţile anunţau făţiş că introduc starea de asediu în zonele de frontieră, chit că apoi uitau să o ridice sau o prelungeau temporal şi spaţial aproape indefinit).

Oamenii mureau de subnutriţie, de frig, nu aveau tratament în spitale şi nici acces curent la cele necesare unui trai decent, dar Securitatea avea ca obiectiv principal pentru UM 0544 dezinformarea prin planul macabru de a arunca vina pe maghiari şi pe iredentismul ungar…

Aşa a fost şi în 1989. Protestul pastorului Tőkés a fost minimalizat, depreciat, negat sau anulat, chiar a fost prezentat ca dublu spion, inclusiv al Securităţii, nu doar i s-a pus eticheta de spion maghiar. Sub aceste pretexte diversioniste, Securitatea, Miliţia şi Armata, plus Gărzile Patriotice, au intervenit brutal, au torturat, rănit şi ucis zeci şi sute de timişoreni de toate confesiunile şi etniile oraşului (români, maghiari, germani, sârbi, ţigani).

Paul Goma, primul dizident important anti-comunist român, este tratat în mod similar de autorităţile române şi de opinia publică românească de mai bine de 35 de ani. În ultimii ani a fost acuzat public şi vehement de anti-semitism pe baza exprimării unor păreri mai controversate cu privire la persecuţia evreilor din România sub Hitler şi Antonescu, fără să o nege, dar şi a rolului lor activ în instaurarea comunismului şi din acest motiv sau mai bine spus sub acest pretext a fost cenzurat, atacat şi desfiinţat public practic. Deşi rămâne un simbol al dizidenţei, fiind semnatarul Chartei ’77 şi iniţiatorul mişcărilor de protest anticeauşiste din România, exilat, maltratat, denigrat, ameninţat, şantajat şi chiar victimă a unor tentative de asasinare din partea Securităţii, nici acum nu a primit înapoi cetăţenia română, transmiţându-i-se în mod repetat că procedurile îl obligă să facă cerere, deşi el nu a renunţat niciodată la ea, ci i s-a retras; în schimb, de curând, a primit cetăţenia moldoveană, ceea ce poate însemna că Republica Moldova ar exista mai mult bun simţ şi democraţie ca la vest de Prut.

Poate că pastorul şi europarlamentarul László Tőkés ar trebui să urmeze oarecum exemplul altui faimos dizident anticomunist, regretatul muncitor Vasile Paraschiv, care a refuzat public să primească o decoraţie prezidenţială şi să-i returneze medalia Preşedintelui Traian Băsescu în semn de protest faţă de neîndeplinirea angajamentelor şi nerespectarea promisiunilor făcute în Parlament şi asumate în Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România cu ocazia pronunţării “solemne” a declaraţiei de condamnare a regimului comunist din România ca ilegitim şi criminal în 18 decembrie 2006. Oricum, totul a fost şi este în continuare, în buna tradiţie mioritică, doar o farsă burlescă!!!

Andrea Varga                                                                                                                                                                                           Gabriel Catalan

Documente despre colaborarea cu Securitatea a unor preoti romano-catolici, in frunte cu arhiepiscopul de Bucuresti, Ioan Robu, profesor doctor de teologie si morala

gabrielcatalan

0000 D 69 vol. 93_Page_096000 D 69 vol. 93_Page_097Robu si ofiter legatura_103fise inf Robu Ioan_149fise inf Robu Ioan_150D 69, vol. 71 Robu informator si Biserica romano-catolicahttps://wordpress.com/post/gabrielcatalan.wordpress.com/133

REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA[i]                                       STRICT SECRET[ii]

CONSILIUL SECURITATII STATULUI[iii]                                       – Ex. nr.__ –[iv]

INSP. DE SECURITATE AL JUD. DOLJ[v]

Nr. 101/8/[vi]0053764[vii] din 14 SEP. 1971[viii]

DOSAR Nr. ………………………….[ix]

INTRARE Nr. 00121383[x]

Ziua 16… Luna 09…1971[xi]

__B.1______________

Discutiii – unde slujeste. R.I.?[xii]

[semnatura foarte scurta si indescifrabila][xiii]

_V­.____________________________________[xiv]

[aceeasi semnatura foarte scurta si indescifrabila][xv]

CATRE[xvi]

CONSILIUL SECURITATII STATULUI

DIRECTIA GENERALA DE INFORMATII

INTERNE – DIRECTIA I

– Serviciul IV –

B u c u r e s t i[xvii]

Inaintam alaturat un material de studiu in vederea recrutarii ca informator a numitului ROBU ION[xviii], preot romano-catolic, care s-a stabilit cu domiciliul in Bucuresti si functioneaza in prezent ca preot la catedrala catolica.

Materialul contine un numar de 16

Vezi articol original 8.071 de cuvinte mai mult

D 69, vol. 71 Robu informator si Biserica romano-catolica0000 D 69 vol. 93_Page_096000 D 69 vol. 93_Page_097fise inf Robu Ioan_149fise inf Robu Ioan_150Robu si ofiter legatura_103

Documente despre colaborarea cu Securitatea a unor preoti romano-catolici, in frunte cu arhiepiscopul de Bucuresti, Ioan Robu, profesor doctor de teologie si morala

0000 D 69 vol. 93_Page_096000 D 69 vol. 93_Page_097Robu si ofiter legatura_103fise inf Robu Ioan_149fise inf Robu Ioan_150D 69, vol. 71 Robu informator si Biserica romano-catolicahttps://wordpress.com/post/gabrielcatalan.wordpress.com/133

REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA[i]                                       STRICT SECRET[ii]

CONSILIUL SECURITATII STATULUI[iii]                                       – Ex. nr.__ –[iv]

INSP. DE SECURITATE AL JUD. DOLJ[v]

Nr. 101/8/[vi]0053764[vii] din 14 SEP. 1971[viii]

DOSAR Nr. ………………………….[ix]

INTRARE Nr. 00121383[x]

Ziua 16… Luna 09…1971[xi]

__B.1______________

Discutiii – unde slujeste. R.I.?[xii]

[semnatura foarte scurta si indescifrabila][xiii]

_V­.____________________________________[xiv]

[aceeasi semnatura foarte scurta si indescifrabila][xv]

CATRE[xvi]

CONSILIUL SECURITATII STATULUI

DIRECTIA GENERALA DE INFORMATII

INTERNE – DIRECTIA I

– Serviciul IV –

B u c u r e s t i[xvii]

Inaintam alaturat un material de studiu in vederea recrutarii ca informator a numitului ROBU ION[xviii], preot romano-catolic, care s-a stabilit cu domiciliul in Bucuresti si functioneaza in prezent ca preot la catedrala catolica.

Materialul contine un numar de 16[xix] pagini, printre care lucrarea cu No. 832 din 8 apr. 1969 si lucrarea cu No. 1314 din 22 mai 1969[xx].

INSPECTOR SEF

Lt. col.

Bodunescu Ion[xxi]

ADJ. INSP. SEF SI SEF

AL SERVICIULUI I

Lt. col. Lungu Gh.[xxii]

Conceptat : ………..[xxiii]

Dactilo : ………..[xxiv]

Nr. exemplare : ………..[xxv]

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.98, f.265[xxvi]]

[i] Tipizat. Dedesubt apare stema R.S.R.

[ii] Dactilografiat.

[iii] Tipizat.

[iv] Dactilografiat.

[v] Ibidem.

[vi] Ibidem.

[vii] Scris de mana cu stilou de cerneala albastra.

[viii] Parafa.

[ix] Tipizat.

[x] Parafa.

[xi] Ibídem.

[xii] Scris de mana cu un stilou de cerneala albastra diferita de catre inspectorul sef judetean de Securitate. Eroarea evidenta existenta in scrierea cu trei de “i” a cuvantului “Discutii” a fost corectata de un securist prin taierea ultimului “i” cu niste bare oblice de culoare gri ca de creion. “B1” inseamna Biroul 1, iar “R.I.” reprezinta initialele numelui preotului catolic vizat spre a fi recrutat: Robu Ioan.

[xiii] N.n.

[xiv] Scris de mana cu acelasi stilou de cerneala albastra diferita de catre respectivul inspector sef judetean, are intelesul de ¨Vazut”.

[xv] N.n.

[xvi] Tipizat.

[xvii] Dactilografiat.

[xviii] Numele este scris de mana, cu majuscule si cu aceeasi cerneala albastra folosita la numarul de inregistrare (vezi nota VII) de catre cel/cea care a redactat raportul.

[xix] Ultima cifra a numarului “16” (“6”) este corectata de mana cu stilou de cerneala albastra de catre redactorul textului.

[xx] Toate detaliile privind lucrarile incluse in materialul de studiu cu numerele de inregistrare si datele lor sunt adaugate de mana cu stilou de cerneala albastra de catre redactorul textului, incepand cu virgula de dupa cuvantul “pagini” de acelasi redactor (sub)ofiter de Securitate.

[xxi] Dactilografiat. Sub nume apare semnatura in cerneala albastra a inspectorului sef judetean de Securitate si stampila respectivei institutii.

[xxii] Dactilografiat. Urmeaza o semnatura in cerneala albastra care pare sa apartina altei persoane decat ofiterului mentionat mai ales ca inaintea gradului si numelui apare scris de mana cu acelasi tip de cerneala litera “p”, semnificand probabil “pentru” ori “in locul lui”.

[xxiii] Tipizat.

[xxiv] Ibidem.

[xxv] Ibidem.

[xxvi] Numerotarea filei s-a realizat cu creion negru.

MINISTERUL DE INTERNE                                                             STRICT SECRET

Departamentul Securitatii Statului                                                                             Ex. 1[i]

Directia I

Nr. 140/IC/001590[ii] din 01 nov. 1983

 

TABEL NOMINAL

  • cuprinzind persoanele plecate la Roma – Italia si [care][iii] au participat la ceremonia beatificarii calugarului capucin de origine romana, IEREMIA VALAHUL, ce a avut loc in ziua de 30 octombrie 1983. –

1/ GHERGHEL PETRU     – ordinar substituit[iv] al cultului romano-catolic din Moldova. –

0544[v]     2/ ROBU IOAN                  – rector al Institutului romano-catolic din Iasi. –

3/ FECHET ALOIS                        – profesor la Institutul romano-catolic Iasi. –

4/ DEMETER STEFAN      – preot romano-catolic – Iasi. –

5/ FERENT EDUARD        – preot romano-catolic – judetul Bacau. –

6/ GHIUZAN MATEI        – preot romano-catolic – Bacau. –

Galati[vi]  7/ DONEA ALFONS –       – preot romano-catolic – Bacau. –

(“LUCIAN”)

Bacau[vii]  8/ PAL MIHAI                   – idem

(“BENCHEA”)

Dir. I[viii]   9/ SIMON IOSIF               – idem

(“OVIDIU”)

Bacau[ix]   10/ ERDES STEFAN         – idem

(“LESPEZEANU”)

Bacau[x]    11/ CAITAR IOAN           – idem

(“CLAUDIU”)

Bacau[xi]     12/ VACARU STEFAN – idem

(“VRINCEANU”)

Bacau[xii]    13/ PURCARU ION        – idem

(“BOGDAN”)

Bacau[xiii]   14/ JIGMON ION                        – idem

(“OVIDIU”) [xiv]

15/ CUCUTEANU MIHAI            – preot romano-catolic – Bacau. –

16/ PETRAS GHEORGHE            – idem

17/ REDIU VASILE           – idem

18/ PAULET DUMITRU    – laic romano-catolic

19/ PAULET MARIA         – laica romano-catolica

20/ PODOLEANU MIHAI            – laic romano-catolic

21/ PODOLEANU GABRIELA – laica romano-catolica

22/ BENEDIC MARIN      – laic romano-catolic

23/ MARTINCA ISIDOR     Bucuresti[xv] – preot romano-catolic – Bucuresti

(“HEINRICH”)

24/ TAMIIAN CORIOLAN                               – vicar general greco-catolic – Oradea

25/ PRUNDUS AUGUSTIN  = 0544[xvi]   –           – idem – Cluj-Napoca

26/ UNGUREANU VASILE = Serv. IV[xvii] – preot greco-catolic hirotonic[xviii] clandestin – Cluj-Napoca.

27/ LELUTIU IOAN   = 0544[xix]  – preot greco-catolic nerevenit Bucuresti.

28/ CHERECHES IOSIF   – preot greco-catolic revenit la ortodoxie – Giurgiu. –

(“DELEANU”)            [xx]

29/ DELIMAN IOAN    = Arad[xxi]     – preot greco-catolic – Arad. –

(“DINESCU”)

30/ MAN SIMION                            – preot greco-catolic – BAIA MARE. –

31/ RATA ION       Maramures[xxii]     – preot greco-catolic – BAIA MARE. –

(“PUIU VASILE”)

32/ DRAGOS NICOLAE              – calugar greco-catolic – BAIA MARE. –

33/ RUS MARIA                           – calugarita greco-catolica – BAIA MARE. –

34/ BONDRE ANA                       – calugarita greco-catolica – BAIA MARE. –

35/ Sabau Iosif          = Suceava

“Bucur”[xxiii]

Ptr. SEFUL SERVICIULUI,

Maior,

ZAPODEAN AUREL[xxiv]

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.93, f.182 r-v (anterior f.256 r-v)[xxv]]

[i] Cifra este scrisa cu pix sau stilou de pasta/cerneala albastra.

[ii] Ibidem.

[iii] N.n. – G.C.

[iv] Eroare de dactilografiere. Corect ar fi trebuit sa bata la masina: “substitut”.

[v] Insemnare de mana cu pix sau stilou de pasta/cerneala albastra.

[vi] Ibidem.

[vii] Ibidem.

[viii] Ibidem.

[ix] Ibidem.

[x] Ibidem.

[xi] Ibidem.

[xii] Ibidem.

[xiii] Ibidem.

[xiv] Aici se incheie prima pagina a filei 128 (fata), restul documentului, adica ultimul paragraf, fiind dactilografiat pe verso.

[xv] Insemnare de mana cu pix sau stilou de pasta/cerneala albastra.

[xvi] Ibidem.

[xvii] Ibidem.

[xviii] Corect era: “hirotonit”; eroare dactilografica.

[xix] Insemnare de mana cu pix sau stilou de pasta/cerneala albastra.

[xx] Aceste doua randuri din textul dactilografiat cu numele, numele conspirativ si toate celelalte informatii referitoare la el sunt taiate cu o linie neregulata (pe alocuri, doua linii) de pix sau stilou de pasta/cerneala albastra.

[xxi] Insemnare de mana cu pix sau stilou de pasta/cerneala albastra.

[xxii] Ibidem.

[xxiii] Aceste doua randuri cu numele, numele conspirativ corespunzator si informatia legata de localitatea sau judetul in care activa este scrisa in intregime de mana cu pix sau stilou de pasta/cerneala albastra.

[xxiv] Urmeaza semnatura olografa lizibila (cu pix sau stilou de pasta/cerneala albastra) a maiorului de Securitate respectiv, cu care se incheie a doua si ultima pagina (verso-ul filei) si tot documentul de mai sus.

[xxv] Numerotarea filei s-a realizat initial cu un creion negru (f.256), apoi s-a schimbat cu un creion sau pix rosu (f.182).

378/C/10.IX.84[i]

Tov. Col. Dragomir

La lucrare.

Lt. col.[ii]

N O T A

Ambasada R.S. Romania la Roma a informat ca arhiepiscopul Luigi Poggi de la Secretariatul de stat al Vaticanului si-a exprimat dorinta de a veni la Bucuresti la 21 septembrie a.c., pentru a comunica optiunea Vaticanului in legatura cu noul conducator al Arhiepiscopiei romano-catolice Bucuresti.

Luigi Poggi a subliniat ca la conducerea Vaticanului se acorda o atentie particulara acestei vizite, care ar avea loc dupa o intrerupere de cca. 3 ani si care are semnificatia realizarii “unor pasi inainte” in raporturile dintre tara noastra si Vatican.

Mentionam ca pentru ocupoarea acestui post, devenit vacant in urma decesului fostului conducator al arhiepiscopiei, monseniorul Francisc Augustin, au fost propusi trei preoti, care intrunesc conditiile necesare: Petru Gherghel, provicar general al arhiepiscopiei /cu sediul la Iasi/, Ioan Robu, administrator diecezan interimar, si Isidor Martinca, protopop de Bucuresti./nota departamentului Cultelor nr.S.468/1984[iii]/.

Din consultarile pe care reverendul John Bukovsky, trimisul Vaticanului, le-a avut cu preoti si ierarhi catolici din diferite localitati din tara, in cursul ultimei sale vizite in Romania /19 – 25 iulie a.c./, a rezultat ca majoritatea clerului catolic inclina in favoarea monseniorului Ioan Robu, conducatorul interimar al arhiepiscopiei. /nota nr.312/1984 /.

Recent, conducerea Vaticanului a comunicat Ambasadei R.S. Romania la Roma numirea lui Ioan Robu ca episcop, “administrator apostolic al sediului arhiepiscopal Bucuresti”.

Propunem:

– Sa se aprobe numirea lui Ioan Robu ca episcop – conducator al Arhiepiscopiei romano-catolice Bucuresti, urmind ca desemnarea oficiala din partea Vaticanului sa se faca in aceeasi zi cu inminarea decretului prezidential de recunoastere in functie.

– Sa se accepte venirea arhiepiscopului Luigi Poggi la Bucuresti, la 21 septembrie a.c., urmind ca programul vizitei sa fie supus ulterior spre aprobare.

Anexam fisa personala a lui Ioan Robu.

V.S.C.[iv]

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.99-100 (anterior f.131-132)[v]]

[i] Adnotare scrisa de mana cu stilou de cerneala neagra si creion negru.

[ii] Semnatura care urmeaza, este aproape indescifrabila si, ca si gradul respectivului sef ori loctiitor de sef de Securitate, precum si adnotarea de mai sus sunt realizate cu un stilou de cerneala neagra.

[iii] Cifra ultima, “4” este scrisa de mana cu negru peste cifra “3” batuta anterior la masina.

[iv] Prescurtarea este scrisa de mana cu creion negru sau stilou de cerneala neagra. Ar putea insemna: Vazut Securitatea Capitalei.

[v] Numerotarea filelor s-a realizat initial cu un creion negru (f.131-132), apoi s-a schimbat cu un pix rosu (f.99-100).

MINISTERUL DE INTERNE                                                 STRICT SECRET

Departamentul Securitatii Statului                                                                Ex. Nr. 1[i]

– U.M. 0544 –

Nr. 225/b-7/0016161 din 28[ii].04.1984

D./0063328…[iii]

Ziua 24… 04… 1984[iv]

24.04.1984

Tov. Col. DRAGOMIR GHE.

Care este situatia lui ROBU. Ce s-a

perfectat cu U.M. 0544/225.

Mr. Zapodean[v]

C a t r e,

– U. M. 0610 BUCURESTI  –

Va trimitem alaturat fisa personala a preotului romano-catolic ROBU IOAN, loctiitor diocezial la episcopia romano-catolica din Bucuresti care prezinta interes pentru serviciul IV.

SEFUL UNITATII,

Lt. col.[vi]

Tov. Col. Dragomir

Sa perfectam cu 0544/225

modalitatea preluarii legaturii. –

Sa-i constituim dosar personal.

Lt. col.[vii]

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.101 (anterior f.133)[viii]]

[i] Cifra este scrisa cu stilou sau pix albastru.

[ii] Ibidem.

[iii] Scris de mana cu cerneala albastra in forma tipizata de parafa.

[iv] Ibídem.

[v] Adnotare scrisa si subliniata de mana cu cerneala neagra, inclusiv numele si gradul care apar doar sub forma de semnatura.

[vi] Semnatura care urmeaza, ca si gradul respectivului sef ori loctiitor de sef de unitate de Securitate este realizata cu un pix de pasta albastra ori stilou de cerneala albastra si este aproape indescifrabila, fiind insotita de stampila unitatii militare respective.

[vii] Adnotare scrisa si subliniata de mana cu pix de pasta rosie sau stilou de cerneala rosie, inclusiv numele si gradul care apar doar sub forma de semnatura, aproape indescifrabila.

[viii] Numerotarea filei s-a realizat initial cu un creion, pix sau stilou albastru (f.133), apoi s-a schimbat cu unul rosu (f.101).

MINISTERUL DE INTERNE                                                                      STRICT SECRET

Departamentul Securitatii Statului                                                              Ex. Nr.1[i]

– U.M. 0544 –

Nr. 225/b-7/0016161 din 13[ii].04.1984

F I S A – P E R S O N A L A

ROBU IOAN este nascut la 06.11.1944 in Tg. Secuiesc, jud. Covasna, fiul lui Petru si Varvara, de nationalitate si cetatenie romana, rector al Institutului teologic catolic din Iasi, in prezent loctiitor diocezial, cu domiciliul flotant in Bucuresti, str. Nuferilor nr.16.

A urmat cursurile elementare in satul Traian, jud. Neamt, iar in perioada 1955-1958 scoala generala in comuna Sabaoani. Din 1958 pina in 1962 a frecventat cursurile scolii de cantori din cadrul Institutului catolic din Iasi, iar intre anii 1962-1968 cursurile institutului respectiv. Dupa absolvire a fost hirotonit preot si repartizat la parohia romano-catolica din Craiova unde a lucrat pana in 1971, cand a fost transferat ca vicar parohial la Catedrala Sf. Iosif din Bucuresti.

A obtinut o bursa de studii, iar din martie 1973  a urmat cursurile de doctorat in cadrul Universitatii Lateran din Roma. In 1977 a sustinut teza de doctorat cu tema: “Itinerariul credintei in viata si opera lui Julien Green”. In acelasi an s-a reintors in tara si in luna octombrie a fost numit profesor la Institutul teologic romano-catolic din Iasi, catedra de morala si teologie dogmatica. Ulterior a fost numit rector, iar de circa 4 luni se afla la Bucuresti, fiind ales temporar ca loctiitor diocezial.

Rude in tara

  • ROBU PETRU, tata, in virsta de 71 de ani, pensionar, fost casatorit cu ROBU VARVARA, decedata, cu domiciliul in Sabaoani, jud. Neamt.
  • ROBU CEZAR, frate, strungar;
  • ROBU EMILIAN, frate, merceolog;
  • ROBU MARIA, sora, asistenta medicala;
  • ROBU STEFAN, frate, electrician;
  • ROBU ALEXANDRU, frate, operator chimist;
  • ROBU MATEI, frate, lacatus.

Rude in strainatate

  • ROBU VERONICA, matusa, profesoara in Tunisia, face parte din Congregatia religioasa a surorilor Notre Dame de Sion.[iii]

ROBU IOAN a fost recrutat ca informator in anul 1972, fiind pregatit cu sarcini specifice intrucit a plecat la studii in Italia. In aceasta perioada a avut un aport informativ corespunzator. Dupa reintoarcerea in tara a fost verificat, inclusiv prin mijloace speciale, rezultind ca este un element pregatit profesional, dornic de afirmare si cu multiple relatii in mediul cultic si laic. Nu au rezultat probleme de ordin contrainformativ. Din coroborarea datelor de care dispunem rezulta ca sursa este utila muncii de securitate.

 

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.128 r-v (anterior f.160 r-v)[iv]]

[i] Cifra este scrisa cu creion sau pix albastru.

[ii] Ziua este scrisa cu creion sau pix albastru si nu este foarte lizibila. Ar putea sa fie 3, 13 sau 23 aprilie.

[iii] Aici se incheie prima pagina a filei 128 (fata), restul documentului, adica ultimul paragraf, fiind dactilografiat pe verso (a doua pagina a filei respective).

[iv] Numerotarea filei s-a realizat initial cu un creion negru (f.160), apoi s-a schimbat cu unul rosu (f.128).

STRICT SECRET

Ex. 2[i]

Nr. 100/0050686 din 25[ii] septembrie 1984

N O T A

La data de 22 septembrie a.c., arhiepiscopul LUIGI POGGI, trimis special al Vaticanului, impreuna cu reverendul JOHN BUKOVSKY, au fost primiti de conducerea Departamentului Cultelor, unde au ridicat urmatoarele probleme:

1/ Au confirmat acordul Vaticanului cu privire la numirea preotului IOAN ROBU in functia de episcop-conducator al Arhiepiscopiei romano-catolice Bucuresti. S-a convenit ca anuntarea publica a numirii sa se faca simultan, in tara si la Vatican, la o data ce se va stabili de comun acord, iar ceremonia de consacrare urmeaza sa se desfasoare la Bucuresti sau la Roma, in functie de intelegerea la care se va ajunge cu partea romana.

2/ S-a exprimat dorinta Vaticanului ca dupa consacrarea lui IOAN ROBU, sa fie numit in functia de vicar general VICTOR IACOBEC, in prezent paroh la Biserica din Popesti-Leordeni.

Fata de dorinta manifestata s-a raspuns ca aceasta problema va fi discutata ulterior, fiind necesar a se prezenta mai multe propuneri pentru functia respectiva.

3/ A fost reluata problema statutului Bisericii romano-catolice din R.S. Romania, exprimindu-se dorinta Vaticanului ca negocierea acestuia sa se reia cit mai curind, dind asigurari ca in cadrul tratativelor se va tine seama de legea privind regimul general al cultelor din tara noastra.

4/ In legatura cu alegerea unui reprezentant al bisericii catolice din Romania ca deputat in Marea Adunare Nationala, LUIGI POGGI a afirmat ca prin codul canonic, intrat in vigoare in anul 1983, se interzice clerului catolic sa detina functii publice, care ar implica o participare la exercitarea puterii civile. A subliniat insa ca este interesat sa prezinte la Vatican argumente convingatoare, de natura sa ajute la gasirea unei solutii satisfacatoare.

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.95 (anterior f.127)[iii]]

[i] Cifra este scrisa cu stilou sau pix albastru.

[ii] Ibidem.

[iii] Numerotarea filelor s-a realizat initial cu un creion negru (f.127), apoi s-a schimbat cu un pix rosu (f.95).

MINISTERUL DE INTERNE                                                 STRICT SECRET

Departamentul Securitatii Statului                                                                Ex. 1[i]

Directia I

Nr. 0062956 din 20[ii] iunie 1984

R A P O R T

In vederea realizarii sarcinilor prevazute in PROGRAMUL DE MASURI din problema Cultul catolic si obiectivul Vatican, aprobat de conducerea Departamentului Securitatii Statului, Directia I in cooperare cu U.M. 0544/225 si compartimentele corespondente din teritoriu, au actionat pentru:

1/ Sprijinirea patrunderii in conducerea diferitelor institutii religioase catolice din tara noastra, a unor preoti care sa promoveze interesele R.S. Romania in relatiile cu Vaticanul.

In baza unor analize, la nivelul problemei pe tara, au fost selectionati un numar de 26 preoti romano-catolici propozabili a fi numiti in posturi de conducere. Asupra acestora au fost initiate masuri complexe de verificare si influentare in vederea determinarii lor sa promoveze interesele tarii noastre in relatiile cu Vaticanul.

Ca urmare, in toamna anului 1983, cu aprobarea Departamentului Cultelor si cu acordul Vaticanului, au fost numiti in calitate de conducatori ai protopopiatelor centrale din Oradea si Timisoara, doi preoti cu pozitie corespunzatoare, din rindul celor aflati in preocupare.

Clerul romano-catolic din Moldova si Banat, considera ca aceste masuri vor conduce la imbunatatirea relatiilor dintre statul roman si Vatican si la posibilitatea numirii ordinarilor din diecezele respective ca episcopi, situatie ce le-ar asigura autonomie fata de episcopul de nationalitate maghiara IAKAB ANTAL din Alba Iulia, singurul imputernicit prin reguli canonice sa sfinteasca[iii] biserici si sa hirotoneasca preoti pe absolventii institutelor teologice romano-catolice, iar in strainatate sa reprezinte biserica catolica din tara noastra.

De asemenea, tot ca urmare a unor masuri specifice, in luna decembrie 1983 a fost ales de preoti – prin vot secret – in functie de conducator interimar al Arhiepiscopiei romano-catolice din Bucuresti, prorectorul Institutului teologic din Iasi – ROBU IOAN, care dovedeste corectitudine in relatiile cu Departamentul Cultelor. Pina la numirea definitiva, Vaticanul a comunicat acordul pentru interimat.

Dupa numirea in functie, cei in cauza au continuat sa adopte pozitie corespunzatoare fata de organele de stat.

2/ Combaterea unor actiuni nationalist-iredentiste maghiare, desfasurate de elementele catolice din tara si strainatate, sub acoperirea religiei. –

Au fost continuate masurile de riposta si combatere a actiunilor vizind mistificarea adevarului istoric  cu privire la originea ceangailor din Moldova, mai ales in urma interventiilor facute la Vatican de catre elemente ostile, in vederea introducerii de slujbe religioase in limba maghiara in bisericile romano-catolice din judetele Bacau si Neamt.[iv]

In acest sens au fost pregatite si trimise cu sarcini diversificate in Italia, trei surse cu relatii si influenta in rindul unor personalitati din cadrul Vaticanului, pentru determinarea acestora ca, in interesul si spre binele bisericii catolice din Romania, sa actioneze pentru solutionarea unor probleme de interes major.[v]

In acest sens, sursa “IACOBESCU” a purtat discutii cu reprezentantii Vaticanului, arhiepiscopul LUIGI POGGI si reverendul JOHN BUKOVSCHI, referitor la stimularea, de catre diferiti clerici, din Episcopia romano-catolica de Alba Iulia, a unor activitati de nuanta nationalist-iredentista si implicatiile pe care le poate avea asupra bunelor relatii intre biserica si stat.[vi]

Sus-numitii au explicat lui “IACOBESCU” ca Vaticanul cunoaste bine situatia din Episcopia de Alba Iulia, au stat de vorba cu IAKAB ANTAL, insa acesta ar fi motivat ca nu poate sa faca nici el mai mult, fiind acuzat de unii preoti ca nu urmeaza linia predecesorului sau, MARTON ARON, sens in care este hotarit sa iasa la pensie in toamna anului 1984. Cei in cauza au mai afirmat ca la numirea noului episcop de Alba Iulia, vor propune un preot care sa nu implice biserica in probleme cu caracter politic.

Semnificativ este si raspunsul Vaticanului, dat celor ce au solicitat ca in bisericile catolice din Moldova, slujbele sa se tina in limba maghiara.  Astfel, intr-un articol publicat in luna martie a.c. de ziarul francez “Le Combat”, se afirma: “…in privinta catolicilor din Moldova, problema este foarte dificila, mai ales in urma investigatiilor facute de Vatican si a discutiilor purtate cu preoti si credinciosi catolici din aceasta zona care sustin ca ei sint romani si nu cunosc limba maghiara”.

Anterior, Vaticanul a trimis in tara noastra pe POGGI LUIGI si JOHN BUKOVSCHI pentru a se documenta asupra originii ceangailor, actiune desfasurata sub controlul organelor de securitate. La incheierea vizitei, acestia s-au deplasat la Alba Iulia, unde in discutii cu conducerea episcopiei romano-catolice au facut cunoscut ca preotii si credinciosii catolici din Moldova  se considera romani si nu doresc slujb e in limba maghiara.

Sursele “POPESCU” si “OVIDIU” au discutat pe acelasi fond cu TOCANEL PETRU, originar din judetul Neamt, director al revistei de drept canonic “APOLINARIS” a Universitatii “Urbania” din Roma, asupra caruia se desfasoara de mai mult timp masuri de influentare pozitiva. Cel in cauza le-a aratat un manuscris de circa 100 pagini, intitulat “Originea poporului roman si permanenta in spatiul Carpato-Dunarean”, afirmind ca il va publica sub forma de brosura, ca raspuns la unele articole aparute in presa emigratiei maghiare din Occident.

 TOCANEL PETRU a precizat ca are in preocupare, pentru publicare, si alte materiale  cu privire la continuitatea romanilor in Transilvania. De asemenea, a confiat ca va sprijini material publicarea in R.F. Germania, in limbile franceza, engleza si germana, a lucrarii intitulate “CONTRIBUTII LA PROBLEMA ORIGINII ROMANESTI A CEANGAILOR DIN MOLDOVA”, apartinind profesorului de istorie MARTINAS DUMITRU din Buzau.

Lucrarea este atestata de specialisti in materie, si a fost trimisa, in cooperare cu U.M. 0544, in R.F. Germania, prin unii preoti catolici din Moldova, interesati in editarea si difuzarea ei in Occident, unde va apare in cursul acestui an.

3/ Folosirea unor momente istorice sau religioase pentru afirmarea prezentei romanesti la Roma, in scopul sustinerii intereselor tarii noastre in strainatate.

Dupa participarea celor 30 de preoti si 10 laici din tara noastra – intre care si 10 surse – la festivitatile  organízate de Vatican cu prilejul beatificarii, la 30 octombrie 1983, a fostului calugar de origine romana IEREMIA VALAHUL, in luna martie 1984, alti 10 preoti catolici de nationalitate romana, in baza aprobarii conducerii Departamentului Cultelor, au luat parte la manifestarile ocazionate de “ANUL SFANT – 1984”,  proclamat de Papa IOAN PAUL al II-lea ca an al pacii si reconcilierii intre popoare.

Primirea in audienta particulara de catre Papa, a grupului de clerici romani si anuntarea prezentei lor la ceremonia publica – la care au asistat peste 17.000 de pelerini din diferite tari ale lumii – au starnit un viu interes in rindul participantilor, precum si comentarii favorabile la adresa tarii noastre.

In acest mod s-a reusit sa se combata unele conceptii ostile, conform carora credinciosii catolici din Romania ar fi de origine maghiara.

Conform instructajelor, grupul de preoti catolici romani a luat atitudine impotriva incercarilor provocatoare ale unor greco-catolici din emigratie, care au invocat asa-zisa lipsa de drepturi si libertati religioase a credinciosilor catolici din Romania. In acest sens, preotul CIURARU ION din Buzau a replicat: “Biserica catolica se bucura de suficiente drepturi si ar fi bine daca preotii si-ar face datoria pe masura libertatilor acordate de stat”.

4/ Cunoasterea evolutiei situatiei operative in rindul clerului catolic din tara si strainatate.

Informatiile obtinute pun in evidenta faptul ca virfurile greco-catolice care mai incearca sa mentina in actualitate asa-zisa problema a fostei lor biserici, sint putine, in virsta si nu se mai bucura de sprijinul credinciosilor. Intre acestia se afla CRISAN TRAIAN, CRISTEA VASILE, PUSCAS VASILE, CIRNATIU PAMFIL si BIRLEA OCTAVIAN, stabiliti in strainatate, DRAGOMIR ION din Baia Mare si TODEA ALEXANDRU din Reghin.

Unele elemente mai realiste, ca TAMIIAN CORIOLAN din ORADEA si PRUNDUS AUGUSTIN din CLUJ-NAPOCA, ambii fosti vicari generali, apreciaza ca in conditiile actuale nu se mai poate pune problema reinfiintarii fostei biserici greco-catolice, intrucit statul roman nu va accepta nici un compromis in relatiile cu Vaticanul, iar pentru “salvarea situatiei” este necesara determinarea credinciosilor sa frecventeze bisericile romano-catolice. Ei califica atitudinea lui DRAGOMIR ION si TODEA ALEXANDRU ca “rigida”, deoarece sustin fara temei continuarea activitatii clandestine.

De asemenea, se considera ca vizita diplomatului ION BRAD la Vatican si atitutdinea Papei IOAN PAUL al II-lea cu prilejul beatificarii lui IEREMIA VALAHUL, sint elemente care le dau sperante in imbunatatirea relatiilor dintre cele doua parti, situatie ce ar crea conditii pentru elaborarea si definitivarea statutului de organizare si functionare a bisericii catolice din Romania.

Dupa opinia lui PRUNDUS AUGUSTIN, TAMIIAN CORIOLAN, LELUTIU IOAN, UNGUREANU VASILE si alti greco-catolici, ar fi de dorit ca in Romania sa se elaboreze un statut pentru biserica catolica, fara specificarea ritului si sa se infiinteze o mitropolie la Bucuresti, al carei conducator sa fie de origine romana. In Transilvania, in cadrul acestei biserici, romano-catolicii sa-si continue activitatea normal, iar greco-catolicii sa aiba posibilitatea sa asculte slujba in limba romana.

Pentru ca populatia catolica romana din Transilvania sa nu depinda de episcopul IAKAB ANTAL, sa se creieze o episcopie romana ori exarhat pe linga arhiepiscopia de Bucuresti.

Sus-numitii considera ca, pentru inceput, trebuie sustinuta introducerea limbii liturgice romane in toate bisericile romano-catolice din Transilvania, in care vor sluji preoti local ori proveniti din Moldova. In acest sens, UNGUREANU VASILE a solicitat recent la Arhiepiscopia romano-catolica de Bucuresti, aprobare de incadrare ca preot itinerant si dreptul de a oficia slujbe in limba romana, in bisericile catolice din Transilvania.

In legatura cu aceasta varianta, IOSIF CONSTANTIN DRAGAN din Italia a prezentat, in acest an, Presedintelui Departamentului Cultelor si Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane un proiect de STATUT-CADRU al “BISERICII CATOLICE ROMANE”, precizind ca este acceptat de cercurile Vaticanului si ca anterior ar fi fost discutat cu ministrul Afacerilor Externe al Romaniei.

Potrivit afirmatiilor lui LUIGI POGGI si JOHN BUKOVSCHI, Vaticanul are in vedere posibilitatea infiintarii unei biserici catolice romane, desi ar intimpina opozitia greco-catolicilor care “fac multe greutati si nu inteleg situatia actuala din tara”.

Mai multi preoti romano-catolici de nationalitate maghiara, acuza pe unii greco-catolici deoarece: ar face “jocul” autoritatilor de stat, sint vinovati de sovinismul care se practica in Romania si actioneaza pentru o expansiune a catolicilor romani din Moldova in toata tara. Aceasta ar fi, dupa parerea lor, o forma antimaghiara, pe care autoritatile romanesti au promovat-o pina la Roma, cu ocazia beatificarii lui IEREMIA VALAHUL.

Actionam in continuare pentru executarea prevederilor din Programul de masuri in problema bisericii catolice. –

SEFUL DIRECTIEI

General-maior,

BORDEA ARON[vii]

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.36-38 r-v (anterior f.65-67 r-v)[viii]]

[i] Cifra este scrisa de mana cu stilou sau pix de cerneala/pasta albastra.

[ii] Ziua este scrisa cu stilou sau pix de cerneala/pasta albastra.

[iii] Subliniere facuta cu pix sau stilou albastru.

[iv] Ibidem.

[v] Ibidem.

[vi] Ibidem.

[vii] Lipseste semnatura.

[viii] Numerotarea filei s-a realizat initial cu un creion negru (f.65), apoi s-a schimbat cu un pix rosu (f.36).

140/DG/F.N.                                                                                      STRICT SECRET

04.XII.1984                                                                                               Ex. unic

N O T A

IOAN ROBU s-a remarcat ca un excelent cadru didactic, insa fara calitatile impuse unui personal de conducere. Este infatuat. Intretine relatii dubioase cu soferul PETRICA. –

Nu este dispus sa colaboreze onest cu organele – altele decit cele din cadrul cultelor. De altfel, a facut o declaratie directa in fata credinciosilor strinsi la Catedrala: “Este obligat sa primeasca aceasta functie, desi nu poate sa imbine profesiunea lui de credinta cu politica ce i se impune”. Declara ca i s-a impus de la Departament – insistentele tov. V. CONSTANTINESCU SI P. CRACIUNESCU l-au determinat sa ajunga in actuala functie, desi este cunoscut faptul ca au fost cumparate cu atentii scumpe – pe valuta – voturile de care a avut nevoie. –

A anuntat personalul ca vor fi luate masuri globale in scopul instalarii preotilor pe functii TESA si nu va mai ingadui mentinerea femeilor pe functiile administrative – de altfel, pe nici-o functie. –

Sursa “DANA”

N.L.

Nota data de candidata la recrutare, are caracter de cunoastere si este confirmata si de alte date si materiale ce le detinem despre IOAN ROBU.

Materialul – copie – se va exploata la dosarul personal al episcopului IOAN ROBU, aflat la seful Serviciului IV – tov. Mr. ZAPODEAN AUREL. –

Col. DRAGOMIR GHEORGHE[i]

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.88 (anterior f.120)[ii]]

[i] Dedesubt apare semnatura acestui ofiter superior de Securitate.

[ii] Numerotarea filei s-a realizat initial cu un creion negru (f.120), apoi s-a schimbat cu un creion sau pix rosu (f.88).

STRICT SECRET

Ex. unic

N O T A

Detinem date verificate din care rezulta ca VATICANUL i-a indicat NOULUI episcop romano-catolic ION ROBU[i] sa nu accepte candidatura pentru deputat in M.A.N. – ca reprezentant al cultului romano-catolic.

Intr-o scrisoare confidentiala ce i-a fost data celui in cauza de catre conducerea VATICANULUI si semnata la 14.12.1984 de secretarul de stat al VATICANULUI AGOSTINO CASAROLI i se explica prevederile noului cod canonic (articolul 282)[ii], care interzice reprezentantilor catolici si deserventilor acestui cult sa activeze in organizatii politice si care sanctioneaza nerespectarea codului cu retragerea recunoasterii de catre VATICAN a functiei sau titlului catolic obtinut.

I se explica episcopului ION ROBU ca in situatia Romaniei, VATICANUL admite o exceptie, data fiind traditia parlamentara, putind fi desemnat un reprezentant al romano-catolicilor in M.A.N. oricare alt preot catolic.

In baza acestor indicatii scrise cit si verbale primite inclusiv din partea Papei, episcopul ION ROBU il va desemna pe preotul BLAZUTTI, daca i se cere parerea, intrucit acesta l-a reprezentat in M.A.N. pe  monsegnorul AUGUSTIN pana la decesul acestuia.

Episcopul ION ROBU este ingrijorat si nu stie cum sa procedeze, intrucit nu ar vrea ca tocmai el sa fie primul episcop caruia VATICANUL sa-i retraga recunoasterea. In acelasi timp nici nu doreste sa supere autoritatile de stat si in special Departamentul Cultelor care l-au sprijinit in promovarea sa, si cu care colaboreaza foarte bine. Fata de relatiile sale apropiate a afirmat ca ar fi bine sa nu fie el reprezentantul cultului in MAN pentru a nu intra in conflict cu VATICANUL si aceasta cel  putin pina la titularizarea lui definitiva la conducerea arhiepiscopiei romano-catolice din Bucuresti.[iii]

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.84 r-v (anterior f.116 r-v)[iv]]

[i] Finalul paragrafului este subliniat in partea lateral stanga cu pix sau stilou de culoare albastra, incepand din dreptul numelui episcopului, care este marcat cu o sageata.

[ii] Ibidem, din dreptul numarului articolului din Codul canonic romano-catolic pana la finalul paragrafului.

[iii] Toate cuvintele ce apar subliniate in text sunt subliniate in original folosindu-se masina de scris, dar sunt scrise de mana cu stilou de cerneala neagra exact in forma pe care o reproducem.

[iv] Numerotarea filei s-a realizat initial cu un creion, pix sau stilou negru sau albastru (f.116), apoi s-a schimbat cu unul rosu (f.84).

REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA[i]

DEPARTAMENTUL CULTELOR

Nr.388/C/22.IX.1984

Tov. Col. Dragomir

La caz.-

Lt. col.[ii]

25.09.1984[iii]

Tovarasului IOAN TOTU

membru supleant al Comitetului

Politic Executiv al CC al PCR

viceprim-ministru al guvernului

Alaturat, va inaintam, spre cele legale, expunerea de motive si proiectul de decret prezidential privind recunoasterea preotului Ioan Robu in functia de episcop – conducator al Arhiepiscopiei romano-catolice de Bucuresti.

Mentionam ca numirea preotului Ioan Robu a fost aprobata de conducerea superioara potrivit comunicarii Cancelariei C.C. al P.C.R. nr.H.3422/1984.

P r e s e d i n t e,

Ion Cumpanasu[iv]

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.96 (anterior f.128)[v]]

EXPUNERE DE MOTIVE

Arhiepiscopul Luigi Poggi, reprezentantul Vaticanului a comunicat conducerii Departamentului Cultelor in ziua de 22 septembrie 1984 ca, in conformitate cu legiuirile Bisericii romano-catolice (Codex juris canonici), Vaticanul a hotarit numirea preotului Ioan Robu in functia vacanta de episcop – conducator al Arhiepiscopiei romano-catolice Bucuresti.

Mentionam ca biserica romano-catolica din R.S. Romania este recunoscuta in fapt, nu si in drept (nu are statut de organizare si functionare aprobat de statul roman).

Avind in vedere ca pentru ocuparea functiei aratate exista aprobarea conducerii superioare (comunicarea Cancelariei C.C. al P.C.R. nr.H.3422/1984), iar in conformitate cu prevederile art.21 din Decretul nr.177/1948 pentru regimul general al cultelor din R.S. Romania, recunoasterea in functie a noului numit se face prin decret prezidential, am initiat, in temeiul art.5 alin.1 lit.g din Decretul nr.334/1970, alaturatul proiect de decret, pe care il supunem spre semnare.

Propunem ca, dupa aprobare, decretul sa fie publicat in Buletinul Oficial al R.S. Romania.

PRESEDINTE AL

DEPARTAMENTULUI CULTELOR,

Ion Cumpanasu[vi]

Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.97 (anterior f.129)[vii]]

[i] Numele statului si al institutiei apar ca o parafa tip standard, iar intre ele apare si stema RSR.

[ii] Urmeaza semnatura aproape indescifrabila.

[iii] Adnotare integral scrisa si subliniata de mana cu cerneala neagra, inclusiv data, numele si gradul care apar doar sub forma de semnatura.

[iv] Urmeaza semnatura si stampila presedintelui Departamentului Cultelor.

[v] Numerotarea filei s-a realizat initial cu un creion, pix sau stilou albastru (f.133), apoi s-a schimbat cu unul rosu (f.101).

[vi] Urmeaza semnatura si stampila presedintelui Departamentului Cultelor.

[vii] Numerotarea filei s-a realizat initial cu un creion, pix sau stilou albastru (f.129), apoi s-a schimbat cu unul rosu (f.97).

Se publica in Buletinul Oficial al

Republicii Socialiste Romania[i]

Presedintele

Republicii Socialiste Romania

D E C R E T

P R E Z I D E N T I A L

PRIVIND RECUNOASTEREA PREOTULUI IOAN ROBU IN FUNCTIA DE EPISCOP-CONDUCATOR AL ARHIEPISCOPIEI ROMANO-CATOLICE BUCURESTI

Presedintele Republicii Socialiste Romania

d e c r e t e a z a :

Articol unic. – Preotul Ioan Robu se recunoaste in functia de episcop-conducator al Arhiepiscopiei romano-catolice Bucuresti.

NICOLAE CEAUSESCU

PRESEDINTELE

REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA

Bucuresti, 19 octombrie 1984

Nr. 218

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.78 (anterior f.110)[ii]][iii]

[i] Fraza partial stearsa la inceputurile ei, tip parafa, pusa in partea dreapta de sus a paginii ca antet.

[ii] Numerotarea filelor s-a realizat initial cu un creion negru (f.110), apoi s-a schimbat cu un pix rosu (f.78).

[iii] Un proiect de decret cu text similar, insa fara numar si data, exista la f.98 (anterior 130) din acelasi dosar si fond arhivistic.

Congresul F.D.U.S.

Comisia de Politica Externa

Dr. Ioan Robu,

EPISCOP,

Conducatorul Arhiepiscopiei

Romano-Catolice – Bucuresti

Onorata asistenta,

Participind la lucrarile Congresului F.D.U.S. si luind cuvintul aici ca reprezentant al Bisericii Romano-Catolice din tara noastra, doresc sa adresez un salut calduros tututror celor de fata din partea preotilor si credinciosilor catolici, exprimindu-mi bucuria ca pot da marturie despre solidaritatea noastra cu fiecare dintre dumneavoastra, cu fiecare dintr e fiii tarii noastre intru stradaniile comune de slujire a patriei, spre a ne aduce contributia noastra la ridicarea crescinda a starii materiale si spirituale a poporului nostru.

Adinc ancorata in marile preocupari ale poporului nostru, Biserica romano-catolica, impreuna cu celelalte culte din tara, impreuna cu toate organizatiile si fortele democratice ale poporului nostru isi aduce contributia ei statornica si generoasa pentru realizarea aspiratiilor intregii suflari romanesti spre o viata noua, libera si independenta, sub calauzirea distinsului nostru conducator, presedintele Nicolae Ceausescu, remarcabil promotor al pacii si dreptatii in lume.

De altfel, patriotismul este o dimensiune a credintei si a lucra la infaptuirea binelui comun al tarii este chemarea fireasca si responsabila a fiecarui locuitor de pe acest pamint romanesc.

Intrucit vorbesc in cadrul acestei sectii de politica externa, intrucit sunt bine cunoscute in tara si in peste hotare stradaniile de pace si dezarmare ale presedintelui tarii noastre, precum si interventiile domniei sale pentru o lume mai buna si mai dreapta, doresc s ama refer la modul in care Biserica romano-catolica din Romania sprijina aceste stradanii de pace si dreptate.

In materia de pace, actiunile Bisericii catolice se desfasoara  esential pe plan de invatamint moral si pe plan de orientare a opiniei credinciosilor ca sa actioneze atit individual cit si comunitar in favoarea pacii.

Biserica nu ar putea fi fidela misiunii proprii, daca chiar si pentru un moment ar inceta sa vesteasca pacea si dreptatea printre oameni. Indemnurile ei la reconciliere, simt de echitate, incredere reciproca, solidaritate, iubire frateasca sint tot atitea componente ale educatiei la pace.

In intreaga activitate de cult si invatatura a Bisericii isi gaseste ecou si voce aspiratia universala la pace “acest suflu profund al fiintelor umane din toate timpurile.”

Alaturi de celelalte culte din Romania, Biserica Catolica participa la toate actiunile in  materie intreprinse pe linia F.D. U.S. si O.D.U.S., iar adunarile cultelor pentru pace si dezarmare din anii 1981 si 1984 au constituit noi ocazii de in care sa-si exprime adeziunea la initiativele presedintelui tarii de promovare a idealurilor de pace si progres social ale omenirii, de instituire a unei ordini economice in lume.

Realizarea initiativelor romanesti de imediata reducere a armamentelor, de lichidare a tuturor bazelor militare, de eliminare a armelor racheto-nucleare ar elibera toate popoarele de cosmarul confruntarii militare, al unui razboi nuclear pustiitor, si ar despovara omenirea de uriase cheltuieli, dindu-le acestora o destinatie de intrajutorare a popoarelor slab dezvoltate si subdezvoltate.

Caci “dezvoltarea este noul nume al pacii”, spunea  papa Paul al VI-lea, si tot efortul depus in acest sens este lupta pentru pace trainica. Nimic nu este pierdut cu pacea, totul poate fi pierdut cu razboiul. Fericiti vor fi numai facatorii de pace si dreptate!

Onorata asistenta,

Avind constiinta ca sintem partasi in mod activ la viata intregii tari, noi, clerul si credinciosii catolici, sprijinim toate initiativele conducerii noastre de stat, in frunte cu presedintele Nicolae Ceausescu, initiative menite sa contribuie la ridicare  nivelului spiritual si material al poporului, la cimentarea unitatii de gindire si simtire romaneasca, la stabilirea unei paci trainice in lume, la progresul si bunastarea popoarelor.

Fie ca eforturile noastre, ale tuturor fiilor tarii, sa aiba parte de cununa izbinzii.

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.75-77 (anterior f.107-109)[i]]

[i] Numerotarea filelor s-a realizat initial cu un creion negru (f.107-109), apoi s-a schimbat cu un pix rosu (f.75-77).

MINISTERUL DE INTERNE                                                          STRICT SECRET

Departamentul Securitatii Statului                                                                Ex. unic

Directia I

140/DG/0058200 din 23[i] septembrie 1985

R A P O R T

Episcopul IOAN ROBU, conducatorul Arhiepiscopiei romano-catolice Bucuresti, cu acordul Departamentului Cultelor, urmeaza sa se deplaseze in interes de serviciu la Viena, pentru a participa la festivitatea “Zilele catolice austriece” si in Italia la Conferinta europeana a episcopilor catolici. –

Sus-numitul s-a mai deplasat in strainatate in luna[ii] octombrie 1984 pentru hirotonisirea sa ca episcop de catre Vatican, iar anterior – 1973-1977 – a urmat, ca bursier, cursurile de doctorat in cadrul Universitatii Lateran din Roma, cind s-a aflat in atentia U.M. 0544/225, fiind mentinut in continuare si dupa reintoarcerea in tara. –

In intreaga sa activitate este cunoscut ca a adoptat o pozitie loiala in ceea ce priveste relatiile dintre biserica si stat si colaboreaza corect cu Departamentul Cultelor. –

Cu privire la calatoria sa in interes de serviciu, in Austria si Italia, a fost pregatit contrainformativ de catre U.M. 0544/225.[iii]

Propunem sa fie avizat pozitiv. –

Ofiter Specialist II,

Col. DRAGOMIR GHEORGHE[iv]

SEFUL SERVICIULUI

Maior,

ZAPODEAN AUREL[v]

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.126 (anterior f.158)[vi]]

[i] Ziua este scrisa cu stilou sau pix de cerneala/pasta albastra.

[ii] Subliniere facuta cu un stilou de cerneala neagra.

[iii] Ibidem; aceasta propozitie, de asemenea, este dublu subliniata in partea lateral stanga a paginii de seful Serviciului I al Directiei I din cadrul Securitatatii care semneaza raportul.

[iv] Semnatura care urmeaza este realizata cu un pix de pasta albastra ori stilou de cerneala albastra.

[v] Urmeaza semnatura ofiterului de Securitate respectiv, realizata cu un pix/stilou de culoare neagra.

[vi] Numerotarea filei s-a realizat initial cu un creion, pix sau stilou negru sau albastru (f.158), apoi s-a schimbat cu unul rosu (f.126).

REPUBLICA SOCIALISTA ROMANIA[i]

DEPARTAMENTUL CULTELOR

Nr.116/C/12.V.1986

Col. Ratiu[ii]

15 mai 1986

Tov. Col. DRAGOMIR GHE vizita

a fost aprobata. Masuri de pregatire contrainformativa.

Mr. Zapodean[iii]

N O T A

Episcopul Ioan Robu, conducatorul Arhiepiscopiei romano-catolice Bucuresti, a fost invitat sa efectueze o vizita pastorala la parohiile romano-catolice ale emigratiei romane din S.U.A., in perioada 30 mai – 20 iunie 1986. Cu aceasta ocazie se va intilni si cu episcopi ai Bisericii romano-catolice nord-americane.

Prezenta episcopului Ioan Robu in S.U.A. ii va oferi prilejul sa arate ca in Romania libertatea religioasa este garantata de Constitutie si legile tarii, iar statul asegura conditiile necesare pentru satisfacerea aspiratiilor si nevoilor religioase ale credinciosilor celor 14 culte legale.

Va reliefa ca Biserica romano-catolica din tara noastra, desi nu are statut de organizare si functionare, se bucura de aceleasi drepturi si libertati ca celelalte culte recunoscute de stat. De asemenea, va indemna preotii si credinciosii romano-catolici nord-americani de origine romana sa se preocupe in continuare de cultivarea valorilor civilizatiei si culturii poporului roman, a traditiilor sale de lupta pentru apararea independentei si suveranitatii nationale.

Actiunea nu a fost inclusa in proiectul planului de relatii externe ale cultelor pe anul 1986, deoarece invitatia a fost primita recent.

Cheltuielile de transport, in lei, vor fi suportate de Arhiepiscopia romano-catolica Bucuresti, cele de cazare si masa – de gazde.

Propunem:

Sa se aprobe ca episcopul Ioan Robu sa efectueze o vizita in Statele Unite, in perioada 30 mai – 20 iunie a.c.

Inainte de plecare se va discuta cu sus-numitul la Departament in legatura cu mandatul incredintat.

  1. Cumpanasu[iv]

FI/GA/2 ex.

9.V.1986

Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.107 (anterior f.139)[v]]

[i] Numele statului si al institutiei apar ca o parafa tip standard, iar intre ele apare si stema RSR.

[ii] Aceasta adnotare este scrisa de mana cu  stilou de cerneala neagra, apartine semnatarului si are semnificatia ca documentul a fost vazut si vizat de col. Ratiu.

[iii] Adnotare integral scrisa si subliniata de mana cu pix de pasta albastra ori cerneala albastra, inclusiv numele si gradul care apar doar sub forma de semnatura.

[iv] Aceasta este semnatura originala scrisa cu stilou de cerneala neagra si insotita de stampila presedintelui Departamentului Cultelor.

[v] Numerotarea filei s-a realizat initial cu un creion, pix sau stilou albastru (f.139), apoi s-a schimbat cu unul rosu (f.107).

MINISTERUL DE INTERNE                                                         STRICT SECRET

Departamentul Securitatii Statului                                                                Ex. unic

Directia I

Nr. 140/DG/0060715 din 28[i] mai 1987

La prima analiza cu reprezentantul – de la 1544[ii]  sa

discutam mai buna exploatare a posibilitatilor informative ale celui in cauza.

28.05.1987

Col.[iii]

R A P O R T

Cu privire la aspectele sesizate de Securitatea Judeteana Constanta, referitoare la episcopul ROBU IOAN, raportam:

Din datele ce le detinem despre episcopul ROBU IOAN, precum si din discutiile avute cu informatorul “IACOBESCU”, colaborator apropiat al acestuia, rezulta ca are o comportare corecta in relatiile de serviciu cu preotii din subordine, colaboreaza corect si fara rezerve cu conducerea Departamentului Cultelor, care este multumita de modul cum acesta rezolva anumite sarcini sau indicatii care i se dau. –

Notele de protocol si diversele informari prezentate de episcopul ROBU IOAN,  Departamentului Cultelor, sint confirmate informativ. –

Nu a suspicionat si nu a facut aluzii asupra preotilor care au prezentat note de protocol sau alte informari, in conformitate cu dispozitiile legale, la Departamentul Cultelor. –

Cu privire la recomandarile care se dau unor preoti cu prilejul calatoriilor in strainatate, acest drept il au episcopii, vicarii generali si protopopii, si se elibereaza – de regula – pentru autenticitate, cind se merge in interes de serviciu sau in scopul de a obtine valuta de la organizatia “Caritas” din Austria, necesara parohiilor sau bisericilor la care functioneaza. –

Referitor la rezervele si suspicionarile in strainatate, acestea se fac oricum, indiferent daca au sau nu recomandari. –

In ceea ce priveste relatiile dintre episcopul ROBU IOAN si preotul MARTINCA ISIDOR – aflat in atentia Securitatii municipiului Bucuresti, in prezent sint bune, dar au existat intre ei neintelegeri, generate de unele animozitati mai vechi si, ca urmare, a avut rezerve cind, la sugestia Departamentului Cultelor, l-a numit Decan de Bucuresti. –

Cu privire la postul telefonic instalat la apartamentul sau de la casa de odihna a cultului romano-catolic din Sinaia, din verificarile efectuate rezulta ca a cerut desfiintarea pentru motivul ca se afla in derivatie cu cel de la parohia catolica din localitate, de unde i s-ar fi putut asculta convorbirile telefonice, precum si din considerentul ca era deranjat de solicitarile enoriasilor pentru a vorbi cu preotul paroh local. –

Raportam ca episcopul ROBU IOAN se afla in atentie la U.M. 0544/225, iar asupra celor sesizate si raportate ne-am consultat cu ofiterul de legatura. –[iv]

De asemenea, raportam ca Securitatea judeteana Constanta, recent a solicitat la Serviciul IV aviz favorabil pentru o calatorie turistica in Austria, R.F.G. si Italia, a informatorului “TUDORICA”, dar avizul nostru a fost negativ, deoarece nu este suficient de verificat. –

Ofiter specialist II,

Col. DRAGOMIR GHEORGHE[v]

V A Z U T ,

SEFUL SERVICIULUI

Lt. colonel,

ZAPODEAN AUREL[vi]

  1. d. 00183/25/808

red. col. D.G.

dact. p. c. R.G.

  1. unic

27.05.1987

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.98, f.269 r-v[vii]]

[i] Ziua este scrisa de mana cu albastru, folosindu-se un pix sau un stilou.

[ii] Eroare in textul original al documentului; de fapt, este vorba despre U.M. 0544.

[iii] Adnotare scrisa de mana cu pix albastru sau stilou de cerneala albastra, inclusiv gradul si numele care apar doar sub forma de semnatura greu descifrabila.

[iv] Aceasta fraza este dublu subliniata in lateral partea dreapta cu un pix albastru.

[v] Urmeaza semnatura ofiterului de Securitate respectiv, realizata cu un pix/stilou de culoare albastra.

[vi] Ibídem, dar cu negru.

[vii] Numerotarea filei s-a facut cu creion negru.

M I N I S T E R U L  D E  I N T E R N E[i]                                        SECRET

U.M. 0610 / BUC. / 140                                                                (dupa completare)

(unitatea sau indicativul)

col. Dragomir Gheorghe

(gradul, numele si prenumele ofiterului

care a cerut verificarea)

CERERE DE VERIFICARE IN CARTOTECA      =   U.M. 0544

Rog dispuneti verificarea :

Numele                                   ROBU                                               Prenumele       IOAN

Nume purtat anterior              –––––––––––––––––––––-

Tatal                                       Petru                                       Mama              Varvara

Locul si data nasterii              6.XI.1944 Tg. Secuiesc jud. Covasna

Profesia           episcop catolic                        Functia        seful Arhiepiscopiei Buc.

Unde lucreaza            Arhiepiscopia romano-catolica Bucuresti

Domiciliul actual si alte domicilii avute anterior  Bucuresti, str. Nuferilor nr.19

Antecedente politice              nu are

Alte indicii                 ––––––––––––––––––––––––

(fost arestat, plecat din tara, decedat etc.)

Scopul verificarii                    Urmeaza a se lua unele masuri operative.

Daca este cunoscut in evid. U.M. 0544

Semnatura                              col. Dragomir

APROB

Lt. col. Zapodean[ii]

DATE REZULTATE DIN EVIDENTA

Se afla in atentia

noastra. Eventuale

date, rugam a fi

trimise spre exploatare

in caz – Tel. 2083[iii]

__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________Data si indicativul ofiterului care a efectuat verificarea

29 OCT. 1987[iv]

Cd. 601/1983 – V 17 – I – h 001[v]

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.71, f.129 r-v (anterior f.161 r-v)[vi]]

[i] Toate cuvintele si frazele subliniate sunt scrise de mana cup ix de pasta albastra sau stilou de cerneala albastra, in timp ce restul textului era imprimat dinainte pe formularul tipizat de carton.

[ii] Gradul si semnatura acestui ofiter de Securitate sunt realízate cu pix de pasta neagra sau stilou de cerneala neagra, fiind urmate de stampila U.M. 0610 Bucuresti, Directia I, Serviciul 4 a Securitatii.

[iii] Urmeaza gradul si semnatura unui ofiter de Securitate, ambele aproape indescifrabile.

[iv] Tip parafa.

[v] Seria si numarul tipizatului de carton pe care a fost scris documentul.

[vi] Numerotarea filei s-a realizat initial cu un creion, pix sau stilou negru sau albastru (f.161), apoi s-a schimbat cu unul rosu (f.129).

Ministerul de Interne                                                                         Strict Secret

Departamentul Securitatii Statului                                                                     Ex. unic

Directia I

141/T.V./001590/10.08.1989

Aprob,

Lt. col.[i]

RAPORT

cu propuneri de avizare pozitiva 

a episcopului romano-catolic ROBU IOAN.

ROBU IOAN, in virsta de 45 ani, este conducatorul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti, fiind in atentia U.M. 0544/225[ii], care il antreneaza in rezolvarea unor problema de interes operativ.[iii]

Periodic este contactat si de ofiteri ai Directiei I.[iv]

In decursul ultimilor ani a fost angrenat cu bune rezultate pentru contracararea actiunilor cercurilor si elementelor dusmanoase din exterior, precum si pentru limitarea efectelor propagandei nationalist-iredentiste din Occident.

A efectuat numeroase deplasari in exterior in calitate de conducator al unor delegatii sau individual, pentru a participa la diferite reuniuni teologice internationale.

Recent a solicitat efectuarea unei calatorii cu durata de 30 zile, pentru a participa [la][v] reuniunea pregatitoare a Bisericilor romano-catolice europene care va avea loc anul viitor in Elvetia.

Deoarece pina in prezent nu au rezultat date care sa faca inoportuna deplasarea in exterior,

PROPUNEM:

– a se aviza pozitiv deplasarea in R.D.G., Austria si Italia a episcopului Romano-Catolic, ROBU IOAN.

De acord,

/ Seful Serviciului,

Col. [vi]

Ofiter Specialist II

Lt. col. Tibuleac Viorel[vii]

[Arhiva Securitatii/ASRI/ACNSAS, Fond D (Documentar), Dosar 69, vol.98, f.229[viii]]

[i] Semnatura este indescifrabila.

[ii] Seful care aproba a facut cu un stilou de cerneala albastru deschis o subliniere simpla a cuvantului “atentia” si una dubla pentru “U.M. 0544/225”.

[iii] Pasajul cuprins intre cuvantul “Bucuresti” si finalul frazei este dublu subliniat in partea stanga laterala a paginii de catre ofiterul superior de Securitate care a aprobat raportul.

[iv] Aceasta propozitie, de asemenea, este subliniata in partea lateral stanga a paginii de seful de Securitate care a aprobat raportul si care a adaugat o adnotare scurta, insa ilizibila, pe care a datat-o 10.08.89 si a semnat-o.

[v] N.n.

[vi] Semnatura, realizata cu un stilou de cerneala albastra diferita, este indescifrabila .

[vii] Urmeaza semnatura ofiterului de Securitate respectiv, realizata cu acelasi pix de culoare albastra cu care a scris tot raportul.

[viii] Numerotarea filei s-a realizat cu creion negru.

Scrisoare deschisa catre un inalt ierarh romano-catolic, ipocrit nerusinat

In anii anteriori, inca din 2000, eram mereu acuzat ca public documente ale Securitatii care sunt compromitatoare doar in privinta clericilor ortodocsi (sau din alte culte), nu si despre cei catolici. Adevarul este ca nu aveam si nu am avut pana acum acces la asemenea documente importante despre romano-catolici, insa banuiam ca nici ierarhia catolica si nici preotimea catolica nu au ramas neatinse de pata cangrenoasa a colaborarii cu politia politica a regimului comunist.

De aceea, le public abia acum, la doar cateva zile dupa ce am vazut cateva dosare despre colaborarea cu Securitatea a unor preoti catolici si indeosebi a actualului arhiepiscop mitropolit romano-catolic de Bucuresti, dr. Ioan Robu, pe care il denunt ca informator al Securitatii, propagandist ceausist nerusinat in tara si in strainatate si ierarh ipocrit si ii solicit public sa renunte la tronul arhieresc pe care il ocupa de peste 30 de ani inainte de a astepta sa implineasca 75 de ani ca sa se pensioneze si sa se retraga din functia ecleziastica in conformitate cu noile prevederi stabilite de Papa Francisc episcopilor titulari.

Aceasta ar fi “Tovarasul Mitropolit” cea mai simpla si onorabila maniera de a va cere iertare comunitatii catolice si a va curata macar partial de pacatele grave comise prin colaborarea cu criminala dictatura ceausista, dand totodata unicul exemplu demn de urmat pentru toti clericii si laicii catolici (si nu numai) care s-ar afla eventual in situatii similare in sensul colaborarii vinovate cu serviciile secrete comuniste, printre care cativa (de pilda, Pr. Isidor Martinca – sursa “Heinrich”) apar clar mentionati in documentele Securitatii pe care le reproducem in anexe.

Nu pot sa nu amintesc ca I.P.S.S. Ioan Robu, desi este doctor in teologie fundamentala si morala si profesor de morala catolica, intotdeauna a avut o pozitie lasa, evaziva si mincinoasa atunci cand presa sau unii credinciosi romano-catolici au ridicat probleme legate de vinovatia evidenta a unora dintre preotii catolici colaboratori dovediti ai Securitatii (cazurile Vittorio Luigi Blasuti sau Vladimir Peterca – “Preda”), precum si in cazul Patriarhului ortodox roman de trista amintire, Teoctist Arapasu, pe care l-am demascat public inca din septembrie 2000-martie 2001 ca informator securist, terorist antisemit, incendiator de sinagogi si scoli evreiesti in studentie si homosexual agresiv si ipocrit.

Ar fi cazul ca sa va odihniti deja la pensie si sa va menajati mai mult sanatatea (este de notorietate ca sunteti cardiac, suferiti adesea crize de inima si lesinati etc.) stimabile arhiepiscop si mitropolit (si membru de onoare al Academiei Romane, pe deasupra, ca si prietenul dv. decedat, Teoctist), dr. Ioan Robu, lasand conducerea eparhiei si a Conferintei Episcopale Catolice Romane in sarcina unora mai putini patati si infatuati, dv. fiind se pare, daca nu il luam in calcul pe amicul dv., dr. Petru Gherghel, inca episcop catolic de Iasi pana la 28 iunie a.c. cand va implini (slava Domnului!) varsta de pensionare, ultimul ierarh in functie apartinand erei comuniste romanesti.

Rusine sa va fie! Mie mi-e scarba!

BRĖVE HISTOIRE DE LA SECURITATE. Quelques aspects

Bucarest, février-mars 2001

      le 8 août 2003

BRĖVE HISTOIRE DE LA SECURITATE[1]

Quelques aspects

A la fin de la deuxième guerre mondiale, les services secrets de Roumanie étaient : la Sûreté – le service secret interne, le Service spécial d’informations (SSI) – le service secret externe et la 2ème Section du Grand état majeur de l’Armée – le service secret militaire. Toutes ces structures informatives ont continué fonctionner après le 23 août 1944 – la date de la sortie de la Roumanie de son alliance avec l’Allemagne nazie – avec le même personnel ; c’est seulement leurs chefs qui ont été remplacés.

Infiltration des anciens services secrets et la purge du personnel

L’infiltration des structures informatives par le Parti communiste de Roumanie[2], a commencé juste après le 23 août 1944, et à cette opération étaient utilisées les « gardes patriotiques », unités paramilitaires du Parti instruites par l’NKVD[3]. Leur bolchevisation s’accentuait suite à l’installation au pouvoir par Andreï Vychinski – l’envoyé de Staline – du gouvernement Petru Groza, le 6 mars 1945. Après cette date, le Roi Michel, qui contrôlait jusqu’alors les services informatifs, n’a pas pu compter sur aucune d’entre elles. Le PCR a pris leur commandement à travers Emil Bodnăraş, formellement secrétaire général du président du Conseil des ministres, chargé les surveiller, à base de l’ordre signé le 27 avril 1945 par le premier ministre Groza, et à travers Teohari Georgescu, le ministre de l’Intérieur en fonction. D’ici avant, aux services secrets sont employés seulement des communistes, et le contrôle de ces institutions est complètement transféré du Palais Royal au PCR[4].

Le projet de Moscou et du Parti supposait, ensuite, la purge des anciens cadres de la Police, de la Sûreté, du SSI, de l’Armée et de l’administration publique, étant donné que ces institutions étaient liés, « par leurs conceptions et [par] leur position social-économique », de l’Ancien régime. Ces « éléments hostiles au régime démocrate-populaire, celles qui se sont compromis par leur activité haineuse contre le mouvement ouvrier » vont être remplacées par des « communistes à vaste activité révolutionnaire, trempés dans la lutte avec l’ennemi de classe aux années terribles de l’illégalité »[5].

L’infiltration et la monopolisation des services secrets roumaines par le KGB, à travers la purge de leurs anciens employés, a été un des principales objectives de l’occupation soviétique, action déployée sous la couverture de l’application des prévoyances de la Convention d’armistice, signée par une délégation roumaine à Moscou le 12-13 septembre 1944, avec la Commission Alliée (Soviétique) de Contrôle. Cette action, déployée en parallèle avec l’accaparation du pouvoir en Etat par le PCR, fessait partie du plan général de soviétisation de la Roumanie, dont une contribution essentiale ont eu les officiers et les diplomates soviétiques, en quasi-totalité des agents du KGB et du GRU[6].

Les gens expérimentés du Cominterne qui ont été nommés chefs des services secrets étaient pratiquement tous des agents soviétiques. Ainsi, le chef réel du SSI est devenu, à l’instar de l’occupation soviétique, Sergueï Nikonov (alias Sergueï Nicolau), communiste d’origine ruse qui pendant l’entre deux guerres dirigeait un réseau d’espionnage en Roumanie. Après le coup d’Etat du 23 août 1944, il a reçu des nouvelles charges en tant qu’officier de la Direction d’informations de l’extérieur du KGB, et en mars 1945 était nommé officiellement chef du SSI. En mars 1954 Nikonov a été transféré à la tête de la 2ème Section du Grand état majeur de l’armée (l’espionnage militaire), institution subordonnée à son similaire soviétique (le GRU)[7].

La Direction de la police de sûreté a été dirigée, depuis mars 1945, par Gheorghe Pintilie (Panteleï Bodnarenko, dit Pantiucha, d’après son vrai nom), agent soviétique d’origine ukrainienne, condamné en Roumanie pour l’espionnage pendant l’entre deux guerres. Tout aussi comme Nikonov, il était subordonné à Emil Bodnăraş, et tous recevaient des ordre de Moscou à travers Dmitri G. Fedytchkine, le premier conseiller soviétique auprès le Conseil des ministre pendant les années 1944-1947 et représentant de l’INU/KGB[8].

En 1946 Pintilie occupait aussi le poste de chef de la Section politico-administrative du Comité central du PCR, chargée avec la sûreté (à lire : la pureté idéologique) du Parti, quand, suite à l’ordre de Gheorghe Gheorghiu-Dej, il a assassiné Ştefan Foriş, l’ancien secrétaire général du Parti jusqu’en avril 1944. C’est lui aussi qui a ordonné l’assassinat de la mère de l’ancien chef du Parti[9]. En guise de récompense pour sa fidélité et sa dureté, depuis juin 1948 Pintilie este devenu membre du Comité central du Parti. Son épouse, Ana Toma, elle-même agente de l’INU/KGB, avait parmi ses charges aussi celle de le surveiller.

Une des pratiques utilisées par le KGB pour surveiller les dignitaires communistes, était donc leur encadrement avec des militantes communistes fidèles à Moscou. Nombre d’épouses des membres de la nomenklatura supérieure étaient des agentes de ce type, dirigées soit auprès de leurs époux, soit auprès d’autres hauts membres de la direction du Parti. Par exemple, Nina Nikonova, l’épouse de Sergueï Nikonov, était la secrétaire du Gheorghiu-Dej, le secrétaire général du Parti. Une autre pratique était aussi la nomination des autres agents soviétiques dans des positions-clé de l’appareil communiste. Ce qui explique que le chef de cabinet de Gheorghiu-Dej était Mihaïl Gavrilovici, et le chef de sa garde personnelle était Valerian Butchikov, tous les deux agents du KGB[10].

Un autre agent du KGB à rôle important dans la soviétisation de la Roumanie était Vladimir Mazuru, communiste ukrainien de Bessarabie qui, à coté d’Alexandru Nikolski – lui aussi agent soviétique – va être nommé adjoint de Gheorghe Pintilie, le futur chef de la Securitate[11].

Une autre institution passée sous le contrôle du Parti a été le Corps des détectives, unité du Ministère de l’intérieur composée maintenant par des cadres communistes et des anciens policiers, transformée d’une manière radicale à travers la réorganisation du 14 mars 1945. A la tête de cette unité este nommé Alexandru Nikolski. Boris Grünberg, alias Alexandr Serghueïevitch Nikolski, citoyen roumain d’origine juive, membre du Komsomol et de la Jeunesse communiste du PCR depuis 1932, était instruit par le KGB et envoyé sur le territoire de la Roumanie en vue de espionner. Arrêté et condamné, il a été libéré, tout aussi comme d’autres communistes, à la suite du coup d’Etat d’août 1944. En octobre, la même année, il est nommé commissaire de police et, depuis mars 1945, il devient le chef du Corps des détectives. En compagnie de Gheorghe Pintilie et de Vladimir Mazuru, il a dirigé la Securitate dans ses premiers années, quand il avait un rôle de premier rang dans l’organisation de celle-ci d’après les canons soviétiques et dans le déclanchement de la terreur qui la suivit[12].

Jusqu’en 1948 le Corps des détectives este impliqué dans la répression des opposants politiques du PCR et dans les actions d’infiltration des milieux hostiles du régime, en vue d’empêcher – à l’abri des troupes soviétiques d’occupation et sous l’œil vigilent du KGB et du GRU – la formation d’une opposition unie à l’instauration du communisme. Aux infiltrations dans les organisation anticommunistes on ajoute d’autres actions opératives : vérifications, filatures, arrestations et assassinats, dont une unité spécialement constituée était chargée, la Brigade mobile spéciale[13].

L’activité du Corps des détectives se superposait aux attributions du SSI et de la 2ème Section du Grand état majeur de l’Armée. C’est précisément lui qui est le noyau dur de ce qu’on va appeler plus tard la Securitate, et la preuve est donné par le transfert massif de cadres dans la nouvelle institution.

Le Ministère de l’intérieur, dirigé par Teohari Georgescu, faisait un mouvement très habile réintégrant temporairement dans la Police et dans la Sûreté la quasi-totalité des cadres et des agents licenciés par le gouvernement du général Nicolae Rădescu. En guise de remerciement, ils se sont jetés sur les opposants politiques du gouvernement Groza. Plus tard, le Parti s’est dispensé de leurs services, tout en les réservant un sort des plus cruelles. Ils étaient arrêtés, enfermés, soumis aux interrogatoires prolongés et répétés, mais non pas avant que leurs nouveaux maîtres exploitent leurs aptitudes, leurs connaissances, leur zèle. Voilà trois exemples des plus significatives : Eugen Cristescu, ancien chef du SSI jusqu’en septembre 1944, Traïan Borcescu, son adjoint, et Nicolae D. Stănescu, lui aussi chef du SSI pendant la période 1944-1945.

Pendant la période 1945-1948, la Sûreté, la Police, la Gendarmerie, le SSI et l’Armée ont été successivement asservis aux intérêts du PCR, et ils on travaillé en hâte à ses objectifs politiques : la compromission et la liquidation des adversaires politiques ; le cas de la falsification des dernières élections politiques libres, de novembre 1946, et l’épisode Tămădău, quand à la direction du Parti national paysan était mise en scène une tentative de départ pour l’Exil, étaient les plus notoires[14].

La constitution de la Securitate

Appelée officiellement la Direction générale de la sécurité du peuple, la nouvelle institution a été constituée par le décret no 221 du 30 août 1948[15]. Elle a continuée de mettre en pratique l’œuvre de soviétisation du pays commencée en 1945 sous la protection des troupes soviétiques d’occupation.

Conformément au postulat marxiste-léniniste de la lutte des classes, la Securitate a actionné en vue de l’identification et d’annihilation de toutes les personnes considérées périlleuses pour le régime. Conformément à son 2ème article, « La Direction générale de la sécurité du peuple a comme devoir la défense des conquêts démocratiques et l’assurance de la sécurité de la République populaire roumaine, contre les machinations des ennemis de l’intérieur et de l’extérieur. […] / 4ème art. Les seuls compétents à instrumenter les infractions qui mettent en péril le régime démocratique et la sécurité du peuple sont les officiers de la Securitate. »

En tant que police politique du régime communiste, l’organisation, les méthodes d’opération, les moyens utilisés et la politique de cadres de la Securitate étaient secrets et exempté d’un autre contrôle que celui du Parti : « 3ème art. L’organisation, l’encadrement [du personnel], la dotation, les attributions et le fonctionnement de tous les services centrales et extérieures de la Direction générale de la Sécurité du peuple, vont être réglementés à travers des décisions et des instructions intérieures du Ministère des affaires de l’intérieur. Ces décisions intérieures ne sont pas destinées à la publicité. Elles deviennent exécutives à la suite de leur inscription dans un registre spécial et à la suite de leur communication à ceux qui sont concernés. […] / 7ème art. Par dérogation aux dispositions de la Loi de la comptabilité publique, le budget de la Direction générale de la Sécurité du peuple ne sera publié que [camouflé] dans le budget du Ministère des affaires de l’intérieur, en somme globale, sans détailler les postes. »

La direction de la Securitate était dirigée par le général-lieutenant Gheorghe Pintilie, directeur général ; le général-majeur Alexandru Nikolski et le général-majeur Vladimir Mazuru, directeurs adjoints. Elle était formellement subordonnée au Ministère des affaires de l’intérieur (MAI). Ministre de l’Intérieur était Teohari Georgescu, et Marin Jianu son adjoint. Mais en pratique elle se trouvait sous le contrôle d’une équipe de conseillers soviétiques, agents du KGB et du GRU, dirigée pendant la période 1944-1948 par Dimitri G. Fedytchkine, et, ensuite, par le général Alexandr Sacharovski, entre 1949 et 1953[16]. En 1956 ce dernier a été nommé à la tête de la première direction du KGB, qui s’occupait avec l’espionnage externe, ce qui montre l’appréciation de son activité en Roumanie. Un rôle similaire à Sacharovski avait l’ambassadeur soviétique à Bucarest, Sergueï Kavtaradze, qui remplissait lui aussi certaines charges concernant l’activité des espions soviétiques en Roumanie ; il était subordonné au ministre soviétique des affaires de l’Extérieur (jusqu’en 1949 Viatcheslav Molotov, et ensuite Andreï Ianuarevitch Vychinski), qui était subordonné, à son tour, à Lavrenti Beria, le chef du KGB et vice-président du Conseil des ministres de l’URSS.

Procédant à la constitution de la Securitate, le régime communiste de Roumanie a montré qu’il est un régime idéologique, ce que revient à dire que le pouvoir est exercé par un nombre restreint de personnes qui forment le Bureau politique du Comité central du Parti, direction soutenue par les troupes soviétiques stationnées au pays, et par l’omniprésente Securitate, régime coordonné par le Comité central du PCUS à travers les commissaires et les conseillers soviétiques. La Securitate est la copie fidèle du KGB, tant en ce qui concerne les buts, l’organisation et le fonctionnement, qu’aussi en ce qui concerne les méthodes et les techniques d’opérations utilisées.

Organisation interne

La structure interne de la Securitate a reflété les charges idéologiques reçues de la part de la direction du Parti et/ou des Soviétiques, et la manière dont elle les a appliquées.

Elle contenait dix directions centrales, qui, à leur tour, étaient desservies par les sections qui s’occupaient avec : la censure de la correspondance, la filature et l’interception des discutions au téléphone, le secrétariat, le chiffre, l’évidence des cadres et les archives. En territoire, la Securitate avait 11 directions régionales, qui, à leur tour, dirigeaient des bureaux dans des différentes localités. Comme structure territoriale a été organisée aussi la Securitate de la Capitale[17].

Voila la première direction de la Securitate : le général-lieutenant Gheorghe Pintilie, directeur général ; le général-majeur Alexandru Nikolski et le général-majeur Vladimir Mazuru, directeurs adjoints ; le majeur Wilhelm Einhorn, directeur/secretaire.

En 1948 sont constituées les troupes du MAI, dont faisaient aussi partie les Troupes de la Securitate, les Troupes de frontière et les Pompiers. Le 23 janvier 1949, la Gendarmerie a été dissoute, et ses attributions étaient assumées par la Direction générale de la milice et par les Troupes de la Securitate ; ces derniers étaient constitués le 17 février 1949, par le décret no 455, en tant qu’unités propres de la Securitate. Les effectives des nouvelles unités vont croître continuellement, pour arriver en 1953 à 40 000 d’employés pour les Troupes de la milice, et à 55 000 d’employés pour les Troupes de la Securitate[18].

L’existence, pendant la période 1948-1951, d’une Direction de contre-informations des pénitenciers et de la milice, dans la structure de la Securitate, encadrée avec des officiers appelés « politiques », indique les charges que la police politique avait dans la répression, qui, pendant cette période était généralisée. De plus, la Direction politique avait comme charge d’assurer la pureté idéologique du Parti, ce qui montre que la Securitate était aussi celle qui s’occupait de l’identification des ennemis réels ou potentiels « infiltrés au parti ».

Après la consolidation du régime communiste, et la purge des institutions de l’Etat et du Parti lui-même, la Securitate devient, à travers le décret no 50 du 30 mars 1951, la Direction générale de la sécurité de l’Etat, et son nouveau appellative indique que, d’ici avant, le Parti a fini par avaler l’Etat, dont il s’identifie maintenant. A l’initiative des Soviétiques est constituée, le même an, la Direction d’informations de l’extérieur, tout aussi dans le cadre de la Securitate. Alexandr Sacharovski, le chef des conseillers soviétiques, la construisait du zéro et l’encadrait avec des officiers des autres directions de la Securitate[19]. Etant donné qu’en 1951 finit une première phase dans la répression, la Direction de contre-informations des pénitenciers et de la milice este transférée au Ministère de l’intérieur.

Au contexte des préparatifs de guerre de Staline contre l’Occident, du déclenchement de la campagne antijuive en URSS, et du « renforcement de la lutte de classe » à l’intérieur, la triplette cominterniste : Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, este éliminée de la direction du PCR par Gheorghe Gheorghiu-Dej, sous accusations de « déviationnisme », « conciliation » et de « pacte avec les ennemies ». Suite à ces actions, à travers le décret no 324 du 20 septembre 1952, la Securitate est réorganisée sous la titulature de Ministère de la sécurité de l’Etat (MSE), en tant que structure indépendante du MAI. A l’exception de quelques changements de noms de directions, de services et de sections, sa structure est restée intacte. Le même temps, après l’élimination du groupe Pauker-Luca-Georgescu, croît le contrôle direct du premier secrétaire du parti, Gheorghe Gheorghiu-Dej, sur la Securitate.

En septembre 1953, après la chute de Beria et la réorganisation du père de la Securitate, le KGB, le MSE fusionne à nouveau avec le MAI. En juillet 1956 le MAI a été restructuré dans : le Département des internes, qui englobait la Milice et le Pénitenciers, et le Département de la Securitate.

Etant donné que jusqu’en 1958 le mouvement de résistance armée a été liquidé, et la collectivisation de l’agriculture est achevée en 1962, le 30 mai 1963 le Troupes de la Securitate sont réduites aux dimensions d’une section spéciale du Ministère de l’intérieur.

A base du décret de réorganisation no 141 du 30 mars 1963, la 1ère Direction este renommée la Direction générale d’informations de l’extérieur, qui, ultérieurement, va s’appeler (jusqu’en 1978) la Direction d’informations de l’extérieur (DIE) et le Centre d’informations de l’extérieur (jusqu’en 1989)[20]. A l’occasion de cette réorganisation, la DIE est élevée au rang de direction générale, ce qui montre les charges qu’ont lui accordait pendant la période en discussion. L’unité était sous la commande de Nicolae Doïcaru, et la DIE actionnait toujours en collaboration avec les services d’espionnage soviétiques, et elle était coordonnée par celles-ci.

En août 1958, à la suite des discutions avec l’Union soviétique, les troupes soviétiques quittaient la Roumanie, mais les conseillers du KGB et du GRU y restaient. C’est seulement en 1964 que la plupart d’entre eux quittaient le pays, mais la Roumanie a accueilli un certain nombre d’entre eux même après cette période.

L’arrivée au pouvoir de Nicolae Ceauşescu, en 1965, n’a pas apporté de changement dans le but et dans les méthodes utilisées par la Securitate. Ceauşescu s’est préoccupé seulement de l’élimination des ses rivales personnels de la direction de la Securitate et du MAI, comme Alexandru Drăghici, ministre de l’Intérieur entre 1952-1965, et de ses fidèles. L’action a débuté en marquant les « abus » – en fait les crimes, la répression et la terreur, commises pendant l’époque Gheorghiu-Dej par la direction du PCR et de la Securitate – que Ceauşescu mettait, très habilement d’ailleurs, à la charge de ses concurrents personnels et des indésirables. Ainsi, le secrétaire-général du Parti de maintenant, qui avait été lui aussi un des responsables chargés à superviser les Organes de répression, a réussi tant l’élimination de ses rivales, que sa délimitation des crimes perpétrées antérieurement par le Parti et par la Securitate. Il a gagné aussi du point de vue de l’image par la réhabilitation des anciens leaders communistes tués, et spécialement Ştefan Foriş et Lucreţiu Pătrăşcanu (en 1968).

A travers le décret no 710 du 22 juillet 1967, la Securitate est appelée le Conseil de la sécurité de l’Etat, et elle continue à faire partie du Ministère de l’intérieur. Le 3 avril 1968, la Securitate devient à nouveau un organisme indépendant du MAI, contrôlé par le Bureau politique et personnellement par Ceauşescu. La mesure est prise pendant la période de libéralisation du régime communiste tchécoslovaque (le Printemps de Prague) et de la sanglante intervention soviétique qui l’a suit. Le 19 avril 1972 la Securitate revient à l’intérieur du MAI, signe que le changement a été purement conjoncturel, et les seuls modifications d’entre les deux réorganisations étaient la création, le 10 septembre 1971, du Centre d’informations et de documentation et du Centre de recherches parapsychologiques (en vue du perfectionnement des méthodes d’enquête et d’investigations)[21].

Ensuite, à travers le décret no 362 du 27 juin 1973 du Conseil d’Etat, les directions de la Securitate et ses services auxiliaires son restructurés, et la DIE devient un organisme complètement séparé de la Securitate. En 1977 s’est constitué le Centre national de transmissions chiffrés, subordonné à la DIE, ayant le rôle de desservir le ambassades de la Roumanie, la Direction d’informations militaires (qui faisait toujours partie de la Securitate) et le Comité central du PCR[22].

Les dernières modifications de substance dans la structure de la Securitate ont été opérées en 1978, à travers un décret du Conseil d’Etat. Ainsi, depuis mars 1978 la Securitate s’appelle le Département de la sécurité de l’Etat, et elle continue à faire partie du MAI. Mais au-delà du changement de la titulature, cette restructuration a été déterminée par les mouvements d’opposition de 1977, et surtout, par le passage aux américains de Ion Mihaï Papa, le directeur adjoint de la DIE, qui a trahi le communisme et Ceauşescu. La suite a été une réorganisation totale de la DIE. Les officiers roumains connus par Pacepa, qui se trouvaient dans les résidences de l’Occident, ont été alors retirés en Centrale et passés « en conservation ». Pacepa n’a pas été le premier defector des services secrets communistes roumains, car nous connaissons maintenant les noms de quelques dizaines, mais le plus proéminent.

L’importance accrue de la Securitate pour le régime, pendant cette période, este indiquée par l’élévation de son chef au rang de ministre secrétaire d’Etat, pendant qu’une partie des chefs des principales directions étaient, à leur tour, nommés ministres adjoints. D’ici avant, la Securitate a aussi la charge de coordonner l’« activité de prévention, de découverte, de neutralisation et de liquidation des actions terroristes sur le territoire de la Roumanie », et dans ce but est crée l’Unité spéciale de lutte antiterroriste dirigée, au début, par le colonel Ştefan Blaga. L’unité avait en 1989 un effectif de 795 officiers et sous-officiers[23].

Pendant les années ’80, la structure de la Securitate este restée, en général, identique à celle établie en 1978.

Le personnel de la Securitate

Les cadres hérités par la Securitate du SSI, de l’ancienne Police et d’autres institutions « bourgeoises », ont été extrêmement peu nombreuses. On chercherait toujours, en vue d’être employées, des personnes jeunes, désireux à se distinguer et sans formation préalable dans le domaine ; elles étaient recrutées exclusivement du Parti, et, pour la plupart, des milieux ouvrières. Ils étaient employés à la base de la « pureté » du dossier, mais, en certains cas, le Parti faisait quelques exceptions.

La composition sociale des cadres de la Securitate, en 1949, illustre très bien cette situation : d’un total de 3 553 personnes, 64 % d’entre eux étaient travailleurs, 28 % fonctionnaires, 2 % intellectuels, 4 % paysans et 2 % sans occupation (des « révolutionnaires de professions »).

D’après le sexe, 88 % d’entre eux étaient mâles et 12 % femelles.

D’après l’origine ethnique, 83 % étaient Roumains, 10 % Juifs, 6 % Hongrois, et les autres minorités cumulaient 1 %, chiffre qui se trouve sous le seuil de signification statistique. Du même point de vue ethnique, d’un total de 60 officiers supérieurs, 63,3 % étaient Roumains, 25 % Juifs, 5 % Hongrois, 3,3 % Ukrainiens, et le reste de 3,4 % représente le pourcentage cumulé des Tchèques et des Arméniens[24]. Il est à remarquer le chiffre très élevé des Juifs, par rapport au chiffre de la minorité dans l’ensemble de la population de la Roumanie (environ 2 %), et aussi, par rapport au chiffre de cette minorité dans l’ensemble de la population de la Roumanie, les chiffre élevé des Ukrainiens (sous 1 %).

Les chefs de la Securitate, de la Milice et de l’Armée, à coté des personnes ayant d’importantes fonctions dans l’appareil du parti et de l’Etat, étaient formés en Union soviétique. Ils composaient l’élite politique du régime, la nomenklatura, chiffrée à quelques dizaines de milliers de personnes, qui contrôlait totalement et d’une manière discrétionnaire la société, et qui avait accès à une large gamme de services et de privilèges : des revenus très élevées, des villas (datcha), des magasins spéciales etc.

Les cadres de la Securitate, de la Milice et de l’Armée étaient formés dans des institutions spéciales d’enseignement du Parti et dans les écoles militaires, constituées d’après le modèle soviétique. Les premiers cadres étaient formés en Union soviétique, et une bonne partie des autres se perfectionnait ultérieurement là bas auprès des Organes soviétiques similaires.

Les plus importantes institutions étaient l’Ecole supérieure du parti « A. Jdanov » (devenue ensuite l’Académie du parti « Ştefan Gheorghiu »), l’Académie militaire (appelée « I.V. Staline dans ses premiers années), l’Ecole d’officiers de la Securitate de Băneasa, constituée en 1948, et ses similaires d’Oradea et de Cîmpina.

En général, étant donné qu’elles étaient d’extraction prolétarienne, les cadres étaient obligés compléter leurs études aux cursus du soir. Périodiquement, les officiers étaient envoyés aux cursus « de recyclage », à partir des années ’60 à l’Ecole de perfectionnement des cadres de la Securitate de Grădiştea, à coté de Bucarest, et à Bran et Brăneşti pour les cadres de la DIE.

La programme d’enseignement avait deux cotés : la préparation militaire de spécialité, et la formation de la culture politique et de la culture générale. Par exemple, dans le dernier module d’enseignement étaient enseignées : la langue russe, l’histoire du PC(b) de l’Union soviétique, l’histoire de la République populaire roumaine, l’économie politique socialiste, le socialisme scientifique, la géographie générale, la mathématique, la physique, la chimie et la langue et la littérature roumaine.

En 1948 la Securitate comptait un nombre de 3 973 personnes. Il a augmenté progressivement pour arriver, en 1989, à 38 682 personnes, repartis de la manière suivante : 23 370 dans les Troupes de la Securitate, 6 602 dans les directions centrales et les unités spéciales, 2 426 dans le CIE (la DIE), 6 059 dans les bureaux départementales, et 225 dans les écoles de formation des cadres[25].

A partir de 1962, des gens sortis des facultés de tout le pays sont sélectionnés par le parti et préparés à devenir des officiers. Toutefois, les vielles pratiques de complètement des études continuaient, à base d’attestations et de recommandations de la direction de la Securitate ou du Parti et de l’Etat.

Après 1964, les méthodes de travail se diversifiaient et se perfectionnaient, l’accent était mis sur la conspiration et sur la prévention des actions anticommuniste, mais les actions brutales d’intimidation, de terreur et de réprimande continuaient. Ainsi, à la fin des années ’60 la manière de tenir l’évidence de l’argenture et des officiers impliqués dans cette action changeait. Par exemple, du contenu des fiches ont été exclues les rubriques concernant le domicile, le lieu de travail et les noms des officiers traitants.

Pendant les années ’70, suite à l’ordre exprès de Ceauşescu, ont été brûlés des dossiers de la nomenklatura du Parti et des membres du Parti indicateurs de la Securitate, pendant deux opérations successives appelées « la Braise » et « le Cendre ». La mesure a eu comme effet un renforcement du contrôle du Parti sur la Securitate, et la croissance de la fidélité idéologique des membres du Parti indicateurs à base d’un dossier. D’ailleurs, tous les membres du Parti avaient le devoir d’informer la Securitate et de l’aider dans toutes les circonstances, comme prévu par le Statu du parti. La seule condition, purement formelle, était l’obtention, par la Securitate, d’un avis de la part des premiers secrétaires des organisations territoriales du Parti (régionales, au début, et départementales, ensuite)[26].

Mais non pas touts les dossiers des indicateurs membres du Parti ont été brûlés. La Securitate ne demandait pas toujours l’avis de filature aux territoriales du Parti, car la police politique procédait, en pratique, à nombre d’exceptions.


[1] Ce texte représente une forme revue et actualisée d’un chapitre concernant l’histoire de la Securitate, partie intégrante d’un projet de brochure informative, jamais publiée, pour les personnes qui exerce leur droit d’accès au dossier personnel rédigé par la Securitate, écrit pendant la période où les auteurs travaillaient comme chercheurs au Conseil national pour l’étude des archives de la Securitate. En dehors des aspects présentés ici, il traite aussi sur : la manière d’actionner de la Securitate, la répression déployée par la police politique, la gamme d’opérations de l’espionnage communiste roumain et, finalement, sur la Securitate après 1989.

[2] C’est la première dénomination du Parti, qui montre qu’il n’était qu’une simple filiale du Cominterne. Pour cela, et pour ses variantes ultérieures, nous allons utiliser, pour simplification, le sigle PCR.

[3] Pour toutes les dénominations de la Sécurité soviétique, nous allons utiliser par la suite, pour simplification, le sigle KGB.

[4] Mircea Ciobanu, Convorbiri cu regele Mihai [Entretiens avec le Roi Michel], Editions Humanitas, Bucarest, 1991, passim.

[5] V. les décrets de purge de l’administration publique et d’instruction judiciaire pour les personnes coupables du désastre du pays, dans România. Viaţa politică în documente. 1945 [Roumanie : la vie politique en documents, 1945], les Archives Nationales Historiques Centrales (ANIC), Bucarest, 1994, doc. nos 2, 4, 51 et 55.

[6] Ghiţă Ionescu, Comunismul în România. 1944-1962 [Communism in Rumania], Editions Litera, Bucarest, 1994 ; passim ; Robert R. King, A History of the Romanian Party, Hoover Institution Press, Standford, 1980, passim ; Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editions Univers, Bucarest, 1995, passim.

[7] Denis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrîngere şi disidenţă în România anilor 1965-1989 [Ceauşescu and the Securitate. Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, C. Hurst & Co. (Publishers) Ltd., 1995], Edition Humanitas, Bucarest, 1998, p. 39.

[8] Ibidem, pp. 39-40.

[9] Ibidem, p. 41 ; Dan Cătănuş et Ioan Chiper, Cazul Ştefan Foriş [Le cas Ştefan Foriş], Editions Vremea, Bucarest, 1999.

[10] D. Deletant, op.cit., p. 40.

[11] Ibidem, p. 41.

[12] Ibidem, pp. 39-42.

[13] Ibidem, pp. 40-42 ; Marius Oprea, Naşterea Securităţii [La naissance de la Securitate], dans Analele Sighet 6 [Les Annales Sighet no 6], Bucarest, Fondation Académie Civique, 1998, pp. 271-306.

[14] Pour l’action Tămădău, voir Nicolae Carandino, Nopţi albe şi zile negre [Des nuits blancs et des jours noirs], Bucarest, Editions Eminescu, 1992, pp. 291-297 et Cartea albă a Securităţii, Vol. 1: 23 august 1944 – 30 august 1948 [Le livre blanc de la Securitate, vol no 1, le 23 août 1944-le 30 août 1948], sans lieu, sans éditeur, 1994, pp. 608-638 et les photos annexées. Cette dernière production des nouveaux services secrets roumains d’après 1989 doit être utilisée avec extrême prudence, étant donné qu’elle s’inscrit dans une tentative de réhabilitation de la Securitate.

[15] Décret no 221 pour la constitution et l’organisation de la Direction générale de la Sécurité du Peuple, dans le « Moniteur official », no 200 du 30 août 1948, pp. 7245-7246.

[16] Cf. Christopher Andrew et Oleg Gordievsky, KGB. Istoria operaţiunilor sale secrete de la Lenin la Gorbaciov [KGB: The Inside Story of its Foreign Operations from Lenin to Gorbachev, Hodder and Stoughton Ltd., 1990], Editions All, Bucarest, 1994, pp. 251-252 ; D. Deletant, op. cit., pp. 40-41; Ion Mihaï Pacepa, Cartea neagră a Securităţii [Le livre noir de la Securitate], 2ème édition revue, 1er vol. – Poliţia politică şi spionajul în România comunistă [La police politique et l’espionnage en Roumanie communiste ], Editions Omega, Bucarest, 1999, pp. 76-88.

[17] Pour toutes les organigrammes de la Securitate, et pour les noms des chefs de ses directions centrales et régionales, voir D. Deletant, op. cit., pp. 73-82, 112-114 et 345-349.

[18] Ibidem, p. 44

[19] I. M. Pacepa, op. cit., vol. 1, p. 142.

[20] Ibidem, pp. 81-82.

[21] Ibidem, p. 113.

[22] Ibidem, p. 114.

[23] Ibidem, p. 301.

[24] Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989 [La banalité du mal : une histoire de la Securitate en documents, 1949-1989], Editions Polirom, Iaşi, 2002, pp. 65-66.

[25] D. Deletant, op. cit., pp. 79 şi 348.

[26] Voir les arrêts du Comité exécutif du Comité central du PCR de mars 1968, février 1971 et janvier 1979.

SCURTĂ ISTORIE A SECURITĂŢII

Bucureşti, februarie-martie 2001

      8 august 2003

      februarie-martie 2004

SCURTĂ ISTORIE A SECURITĂŢII[1]

La sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial serviciile secrete din România erau: Siguranţa – serviciul secret intern, Serviciul Special de Informaţii – serviciul secret extern şi Secţia a II-a a Marelui Stat Major al Armatei – serviciul secret militar. Toate aceste servicii secrete au continuat să funcţioneze după 23 august 1944 cu aceleaşi cadre, doar şefii lor fiind schimbaţi.

Infiltrarea vechilor servicii secrete şi epurarea vechilor angajaţi

Infiltrarea serviciilor secrete de către Partidul Comunist din România[2] a început imediat după 23 august 1944, pentru această acţiune fiind folosite „gărzile patriotice”, unităţi paramilitare ale Partidului instruite de NKVD[3]. Bolşevizarea lor s-a accentuat odată cu instalarea la putere de către Vîşinski – trimisul lui Stalin – a guvernului Petru Groza, în 6 martie 1945. După această dată, Regele Mihai, sub controlul căruia se aflau pînă atunci structurile informative, nu s-a mai putut bizui pe nici una dintre ele. PCR a preluat controlul lor prin Emil Bodnăraş, secretar general la preşedinţia Consiliului de Miniştri însărcinat cu supravegherea serviciilor secrete, prin ordinul semnat la 27 aprilie 1945 de primul ministru Groza, şi de către Teohari Georgescu, ministrul de Interne în funcţie. De acum înainte, în serviciile secrete sînt încadraţi numai comunişti, instituţiile amintite nemaifiind controlate în nici un fel de către Rege, ci de PCR[4].

Proiectul Moscovei şi al Partidului presupunea apoi epurarea vechilor cadre din Poliţie, Siguranţă, SSI, Armată şi Administraţia Publică, întrucît erau legate „prin concepţiile şi poziţia lor social-economică” de Vechiul Regim. Aceste „elemente ostile regimului democrat popular, cele compromise printr-o activitate duşmănoasă faţă de mişcarea muncitorească” vor fi înlocuite cu „comunişti cu o bogată activitate revoluţionară, căliţi în lupta cu duşmanul de clasă în anii crunţi ai ilegalităţii”[5].

Infiltrarea şi acapararea serviciilor secrete române de către KGB prin epurarea vechilor angajaţi a fost unul din principalele obiective ale ocupaţiei sovietice, acţiunea fiind desfăşurată sub acoperirea aplicării prevederilor Convenţiei de Armistiţiu semnată de România la Moscova în 12/13 septembrie 1944, cu Comisia Aliată (Sovietică) de Control. Acţiunea, paralelă cu preluarea puterii în stat de către PCR, făcea parte din planul general de sovietizare a României, în care contribuţia esenţială au avut-o ofiţerii şi diplomaţii sovietici, în cvasitotalitatea lor agenţi ai KGB şi GRU[6].

Comuniştii experimentaţi care au preluat conducerea serviciilor de informaţii erau, de fapt, cu toţii agenţi sovietici. Astfel, conducătorul real al SSI a devenit, o dată cu ocupaţia sovietică, Serghei Nikonov (alias Serghei Nicolau), rus de origine, în perioada interbelică şeful unei reţele de spionaj a KGB în România. După lovitura de stat de la 23 august 1944 el a primit noi sarcini ca ofiţer al Direcţiei de Informaţii Externe a KGB fiind numit oficial, în martie 1945, director al SSI. În martie 1954, Nikonov a fost transferat la conducerea Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei (spionajul militar), instituţie subordonată celei similare sovietice (GRU)[7].

Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă a fost condusă, din martie 1945, de către Gheorghe Pintilie (pe numele său real Pantelei Bodnarenko, zis Pantiuşa), agent sovietic de origine ucraineană, condamnat în perioada interbelică, în România, pentru spionaj. Ca şi Nikonov, acesta era subordonat direct lui Emil Bodnăraş, toţi primind ordine de la Moscova prin intermediul lui Dmitri G. Fedîcikin, prim-consilier sovietic în România între anii 1944 şi 1947 şi reprezentant al INU/KGB[8].

În 1946 Pintilie era în acelaşi timp şi şeful secţiei politico-administrative a CC al PCR, însărcinată cu securitatea (a se citi: cu puritatea ideologică) partidului, cînd din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a asasinat pe Ştefan Foriş, fostul secretar general al partidului pînă în aprilie 1944. Tot el a ordonat şi uciderea mamei fostului şef al partidului[9]. Drept recompensă pentru credinţa şi duritatea sa, din iunie 1948 Pintilie a devenit membru al CC al PCR. Soţia sa, Ana Toma, şi ea agentă a INU/KGB, avea printre însărcinări şi pe aceea de a-l supraveghea.

Una din practicile utilizate de KGB pentru supravegherea demnitarilor comunişti era deci „încadrarea” lor cu militante comuniste fidele Moscovei. Multe dintre soţiile membrilor nomenclaturii de vîrf erau astfel de agente, dirijate fie pe lîngă soţii lor, fie pe lîngă alţi înalţi membri ai conducerii Partidului. Astfel, Nina Nikonova, soţia lui Serghei Nikonov, era secretara lui Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului. O altă practică era numirea agenţilor sovietici în poziţii cheie ale aparatului comunist. Aşa se face că şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej era Mihail Gavrilovici, iar şeful gărzii personale Valerian Bucikov, ambii agenţi KGB[10].

Un alt agent KGB cu rol important în sovietizarea României a fost Vladimir Mazuru, ucrainean din Basarabia care, împreună cu Alexandru Nikolschi – şi el agent sovietic – va fi numit adjunct al lui Gheorghe Pintilie, directorul general al Securităţii[11].

O altă instituţie care a fost trecută sub controlul partidului a fost Corpul Detectivilor, unitate a Ministerului de Interne alcătuită acum din cadre comuniste şi din vechi poliţişti, transformată radical prin reorganizarea din 14 martie 1945. În fruntea ei este numit Alexandru Nikolschi. Boris Grünberg, alias Alexandr Sergheevici Nikolski, cetăţean român de origine evreiască, membru al Komsomol şi UTC al PCR din anul 1932, a fost instruit de KGB şi trimis pe teritoriul României pentru spionaj. Arestat şi condamnat, a fost eliberat, ca şi alţi comunişti, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944. În octombrie, acelaşi an, este numit comisar de poliţie, iar din martie 1945 devine şeful Corpului Detectivilor. A condus Securitatea împreună cu Gheorghe Pintilie şi Vladimir Mazuru, avînd un rol de prin rang în organizarea acesteia după canoanele sovietice şi în declanşarea terorii care i-a urmat[12].

Până în 1948 Corpul Detectivilor este implicat în reprimarea opozanţilor politici ai Partidului Comunist, în acţiunile de infiltrare a mediilor ostile regimului, împiedicînd astfel – la adăpostul trupelor sovietice de ocupaţie şi sub ochiul vigilent al KGB şi GRU – formarea unei opoziţii unite faţă de instaurarea comunismului. Infiltrărilor în organizaţiile necomuniste şi/sau anticomuniste li se adaugă şi alte acţiuni operative – verificări, urmăriri, arestări şi asasinate – pentru înfăptuirea cărora a fost creată o Brigadă Mobilă Specială[13].

         Activitatea Corpului Detectivilor se suprapunea peste atribuţiile SSI şi ale Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei, fiind nucleul dur a ceea ce se va numi mai tîrziu Securitatea, faptul fiind probat ulterior şi de preluarea masivă de cadre în noua instituţie.

Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu, a făcut o mişcare foarte abilă, reintegrînd temporar în Poliţie şi Siguranţă cvasitotalitatea cadrelor şi agenţilor concediaţi de guvernul Rădescu. Drept mulţumire, ei s-au năpustit asupra opozanţilor guvernului Groza. Mai tîrziu, partidul s-a dispensat de serviciile lor, rezervîndu-le o soartă dintre cele mai crunte: arestîndu-i, închizîndu-i şi supunîndu-i la interogatorii repetate, dar nu înainte de a le exploata aptitudinile, cunoştinţele şi, nu în ultimul rînd, zelul. Iată doar trei exemple din cele mai semnificative: Eugen Cristescu – fostul şef al SSI de pînă în septembrie 1944, Traian Borcescu – adjunctul lui Cristescu şi Nicolae D. Stănescu – fost şef al SSI între 1944 şi 1945.

Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, SSI şi Armata au fost treptat aservite intereselor PCR în perioada 1945-1948 şi au lucrat cu sîrg la promovarea intereselor sale: lichidarea şi compromiterea adversarilor politici, falsificarea ultimelor alegeri libere (noiembrie 1946) şi episodul Tămădău, cînd conducerii PNŢ i s-a înscenat o încercare de plecare în exil – fiind cele mai notorii[14].

Înfiinţarea Securităţii

Securitatea, numită oficial Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului (DGSP), a fost înfiinţată prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948[15]. Ea a continuat să pună în practică opera de sovietizare a ţării începută din 1945 de PCR sub protecţia trupelor sovietice de ocupaţie.

Conform principiului marxist-leninist al luptei de clasă, Securitatea a acţionat pentru identificarea şi lichidarea tuturor persoanelor considerate periculoase pentru regim. Conform „Art. 2. Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului are ca îndatoriri apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române, contra uneltirilor duşmanilor din interior şi exterior. […] Art. 4. Ofiţerii de Securitate sunt singurii competenţi a instrumenta infracţiunile ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului.”

Ca poliţie politică a regimului comunist, structura organizatorică, metodele de operare, mijloacele folosite şi politica de cadre ale Securităţii erau secrete şi nesupuse vreunui alt control decît cel de partid: „Art. 3. Organizarea, încadrarea, dotarea, atribuţiile şi funcţionarea tuturor serviciilor centrale şi exterioare ale Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului se vor reglementa prin deciziunile şi instrucţiunile interioare ale Ministerului Afacerilor Interne. Aceste deciziuni şi instrucţiunile interioare nu se publică. Ele devin executive prin înscrierea lor într-un registru special şi comunicarea către cei interesaţi. […] / Art. 7. Prin derogare de la dispoziţiunile Legii contabilităţii publice, bugetul Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului va fi publicat numai prin suma sa globală, fără detaliere pe posturi, în bugetul Ministerului Afacerilor Interne.”

Conducerea Securităţii era formată din: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi şi gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncţi. Securitatea era subordonată MAI, ministru de Interne fiind Teohari Georgescu, iar Marin Jianu ministru adjunct. În realitate, Securitatea se afla sub controlul unei echipe de consilieri sovietici, agenţi KGB şi GRU, conduse de D.G. Fedîcikin (1944-1948), apoi de gen. Alexandr Saharovski (1949-1953)[16]. În anul 1956, cel din urmă a fost numit în fruntea primei direcţii a KGB, care se ocupa cu spionajul extern, ceea ce arată aprecierea de care s-a bucurat activitatea sa desfăşurată în România. Un rol similar îl avea ambasadorul sovietic la Bucureşti, Serghei Kaftaradze, care răspundea de activitatea spionilor sovietici din România, el fiind subordonat miniştrilor de Externe sovietici – Viaceslav Molotov (pînă în anul 1949) şi Andrei Ianuarevici Vîşinski (ulterior) – care la rîndul lor erau subordonaţi lui Lavrenti Beria, şeful KGB şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS.

Prin înfiinţarea Securităţii, regimul comunist arată că este un regim ideologic, în sensul că puterea este exercitată de un grup restrîns de persoane care formează Biroul Politic al CC al PCR, conducere susţinută de trupele sovietice staţionate în ţară şi de omniprezenta Securitate, regim coordonat de CC al PCUS prin comisarii şi consilierii sovietici. Securitatea este copia fidelă a KGB, atît în ceea ce priveşte scopurile, modul de organizare şi funcţionarea, cît şi în privinţa metodelor şi tehnicilor operative.

Organizarea internă

Structura organizatorică a Securităţii reflectă sarcinile ideologice primite de la partid şi modul în care ea le-a aplicat. Era împărţită în 10 direcţii centrale deservite, la rîndul lor, de secţiile care se ocupau cu cenzura corespondenţei, supravegherea şi interceptarea convorbilor telefonice, secretariat, cifru, evidenţă şi arhive. În teritoriu, Securitatea avea 11 direcţii regionale care aveau în subordine birouri în diferite localităţi. Tot ca structură teritorială distinctă a fost organizată şi Securitatea Capitalei[17].

Prima conducere a Securităţii a fost următoarea: gen.-lt. Gheorghe Pintilie – director general; gen.-mr. Alexandru Nikolschi şi gen.-mr. Vladimir Mazuru – directori adjuncţi; mr. Wilhelm Einhorn, director/secretar.

În 1948 sînt constituite trupele MAI, care cuprindeau, pe lîngă Trupele de Miliţie, şi Trupele de Securitate, Trupele de Grăniceri şi Pompierii. Pe 23 ianuarie 1949 Jandarmeria a fost desfiinţată, atribuţiile sale fiind preluate de către Direcţia Generală a Miliţiei şi de Trupele de Securitate, acestea din urmă fiind constituite la 17 februarie, prin Decretul nr. 455 din 1949, ca unităţi proprii ale Securităţii. Noile unităţi vor cunoaşte o mărire continuă a efectivelor, ajungînd în 1953 la 40 000 de angajaţi, pentru Trupele de Miliţie şi 55 000 pentru Trupele de Securitate[18].

În perioada 1948-1951, existenţa unei Direcţii de Contrainformaţii Penitenciare şi Miliţie în componenţa Securităţii, încadrată cu ofiţeri numiţi „politici”, indică sarcinile pe care poliţia politică le avea în represiune, care este generalizată în această perioadă. Pe de altă parte, Direcţia Politică avea ca sarcină asigurarea purităţii ideologice a Partidului, fapt care arată că Securitatea era în egală măsură cea care se ocupa cu depistarea duşmanilor reali sau potenţiali „strecuraţi în partid”.

După ce regimul comunist s-a consolidat şi a avut loc epurarea instituţiilor statului şi a partidului, prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951 DGSP devine Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), noua denumire indicînd că de acum înainte Partidul Comunist a înghiţit statul, cu care se identifică. În acelaşi an, în cadrul Securităţii este înfiinţată Direcţia de Informaţii Externe, constituită la iniţiativa sovieticilor pentru a înlocui SSI. Generalul Alexandr Saharovski, şeful consilierilor sovietici din România, este cel care o construieşte de la zero, cu ofiţeri din celelalte direcţii ale Securităţii[19]. Dat fiind că în 1951 se încheie o primă fază a represiunii, Direcţia de Contrainformaţii Penitenciare este transferată la Ministerul de Interne.

În contextul extern al declanşării campaniei antievreieşti din URSS, al pregătirii unui război împotriva Occidentului de către Stalin şi al „ascuţirii luptei de clasă” în interior, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu sunt eliminaţi de la conducerea PCR de către Gheorghiu-Dej, sub acuzaţiile de „împăciuitorism”, „deviaţionism” şi „pactizare cu duşmanii”. Ca urmare, prin Decretul nr. 324 din 20 septembrie 1952 Securitatea este reorganizată sub denumirea de Ministerul Securităţii Statului (MSS), ca structură independentă de MAI. Cu excepţia modificării denumirilor unor direcţii, servicii şi secţii structura sa a rămas însă neschimbată. Totodată, prin înlăturarea ofiţerilor apropiaţi grupului Pauker-Luca-Georgescu creşte controlul direct al prim-secretarului partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, asupra Securităţii.

         În septembrie 1953 – după căderea lui Beria şi reorganizarea părintelui Securităţii, KGB-ul – MSS fuzionează din nou cu MAI. Ministerul de Interne a fost restructurat (iulie 1956) în: Departamentul Internelor, care îngloba Miliţia şi Penitenciarele, şi Departamentul Securităţii.

Întrucît mişcarea de rezistenţă armată a fost lichidată pînă în 1958, iar colectivizarea agriculturii încheiată (1962), la 30 mai 1963 Trupele de Securitate vor fi reduse la dimensiunile unei secţii speciale a Ministerului de Interne.

În baza Decretului de reorganizare nr. 141 din 30 martie 1963, Direcţia I este redenumită Direcţia Generală de Informaţii Externe, care ulterior avea să se numească Direcţia de Informaţii Externe (DIE), pînă în 1978, şi Centrul de Informaţii Externe, pînă în 1989[20]. Cu prilejul acestei reorganizări a Securităţii, DIE este ridicată la rang de direcţie generală, ceea ce indică sarcinile sporite care i se acordă în această perioadă. Unitatea se afla sub comanda lui Nicolae Doicaru, DIE acţionînd în permanenţă în colaborare cu serviciile de spionaj sovietice şi fiind coordonată de ele.

În august 1958, în urma tratativelor cu URSS, trupele sovietice au părăsit România, dar consilierii sovietici au rămas. Abia în 1964 marea majoritate a consilierilor KGB părăseşte teritoriul României, Securitatea găzduind însă un număr limitat şi după această perioadă.

Preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu în 1965 nu a adus nici o schimbare în scopul şi metodele folosite de Securitate. Ceauşescu s-a limitat doar la eliminarea rivalilor personali şi a fidelilor lor din conducerea Securităţii şi a MAI – ca Alexandru Drăghici, ministru de Interne (1952-1965). Acţiunea a debutat prin marcarea „abuzurilor” – în fapt, a crimelor, represiunii şi a terorii – săvîrşite în perioada Dej de conducerea PMR şi a Securităţii, pe care Ceauşescu le punea, în mod abil, pe seama concurenţilor săi personali şi a celor indezirabili. Astfel, secretarul general al Partidului, el însuşi unul din responsabilii însărcinaţi cu supervizarea organelor de represiune, reuşeşte atît eliminarea rivalilor, cît şi delimitarea sa de crimele făcute anterior de Partid şi Securitate, îmbunătăţindu-şi imaginea şi prin operaţiuni de reabilitare a foştilor lideri comunişti ucişi, în special a lui Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu (în 1968).

Prin Decretul nr. 710 din 22 iulie 1967 Securitatea este redenumită Consiliul Securităţii Statului, făcînd în continuare parte din Ministerul de Interne. La 3 aprilie 1968 redevine organism independent de Ministerul de Interne, aflat sub controlul Biroului Politic şi al lui Ceauşescu personal. Măsura este luată în perioada liberalizării regimului comunist cehoslovac (Primăvara de la Praga) şi al sîngeroasei intervenţii sovietice din Cehoslovacia. Numai că la 19 aprilie 1972 revine în structura MAI, ceea ce arată că schimbarea a fost pur conjuncturală, singurele modificări dintre cele două reorganizări fiind crearea, la 10 septembrie 1971, a Centrului de Informare şi Documentare şi a Centrului de Cercetări Parapsihologice (pentru perfecţionarea metodelor de anchetă şi investigaţii)[21].

Prin Decretul nr. 362 din 27 iunie 1973 al Consiliului de Stat direcţiile de Securitate şi serviciile auxiliare sînt restructurate, iar DIE devine un organism complet separat de Securitate. În 1977 este înfiinţat Centrul naţional de transmisiuni cifrate, în subordinea DIE, cu rolul de a deservi: ambasadele României, Direcţia de Informaţii Militare şi CC al PCR[22].

Ultimele modificări de substanţă în structura Securităţii au fost operate în 1978, printr-un decret al Consiliului de Stat. Astfel, din martie 1978 Securitatea se numeşte Departamentul Securităţii Statului, făcînd în continuare parte din Ministerul de Interne. Dincolo de schimbarea de denumire, restructurarea este o consecinţă a mişcărilor de opoziţie din 1977 şi, mai ales, a defecţiunii generalului Ion Mihai Pacepa, directorul adjunct al DIE, care a trădat comunismul şi pe Ceauşescu, trecînd la americani, ceea ce a determinat o reorganizare totală. Ofiţerii români cunoscuţi de Pacepa şi aflaţi în rezidenţele din Occident au fost retraşi în Centrală şi trecuţi „în conservare”. Pacepa nu a fost primul defector al serviciilor secrete comuniste române, ci cel mai important. Cunoaştem astăzi numele cîtorva zeci de cazuri de defectori din DIE, în marea lor majoritate înainte de fostul adjunct al DIE.

Importanţa sporită a Securităţii din această perioadă este probată şi de ridicarea şefului său la rangul de ministru secretar de stat, în timp ce o parte din şefii principalelor direcţii au fost numiţi, la rîndul lor, miniştri adjuncţi. De acum Securitatea are şi sarcina de a coordona „activitatea de prevenire, depistare, neutralizare şi lichidare a acţiunilor teroriste pe teritoriul României”, în acest scop fiind creată Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă condusă, la început, de colonelul Ştefan Blaga. Ea avea în 1989 un efectiv de 795 de ofiţeri şi soldaţi[23].

În anii ’80 structura Securităţii a rămas, în linii mari, aceeaşi cu cea stabilită în 1978.

Personalul Securităţii

Cadrele moştenite de Securitate de la SSI, Poliţie şi alte instituţii „burgheze” au fost extrem de puţine. Pentru angajare erau căutate persoane tinere, dornice de afirmare şi fără o pregătire prealabilă în domeniu, ele fiind recrutate exclusiv din Partid şi în cea mai mare parte dintre muncitori. Personalul Securităţii era angajat pe baza purităţii dosarului, dar, în unele cazuri, partidul făcea excepţii.

Compoziţia socială a cadrelor Securităţii, în februarie 1949, este ilustrativă. Dintr-un total de 3 553 de persoane, 64 % erau muncitori, 28 % funcţionari, 2 % intelectuali, 4 % ţărani şi 2 % fără profesie (revoluţionari de profesie). După apartenenţa politică 95 % erau membri ai PCR şi 5 % nu erau membri de partid. După sex, 88 % erau bărbaţi şi 12 % femei.

După originea etnică, 83 % erau români, 10 % evrei, 6 % maghiari, iar celelalte minorităţi cumulau 1 %, cifră aflată sub pragul de semnificaţie statistică. Tot din punct de vedere etnic, din cei 60 de ofiţeri superiori, 63,3 % erau români, 25 % evrei, 5 % maghiari, 3,3 % ucrainieni, restul de 3,4 % reprezentînd procentajul cumulat al cehilor şi armenilor[24]. De remarcat numărul foarte mare de evrei în raport cu procentul acestei minorităţi din totalul populaţiei din România (2-2,5 %)[25], precum şi numărul mare de ucraineni raportat la numărul total al acestor minoritari din România (sub 1 %).

Şefii Securităţii, Miliţiei şi Armatei, alături de persoanele cu funcţii importante în aparatul de partid şi în administraţie erau formaţi în Uniunea Sovietică. Ei alcătuiau elita politică a regimului comunist (nomenclatura), cifrată la cîteva zeci de mii de persoane, care controla în mod total şi discreţionar societatea şi avea acces la o gamă largă de privilegii: salarii foarte mari, vile, maşini luxoase, magazine speciale etc.

Cadrele Securităţii, Miliţiei şi Armatei au fost formate în instituţiile de învăţămînt speciale ale partidului şi în şcolile militare, întemeiate după model sovietic. Primele dintre ele erau formate în URSS, o bună parte din personalul Securităţii perfecţionîndu-se ulterior pe lîngă organismele similare sovietice. Cele mai importante erau Şcoala Superioară de Partid „A.A. Jdanov” (devenită apoi Academia de Partid „Ştefan Gheorghiu”), Academia Militară (numită „I.V. Stalin” în primii ani), Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Băneasa, înfiinţată în 1948, şi cele de la Oradea şi Cîmpina. În general, cadrele au fost obligate să-şi completeze studiile la cursurile serale. Ofiţerii erau trimişi periodic la cursuri de reciclare, din anii ’60 la Şcoala de perfecţionare a cadrelor de Securitate de la Grădiştea, de lîngă Bucureşti, şi la cele de la Bran şi Brăneşti, pentru DIE. Programa de învăţămînt cuprindea două laturi: pregătirea militară de specialitate şi formarea culturii politice şi generale. În ultimul modul de învăţămînt erau predate: Limba rusă, Istoria PCUS, Istoria RPR, Economia politică socialistă, Socialism ştiinţific, Geografia generală, Matematica, Fizica, Chimia şi Limba şi literatura română.

În septembrie 1948 Securitatea avea prevăzute în organigramă 3 973 de posturi, dar efectivul existent era de doar 2 281. El a crescut constant, pentru a ajunge în 1989 la cifra de 38 682 de oameni, repartizaţi astfel: 23 370 în trupele de Securitate, 6 602 în direcţiile centrale şi unităţile speciale, 2 426 în CIE, 6 059 în birourile judeţene şi 225 în şcolile de pregătire a cadrelor[26].

Începînd din 1962, absolvenţi de facultăţi din întreaga ţară sînt selectaţi de partid şi pregătiţi să devină ofiţeri, continuîndu-se însă, totodată, vechile practici de completare a studiilor liceale şi superioare cu ajutorul unor adeverinţe şi recomandări ale conducerii Securităţii sau ale conducerii de partid şi de stat. Metodele de lucru se diversifică şi se perfecţionează după 1964, punîndu-se accentul pe conspirativitate şi pe prevenirea acţiunilor anticomuniste, însă continuă şi acţiunile brutale de intimidare, teroare şi reprimare. Astfel, la finele anilor ’60 se schimbă modul în care se ţine evidenţa agenturii şi a ofiţerilor implicaţi în lucrul cu ea: din conţinutul fişelor au fost excluse rubricile privitoare la domiciliul, locul de muncă şi numele ofiţerilor care îi aveau în legătură pe informatori.

În anii ’70, la ordinul expres al lui Nicolae Ceauşescu, au fost arse, în timpul derulării operaţiunilor denumite „Jarul” şi „Cenuşa”, dosare ale nomenclaturii de partid şi ale membrilor de partid informatori ai Securităţii. Măsura a avut ca efect o întărire a controlului Partidului asupra Securităţii şi sporirea fidelităţii ideologice a membrilor săi, informatori cu dosar. De altfel, toţi membrii PCR aveau datoria să informeze Securitatea şi să o ajute în orice împrejurare, după cum prevedea chiar Statutul partidului. Singura condiţie, pur formală, era obţinerea de către Securitate a unui aviz din partea secretarilor organizaţiei de partid teritoriale (regionale şi, mai tîrziu, judeţene)[27]. Nu toate dosarele informatorilor au fost însă arse, la fel cum nu întotdeauna Securitatea cerea aprobarea organelor partidului pentru urmărire informativă sau pentru racolare, poliţia politică procedînd în practică la numeroase excepţii.

Modul de acţiune

De la înfiinţare şi pînă în 1989 Securitatea a procedat la puţine schimbări în modul de operare şi în maniera de ţinere a evidenţei informativ-operative. Acestea au fost conturate în primii ani de funcţionare, fiind o copie fidelă a modelului lor sovietic.

În limbajul Securităţii urmărirea duşmanilor regimului (reali sau presupuşi) se numeşte „activitate informativ-operativă” şi constă în trei tipuri de acţiuni, cu rol progresiv, mergînd de la verificarea informaţiilor de primă sesizare, pînă la urmărirea cea mai complexă[28]. Prima „formă” a activităţii informativ-operative este „supravegherea informativă”. Ea se realizează cu începere din 1957 printr-un aparat deplin conspirat numit Serviciul de Supraveghere Operativă, al cărui rol este de a descoperi, aresta sau reţine în mod secret „criminalii de stat”. Termenul de supraveghere a unei persoane era de 10-15 zile, iar tipul de dosar care se întocmea se numea „dosar de supraveghere operativă”[29]. Acest prim tip de acţiune avea rolul nu să aştepte ca „duşmanii” să se manifeste, ci să-i identifice în mod sistematic.

Cel de-al doilea tip de urmărire este „verificarea informativă”. Este o acţiune care are loc pe o perioadă redusă, de pînă la 6 luni, timp în care informaţiile de primă sesizare sînt verificate. Tipul de dosar întocmit este „mapa de verificare”[30]. Dacă primele informaţii se confirmă, se trece la tipul următor de acţiune; dacă nu, acţiunea de verificare încetează, însă persoana în cauză va fi urmărită în continuare prin „dosar de obiectiv” sau „dosar de problemă”.

Ultima formă de acţiune este „urmărirea informativă”. Ea are ca scop „lichidare[a] în timpul oportun şi cît mai complet a activităţii criminale dusă în ţara noastră de elementele duşmănoase”[31]. Dosarul întocmit poartă numele de „dosar de urmărire informativă”. După numărul celor urmăriţi şi după importanţă, acesta este, la rîndul său, de mai multe tipuri: „individual” sau „de grup”, „de urmărire locală” ori „de urmărire pe ţară”.

Din datele oficiale ale Securităţii publicate în ultimii ani, în anul 1967 erau urmărite 424 464 de persoane. În contextul intervenţiei sovietice în Cehoslovacia, în 1968, numărul urmăriţilor scade drastic, ajungînd la 49 319 persoane. Din 1969 acest număr va creşte constant până în 1989 – 71 671 în 1978, cifră în care nu intră, în mod cert, persoanele „supravegheate operativ” şi probabil nici cele urmărite prin „mapă de verificare”, ceea ce înseamnă că numărul real al celor urmăriţi trebuie să fie cu mult mai mare. Nu deţinem cifre oficiale cu privire la numărul persoanelor urmărite după 1978[32].

La rîndul său, urmărirea informativă se realizează, în primul rînd, prin „mijloace specifice”: „reţeaua informativă” – totalitatea informatorilor Securităţii[33]; „tehnica operativă” (TO) – adică tehnologia aferentă urmăririi, cu ajutorul căreia se efectuau în special ascultările telefonice, fotografierea şi urmărirea video; „filajul” – urmărirea pe teren a duşmanilor sau suspecţilor; „investigaţia” – obţinerea secretă, pe teren, a materialelor asupra persoanelor care sunt obiectul unei acţiuni de supraveghere sau verificare[34]; „controlul unor canale interne sau externe care pot fi folosite în scopuri ostile” – supravegherea şi verificarea anturajului persoanei urmărite şi/sau interceptarea corespondenţei sale[35]; şi „culegerea personală de informaţii prin relaţiile oficiale şi legăturile operative ale ofiţerilor de securitate” – altfel spus, discuţiile ofiţerului cu secretarii de partid, şefii de cadre, directori de instituţii şi alte persoane cu autoritate.

În al doilea rînd, urmărirea informativă se realizează prin „metode specifice”: „legenda informativă”, adică versiunea verosimilă folosită cu scopul de a asigura conspirarea şi „secretizarea” activităţii Securităţii şi inducerea în eroare a duşmanului; „combinaţia informativă”, care reprezintă un complex de măsuri informativ-operative îmbinate după o tactică prealabilă, care se foloseşte pentru rezolvarea unor sarcini ale poliţiei politice cu grad sporit de dificultate; „infiltrarea informatorului sau a ofiţerului”, care reprezintă introducerea „legendată” a acestuia în anturajul unor persoane, într-un „obiectiv” sau „mediu” prezentînd interes pentru securitatea statului; „pătrunderea secretă”, adică intrarea legendată sau ascunsă a cadrelor Securităţii în anumite încăperi, cu scopul rezolvării unor sarcini operative; „percheziţia secretă”, reprezintă controlul „legendat” sau secret al unor încăperi, mijloace de transport, bagaje sau obiecte aparţinînd persoanelor de care se interesează Securitatea, cu scopul clarificării unor informaţii sau al documentării unor aspecte de interes operativ; „dezinformarea”, adică acţiunea prin care se plasează duşmanului date şi informaţii special prelucrate în aşa fel încît să nu sesizeze lipsa lor de autenticitate, ori prin care se lansează deliberat ştiri cu scopul influenţării, în vederea susţinerii şi promovării unor interese operative; „jocul operativ” constă în complexul de metode şi mijloace informativ-operative care se aplică de regulă în confruntarea directă cu serviciile de informaţii străine, opoziţia anticomunistă („organizaţiile extremist-teroriste”), organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului sau guvernele occidentale („cercurile sau organizaţiile duşmănoase din străinătate”), cu scopul de a cunoaşte şi dejuca planurile „ostile” puse la cale, ori cu scopul interceptării şi ţinerii sub control contrainformativ a acţiunilor acestora; „cercetarea informativă” constă în acţiunea de clarificare a unor informaţii în legătură cu care există temeiuri de veridicitate şi se realizează prin investigarea – directă sau sub acoperirea altor organe – oricăror persoane care prezintă interes operativ.

Reţeaua informativă este compusă din mai multe categorii de colaboratori. Pînă la recrutare, persoanele avute în vedere, numite în dosare „candidaţi”, erau verificate informativ, iar aptitudinile şi posibilităţile lor informative erau testate. Prima categorie o reprezintă „informatorii”. În deceniile cinci şi şase existau două subcategorii de informatori: „necalificaţi” şi „calificaţi”. Primii sînt cei lipsiţi de aptitudini şi de posibilităţi de pătrundere pe lîngă „duşman”, iar uneori şi de experienţă. Sînt recrutaţi, de obicei, dintre membrii de partid şi dintre cei ataşaţi regimului („cetăţenii patrioţi”). Cei calificaţi au posibilităţi de pătrundere în mijlocul duşmanilor reali sau presupuşi ai regimului („elementelor subversive”), pentru a duce acţiuni împotriva lor. Sînt recrutaţi, de regulă, dintre aliaţii regimului aşa cum aceştia sînt definiţi ideologic de linia politică, prin raportare la originea socială („elementele strînse de clasa muncitoare”) sau dintre duşmanii reali sau presupuşi, aşa cum sînt definiţi din punctul de vedere al originii lor sociale, recrutaţi prin ameninţări şi şantaj („elementele compromise prin legăturile şi activitatea lor criminală”).

Cea de-a doua categorie sînt „rezidenţii”: informatori care conduc reţele de 5-8 informatori necalificaţi, recrutaţi dintre membrii de partid sau din organizaţia comunistă de tineret şi, în mod excepţional, dintre cei fără de partid „aparţinînd categoriei speciale mai apropiată de clasa muncitoare”. Ultima categorie o reprezintă „gazdele”, care sînt proprietarii caselor conspirative unde au loc întălnirile ofiţerului operativ cu agentura. Din motive de siguranţă şi conspirativitate gazda era de regulă recrutată dintre membrii de partid pensionari[36].

Pe lîngă colaboratorii care făceau parte din reţeaua informativă, ofiţerul operativ obţinea informaţii de la „persoane de sprijin” (administratori de bloc, responsabili de stradă, membri de partid sau alţii) sub acoperirea unor instituţii centrale şi locale (legendat). El cerea informaţii despre mai multe persoane, între care şi despre persoana urmărită, tocmai pentru ca interlocutorul să nu îşi dea seama despre cine se interesează cu adevărat. Această categorie de informatori este similarul a ceea ce în RDG se numea „colaborator neoficial” (Inoffizieller Mitarbeiter)[37].

Notele informative olografe redactate de colaboratorii Securităţii erau păstrate în „mapa anexă”, care însoţea dosarul de informator („de reţea”). Pentru informaţiile importante din punct de vedere operativ ei erau recompensaţi în bani (chitanţele sunt păstrate uneori în dosarele de reţea), cu cadouri, în alimente sau obţineau alte facilităţi (favoruri în plan profesional, plecări în străinătate etc.).

Fondul „Reţea” al Securităţii păstrează încă un număr de aproximativ 400 000 de dosare de informatori, pentru perioada 1948-1989. Pentru o comparaţie, Stasi, Securitatea est-germană, păstra în 1989, la o populaţie cu 6 milioane mai mică decît cea a României, circa 100 000 de dosare de informatori, ceea ce arată că Securitatea română era mult mai grafomană, altfel spus: birocratizată[38]. Deşi păstrează informaţiile, arhivele nu înregistrează numărul colaboratorilor neoficiali ai Securităţii (persoane de sprijin, colaboratori ocazionali, secretari de partid etc.). Conform cifrelor oficiale, în 1967 existau 118 576 de informatori înregistraţi. În anul următor cifra scade drastic la 84 875, pentru ca din 1970 să crească în mod constant până în 1989, în anul 1972 ea fiind de 100 093 de persoane[39].

Începînd cu a doua jumătate a deceniului şase Securitatea a trecut la măsuri preponderent preventive. Le vom detalia începînd de la cea mai simplă, pînă la cea mai complexă, ceea ce corespunde creşterii în intensitate a represiunii. Prima dintre ele este „pregătirea contrainformativă” a populaţiei, rolul său fiind „dezvoltarea vigilenţei faţă de înercările duşmănoase”. Urmează „influenţarea pozitivă”, care are loc în cazul în care oamenii vehiculează idei neconforme cu ideologia („idei şi concepţii negative”) şi cu practica politică a regimului („acte antisociale ce pot aduce prejudicii intereselor statului”). Se realizează prin reţeaua informativă sau prin persoane cu autoritate de la locul de muncă ori din familie, iar uneori chiar de către ofiţer.

Cea de-a treia măsură operativă este „atenţionarea”, aplicată persoanelor despre care Securitatea consideră că pot acţiona altfel decît o cere regimul („fapte antisociale”), sau care fac parte dintr-un grup care scapă controlului Organelor („anturaj cu preocupări necorespunzătoare”). Urmează „avertizarea”, adică măsura prin care unei persoane i se cere să se conformeze ideologiei şi politicii regimului („legilor şi normelor de convieţuire socială”), deoarece comportarea sa poate conduce la acţiuni contrare politicii partidului-stat („împotriva securităţii statului”). Persoanelor avertizate li se iau angajamente în care declară că au înţeles că măsura este „justă” şi se angajează că vor respecta politica regimului („legile”) şi nu vor mai aduce sub nici o formă atingere ideologiei şi practicii politice comuniste („intereselor de apărare a securităţii statului”). Ea este aplicată atît cetăţenilor români, cît şi celor străini.

Cea de-a patra măsură operativă este „punerea în dezbatere publică”, şi se aplică de către organizaţiile paravan ale partidului comunist, cărora Securitatea le pune la dispoziţie datele necesare. Ea reprezintă o „demascare” publică, adică un tip de tortură psihică specific ţărilor de „democraţie populară”. Prim-secretarul Comitetului Judeţean de partid (sau al municipiului Bucureşti) îşi dă acordul pentru aplicarea măsurii, şefii Securităţii judeţene (ori al municipiului Bucureşti) aprobarea şi Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii avizul. Urmează „destrămarea”, care reprezintă un complex de măsuri cu scopul încetării acţiunilor de grup neconforme ideologic („activităţi necorespunzătoare”) şi care pot să conducă la opoziţia faţă de regim („infracţiuni ori alte fapte antisociale”). Este o îmbinare a măsurilor indicate mai sus, iar ţinta sa nu este doar destrămarea anturajului, ci şi a concepţiilor membrilor care îl compun.

Cea de-a şaptea măsură operativă este „neacordarea ori retragerea avizului de securitate”. Este aplicată persoanelor incomode ideologic, avînd ca efect retragerea unor privilegii care depindeau nemijlocit de avizul Securităţii, ca de pildă viza pentru a călători în străinătate. Întrucît Securitatea era un organism care funcţiona complet conspirat – a se citi: ilegal – această măsură era luată în orice caz în care ofiţerul responsabil o considera necesară. Penultima măsură este cea privind „aplicarea de amenzi contravenţionale”. În cazul în care o persoană continua să se opună regimului, după ce a fost „atenţionată”, „influenţată”, „avertizată” sau, după caz, „destrămată”, primea amenzi foarte mari tocmai pentru a-i anihila nu doar posibilităţile de acţiune, ci chiar şi mijloacele de subzistenţă.

Ultima măsură este „întreruperea dreptului de şedere în RSR sau declararea ca persoană indezirabilă”. Prima parte a ei îi privea pe cetăţenii români, cărora, pe motiv că protestau împotriva regimului şi/sau se exilau („lezarea securităţii statului”), li se retrăgea cetăţenia română. Cea de-a doua parte a măsurii îi avea în vedere pe cetăţenii străini care denunţau flagrantele încălcări ale drepturilor omului[40].

Represiunea

Rolul Securităţii era de a asigura supravegherea opozanţilor reali şi presupuşi ai regimului comunist şi de a lua măsuri de prevenire şi reprimare a acţiunilor lor. Obiectivul fundamental a fost distrugerea oricărei opoziţii faţă de Partidul Comunist şi menţinerea puterii cu orice preţ, concluzie care rezultă atît din documentele interne, cît şi din modul de operare al Securităţii. Arestările în plină stradă, percheziţiile domiciliare repetate, ţinerea în arest luni la rînd fără mandat sau detenţia prelungită în absenţa unei sentinţe judecătoreşti, torturile la care erau supuşi arestaţii şi anchetaţii au fost şi au rămas practici curente ale Securităţii de la înfiinţare şi pînă la prăbuşirea regimului Ceauşescu[41].

După anii ’60 metodele Securităţii devin mai „rafinate” – dat fiind că regimul este pe deplin consolidat, iar opoziţia distrusă, acţiunile Organelor fiind orientate prioritar către prevenirea şi împiedicarea formării unor noi nuclee de opoziţie. Protestatarii sînt atent supravegheaţi – chiar pe faţă, ca metodă de intimidare – şi sunt descurajaţi prin chemări repetate la Securitate, compromitere şi alte metode. Nu se renunţă nici la practicile brutale, a căror eficienţă a fost probată în primii ani, o dovadă fiind „cazul” Gheorghe Ursu, ucis în noiembrie 1985 în urma torturării de către ofiţeri de Securitate şi Miliţie în cursul anchetei şi de către deţinuţi de drept comun, colaboratori ai acestora, în arestul Securităţii din Calea Rahovei[42]. Securitatea reuşeşte să fie omniprezentă în societatea românească, populaţia fiind permanent supravegheată printr-un mare număr de informatori din toate instituţiile şi mediile sociale.

Dosarele Securităţii înregistrează doar sarcinile şi o parte din măsurile operative luate împotriva celor urmăriţi şi persecutaţi de regim, nu însă şi: crimele, violurile, torturile şi celelalte violări ele drepturilor omului comise în mod sistematic.

Primele valuri de arestări au avut loc în perioada de tranziţie 1945-1948, în care represiunea a fost organizată şi condusă de PCR şi KGB, îndreptată împotriva persoanelor şi structurilor de vîrf ale Vechiului Regim. Rolul represiunii a fost acela de a lichida fizic şi social duşmanul ideologic[43]. Primele arestări sunt făcute, începînd din 1945, de către „Corpul Detectivilor”, embrion al viitoarei Securităţi, la conducerea căruia se afla Alexandru Nicolski. În data de 14 ianuarie 1945, 75-80 000 de etnici germani sunt deportaţi în Siberia, fiind prima operaţiune de anvergură realizată de către poliţia politică a partidului sub coordonarea KGB[44]. În această perioadă sînt arestaţi, anchetaţi şi condamnaţi funcţionari de rang înalt ai Vechiului Regim, membri ai PNŢ (1947), ierarhia greco-catolică (1948), PNL (1948), PSDI (1948) şi ai Mişcării Legionare (1948)[45].

Împotriva represiunii s-au constituit, încă din 1944, grupuri de partizani, care aveau ca scop organizarea rezistenţei armate împotriva regimului comunist şi a ocupaţiei sovietice, în speranţa izbucnirii unui nou război mondial între Occident şi Blocul sovietic. Rezistenţa armată era formată dintr-un nucleu combatant (compus din foşti ofiţeri deblocaţi şi rezervişti) şi grupul de sprijin (cei care îi aprovizionau cu alimente, îmbrăcăminte, medicamente, muniţie, şi îi informau despre măsurile luate de regim şi acţiunile Securităţii). A existat chiar un proiect de unificare a organizaţiilor anticomuniste („Organizaţia T”, „Sumanele Negre”, „Haiducii lui Avram Iancu” ş.a.) şi a grupurilor de partizani, dar a fost zădărnicit de Securitate, care i-a arestat pe lideri şi a izolat grupurile de rezistenţă existente în diferite regiuni. Pînă în 1958, cînd trupele sovietice se retrag din România, acest tip de opoziţie este lichidat de trupele de Securitate şi de Miliţie.

Principalele grupuri de rezistenţă armată au fost conduse de: Vladimir Macoveiciuc (1944-1946) şi Gavril Vatamaniuc (1949-1955) în Bucovina; Spiru Blănaru (1948-1949) şi Gheorghe Ionescu (1949-1951) în Banat; Nicolae Dabija (1948-1949) în Munţii Apuseni; Nicolae Trocan (1949-1952) în Oltenia; Ion Gavrilă (1949-1957) în Făgăraş; Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu (1949-1959) în Argeş; fraţii Fudulea şi Gogu Puiu (1949-1950) în Dobrogea[46].

De-a lungul perioadei 1948-1964 represiunea este generalizată pentru că atinge toate straturile sociale, urmărind distrugerea în profunzime a societăţii şi a valorilor tradiţionale. Valurile de arestări se succed neîntrerupt, alimentînd sistemul de detenţie.

O primă acţiune de amploare, în care Securitatea a avut un rol important, a fost aplicarea Decretului nr. 83 al Marii Adunări Naţionale (MAN), din 3 martie 1949, prin care era confiscat ceea ce mai rămăsese din proprietăţile de pînă la 50 de ha. Numărul familiilor afectate de măsură a fost de 2 000, reprezentînd 3 000 de persoane[47].

În 1950, în baza HCM nr. 2 din 13 ianuarie, prin decretul nr. 6 al MAN sînt înfiinţate lagărele de exterminare prin muncă forţată şi de reeducare, numite atunci „unităţi de muncă”, iar din 1952 „colonii de muncă”[48]. În baza acestui decret şi a Decretului nr. 257, a HCM nr. 1554 din 22 august şi a Deciziei MAI nr. 77 din 25 august – toate din 1952 –, între 1950 şi 1954 au fost trimise în lagăre de muncă forţată un număr de 22 077 persoane[49]. Toate aceste cifre oficiale provin din arhivele Securităţii.

Între 1949 şi 1952 sînt arestaţi şi restul ierarhilor greco-catolici şi romano-catolici[50], iar în 1950 demnitarii Vechiului Regim[51]. În 1951 sînt „dislocate” în Bărăgan 43 900 persoane din regiunea Banat şi 1 100 persoane din regiunea Constanţa, nesigure din punct de vedere politic[52]. Preoţii şi credincioşii de toate cultele sînt arestaţi în 1952, iar în perioada 1948-1956 partizani şi membri ai grupurilor de sprijin. Prin Decizia MAI nr. 239 din 1952 au fost „dislocate” din centrele aglomerate, ca să fie mai bine supravegheate, un număr de 6 000 de familii[53].

În 1956 sînt arestaţi studenţi de la Timişoara şi Bucureşti care s-au solidarizat cu revolta maghiară[54]. Prin HCM nr. 237 din 12 februarie 1957 (dată în completarea HCM nr. 337 din 1954), a fost fixat domiciliu obligatoriu unui număr de 2 241 de persoane. Conform cifrelor oficiale, numărul persoanelor cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu este, pentru perioada 1949-1961, de circa 60 000[55].

În 1958, înainte de retragerea trupelor sovietice, sînt arestaţi din nou, în mod preventiv, „legionarii”[56], foştii membri marcanţi ai partidelor istorice, foştii deţinuţi politici care nu fuseseră reeducaţi, ţăranii care refuzau să intre în CAP, membri ai asociaţiilor de scriitori, de artişti, filatelişti şi jucători de bridge[57]. Rolul acestui din urmă val de arestări era să lichideze ultimele vestigii ale societăţii civile, căci societatea civilă este cea care produce opoziţia.

Prin decretul nr. 89 al MAN din 17 februarie şi HCM nr. 282 din 1952, erau stabilite locuri de muncă obligatorii, măsura fiind aplicată între 1958 şi 1963 unui număr de 3 658 de persoane[58].

Unele dintre cele mai dure locuri de detenţie erau Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Sighet, Rîmnicu-Sărat şi lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră. Nu cunoaştem date oficiale sau neoficiale globale despre numărul persoanelor deţinute în închisori şi lagăre, tot aşa cum nu există nici estimări credibile despre numărul persoanelor exterminate.

Între 1949 şi 1951, în cinci închisori (Piteşti, Gherla, Tîrgu-Ocna, Ocnele Mari şi Braşov) şi într-un lagăr (Peninsula) s-a desfăşurat reeducarea „de tip Piteşti”[59], al cărei scop era transformarea deţinuţilor din opozanţi reali sau presupuşi ai regimului, în susţinători reali, prin utilizarea tehnicilor de tortură fizică şi psihică.

Între 1960 şi 1964, în închisorile Aiud, Gherla, Botoşani, Jilava şi în lagărul de la Periprava regimul comunist întreprinde o a doua mare acţiune de reeducare a deţinuţilor politici, numită „reeducarea prin autoanaliză”[60].

O bună parte a sistemului de detenţie politică este abandonată în 1964. Regimul este acum stabilizat, iar sistemul său carceral, care îşi îndeplinise sarcinile ideologice de etapă, devenise foarte costisitor, atît din punct de vedere politic cît şi economic. Din 1962 regimul începe eliberarea deţinuţilor politici, populaţia fiind bine controlată acum prin instituţiile statului. În 1964 marea majoritate a deţinuţilor politici sînt eliberaţi, dar sînt în continuare urmăriţi şi anchetaţi periodic de Securitate, care căuta să-i recruteze ca informatori pentru a-i compromite şi pentru a-şi îndeplini sarcinile operative.

După 1964 arestările sînt mai rare, comparativ cu perioada precedentă. Cu toate acestea, sistemul de detenţie durează tot atît cît regimul care i-a dat naştere. El funcţionează însă camuflat. Opozanţii regimului comunist sînt daţi afară din serviciu, arestaţi, anchetaţi şi ameninţaţi sau şantajaţi de Securitate. Dacă aceste tehnici de control eşuează, ei sînt fie închişi sub un pretext de drept comun (deţinere ilegală de valută şi aur, evaziune fiscală, delapidare, homosexualitate etc.), fie trimişi într-un azil psihiatric. Cele mai importante centre de tratament psihiatric erau Spitalul din Poiana Mare, jud. Dolj, Spitalul „Gheorghe Marinescu” din Bucureşti, Spitalul închisorii Jilava – salonul de psihiatrie, Spitalul din localitatea Dr. Petru Groza, jud. Bihor, Spitalul Voila din Cîmpina[61]. La fel ca în URSS, România comunistă a folosit pe scară largă psihiatria în scopuri politice, ca soluţie împotriva contestării din interiorul ţării.

În perioada anilor ’70-’80 singura formă eficace de opoziţie la regimul comunist a fost dizidenţa[62]. Primul dizident din România este scriitorul Paul Goma care, începînd din 1973, trimite în Occident scrisori deschise în care protestează împotriva încălcării drepturilor omului de către regimul comunist[63]. Dizidenţa lui Goma debutează în februarie 1977, cînd se solidarizează cu Mişcarea Karta ’77 din Cehoslovacia. El reuşeşte în scurt timp să contureze o mişcare de opoziţie, alături de el asociindu-şi semnăturile pe un protest circa 200 de persoane. După lichidarea rezistenţei armate aceasta a fost prima încercare de coagulare a unei opoziţii. Semnatarii protestului vor fi arestaţi, anchetaţi şi o parte din ei constrînşi să plece în exil. Goma însuşi, după a fost arestat, bătut şi drogat în arestul din Calea Rahovei, în noiembrie 1977 va fi obligat să se exileze la Paris, unde trăieşte şi în prezent.

În august 1977 a avut loc greva minerilor din Valea Jiului. Această primă acţiune de protest a muncitorilor a luat ca model Mişcarea Goma – de aceea prima declaraţie a greviştilor a fost una de solidarizare cu Paul Goma şi cu acţiunea iniţiată de el – şi a fost grăbită de deteriorarea condiţiilor lor sociale şi economice. Greva a fost reprimată brutal de Securitate şi Armată, din cei 35 000 de grevişti circa 4 000 de mineri fiind „dislocaţi”. Conducătorii grevei, Ioan Constantin Dobre şi G. Jurcă, au fost arestaţi şi au murit în accidente de maşină regizate de Securitate[64].

Al doilea dizident este muncitorul Vasile Paraschiv, unul dintre semnatarii apelului lui Paul Goma, din februarie 1977, motiv pentru care a fost, în repetate rînduri, răpit, bătut, concediat din serviciu şi internat de Securitate în spitale psihiatrice. La invitaţia Comitetului pentru Apărarea Drepturilor Omului, ajunge la Paris unde, împreună cu medicul Ion Vianu, pe 6 februarie 1978 denunţă represiunea psihiatrică. Pe 18 aprilie participă la o conferinţă de presă împreună cu secretarii confederaţiilor sindicale franceze şi cu reprezentanţi ai muncitorilor din spatele Cortinei de Fier: Victor Fainberg – pentru URSS, Alexandr Smolar – pentru Polonia şi Jan Letcinski – pentru Cehoslovacia, denunţînd absenţa libertăţii de asociere sindicală şi prezentînd un program în unsprezece puncte de natură să conducă la crearea sindicatelor libere.

După întoarcerea în ţară, Paraschiv aderă la recent înfiinţatul Sindicat Liber al Oamenilor Muncii (SLOMR), organizat de muncitori din Turnu Severin şi Bucureşti, în cîteva zile sindicatul numărînd 2000 de aderenţi. Crearea acestui sindicat necomunist reprezintă prima încercare de asociere liberă a muncitorilor, anterioară Solidarităţii poloneze (1980), reprimată brutal de Securitate[65].

În anii ’80 dizidenţa este reprezentată de Doina Cornea, fostă profesoară la Universitatea din Cluj. Ea trimite la Radio Europa Liberă texte critice asupra situaţiei din România începînd din 1982, însă dizidenţa sa debutează în 1987, cînd se solidarizează cu greva muncitorilor braşoveni, protestînd împotriva flagrantelor încălcări ale drepturilor omului[66].

În 15 decembrie 1987 muncitorii de la uzinele din Braşov se revoltă împotriva condiţiilor de viaţă inumane impuse de regimul comunist sub pretextul lichidării datoriei externe a ţării. Manifestaţia spontană din ziua alegerilor locale a fost reprimată violent de Securitate. În zilele următoare au fost arestate circa 300 de persoane, 61 de presupuşi instigatori fiind anchetaţi, torturaţi sălbatic, apoi condamnaţi la închisoare cu suspendare şi trimişi în „domiciliu obligatoriu” în diferite localităţi[67].

Protestele cele mai cunoscute din anii ’80 împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său au fost cele ale lui William Totok, Sőcs Gezá, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Mircea Dinescu, Mariana Celac, Mihai Botez, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Dan Deşliu şi Lazslo Tőkes[68].

În martie 1989, şase membri ai nomenclaturii superioare – Silviu Brucan, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Grigore Ion Răceanu, Corneliu Mănescu şi Constantin Pârvulescu – au trimis o scrisoare de protest împotriva politicii lui Ceauşescu, difuzată şi de posturile de radio occidentale de limbă română. Spre deosebire de dizidenţă sau de alte tipuri de opoziţie, „Scrisoarea celor şase” reprezintă o acţiune care rămâne în perimetrul sistemului comunist, principala acuză la adresa lui Ceauşescu fiind aceea că s-a îndepărtat de tradiţia marxist-leninistă. Aceşti foşti membri ai nomenclaturii, care au beneficiat de protecţia Moscovei, nu au suferit din partea Securităţii consecinţele grave care urmau în mod obişnuit (anchete, bătăi, torturi etc.).

Poliţia politică a regimului comunist, Securitatea, a fost creată şi organizată într-un singur scop: menţinerea la putere a nomenclaturii şi distrugerea oricăror inamici reali sau potenţiali ai statului comunist. Alături de Securitate, PCR – partidul unic care se identifica cu statul şi era, prin chiar legea de înfiinţare a Securităţii, comanditarul ei (după modelul sovietic a cărui copie fidelă a fost) – a folosit permanent în scopuri represive şi alte instituţii: Miliţia, Grănicerii, Pompierii (toate trei reunite în Ministerul de Interne, alături de Securitate), Armata, Procuratura, Justiţia, ori altele precum: Ministerul de Externe (o anexă a DIE), Ministerul Învăţămîntului (şcolile de toate tipurile), Ministerul Cercetării, Ministerul Sănătăţii, Ministerul (Departamentul) Cultelor (el însuşi o anexă a Securităţii) şi chiar ierarhiile cultelor religioase oficiale[69].

         Gama de operaţiuni a DIE

Ea cuprindea o suită foarte largă de acţiuni sub acoperire împotriva Exilului românesc, care mergeau de la spionaj, subversiune, propagandă a regimului şi a imaginii lui Ceauşescu, dezinformare, furt de tehnologie, pînă la terorism, atentate, asasinate şi răpiri de persoane. Toate aceste acţiuni erau subsumate principiului ideologic al luptei împotriva capitalismului şi a duşmanilor din exterior.

Începînd din 1951, cînd serviciul de spionaj extern este reîntemeiat de către KGB, gama sa de operaţiuni se extinde treptat, în funcţie de obiectivele politice ale regimului şi de conjunctura internaţională. De la înfiinţare şi pînă în 1989 DIE a fost mai întîi sub strictul control al Moscovei, iar apoi a operat în strînsă colaborare cu serviciile secrete sovietice.

Prima şi singura acţiune de amploare a spionajului comunist român a fost realizată în anii ’60 de către Mihai Caraman, ofiţer DIE care lucra sub controlul sovieticilor (cu grad în KGB), care a construit o reţea de sustragere de documente secrete de la sediile NATO din Paris şi Bruxelles[70].

După tipicul KGB, DIE a răpit persoane din Occident pentru a le aduce în ţară, cu scopul de a le ancheta, judeca şi condamna. Un exemplu este Ovidiu Beldeanu, răpit pe 31 august 1958 din Berlinul occidental, unul din cei care în 1955 au atacat Legaţia Română din Berna, cu scopul de a denunţa activitatea acesteia ca agentură de spionaj sovietică. Acţiunii de atunci Securitatea i-a răspuns prin întocmirea unor liste de exilaţi români consideraţi periculoşi, care urmau să fie anihilaţi[71]. În unele cazuri, Securitatea racola ca informatori persoanele răpite. Astfel, avocatul Traian Puiu, fost lider legionar, a fost răpit din Viena pe 20 ianuarie 1959 şi ulterior a fost numit şef al Comitetului Român de Repatriere, organ care masca o vastă operaţiune de recuperare a elemenelor naţionaliste, de dezinformare şi de dezbinare a exilului românesc, inclusiv prin publicaţiile specializate din ţară („Glasul Patriei” sau „Tribuna României”) şi Occident („B.I.R.E.”, „Stindardul” ş.a.)[72].

O altă practică a DIE a fost atentatul, realizat fie direct de ofiţerii săi, fie prin intermediari: traficanţi de droguri, criminali plătiţi sau terorişti. Ilustrative sînt „cazurile” Monicăi Lovinescu, care în 1977 a fost bătută îngrozitor cu scopul de a nu mai putea vorbi la Radio Europa Liberă, şi al lui Paul Goma, Şerban Orescu (ziarist la Radio Europa Liberă) şi Nicolae Penescu (personalitate a exilului), care în 1981 au primit colete cu bombe camuflate în cărţi. În acelaşi an DIE a încercat răpirea fiului lui Goma, iar în anul următor scriitorul a fost ţinta unei tentative de otrăvire. La rîndul său, scriitorul Virgil Tănase a fost ţinta unei tentative de răpire, însă ofiţerul Matei Pavel Haiducu (Hirsch), însărcinat cu aceste misiuni, s-a predat DST-ului francez. Un alt caz a fost cel al lui Emil Georgescu, redactor la Radio Europa Liberă, asupra căruia au avut loc două atentate: mai întîi a fost accidentat de o maşină, apoi a fost înjunghiat[73].

Ca măsură de anihilare folosită de DIE, s-a încercat în permanenţă discreditarea, compromiterea şi şantajarea opozanţilor anticomunişti. Cei trei directori ai Secţiei Române a Radio Europa Liberă, Noël Bernard, Mihai Cismărescu şi Vlad Georgescu au murit în 1981, 1983 şi, respectiv, în 1988 în urma unei forme de cancer galopant, datorată, după toate probabilităţile, iradierii lor de către agenţii DIE. Toate operaţiunile privind postul de Radio Europa Liberă s-au desfăşurat sub numele de cod „Eterul”, iar seria de atentate a fost organizată şi executată de cunoscutul terorist internaţional Ilici Ramirez Sanchez (alias Carlos, Şacalul), care a fost instruit la Bucureşti de către şeful DIE, generalul Nicolae Pleşiţă[74].

DIE colabora strîns cu serviciile de securitate ale unor state şi organizaţii recunoscute pe plan internaţional că promovează şi practică terorismul: Libia, Siria, Irak sau Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. România antrena trupele speciale ale acestor state şi organizaţii, le furniza informaţii secrete şi le vindea în secret tehnologie militară furată de DIE din Occident. De asemenea, România fabrica şi le livra arme bacteriologice şi chimice. Politica de subminare a Occidentului era însoţită de operaţiunile care vizau obţinerea de valută forte prin orice mijloace, DIE implicîndu-se alături de serviciile de spionaj ale Bulgariei şi Cubei în traficul de droguri şi de armament[75].

Un alt sector al activităţii DIE în Occident era furtul de tehnologie, domeniu în care erau folosiţi cu precădere ofiţerii acoperiţi din misiunile diplomatice, reprezentanţele economice şi comerciale ale României în străinătate, întreprinderile şi firmele mixte româno-occidentale, institutele de cercetare şi firmele specializate ale Securităţii („Terra”, „Crescent”, „Dunărea” etc.)[76].

Propaganda în favoarea regimului şi a cuplului Ceauşescu era făcută prin organizarea cu minuţiozitate a vizitelor oficiale în străinătate, şi în special în Occident, prin cumpărarea la preţuri exorbitante a spaţiilor publicitare şi a articolelor elogioase din presa străină, precum şi a titlurilor ştiinţifice şi academice. Un colaborator al regimului a fost Iosif Constantin Drăgan, om de afaceri italian de origine română, care lucra în strînsă legătură cu rezidenţa DIE de la Milano. Dezinformarea avea un rol esenţial în fabricarea imaginii de independenţă a regimului Ceauşescu faţă de Moscova, pentru promovarea intereselor ideologice şi economice ale regimului şi deturnarea atenţiei opiniei publice occidentale de la situaţia internă dezastruoasă, represiunea internă, distrugerea civilizaţiei rurale şi a centrului istoric al Bucureştiului[77].

În politica de propagandă, subversiune ideologică, dezinformare şi influenţare a Exilului, un rol de frunte l-a jucat ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. Dintre cei care erau trimişi în Occident de către DIE, cei mai cunoscuţi sînt Valeriu (Bartolomeu) Anania (în prezent arhiepiscop al Clujului), Nicolae Corneanu (în prezent mitropolit al Banatului) – care şi-a recunoscut colaborarea cu Securitatea –, Antonie Plămădeală (în prezent mitropolit al Ardealului), Nifon Mihăiţă (în prezent episcop al Sloboziei şi Călăraşilor), Victorin Ursache, ierarh al BOR în SUA şi Canada între 1966 şi 2001 şi arhiepiscopul Teofil Ionescu din Paris. Însuşi actualul Patriarh, Teoctist Arăpaşu, încă de pe vremea cînd era episcop al Aradului (1962-1973), avea între atribuţiile sale şi îndrumarea vieţii românilor ortodocşi din Statele Unite şi Canada. De altfel, în martie-aprilie 1963 Sfîntul Sinod şi Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America îl numiseră arhiepiscop de Detroit şi conducător al Episcopiei Române din SUA, dar autorităţile americane nu i-au acordat viza, cunoscînd relaţiile sale cu spionajul comunist[78].

O operaţiune extrem de cinică, practicată pe scară largă în anii ’80, a fost vînzarea etnicilor evrei şi germani. Scopul operaţiunii era dizlocarea comunităţilor etnice neromâneşti, obţinerea de valută forte şi crearea aparenţei respectării dreptului la emigrare. Anual plecau din ţară, în medie, 2 200-2 300 de persoane, preţul la care aceşti cetăţeni români erau vînduţi variind de la 2 000 pînă la 50 000 de dolari americani, în funcţie de educaţie, profesie şi locul de muncă. În cazuri speciale – persoane aflate în funcţii de conducere sau în închisoare – preţul atingea suma de 250 000 de dolari americani. În total, au fost răscumpăraţi de statul Israel aproximativ 200 000 de cetăţeni români de origine evreiască. În perioada 1973-1978 prin DIE regimul Ceauşescu a vîndut anual 22 000-23 000 de evrei, germani dar şi români, sumele rezultate – estimate între 80 şi 90 milioane de dolari pe an – fiind depuse într-un cont special al lui Ceauşescu[79].

Un decret secret din iunie 1973 consfinţea transformarea DIE într-un instrument personal al lui Ceauşescu. DIE era scoasă de sub autoritatea formală a Consiliului de Conducere al MI, şi de sub jurisdicţia Comitetului PCR din MI şi a Secţiei Militare a CC al PCR, căpătînd independenţă administrativă, logistică, financiară, precum şi în privinţa controlului de partid şi a politicii de cadre. De asemenea, pentru menţinerea şi creşterea loialităţii faţă de Ceauşescu, salariile erau mărite cu 25 % faţă de ale celorlalţi angajaţi ai Securităţii, angajaţii DIE beneficiind de tot soiul de salarii suplimentare, prime, sporuri şi alte privilegii. Efectivele, organigrama, sediile şi conducerea erau complet acoperite, DIE putînd emite documente de identitate – inclusiv carnete de membri de partid şi de sindicat – cu nume şi locuri de muncă fictive[80]. Structura, cadrele, sarcinile şi activităţile de bază au rămas neschimbate, în ciuda modificărilor de denumire şi a persoanelor din conducere. Astfel, între martie şi iulie 1945 spionajul a fost condus de Nicolae Stănescu; între iulie 1945 şi ianuarie 1947 de către Lucian Stupineanu; între ianuarie 1947 şi 1954 de Serghei Nicolau (Nikonov); între 1954 şi 1955 de Vasile Vîlcu; între 1955 şi 1959 de Mihai Gavriliuc; între 1959 şi 1978 de Nicolae Doicaru; în 1978 de Alexandru Dănescu şi Alexandru Tăunescu; între 1978 şi 1980 de Romus Dima; între 1980 şi 1984 de Nicolae Pleşiţă; între 1984 şi 1990 de Aristotel Stamatoiu; între 1990 şi 1992 de Mihai Caraman; între 1992 şi 1997 de Ioan Talpeş; între 1997 şi 2001 de Cătălin Harnagea; şi începînd din 2001 de Gheorghe Fulga[81].

         Venirea la putere a lui Ceauşescu în 1965 nu a afectat imediat structura şi modul de operare al Securităţii. Treptat, el şi-a impus obiectivele prioritare, între care se afla propaganda internă şi externă centrată pe cultul personalităţii sale şi al Elenei Ceauşescu. Din martie 1980 soţia lui Ceauşescu devine prim-vicepreşedinte al guvernului, fiind în fapt numărul doi în ierarhia de partid şi de stat. Schimbările ideologice şi politice cele mai importante în această evoluţie au fost „tezele din iulie” 1971, care au declanşat o nouă perioadă de represiune a libertăţii de expresie şi de gîndire şi cumularea de către Ceauşescu a celor mai înalte funcţii de partid şi de stat (secretar general PCR, preşedinte al RSR şi comandant suprem al forţelor armate), începînd cu 1974.

După defecţiunea lui Pacepa, temîndu-se de un complot Ceauşescu a acţionat pentru controlarea strictă a aparatului Securităţii, schimbîndu-i pe toţi cei care i se păreau suspecţi, nesiguri sau nu afişau o suficientă obedienţă. Manevra nu i-a întărit controlul asupra Organelor, ci a avut efectul contrar, acestea debarasîndu-se de el cu prima ocazie. Imediat după fuga lui Ceauşescu, din 22 decembrie 1989, şi capturarea sa, Securitatea a înscenat – în colaborare cu Armata şi Miliţia, şi probabil sub directa coordonare a serviciilor secrete sovietice – diversiunea „teroriştilor”, prin care a asigurat preluarea puterii de către eşalonul secund al nomenclaturii şi păstrarea controlului asupra societăţii româneşti.

         Securitatea după 1989

Securitatea a continuat să funcţioneze fără întrerupere după decembrie 1989. Au fost păstrate aceleaşi structuri, s-a menţinut cea mai mare parte a angajaţilor şi au fost utilizate vechile practici şi metode operative. Din declaraţiile publice ale directorilor serviciilor secrete de după 1989 – cei ai Serviciului Român de Informaţii (Virgil Măgureanu şi Radu Timofte) şi Serviciului de Informaţii Externe (Gheorghe Fulga), între 15 şi 25 % din angajaţii lor provin din cadrele Securităţii. Ceea ce nu spun şefii acestor servicii este că ierarhia lor superioară este, în cvasitotalitatea ei, formată din ofiţeri ai Securităţii, în timp ce numeroşi foşti ofiţeri de Securitate ocupă poziţii influente în instituţiile publice, în organizaţii civice şi în marele patronat, dominînd şi controlînd ansamblul societăţii româneşti[82].

Activitatea serviciilor secrete a fost legiferată, mai întîi, prin decrete secrete ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi/sau ale regimului Iliescu: în ianuarie 1990 pentru serviciul secret al MI (iniţial UM 0215, în prezent UM 0962); în februarie 1990 pentru Centrul de Informaţii Externe (din decembrie denumit Serviciul de Informaţii Externe); în martie 1990 pentru Serviciul Român de Informaţii. Apoi, au fost date hotărîri de guvern, ordine ministeriale şi ordonanţe de urgenţă (pentru Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Direcţia Generală de Informaţii Militare, Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie şi Serviciul de Protecţie şi Pază), care ulterior au fost transformate în legi speciale (SIPA – Serviciul secret al Ministerului Justiţiei nu avea pînă în decembrie 2003 o astfel de lege). Activităţile tuturor acestor structuri informative au fost reglementate printr-o lege generală – Legea nr. 51 privind siguranţa naţională a României, din iulie 1991, la care s-a adăugat Legea privind protecţia informaţiilor clasificate, din august 2002.

După 1989 serviciile secrete născute din Securitate şi-au împărţit vechile arhive şi şi-au construit propriile dosare pornind de la acestea. Principalii deţinători ai arhivelor Securităţii sînt: SRI, SIE, DGIM şi serviciul secret al MI. Un număr de dosare au fost arse sau sustrase în perioada decembrie 1989-ianuarie 1990, iar în 1991 SRI a distrus o parte din fondurile arhivistice conţinînd documente de dinainte şi de după 1989 (cazurile Jiet şi Berevoieşti), sub directoratul lui Virgil Măgureanu.

Pînă în anul 2000 accesul la arhivele Securităţii a fost posibil numai pentru cele deţinute de SRI şi a fost strict controlat de responsabilii serviciului. În 1999 a fost promulgată Legea privind accesul la propriul dosar şi de deconspirare a Securităţii ca poliţie politică, prin care a fost înfiinţat CNSAS. Aplicarea legii a trenat însă, uneori din cauza lipsei de susţinere, alteori a opoziţiei făţişe a autorităţilor statului şi a serviciilor secrete faţă de activitatea noii instituţii. La rîndul său, organismul de conducere al Consiliului, Colegiul, s-a supus politicii duse de preşedinţie, guvern şi serviciile secrete, a compromis în mod iremediabil statutul de independenţă pe care legea îl acorda Consiliului, ajungînd astfel să transforme instituţia într-una de conspirare a agenţilor şi colaboratorilor Securităţii implicaţi în activităţi specifice poliţiei politice, adică a structurilor poliţiei politice comuniste. În loc să contribuie la asumarea moştenirii comuniste şi să deconspire Securitatea, Colegiul CNSAS a împiedicat societatea românească să se rupă în mod decisiv de trecut[83].

Persistenţa structurilor comunisto-securiste reprezintă unul din motivele pentru care în România nu există încă un regim democratic, ci unul liberalizat faţă de epoca Ceauşescu, ţară care are nu doar mari probleme economice, ci şi privitoare la: separaţia puterilor în stat, independenţa Justiţiei, corupţie, şi libertatea de gîndire şi de expresie. În consecinţă, eliminarea acestor structuri din viaţa publică face parte din sarcina construirii statului de drept.

Gabriel Catalan şi Mircea Stănescu


[1] Textul de faţă reprezintă o formă revăzută şi actualizată a capitolului privind istoria Securităţii dintr-un proiect de broşură informativă (niciodată publicată) pentru persoanele care îşi exercită accesul la propriul dosar, scris în perioada în care autorii au lucrat ca cercetători la CNSAS.

[2] Prima denumire a partidului. Pentru aceasta, ca şi pentru cele ulterioare, vom folosi, pentru simplificare, sigla PCR.

[3] Pentru toate denumirile serviciilor secrete sovietice vom folosi în continuare, pentru simplificare, sigla KGB.

[4] Mircea Ciobanu, Convorbiri cu regele Mihai, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, pp. 26, 28 şi 66.

[5] Vezi Decretele de epurare a Administraţiei Ppublice şi de urmărire a celor vinovaţi de dezastrul ţării, în România. Viaţa politică în documente. 1945, Bucureşti, Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), 1994, doc. 2, 4, 51 şi 55 (pp. 61-66, 67-69, 230-232 şi 238-242).

[6] Ghiţă Ionescu, Comunismul în România. 1944-1962, Bucureşti, Editura Litera, 1994; Robert R. King, A History of the Romanian Party, Standford, Hoover Institution Press, 1980; Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Editura Univers, 1995.

[7] Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrîngere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 39.

[8] Ibidem, pp. 39-40.

[9] Ibidem, p. 41; Dan Cătănuş, Ioan Chiper, Cazul Ştefan Foriş, Bucureşti, Editura Vremea, 1999.

[10] D. Deletant, op.cit., p. 40.

[11] Ibidem, p. 41.

[12] Ibidem, pp. 39-42.

[13] Ibidem, pp. 40-42; Marius Oprea, Naşterea Securităţii, în Analele Sighet 6, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998, pp. 271-306.

[14] Pentru acţiunea Tămădău v. Nicolae Carandino, Nopţi albe şi zile negre, Bucureşti, Editura Eminescu, 1992, pp. 291-297 şi Cartea albă a Securităţii, Vol. 1: 23 august 1944 – 30 august 1948, pp. 608-638 şi fotografiile anexe. Această ultimă producţie a serviciilor secrete române de după 1989 trebuie folosită cu extrem de mare prudenţă, dat fiind că se înscrie într-o tentativă de reabilitare a Securităţii.

[15] Decretul nr. 221 pentru înfiinţarea şi organizarea Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului, în „Monitorul oficial”, nr. 200 din 30 august 1948, pp. 7245-7246.

[16] Cf. Christopher Andrew şi Oleg Gordievsky, KGB. Istoria operaţiunilor sale secrete de la Lenin la Gorbaciov, Bucureşti, Editura All, 1994, pp. 251-252; D. Deletant, op.cit., pp. 40-41; Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, ediţia a II-a revăzută, vol. 1 – Poliţia politică şi spionajul în România comunistă, Bucureşti, Editura Omega, 1999, pp. 76-88.

[17] Pentru toate organigramele Securităţii şi pentru şefii direcţiilor centrale şi regionale, v. D. Deletant, op. cit., pp. 73-82, 112-114 şi 345-349.

[18] Ibidem, p. 44.

[19] I.M. Pacepa, op. cit., vol. 1, p. 142 şi urm.

[20] D. Deletant, pp. 81-82.

[21] Ibidem, p. 113.

[22] Ibidem, p. 114.

[23] Ibidem, p. 301.

[24] M. Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pp. 65-67 (doc. 1); D. Deletant, op. cit., p. 43. În lucrarea lui Deletant cifra privitoare la procentul evreilor în nomenclatura superioară a Securităţii este greşită.

[25] În absenţa unor recensăminte pentru prima parte a epocii comuniste ne-am raportat la recensămintele din 1930, 1941 şi 1942, operînd estimări ce ţin cont de pierderile teritoriale şi de populaţie din 1940 şi 1944 în favoarea Bulgariei şi URSS, de ponderea victimelor crimelor, pogromurilor şi deportărilor evreilor sub dictatura lui Ion Antonescu, de tendinţele negative ale indicilor natalităţii, mortalităţii şi excedentului demografic, precum şi de numărul foarte mare de emigrări în Israel (116 500-118 000 între 1948 şi 1951 sau 124 000 din 1948 pînă în 1953). Conform acestui calcul rezultă o cifră maximă de 2,5 %. Vezi Congresul Mondial Evreesc. Secţiunea din România, Populaţia evreească în cifre. Memento statistic, vol. I, 1945, pp. 20-22, 24-25, 28-30, 34-43, 56-60; Carol Bines, Din istoria emigrărilor în Israel. 1882-1995, Bucureşti, Editura Hasefer, 1998, pp. 64, 80, 90, 92, 94, 95; D. Deletant, Transnistria: soluţia românească la „problema evreiască”, în „Despre Holocaust şi comunism”, Anuarul IRIR, vol. I, 2002, pp. 79-101. De asemenea, a se vedea M. Oprea, Emigrarea: un reflex de păstrare a identităţii, în „Observator cultural”, nr. 101, 29 ianuarie-4 februarie 2002 şi documentul anexat, publicat sub titlul: Evreii din România: o minoritate care dispare, în care pentru anul 1950 cifra populaţiei evreieşti este estimată ca fiind de 2 %.

[26] D. Deletant, Ceauşescu şi Securitatea, pp. 43, 79 şi 348; M. Oprea, Banalitatea răului, p. 66; Cezar Zugravu, Cum şi din cine s-a format Securitatea. Câteva comentarii şi ipoteze pornind de la nişte cifre, în Analele Sighet, 7, Anii 1949-1953: Mecanismele terorii, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, pp. 239-259.

[27] V. Hotărîrile Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din martie 1968, februarie 1971 şi ianuarie 1979.

[28] Pentru cele ce urmează, a se vedea Arhiva Securităţii, Fond „D” (Documentare), Directiva despre munca cu agentura, 1951; Directiva (nr. 70 din 15 martie 1954) Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Populare Române despre munca organelor de informaţii grănicereşti cu agentura, 1954; Instrucţiuni cu privire la munca informativă a organelor informative grănicereşti, f.a.; Directiva pentru organizarea şi conducerea muncii informative la sate, 1951; Instrucţiuni nr. D – 00190/1987, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de Securitate, 1987.

[29] V. Arhiva Securităţii, Fond „D”, Ordinul Ministerului Afacerilor Interne al RPR nr. 85 din 1.IV.1957 şi Instrucţiuni privind munca de supraveghere operativă a organelor MAI din RPR, 1957, p. 7.

[30] Pentru tipurile de dosare a se vedea Directiva asupra organizării evidenţei operative de către organele securităţii statului, a elementelor duşmănoase din Republica Populară Română, 1951; Instrucţiuni pentru organizarea şi funcţionarea birourilor şi secţiilor de evidenţă din regiunile de securitate, 1951 şi Completare la instrucţiuni, f.a.

[31] Arhiva Securităţii, Fond „D”, Directiva despre munca cu agentura, 1951, p. 3.

[32] Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, 1995, f. ed., f.l., doc. 73 şi 218.

[33] A se vedea Directiva despre munca cu agentura, 1951; Directiva pentru organizarea şi conducerea muncii informative la sate, 1951; şi Directiva (nr. 70 din 15 martie 1954) Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Populare Române despre munca organelor de informaţii grănicereşti cu agentura, 1954.

[34] Vezi Arhiva Securităţii, Fond „D”, Directiva despre munca informativă de investigaţii a organelor ministerului securităţii statului, 1954.

[35] A se vedea Directiva despre cenzura secretă a corespondenţei, nr. 80 din 20 martie, 1954; şi Orientare despre controlul şi cenzura secretă a corespondenţei, 1959.

[36] Vezi Arhiva Securităţii, Fond „D”, Directiva despre munca cu agentura, 1951; Directiva (nr. 70 din 15 martie 1954) Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Populare Române despre munca organelor de informaţii grănicereşti cu agentura, 1954; Instrucţiuni cu privire la munca informativă a organelor informative grănicereşti, f.a.; Directiva pentru organizarea şi conducerea muncii informative la sate, 1951; Instrucţiuni nr. D – 00190/1987, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de Securitate, 1987.

[37] Helmut Müller-Engbergs, Agenţii, informatorii şi spionii STASI în Republica Federală Germania, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1999, traducere de Mihaela Fianu şi Raluca Schiau.

[38] D. Deletant, Ceauşescu şi Securitatea, p. 11.

[39] Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, 1995, Editor SRI, f.l., doc. 75.

[40] Instrucţiuni nr. D – 00190/1987, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de Securitate, 1987.

[41] V. şi M. Oprea, Tortura în România anilor ‘50, în Analele Sighet 8, Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, pp. 335-343.

[42] Victor Bârsan (ed.), Marea călătorie. Viaţa şi moartea inginerului Gheorghe Ursu, Bucureşti, Editura Pythagora, 1998; Gabriel Catalan, Un caz emblematic şi simptomatic, în „Academia Caţavencu”, nr. 4 (633), 27 ianuarie-2 februarie 2004, suplimentul „Lista lui Secu’ ”, nr. 7, p. IV.

[43] V. Adriana Georgescu, La început a fost sfîrşitul, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998.

[44] Ernest Volkman, Spionaj, Bucureşti, RAO, 1998, pp. 240-245.

[45] V. Silvestru Augustin Prunduş şi Clemente Plăianu, Cei doisprezece episcopi ai Bisericii Unite cu Roma, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1998 şi Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1994; Vasile Marcu, Drama Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). Documente şi mărturii, Bucureşti, Editura Crater, 1997; Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica întemniţată. 1944-1989, Bucureşti, INST, 1998; „Credinţa noastră este viaţa noastră”. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 2003.

[46] Adrian Brişcă, Rezistenţa armată din Bucovina, 1944-1950, Bucureşti, INST, vol. 1 şi 2, 1998 şi 2000; Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993; Ion Gavrilă-Ogoranu, Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Din rezistenţa anticomunistă în Munţii Făgăraş, Timişoara, Editura Marineasa, vol. 1 şi 2, 1993 şi 1995; Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului, detenţiei, Bucureşti, Editura Vremea, 1997.

[47] „Sfera Politicii”, nr. 64, noiembrie 1998, p. 41.

[48] „Sfera Politicii”, nr. 66, ianuarie 1999, p. 52 şi nr. 67, februarie 1999, p. 42.

[49] „Sfera Politicii”, nr. 64, noiembrie 1998, p. 43.

[50] Sergiu Grosu, Calvarul României creştine, Iaşi, Convorbiri literare – ABC Dava, 1992; Ioan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, Editura Signata, 1994; P. Caravia, V. Constantinescu, F. Stănescu, Biserica întemniţată. 1944-1989; Ioan M. Bota şi Cicerone Ioniţoiu, Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989), Cluj, Editura Patmos, 1998.

[51] Memoria închisorii Sighet, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999.

[52] „Sfera Politicii”, nr. 64, noiembrie 1998, p. 42; Smaranda Vultur, Istorie trăită – istorie povestită. Deportarea în Bărăgan 1951-1956, Timişoara, Editura Amarcord, 1997.

[53] „Sfera Politicii”, nr. 64, noiembrie 1998, p. 42.

[54] Paul Goma, Scrisuri, Bucureşti, Editura Nemira, 1999; Ioana Boca, Teodor Stanca şi Mircea Popa, 1956 – un an de ruptură. România între internaţionalismul proletar şi stalinismul antisovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001; Alina Tudor şi Dan Cătănuş, O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu-Iosif Chişinevschi, Bucureşti, Editura Elion, 2001.

[55] „Sfera Politicii”, nr. 64, noiembrie 1998, p. 42. Pentru „domiciliul obligatoriu” ca tip de detenţie, în această perioadă, a se vedea Paul Goma, Bonifacia şi Lăteşti, pe situl Internet al scriitorului, la http://www.biblioteca.paulgoma.net.

[56] Întrucît regimul nu făcea distincţia între duşmani reali şi presupuşi, toate categoriile de arestaţi trebuie ghilimetate.

[57] Stelian Tănase, Anatomia mistificării 1944-1989. Procesul Noica-Pillat, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.

[58] „Sfera Politicii”, nr. 64, noiembrie 1998, p. 44.

[59] Dumitru Bacu, Piteşti, centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991; Grigore Dumitrescu, Demascarea, München, Editura Autorului, 1978; P. Goma, Scrisuri, Bucureşti, Editura Nemira, 1999 şi Patimile după Piteşti, Cluj, Editura Dacia, 1999; Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990 şi Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, introducere la ediţia franceză a cărţii Gherla, de Paul Goma; Mircea Stănescu, Reeducarea comunistă din România anilor ’50, teză de doctorat, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filosofie, 1999.

[60] Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, Bucureşti, Editura Vremea, 2000 şi Garda de Fier. Jurnal de filozofie politică. Memorii penitenciare, Bucureşti, Editura Vremea, 2001; Istorie, memorie şi practică în editarea lucrărilor lui Petre Pandrea, „Memoria”, nr. 1 (34), 2001, pp. 106-120.

[61] Amnesty International, Romania, 1980; Matei Călinescu şi Ion Vianu, Amintiri în dialog, Iaşi, Editura Polirom, 1998.

[62] M. Stănescu, Despre dizidenţă în România comunistă (1977-1989), comunicare prezentată la Simpozionul de la Sighet din 5-7 iulie 2002, în „Timpul”, Iaşi, nr. 10-11, octombrie-noiembrie 2003 sau în „Sfera Politicii”, nr. 106, 2004, pp. 39-47.

[63] P. Goma, Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor, Oradea, Biblioteca Revistei „Familia” şi Editura Multiprint, 1995.

[64] Christian Duplan şi Vincent Giret, Viaţa în roşu, vol. I-IV, Bucureşti, Editura Nemira, 1997-2000, traducere din franceză de Nicolae Baltă, vol. III, pp. 257 şi 511; Ioan şi Dragoş Ştefan Velica, Lupeni ’77. Laboratorul puterii, Editura Polidava, Deva, 2002.

[65] C. Duplan şi V. Giret, op. cit., pp. 290-293; M. Stănescu, Despre dizidenţă în România comunistă (1977-1989), p. 43.

[66] Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991 şi Libertate?, traducere din franceză de Oana Vlad, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.

[67] M. Oprea şi Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Braşov, Iaşi, Editura Polirom, 2002; Vasile Gogea, Fragmente salvate (1975-1989), Iaşi, Editura Polirom, 1996, pp. 68-181; C. Duplan şi V. Giret, op. cit., vol. III, p. 343.

[68] V. William Totok, Constrîngerea memoriei. Însemnări, documente, amintiri, Iaşi, Editura Polirom, 2001; Dorin Tudoran, Kakistocraţia, Chişinău, Editura Arc, 1998; Herma Kopernik Kennel, Jogging cu Securitatea. Rezistenţa tînărului Radu Filipescu, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 1998; Gabriel Andreescu, Pentru o filozofie a dizidenţei, Bucureşti, Editura Alternative, 1991; Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus, Bucureşti, Editura Minerva, 1990; Daniel Nicolescu, Vremuri de tinichea. Convorbiri cu Dan Deşliu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1998.

[69] M. Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2003; Gabriel Catalan, Inventarul miliţienilor, securiştilor, magistraţilor şi nomenclaturiştilor din dosarele judiciare privind cazul Gheorghe Ursu, în „Academia Caţavencu”, nr. 4 (633), 27 ianuarie-2 februarie 2004, suplimentul „Lista lui Secu’”, nr. 7, pp. I-III; Un caz emblematic şi simptomatic, loc. cit.; P. Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim (1952-1958), Bucureşti, Editura Vremea, 2002 şi Călugărul Alb, Bucureşti, Editura Vremea, 2003; „Credinţa noastră este viaţa noastră”. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 2003.

[70] Pierre Accoce şi Daniel Pouget, Reţeaua Caraman. Cei 13 români care au zguduit NATO, Bucureşti, Editura Compania, 1999; Thierry Wolton, K.G.B. în Franţa, Bucureşti, Humanitas, 1991, pp. 119-136.

[71] Ovidiu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 1999; Dorin Dobrincu, Ocuparea legaţiei RPR din Berna şi propaganda comunistă (februarie 1955), în „Analele Sighet” 8, pp. 963-976; S. Olaru, Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asupra Legaţiei RPR de la Berna (februarie 1955), Iaşi, Editura Polirom, 2003.

[72] I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii. Viaţa mea alături de Gheorghiu-Dej, vol. 2, pp. 81 şi 161; P. Accoce şi D. Pouget, op. cit., pp. 136 şi 146.

[73] Monica Lovinescu, Unde scurte, vol. I-VI, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990-1996, passim; La apa Vavilonului. 1960-1980, vol. 2, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, passim; şi Jurnal. 1981-1984, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, passim; P. Goma, Soldatul cîinelui, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991; T. Wolton, op. cit., pp. 296-297; I.M. Pacepa, Red Horizons. Cronicles of a Communist Spy Chief, ed. a II-a, Washington  DC, Regnery Gateway, 1987, pp. 6, 154,  162-164, 191,  413-416; şi Cartea neagră a Securităţii. L-am trădat pe Ceauşescu, vol. 3, 1999, pp. 142-143 şi 183-184.

[74] I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, pp. 142-143, 185-186 şi Red Horizons, pp. 35, 162-164, 402-416; Nestor Rateş, Episoade violente din istoria Europei Libere, în „22”, nr. 672, 21-27 ianuarie 2003.

[75] I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, pp. 54-57, 125-132, 185-186 şi Red Horizons, pp. 15-17, 19-20, 24-25, 31-32, 36, 89-91, 96, 101-103, 109-112, 123-124, 165-167, 177, 300-302, 377; C. Andrew şi O. Gordievsky, op. cit., pp. 385-386.

[76] I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 2, pp. 55-83; vol. 3, pp. 20-48 şi 185-186.

[77] I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, pp. 94-110; Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.

[78] P. Goma, Jurnal american (1978), în Alte jurnale, Cluj, Editura Dacia, 1998, pp. 5-45; I.M. Pacepa, Horizons rouges, pp. 215-216; Jean Miloe, La riposte aux attaques du Gouvernement Roumain contre l’Eglise Roumaine de Paris, Paris, f.ed., 1976; Gabriel Catalan, Înscăunarea Patriarhului Justinian, în „Analele Sighet”, vol. 6, Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, pp. 706-711, Alegerea şi cariera unor arhierei, în „Mesagerul Sfîntului Anton”, nr. 47, iulie-august 2001, pp. 23-26 şi sub titlul Alegerea şi cariera unor arhierei ortodocşi în România comunistă, în „Dorul”, Danemarca, nr. 164, octombrie 2003, pp. 35-38 şi Rebeliunea legionară, pogromul antievreiesc, clerul ortodox şi Securitatea, în „Dorul”, nr. 165, noiembrie 2003, pp. 36-39; Sylvaine Guinle-Lorinet, Bisericile din România în anii ’50, văzute de la Vatican, în „Mesagerul Sfîntului Anton”, nr. 46, mai-iunie 2001, pp. 22-25, trad. de M. Stănescu, note de G. Catalan şi în „Memoria”, nr. 1 (34), 2001, pp. 62-69.

[79] I.M. Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, pp. 53-54 şi 154.

[80] Ibidem, pp. 75-81.

[81] D. Deletant, op. cit., p. 349; vezi situl SIE din 2001 la adresa http://www.dci.ro şi cel din 2002-2004 la adresa http://www.sie.ro.

[82] M. Oprea, Moştenitorii Securităţii, în „Despre Holocaust şi comunism”, Anuarul IRIR, vol. I, 2002, pp. 13-36.

[83] G. Andreescu, Legea 187/1999 şi primul an de activitate a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în „Revista Română de Drepturile Omului”, nr. 20, 2001, pp. 37-53; M. Stănescu, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi problema moştenirii comunismului, în „Revista Română de Drepturile Omului”, nr. 25, 2003, pp. 37-62 şi „Pagubele colaterale” ale războiului din Irak şi „aspectele colaterale” ale distrugerii CNSAS, îm „Timpul”, Iaşi, nr. 4, aprilie 2003; G. Catalan, Un caz emblematic şi simptomatic, loc. cit.

%d blogeri au apreciat asta: